Tag Archives: probleme contemporane

De ce a renunţat la muzică Cedry2k sau privire către o tulburătoare convertire

Stelian Crăciun, alias Cedry2k, este unul dintre cei mai apreciaţi cîntăreți români de hip-hop, membru fondator al grupării Armada şi al trupei Equinox. Muzica lui este ”lirică la cel mai înalt nivel, peste beaturi grele”, semnate Vlad Dobrescu, Jupiter si Raz One.

Și totuși, Cedry2k a hotărît să renunțe definitiv la muzica sa, după ce înregistrase o uluitoare schimbare de perspectivă și de stil. Vom vedea motivul în cele  de mai jos.

„Predica fără trăire nu-i decât o trăncăneală!”

Pe vremuri, poeţii îşi cântau versurile suav la „lumina lunii” – astăzi însă e prea mult zgomot şi orice cântec trebuie strigat în „bătaia furtunii”. Ca să ieşi din sistem, trebuie să mergi împotriva lui. Ca să-I urmezi lui Hristos, trebuie să te lepezi de toate. Cum s-a lepădat de muzică şi din ce motiv ne răspunde unul din artiştii rap cei mai iubiţi astăzi, Cedry2k, pe numele său adevărat Marius Stelian Crăciun, într-un „rap-interviu” pe care l-am aflat mai viu presărându-l cu versuri din cântecele sale…

– Cine e Cedry2k?

– Un personaj pe care l-am creat ca să mă adaptez cerinţelor anilor 2000 şi totodată un răspuns la presiunile sociale pe care le-am simţit în cadrul copilăriei şi adolescenţei. Este un rebel, un neînţeles, a fost şi nihilist la un moment dat…

Până m-am trezit ca şi alţii pe baricade

Înrolat aiurea în războaie moderne mascate

Unde oameni dispuşi la orice pentru nimic

M-au transformat rapid din Stelică-n Cedry2k.

– Un nihilist care a ajuns totuşi la Dumnezeu… Ce-au zis cei care te cunoşteau când au văzut întoarcerea ta la credinţă?

– Evident că fiecare a văzut în mod diferit schimbarea mea. Unii se bucură pentru mine şi mă încurajează constant; alţii, dimpotrivă, sunt dezamăgiţi, mă consideră un habotnic, un îndoctrinat. Bineînţeles, tema credinţei este una extrem de sensibilă – mai ales astăzi, când foarte mulţi renunţă la religia lor, din diverse motive. În societatea modernă, tinerii manifestă o teamă constantă faţă de Biserică – normal, cineva a avut grija de asta… Oricum, nu mi-am propus să îi mulţumesc pe oameni, ăsta e rolul politicienilor.

Acum lasă-mă dacă vezi că mi-am găsit drumul,

Când făceam pe nebunul nu mai mârâiaţi nici unul.

– Cum ai ajuns să-L cauţi pe Dumnezeu?

– Din dorinţa de a fi fericit. Am rezonat dintotdeauna cu realităţile creştine… Dar ceea ce m-a împins să-L caut pe Dumnezeu vine, în mare parte, din eşecul ştiinţei (psihologie, filosofie, sociologie) de a-mi explica mersul vieţii, în general – şi rostul nostru, natura umană, în mod special. Căutarea în sine presupun că ţine de natura mea. Niciodată nu m-a interesat nimic mai mult decât Adevărul ascuns în spatele realităţilor materiale. Descoperirea lui Dumnezeu încă se derulează – la sfârşit tragem linia…

– Ce înseamnă să fii creştin?

– „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

– Crezi că muzica rap e o cale de a-L mărturisi pe Dumnezeu?

– Şi asta e o chestiune delicată… Nu, nu consider. Tobele, ritmul, chiar şi armoniile duc la un alt soi de ,,beţie a minţii”. Mi-e imposibil să cred că Duhul Sfânt poate veni în astfel de situaţii… Muzica rap e rebeliune, nu are nimic în comun cu pacea inimii. În plus, să nu uităm că predica fără trăire nu-i decât o trăncăneală. Este motivul pentru care în noiembrie scot ultimul material solo semnat ,,Cedry2k”, şi renunţ la muzică.

Ce auzi sunt ultimele ţipete ale instinctului

Ce crede doar în sine şi în strălucirea argintului

Ce n-auzi sunt ultimele şoapte ale conştiinţei

Ce crede în harul primit în urma pocăinţei…

– De ce ai ales Ortodoxia?

– Adică de ce mi-am ales identitatea spirituală şi naţională? Nu am ales nimic. Am fost ales, slavă Domnului! Ăsta e neamul meu: români creştini ortodocşi. N-am găsit nici măcar un motiv logic, sau de altă natură, care să mă facă să mă dezic de ei.

– Totuşi, vedem că românii suferă de o lipsă a identităţii naţionale. Ce înseamnă să fii român?

– Român înseamnă să cunoşti limba română, să studiezi istoria României (şi nu mă refer la aia din manuale!) şi, bineînţeles, să participi la conservarea şi promovarea valorilor româneşti şi-a drepturilor naţionale.

Care e sistemul tău valoric

Când cineva ascunde cu grijă adevărul istoric?…

– Ce sfat ai pentru tinerii români?

– Să caute Adevărul din spatele realităţii.

Tre’ să-i respectăm regulile cu stricteţe,

Să ţinem puştii departe de treburile ce ne-au mâncat nouă din tinereţe,

Şi să-nveţe despre frumuseţe

Şi greşeli vechi scrise cu sânge pe perete,

Ca nu cumva să le repete…

– Ce părere ai despre denigrarea constantă care se face în mass-media la adresa Bisericii Ortodoxe?

– Presa e folosită din plin în atacurile împotriva Ortodoxiei, bazându-se pe lipsa de educaţie (în special duhovnicească) a oamenilor, pentru a le fura, încet-încet, Biserica. Am lucrat în presă – cei mai mulţi jurnalişti sunt fascinaţi de lumea politică, aspiră la ea şi, mai grav, au legături cu ea. Poate presa o fi a cincea putere în stat, dar momentan e aservită.

