Dosoftei, mitropolitul iubitor de neam şi limbă românească

Psalomul lui David, 96

Domnul stătu crai în țară,
    Țărâle să bucurară,
Și pământul tot să salte,
    Cu ostrove de departe.
Dimpregiur núor și ceață
    Sprejinesc svânta lui față,
Și direptatea-i tocmește
    Scaunul ce odihnește,
De-l gătează pre giudețe,
    Ne-alegând pre nime-n fețe.
Pre denainte-i foc merge,
    De arde cei fără lege.
Fulgerile lui cu pară
    Ard de să văd preste țară.
Pământul să-mplú de frică,
    Munțâi să topăsc de pică
Și cură ca nește ceară,
    Văzând pre Domnul în țară.
Și de fața lui cea svântă
    Tot pământul să spământă.
Ceriurile grăiesc toate,
    De-i spun dereptatea-n gloate.
Și toț oamenii văzură
    Slava lui de să-ncrezură.
Iară ceia ce-s cu vină
    Pentru idoli ce să-nchină,
Stau cu groază și cu frică,
    Li-i nedejdea-ntr-o nemică.
Închinațî-vă la Domnul,
    Cu toț îngerii, tot omul.
Sionul să-i paie bine,
    Auzând că Domnul vine.
Fetele din jidovie
    Te-aștaptă cu bucurie
Pentru svintele giudețe
    Ce le alegi cu blândețe.
Că tu, Doamne, ne ești Domnul
    Pre pământ preste tot omul,
Și ți-i nalt cinstitul nume
    Preste toț bozâi din lume.
Ceia ce iubiț pre Domnul,
     Să urâț răul, tot omul.
Că Dumnezău îș ferește
    Ceata de svinț ce-l iubește,
Și din mâni fără de lege
    I-a scoate și-i va alege.
Și direptului senină
    Îi va străluci