E ultimul ceas al supremaţiei minciunii

Şi apoi vom ieşi din labirintul stricăciunii

Că nu putem sta-n genunchi doar c-aşa vor unii,

Dar vom sta-n genunchi pentru-mplinirea rugăciunii…

– Cum ne putem feri de înşelările lumii?

– Numai respectând Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptura.

Şi-ar tre’ să ne lăsăm ghidaţi de Sfinţii Părinţi

Dar ne minţim ipocriţi, de-aia ne simţim istoviţi,

Şi loviţi, şi răniţi, şi goliţi, şi goniţi,

De-atâta slavă deşartă şi dragoste de-arginţi.

– Prin intermediul mass-media şi al televizorului în special, se duce o luptă foarte mare împotriva tinerilor. Se încearcă tot mai mult împrăştierea şi depersonalizarea minţilor tinere…

– Nu mi se pare că e o luptă dusă numai împotriva tinerilor – dar, într-adevăr, ei sunt cei mai afectaţi de torentele de informaţii complicate şi contradictorii, pentru că nu ştiu să discearnă, tind să amestece lucrurile, cei mai mulţi cad repede într-o extremă sau în cealaltă… Cred că, atâta timp cât nimeni nu poate defini exact ce este ,,bunul-simţ”, elementul esenţial în orice relaţie inter-umană, apropierea de Dumnezeu este singura soluţie pentru însuşirea unor valori adevărate. Oricum, trebuia să ne aşteptăm la asta – profeţiile zic clar, e vremea cernerii…

– Rezultatele la examenele naţionale din şcolile româneşti sunt tot mai slabe în ultimii ani, iar asta arată, evident, o scădere a nivelului educaţiei. Cine este responsabil pentru această situaţie?

– Am avut neşansa de a cunoaşte, în 16 ani de şcoală, profesori foarte buni şi alţii foarte slabi. Totuşi, nu consider că de vină sunt cadrele didactice. Cred că părinţii şi capitalismul poartă principala vină pentru distrugerea educaţiei. Copiii au imitat dintotdeauna comportamentul adulţilor – deci, cumva, e vina „modelelor”. Nu ştiu la ce ne-am fi aşteptat când s-au deschis „magazinele de vise” – la creşterea numărului de olimpici?!

Și, renunţăm la cruce

Și, ne-ndopăm cu rânced

Și, ne-adăpăm cu sânge

Și, ne-amărâm cu dulce.

– Dacă tot ai pomenit de modele… crezi că mai au tinerii de astăzi modele?

– Da, au… Dar nu ştiu dacă ăsta e un aspect pozitiv… Reperele lor sunt mai degrabă super-eroi care fac băi de sânge decât oameni care au construit ceva concret în societate. Toţi puştii îl iubesc pe Jay-Z, dar habar nu au cine a fost Petrache Poenaru sau Nicolae Paulescu… Oamenii luaţi drept modele sunt, de obicei, cei care au reuşit din punct de vedere material sau cei care au ajuns faimoşi. Din câte văd eu, cam astea sunt criteriile…

– Dar „Sfinţii închisorilor” ar putea fi un model pentru tinerii acestei ţări?

– Ar fi extraordinar să fie aşa, dar nu sunt convins că tinerii sunt atât de recunoscători faţă de aceşti Oameni care s-au opus sclaviei. Ca să ajungi să conştientizezi sacrificiul acestor martiri, trebuie în primul rând cercetare. Însă media, cum spuneam, nu are nici un interes în promovarea lor, iar tânărul va fi mai atras de succesul (vizibil) al lui Lil Wayne, decât de puritatea (invizibilă) a lui Valeriu Gafencu…

Lene-n vene-n gene, temeri moderne de semeni, probleme,

Vedem semne, dar pesemne vrem să credem că-i devreme.

– Şi modelul tău care este?

– Iisus Hristos.

– Cum te-a influenţat familia în viaţă?

– În cel mai favorabil mod: am fost binecuvântat să trăiesc într-o familie conştientă şi unită, o familie creştină clasică, al cărei model începea să dispară deja la periferia societăţii în anii 1980. Ai mei sunt nişte oameni simpli, dar foarte tari, şi în mod sigur au avut cea mai puternică influenţă asupra mea. Am conştientizat asta încă de mic, când mă uitam în jur şi vedeam extrem de multe cazuri de familii destrămate, multe drame ale căror efecte aveam să le văd mai târziu. Eu am fost binecuvântat, slavă Domnului!

– Care crezi că sunt principalele pericole care ameninţă familia creştină de azi?

– Sunt tot mai multe: în primul rând avortul, acest genocid continuu, mi se pare de neconceput. Am văzut că lumea priveşte asta cu lejeritate, dar sute de mii de avorturi pe an au transformat România într-un abator uman. De asemenea, căsătoriile dintre homosexuali mi se par foarte nocive la adresa instituţiei familiei, precum şi toleranţa faţă de pedofilie sau incest. Toate aceste aspecte îmi denotă un atac deliberat şi virulent asupra familiei creştine. Mai cred şi că, dintre toate aspectele „evoluţiei” sociale, aceasta este cea mai gravă.

N-aş fi anti-sistem, dar nu pot fi pentru

Stânga sau dreapta pentru că Dumnezeu e-n centru.

– Peste tot în lume, la orice nivel social, se urmăreşte crearea haosului. Crezi că acest lucru este premeditat? Cine are de câştigat din asta?

– Bineînţeles că este premeditat: de la corporaţii care încurajează pe toate căile consumul – consum care, se ştie, duce la dispariţia spiritualităţii – până la politicieni, care creează panică şi haos pentru a obţine mai multă putere din partea populaţiei. Cine nu crede în Adevărul lui Dumnezeu se va speria tot timpul de realităţile lumeşti. Frica e absenţa dragostei.

E ultimul ceas în care poţi să-ţi dai seama

Că nu psihiatrul, ci dragostea-nvinge teama

– Dragostea a ajuns să se confunde tot mai mult cu sexualitatea…

– Eu nu cred că face cineva astfel de confuzii. Cred că mulţi, şi tineri, şi adulţi, îşi ascund păcatul dorinţei carnale după conceptul de dragoste. În primul rând trebuie să înţeleagă sacrificiul suprem al Mântuitorului pentru a fi cu adevărat motivaţi să descopere dragostea adevărată. Îmi pare rău pentru toţi cei care aleg plăcerea în locul Fericirii – mă doare pentru că şi eu am făcut această greşeală şi îi cunosc consecinţele.

Da’, pentru mine-n sfârşit, e clar ca lacrima,

Că nu-i luminat un suflet care păstrează patima.

– Ce este fericirea?

– Aş numi-o aflarea Împărăţiei lui Dumnezeu.

– Cum defineşti singurătatea?

– Lipsa lui Dumnezeu.

– Care este scopul vieţii creştine?

– Mântuirea sufletului. Fericirea de care mă întrebai mai devreme.

– Ce cărţi recomanzi tinerilor de astăzi?

– În primul rând Noul Testament, Psalmii şi Patericul, dar şi orice alte cărţi scrise de Sfinţii Părinţi. Fiecare îşi ştie cel mai bine propriile patimi şi slăbiciuni, aşa că va găsi în aceste lecturi adevărate medicamente pentru ele. Desigur că trăirea e totul – să fim mai buni, în primul rând!

Eram marele nemulţumit, huzurind prin Lacteea

Abia întors acasă, la Tată-am prins ideea

Că iubirea e culmea,

Cheia la rătăcirile mele şi foametea din lumea a treia.

De aceea las atitudine dură,

Mândrie şi furie de gură şi scapă de procuratură

Plus că procedura nu spală păcatele.

Iartă-ţi deci fratele!

Iubeşte-ţi aproapele şi natura!

Respectă Scriptura!

A consemnat Cezar Machidon

Interviu aparut in nr. 46 al revistei Familia Ortodoxa

Sursa:http://www.familiaortodoxa.ro/2013/01/21/predica-fara-traire-nu-i-decat-o-trancaneala-de-ce-a-renuntat-la-muzica-cedry2k-interviu-complet/

Experienţa unui jurnalist american despre efectele Internetului asupra minţii umane: “Însuşi modul in care imi funcţiona creierul părea să se schimbe”

Nicholas Carr este un jurnalist american, însă nu unul oarecare. Spre deosebire de mulţi colegi de breaslă, impresionează printr-o vastă erudiţie, pe care şi-a demonstrat-o din plin în cărţile pe care le semnează despre efectele Internetului asupra minţii umane, cât şi în articolele sale publicate în câteva dintre cele mai prestigioase ziare americane, precum New York Times, Financial Times sau The Guardian.

Iată cum îşi descrie într-una din cărţile sale[1] o experienţă pe care probabil am avut-o cei mai mulţi dintre noi, numai că poate nu i-am înţeles cauzele în profunzime…

“În ultimii ani, am mereu o senzaţie neplăcută, ca şi cum cineva sau ceva ar încerca să-mi modifice traseele neuronale, reprogramându-mi memoria. Nu-mi pierd memoria – pe cât îmi pot da seama – însă ea se schimbă. Nu mai gândesc aşa cum gân­deam înainte. Aceasta o simt cel mai intens atunci când citesc. Înainte mi-era uşor să mă scufund în lec­tura unei cărţi sau a unui articol lung. Mintea mea era prinsă în meandrele povestirii sau ale argumentaţiei, şi-mi petreceam ore în şir parcurgând frag­mente lungi de proză. Acum aceasta mi se întâmplă doar rar. Concentrarea începe să se risipească după doar o pagină sau două. Devin agitat, pierd firul, încep să-mi caut altceva de facut. (…) Cititul atent, care înainte era ceva firesc, acum a devenit un chin.

Cred că ştiu ce se întâmplă. De mai mult de zece ani încoace, petrec mult timp pe Internet, căutând şi navigând, iar uneori adă­ugând la uriaşa bază de date a Internetului. (…) Chiar şi atunci când nu lucrez, cel mai probabil mă aflu scotocind prin stufărişul de date al Internetului – citind şi scriind e-mail­uri, parcurgând titluri şi postări pe blog-uri, urmărind noutăţile de pe Facebook, uitându- mă la filmuleţe, descărcând muzică sau doar trecând uşor de la un link la altul.

Internetul a devenit pentru mine mediul informaţional bun la toate, conducta pentru majoritatea informaţiilor care îmi intră, prin văz şi auz, direct în minte. (…) Avantajele există. Însă vin cu un preţ. După cum sugera McLuhan, mijloacele media nu sunt doar canale de transmitere a informaţiei şi atât. Ele furnizează materialul pentru gân­dire, dar tot ele modelează şi procesul gândirii. Iar ceea ce se pare că îmi face Internetul este să îmi distrugă capacitatea de concentrare şi aprofundare. Fie că sunt sau nu online (conec­tat la Internet), mintea mea se aşteaptă să pri­mească informaţiile în modul în care acestea sunt distribuite pe Internet: sub forma unui flux de particule ce se mişcă lent. (…) Poate că sunt o excepţie. Dar se pare că nu e aşa. Când pomenesc prietenilor mei de problemele pe care le întâmpin cu cititul, mulţi îmi mărturisesc că şi ei suferă de probleme asemănătoare. Cu cât utili­zează mai mult Internetul, cu atât le vine mai greu să- şi păstreze concentrarea atunci când citesc un text mai lung. (…)

Mai mulţi dintre blogger-ii pe care-i urmă­resc au menţionat şi ei acest fenomen. Scott Karp, care lucra înainte pentru o revistă, iar acum scrie un blog despre mediile informaţionale de pe Internet, mărturiseşte că a încetat cu totul să mai citească vreo carte. «Eram printre cei mai buni la literatură în li­ceu şi eram un devorator de cărţi», scrie el. «Ce s-a întâmplat oare?» Şi tot el speculează asupra unui răs­puns: «Oare nu cumva motivul pentru care nu mai citesc decât de pe Internet se datorează atât de mult faptului că s-a schimbat modul în care citesc, adică încercând să caut ce-i mai uşor, cât şi faptului că s-a schimbat modul în care gândesc?»[2]

“Nu-mi pot convinge studenţii să mai citească o carte de la un cap la altul”

Bruce Friedman, care are un blog despre folosirea computerelor în medicină, a descris şi el modul în care Internetul îi alterează obiceiurile mentale. “Acum am pierdut aproape în totali­tate capacitatea de a citi şi asimila un articol ceva mai lung, de pe Internet sau tipărit”, spunea el [3]. Patolog la Şcoala Medicală a Universităţii din Michigan, Friedman a extins comentariul de mai sus într-o convorbire telefonică pe care a purtat-o cu mine. Gândirea sa- îmi zicea el- a început să funcţioneze în manieră staccato[4], fi­ind o reflectare a modului în care parcurge în viteză scurte pasaje de text din multe surse de pe Internet. “Nu mai pot citi Război şi pace”, re­cunoştea el. “Mi-am pierdut capacitatea de a o face. Până şi o postare pe blog mai lungă de trei­ patru paragrafe mi se pare prea mare ca să o pot asimila. Trec superficial prin ea”. (…)

Pentru mulţi, până şi ideea de-a citi o carte a început să pară de modă veche, poate chiar puţin prostească – la fel cu a-ţi ţese sin­gur cămăşile sau a-ţi tranşa singur carnea. (…) Într-o alocuţiune, Profesoara Katherine Hayles de la Universitatea Duke mărturisea: «Nu-mi pot convinge studenţii să mai citească o carte de la un cap la altul». Hayles predă engleza; studenţii despre care vorbeşte sunt studenţi la li­teratură. [Dacă de la studenţi în domenii teh­ nice te-ai mai putea aştepta la preocupări mai scăzute pentru citit, în schimb ca nici studenţii la Litere să nu mai poată citi o carte în între­gime arată deja o tendinţă extrem de îngrijoră­ toare a societăţii contemporane- n.n.]

Oamenii folosesc Internetul în toate modu­rile posibile. Unii adoptă cu mult entuziasm cele mai noi tehnologii, ba chiar sunt dependenţi de ele. (…) Alţii nu se prea preocupă să deţină ultimul cuvânt în materie de tehnologie, dar cu toate aces­tea stau pe Internet mai toată vremea, butonând mereu la calculator, la laptop sau la telefonul mo­bil. Internetul a devenit ceva esenţial pentru pro­fesie, pentru şcoală, pentru viaţa socială, şi adese­ori pentru toate trei. (…) În doar douăzeci de ani de când programatorul software Tim Berners-Lee a scris codul de program pentru World Wide Web, Internetul a ajuns mediul cel mai uzual de comunicare şi informare. Proporţiile utilizării sale sunt fără precedent, chiar şi după standardele mass-me­dia din secolul XX. Proporţiile influenţei sale sunt şi ele la fel de uriaşe. (…)

Se pare că am ajuns, după cum preconi­zase McLuhan, la un punct de cotitură im­portant în istoria noastră intelectuală şi cul­turală, la un moment de tranziţie între două modalităţi de gândire foarte diferite. (…) Mintea tradiţională – calmă, concentrată, ne­-distrasă – începe să fie dată la o parte de un nou gen de minte, care are nevoie să ia şi să dea cu ţârâita informaţii în izbucniri scurte, dezlânate, adesea suprapunându-se – şi cu cât mai repede, cu atât mai bine. (…)

În ultimele cinci secole, de când tiparul in­ventat de Gutenberg a popularizat cititul cărţilor, mintea secvenţială, literară s-a situat în centrul arte­ lor, ştiinţelor şi societăţii. Pe cât de suplă, tot pe atât de subtilă a fost mintea imaginativă a Renaşterii, mintea raţionalistă a lluminismului, mintea in­ventivă a Revoluţiei Industriale, ba chiar şi mintea subversivă a Modernismului. Dar aceasta ar putea să devină în curând mintea trecutului”.[5]

“Deşi eram înconjurat de zeci de mii de cărţi” – scrie mai departe acelaşi N. Carr- “nu-mi amintesc să fi simţit vreodată anxietatea simptomatică pen­tru ceea ce se cunoaşte astăzi sub numele de «supraîncărcare informaţională». Era ceva calmant în reticenţa tuturor acelor cărţi, în dorinţa lor de a aş­tepta ani, chiar decenii până să vină cititorul potrivit să le ia din raft. «Nu te grăbi», îmi şopteau cărţile cu glasurile lor prăfuite. «Noi nu ne ducem nicăieri»”.[6]

“Internetul mă transforma intr-un soi de maşină de procesat date”

“Am lucrat ca scriitor independent” – îşi aminteşte Carr – “de la începutul secolului XXI, scriind mai ales despre tehnologie, şi ştiu bine că publicarea unui articol sau a unei cărţi era o treabă înceată, care cerea multă implicare şi era adeseori frustrantă. Munceai ca un rob la un manuscris, îl trimiteai la un editor şi, presu­punând că nu îţi venea înapoi însoţit de o notă de respingere, trecea prin mai multe faze de edi­ tare, verificare şi corectură. Produsul finit nu apărea decât săptămâni sau luni mai târziu. Iar dacă era o carte, se putea să fii nevoit să aştepţi mai mult de un an până să o vezi tipărită. În schimb, blog-urile au scurtcircuitat în­tregul mecanism tradiţional de publicare. Scrii ceva la calculator, incluzi câteva link-uri, apeşi pe butonul “Publicare” şi lucrarea ta este deja acolo [pe Internet- n.n.], imediat, ca să o poată vedea toată lumea. [Astăzi aşadar toată lumea poate publica orice. Din păcate, în acest fel se pierde foarte mult din calitatea şi profesiona­ lismul de până la apariţia Internetului.- n.n.]

Poţi, de asemenea, să primeşti ceva ce rar aveai parte în cazul scrisului tradiţional: răspunsuri directe de la cititori, sub forma comentariilor, sau a link-urilor dacă şi cititorii îşi au propriul blog. Simţeam asta ca pe ceva nou şi eliberator. Şi cititul de pe Internet mi se părea nou şi eliberator. Hyperlink-urile şi motoarele de că­utare furnizau o resursă infinită de cuvinte pe ecran, alături de imagini, sunete şi filmuleţe. (…) O apăsare pe un link ducea la alte zeci şi sute. Primeam e-mail-uri noi în fiecare minut sau la două minute. Mi-am facut conturi pe reţele de socializare precum MySpace şi Facebook, Digg şi Twitter. Am renunţat să-mi reînnoiesc abonamentele la ziare şi reviste. Cui îi mai tre­buiau? Până îmi soseau ediţiile tipărite, ude de rouă, simţeam că ştiam deja toate ştirile.

Undeva prin 2007 şarpele îndoielii s-a strecu­rat în paradisul meu informaţional. Am început să-mi dau seama că Internetul exercita asupra mea o influenţă mult mai puternică şi mai vastă decât avusese vreodată computerul meu pe vremea când nu aveam Internet. Şi nu era doar că petreceam atâta timp cu ochii în ecranul computerului! Şi nu era doar că atâtea obiceiuri mi se schimbau pe mă­sură ce deveneam tot mai dependent de site-urile şi de serviciile oferite de Internet! Ci însuşi modul în care îmi funcţiona creierul părea să se schimbe. Acela a fost momentul în care am început să mă îngrijorez pentru incapacitatea mea de a-mi mai concentra atenţia asupra unui singur lucru pe o perioadă mai mare de câteva minute.

La început am crezut că problema era un simptom al degradă­rii minţii mele, aflate la o vârstă de mijloc. Însă mi­-am dat seama că nu, creierul meu nu se afla doar în derivă. Era înfometat. Îmi cerea să fie hrănit, dar în felul în care-l hrănea Internetul- şi cu cât îl hră­neam mai mult, cu atât flămânzea mai mult. Chiar şi atunci când nu eram la calculator, tânjeam să-mi verific e-mail-ul, să apăs pe link-uri, să fac nişte că­utări pe Google. Îmi doream să fiu conectat.

La fel cum Microsoft Word transformase într-un pro­cesor uman de cuvinte, simţeam că Internetul mă transforma într-un soi de maşină de procesat datele de mare viteză, un fel de computer uman. Mi-era dor de creierul meu de altădată”[7]

Traducere şi adaptare: Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu

Note:

1 Nicholas Carr, The Shallows, Atlantic Books, 2010.
2 Scott Karp, The Evolution from Linear Thought to Networked Thought, Publishing 2.0 blog, 9 februarie 2008.
3 Bruce Friedman, How Google Is Changing Our Information-Seeking Behavior, Lab Sofi: News Blog, 6 februarie 2008.
4 Staccato este un ruvânt preluat în română din limba italiană, ce înseamnă saca­dat.
5 Nicholas Carr, op. cit., pp. 5-10.
6 Nicholas Carr, op. cit., p. 12.
7 Nicholas Carr, op. cit., pp. 15-16.

Art. preluat din Familia Ortodoxa nr. 8

Tinerii faţă în faţă cu Biserica

De ce nu vin tinerii la Biserică?

Întâi de toate, pentru că nu-i cheamă nimeni. Această afirmatie nu trebuie să surprindă. Este usor să critici pe cineva că nu vine la Biserică, dar cine mai cheamă astăzi lumea la Biserică? Cel mai adesea, cei care cred că cheamă, de fapt gonesc; cei din Biserică sunt primii care gonesc lumea afară din Biserică.

În al doilea rând, tinerii nu vin la Biserică pentru că nu văd rostul acestui lucru. Ei spun că se poate trăi si fără Biserică. Nu trebuie criticati pentru această viziune. Nici părintii lor nu merg la Biserică si, evident, nu i-au învătat de mici cele de trebuintă despre Dumnezeu. Dacă copilul a fost crescut fără de Dumnezeu, dacă a învătat că se poate trăi si fără Dumnezeu, evident că la maturitate se va întreba ce rost are mersul la Biserică. Pe de altă parte, dacă se întâmplă să aibă întrebări existentiale, rareori se găseste cineva care să le arate, în cuvinte simple, pe întelesul lor, că viata poate fi trăită si altfel – o viată mai bună, mai împlinită decât cea a modei, a MTV-ului si a altor lucruri trecătoare din lumea aceasta.

Cele sfinte li se par tinerilor complicate si inutile. Teologia Bisericii Ortodoxe este una adâncă, însă trebuie să avem si capacitatea să o prezentăm pe întelesul tuturor – al celor nedeprinsi cu vorbirea înaltă sau cu cuvinte teologice. Sf. Ap. Pavel spune că credinta vine în urma auzirii. Dar cum să crezi, dacă nu întelegi ce auzi? Evanghelia si viata în Hristos trebuie prezentate tinerilor pornind de la lucruri simple, fundamentale si, pe măsură ce le înteleg si si le însusesc pe acestea, trebuie trecut la lucruri mai profunde. Vorba aceluiasi Apostol, de la hrană moale la hrană tare.

În Biserică, când întrebăm de ce un lucru este în cutare fel, cel mai frecvent răspuns primit este “Asa se face”. Ei bine, tinerii nu acceptă explicatii de genul “asa se face”. Acesta nu este un argument. Ei vor să stie de ce Sfânta Liturghie este asa si nu altfel, de ce ne închinăm la icoane, de ce cântările noastre sunt asa si nu altfel. Vor să stie rostul tuturor lucrurilor din biserică. Au apărut în ultimii ani o serie de autori tineri care încearcă să prezinte credinta pe întelesul tinerilor. Cărtile lor se găsesc de vânzare exclusiv în biserici si mănăstiri, de aceea nu atrag prea multi tineri, care cred că au din nou de-a face cu o scriere înaltă si, spun ei, ruptă de realitate.

De ce merg unii tineri la cultele neoprotestante?

Mersul la cultele neoprotestante este o chestiune de comparatie si de alegere.

Unii tineri sunt interesati de Dumnezeu si de credintă. Dacă s-au născut într-o familie ortodoxă si cred că sunt ortodocsi, vor încerca să meargă la biserica ortodoxă din cartier. Din nefericire, prima lor interactiune cu Biserica are loc de multe ori prin intermediul “agentilor de circulatie” din biserici: ia-o pe acolo, nu o lua pe acolo, închină-te asa, nu te închina asa. Domnia lui “asa se face”, fără nici o explicatie, fără nici o noimă pentru noul venit. O dată, de două ori, de trei ori… si acestuia începe să i se facă lehamite si să se întrebe dacă în asta stă credinta ortodoxă.

Atunci intervine alternativa religioasă: credinta practică, simplificată, a cultelor neoprotestante, expusă frumos de persoane amabile si manierate. Totul este prezentat simplu si clar. Aici nu mai există reguli fără explicatie si tabu-uri mai presus de Dumnezeu.

Mesajul acestor culte vine într-o formă simplă, pe întelesul tuturor. “Iisus te iubeste, si-a dat viata pentru tine ca tu să poti trăi o viată nouă chiar de acum.” Desi această afirmatie este un sablon neoprotestant, si noi, ortodocsii, suntem de acord cu ea. Problema este că noi nu o afirmăm, nu le-o spunem acelora care vor să se apropie de credintă. Si asta este rău, pentru că îi pierdem pe cei ce vin cu sinceritate la biserică.

În comparatie cu domnia lui “asa se face” din bisericile ortodoxe, la cultele neoprotestante există foarte putine reguli. Tinerilor – si nu numai lor – le place simplitatea. Teologia neoprotestantă este o sumă de precepte foarte accesibile. O simplificare care, spunem noi, se face în dauna Adevărului. Dar Adevărul nu trebuie să fie neapărat propovăduit în cuvinte înalte. Este nevoie în Biserica noastră de preoti si propovăduitori care să prezinte credinta adevărată pe întelesul tuturor, în cuvinte potrivite pentru fiecare.

Un alt aspect care atrage la cultele neoprotestante este substitutul de viată socială. În bisericile noastre, tânărul, după ce este luat în primire de “agentii de circulatie”, se simte singur, izolat si străin. În bisericile noastre poti să mergi cinci ani la rând si să nu ajungi să te cunosti cu cel de lângă tine. Desi învătătura noastră spune că toti suntem membri în Trupul mistic al lui Hristos, care este Biserica, ei bine, acesti membri sunt des-ruditi unul de altul. Desi mergem si ne vedem ani de zile la biserică, suntem si rămânem niste străini. De comuniune întru Hristos nici nu poate fi vorba.

Venim singuri la biserică, suntem singuri în biserică si plecăm singuri de la biserică. Cel putin în marile orase, comunitatea credinciosilor si comuniunea dintre ei întru credintă a dispărut aproape cu desăvârsire. Dacă adăugăm si sensibilitătile unora sau altora din biserică, tabloul se prezintă cât se poate de jalnic pentru tânărul venit la biserică.

Prin comparatie, la cultele neoprotestante se pun un mare accent pe legătura din oameni. Desigur, aici există o anumită doză de fătărnicie, dar nu toti cei rătăciti de la dreapta credintă sunt fătarnici. Iar tânărul nostru vede că acolo sunt oameni drăguti si politicosi si face imediat comparatia cu cei de la biserica ortodoxă din cartier. Alegerea pe care o face este evidentă.

În urma tânărului care alege să meargă la un astfel de cult rămân rudele si vecinii care îl acuză că si-a schimbat credinta si că s-a dus la secte. Care credintă si-a lăsat, dragi părinti? Ce credintă l-ati învătat voi? Ce credintă aveti voi? Credinta drobului de Pasti si a cârnatilor de Crăciun?

Foarte important în atragerea tinerilor la cultele neoprotestante este misionarismul/prozelitismul practicat de aceste culte.

Desigur, termenul de “prozelitism” are conotatii negative – nu este bine să “furi” credinciosii altor credinte – dar nu trebuie să uităm că primii crestini, începând cu Sfintii Apostoli, tocmai asta au făcut: prozelitism. Fie că-i spunem misionarism, fie că-i spunem prozelitism, el se bazează pe credinta că tu detii Adevărul si că trebuie să-l prezinti si altora.

Această credintă o au si membrii cultelor neoprotestante si chiar mai mult decât credinciosii ortodocsi. Această încredintare îi face să vorbească tuturor despre credinta lor, despre dragostea lui Dumnezeu, despre Iisus si despre cum le-a schimbat El viata. Prezentarea lor este atrăgătoare prin simplitatea si logica ei: Dumnezeu te iubeste, L-a dat pe Fiul Său la moarte pentru păcatele tale iar tu, dacă spui acum o mică rugăciune prin care îl chemi pe Iisus în inima ta, vei începe chiar din clipa aceasta o viată nouă cu El. Din acest moment vei deveni crestin (până acum nu ai fost crestin) si un copil al lui Dumnezeu.

Este interesant de observat că Ortodoxia nu contestă nici una dintre aceste afirmatii. Nimeni nu contestă dragostea lui Dumnezeu pentru întreaga omenire, nimeni nu contestă jertfa lui Hristos de pe Golgota si nimeni nu contestă faptul că, urmând lui Hristos (predându-ti inima Lui), începi o viată nouă, o viată de credintă. Dar, cu toate acestea, noi în Ortodoxie rareori le vorbim oamenilor despre aceste adevăruri. O fac însă cultele neoprotestante care, după ce îi atrag pe oameni cu câteva afirmatii simple si nu neapărat false, îi conduc către erori teologice fundamentale (Sola Scriptura, mântuirea exclusiv prin credintă, mântuirea instantanee, respingerea Sfintei Traditii a Bisericii, etc.). În comparatie cu simplitatea misionarismului neoprotestant, de cele mai multe ori noi în Biserica noastră îi întâmpinăm pe nou-veniti cu un set de reguli rigide si cu chipuri încruntate, care veghează ca totul să fie făcut “asa cum se face”. Nu de putine ori tânărul intrat în biserică rămâne cu impresia că în Ortodoxie regulile sunt mai presus decât oamenii si chiar mai presus decât însusi Dumnezeu; regulile par ele însele un dumnezeu.

Misionarismul neoprotestant se bazează exclusiv pe Biblie. Toată credinta crestină porneste de la Mântuitorul Iisus Hristos si de la propovăduirea Apostolilor, iar despre acestea citim în Sfânta Scriptură. Pentru ca omul să înteleagă de unde purcede credinta, neoprotestantii îsi întemeiază toate afirmatiile pe Biblie, fiind adevărati prestidigitatori în mânuirea versetelor necesare. Având acum în fată textul negru pe alb, tânărul începe să creadă că “crestinul” din fata lui chiar îi spune adevărul. El stie prea bine că, atunci când a fost la biserica ortodoxă, nu numai că s-a lovit de niste cutume rigide, dar nu a fost nimeni care să-i spună de unde provin acestea. Acum, misionarul îi vorbeste simplu si frumos si, mai mult, îi arată negru pe alb cum stau lucrurile.

Tânărul simte că a găsit răspunsurile la căutările sau frământările lui: câteva idei clare si o dovadă scrisă. Începe să frecventeze biserica sau adunarea sau casa de rugăciune – denumirile variază de la un cult la altul. El vede că, spre deosebire de cei din biserica ortodoxă din cartier, cei de aici nu se calcă în picioare, nu dau buzna, nu se înghesuie, nu îsi răspund cu tâfnă, nu sunt supărăciosi. Cei de aici arată îngrijit, îi zâmbesc si par mereu amabili.

Slujba religioasă de aici este mai scurtă, mai simplă si mai usor de înteles. Nimeni nu trebuie să stea în picioare. Cântările sunt clare, frumoase, iar unele au si ritm. Corul cântă atât de frumos, iar tinerii cu instrumentele trebuie să cânte asemenea îngerilor din Cerul unde va ajunge si el, cu sigurantă. Ce diferentă fată de biserica ortodoxă, unde figuri încruntate îl admonestau la tot pasul ba că nu stă unde trebuie, ba că a trecut prin fata altarului, ba că nu a ocolit Sfânta Evanghelie, ba că a sărutat icoane după ce s-a împărtăsit, ba că…

Întoarcerea la Ortodoxie

Există însă tineri si mai putin tineri care se întorc la Ortodoxie. De fapt, având în vedere că înainte de a pleca la neoprotestanti aveau o credintă amorfă – o combinatie de superstitii si opinii personale – mai corect este să spunem că ei vin la Ortodoxie, acum pentru întâia oară.

Ce se întâmplă? După o perioadă petrecută în aceste culte, după o perioadă de “crestere” si învătare (citeste Biblia si învată o multime de versete pe dinafară), persoana în cauză începe să aibă un anumit discernământ. Venind din afara mediului respectiv si nefiind deprins de copil să accepte tot ce spune cultul ca pe un adevăr de la Dumnezeu, în unele cazuri el îsi păstrează un anumit grad de luciditate. Această luciditate sau discernământ începe să lucreze în momentul în care sunt sesizate fie contradictiile teologice ale cultului, fie diferenta dintre cele spuse si cele trăite (fariseism). Eventual, tânărul începe să pună întrebări care devin agasante pentru liderii cultului. Dacă se întâmplă ca insatisfactia lui să crească suficient de mult, el îsi pierde încrederea în infailibilitatea cultului. Din acel moment începe să nu mai vadă lumea si lucrurile în alb si negru – noi suntem cei buni, ei sunt cei răi. Mai mult, începe să caute, îsi continuă acea căutare abandonată în momentul în care a fost atras în acel cult.

După o eventuală cercetare si a altor culte neoprotestante, în care vede aceleasi tare, tânărul începe să-si pună problema unor criterii de “selectie”. Cum poti stii care e credinta adevărată? Ce criteriu să folosesti? Abilitatea în mânuirea Bibliei? Nu, pentru că toti o cunosc pe dinafară, dar scot învătături diferite din ea. Amabilitatea oamenilor? Nu, pentru că iată, amabilitatea lor merge mână în mână cu cele mai nefiresti învătături. Trăirea curată? Nu e suficient – mormonii, de pildă, sunt niste oameni foarte drăguti.

Cum poate stii cineva care e credinta adevărată? Însirându-i (în sens figurat) pe toti predicatorii în fata ta si întrebându-i: Tu de unde vii? De unde vine învătătura ta?

“Un tânăr pe nume Joseph Smith a avut o revelatie în anul 1840…”

“O femeie cu o credintă puternică în Dumnezeu – Ellen White – a avut în 1844 o viziune…”

“În anul 1896, pe când se rugau fierbinte, un grup de credinciosi au început să vorbească în alte limbi…”

“La 1640, un grup de credinciosi au decis că credinta trebuie să se bazeze numai pe Scriptură…”

Toti vorbesc la fel, toti au viziuni si certificări de la Dumnezeu, fiecare pe calea lui. Tânărul vede că toate aceste culte sunt lucrări ale omului, initiative ale unui predicator cu reforma în sânge.

Singurul criteriu de discernere nu este credibilitatea aparentă a învătăturii si nici cumsecădenia membrilor, ci originea acelei învătături. Astfel, singură învătătura ortodoxă este adevărată pentru că ea vine din vremurile Apostolice si este ceea ce a învătat Biserica de mai bine de două mii de ani.

Dar, tânărul are o problemă. Cum poate concilia acest adevăr cu ceea ce vede el astăzi în bisericile ortodoxe? Iată că lucrurile pe care a ajuns el să le învete, de-a lungul căutărilor sale, sunt total necunoscute multor ortodocsi din ziua de azi, care nu au habar nici măcar de învătăturile de bază ale Ortodoxiei. După zeci de ani de mers la biserică, ei încă sparg căni pe la înmormântări, aruncă cu bani la intersectii si varsă vin pe jos pentru morti. Tânărul nu întelege – în tot acest timp, oamenii acestia nu au învătat nimic din Ortodoxie?

Adevărul este că există o anumită cerbicie a unora din Biserică, cerbicie care merge până acolo încât ei îl învată pe preot ce si cum să facă la diferite slujbe. Desigur, acesti oameni, foarte convinsi că “asa trebuie făcut”, nu mai pot si nici nu vor să învete si să-si schimbe căile. Astăzi, pentru multi din Biserică, cana spartă la mort este fundamental mai importantă decât orice pericopă evanghelică comentată de preot duminica.

În aceste conditii, ce face tânărul nostru? Începe să caute, în Biserică, pe altii ca el, alti tineri, cu care poate împărtăsi aceeasi credintă ortodoxă. Sună neverosimil, dar există “credinte ortodoxe”. Multi au propria credintă “ortodoxă” – toti laolaltă reprezintă 89% din populatia tării. Nu trebuie judecati – nici ei, la rândul lor, nu au avut de la cine să învete credinta ortodoxă. Nu trebuie să uităm că majoritatea celor de azi din biserici s-au format în perioada comunistă, când propovăduirea Evangheliei le era interzisă preotilor. Acum, la bătrânete, este prea greu să-si schimbe căile. Trebuie să mai treacă câteva zeci de ani până vom avea si crestini ortodocsi în bisericile noastre.

Nu este usor. Tânărul are de luptat pe de-o parte cu un nefiresc sentiment de singurătate într-o biserică altminteri plină, pe de altă parte cu “credinta” celor mai în vârstă din biserică, care în continuu tin să-i amintească cum se fac lucrurile acolo. El îsi vede însă de drumul lui; îi caută si are părtăsie cu altii care cred ca el si merg pe calea acelei Ortodoxii predată de Sfintii Părinti si trăită de-a lungul vremii de Biserică.

De ce să vină tinerii la Biserică?

Dincolo de această întrebare cred că stă una mai fundamentală, care are însă acelasi răspuns: de ce mergem noi la Biserică?

Dacă am face un sondaj printre cei aflati duminică la Sfânta Liturghie, cu întrebarea “De ce veniti la Biserică?”, ce răspunsuri am primi?

Am obtine multe răspunsuri de genul “Asa se face”, “Asa trebuie” si “Asa e frumos”. Sunt acestea motive pentru a merge la Biserică? Evident, nu. Si să te plimbi în parc, într-o zi de toamnă, este frumos.

De ce mergem si de ce trebuie să mergem la Biserică?

Cu riscul de a deveni prea teologic sau idealist si deci în conflict cu realitatea, voi prezenta răspunsul meu la această întrebare fundamentală.

Pe scurt, mergem la Biserică pentru că, oameni fiind, ne întâlnim acolo cu Creatorul nostru, cu cel de la care avem viata si prin care putem avea o viată mai bună. Prin relatia cu El, care porneste din Biserică, ne pregătim în această viată pentru viata de dincolo.

Acesta este răspunsul. Desigur, acceptarea lui este în sine un act de credintă.

Mergem la Biserică pentru a ne întâlni cu Cel ce este pentru noi reperul fundamental în viată: Iisus Hristos. Tot omul are nevoie de repere sau principii solide în viată, de valori care să nu se schimbe de la o zi la alta. Toate valorile oamenilor sunt relative si pot fi puse în discutie. Valorile reprezentate de Hristos vin din afara sistemului omenesc, sunt dumnezeiesti si sunt deci mai presus de măruntul cotidian al omului. Cine se întemeiază pe ele va avea stabilitate si sigurantă în viată, si ajutor de la Dumnezeu.

Multi tineri spun: De ce să vin la biserică, când pot sta si acasă să mă rog si să meditez la Dumnezeu? Sigur, te poti ruga si acasă, dar dacă nu vii la biserică, stii cărui dumnezeu te rogi? Îl cunosti pe dumnezeul căruia te rogi? Este Dumnezeul cel adevărat, despre care afli la biserică, sau este o închipuire a mintii tale, un dumnezeu amabil care îti cântă în strună în toate faptele tale?

Tot ce se face la biserică, toate slujbele, rugăciunile si cântările sunt menite a-l face cunoscut pe Dumnezeul cerurilor si al pământului. Numai în biserică îl putem cunoaste pe Dumnezeu. Mersul la Biserică, cel putin la Sfânta Liturghie, este o reîntâlnire periodică cu El. Asa cum nu poti să stai departe de cineva care are importantă pentru tine, pentru viata ta, de o persoană iubită, de exemplu, asa nu poti sta departe nici de Cel din care simti că-ti vine viata.

În Sfânta Evanghelie, Iisus Hristos se prezintă pe sine ca fiind o stâncă. O stâncă pe care ne putem clădi viata, o stâncă pe care construim ceva care rezistă în fata vitregiilor vietii. Dacă ne construim viata si ne hrănim sufletul cu altceva, de pildă cu sistemul trecător de valori ale oamenilor, vom sfârsi prin a ne simti goi pe dinăuntru, căci lucrurile despre care am crezut că pot da substantă vietii si-au pierdut gustul si azi nu mai sunt. Locul lor a fost luat de altă croială a pantalonilor sau a fustei, de un nou telefon mobil cu cameră foto de rezolutie mai mare si de un nou album de muzică. Sufletul omului nu se poate hrăni cu ceva care astăzi e sus iar mâine e la cosul de gunoi. El are nevoie de ceva mai profund, mai adânc si mai adevărat, iar asa ceva nu se găseste printre oameni, ci în afara sistemului lor, la Dumnezeu.

Cine îsi construieste viata pe Hristos si cultivă legătura cu El are un sens în viată. Stie de unde vine, stie ce are de făcut si stie unde merge. Contrar părerii celorlalti, el nu consideră că se privează pe sine de bucuriile vietii. Pur si simplu ceea ce îi încântă pe ceilalti nu are valoare pentru el. El îsi găseste plăcerea în alte lucruri, care sunt la fel de gustoase astăzi ca si acum o mie sau două mii de ani.

De ce să vină tinerii si tot omul la Biserică? Psalmistul spune: “Gustati si vedeti că bun este Dumnezeu”. Greu poti descrie în cuvinte ce gust are un fruct nou. De aceea, alături de psalmistul David, Biserica spune de două mii de ani “Veniti, gustati si vedeti ce bun este Dumnezeu”.

Un articol de Bogdan Mateciuc

Citeşte şi Comuniunea sau bucuria de a nu fi singur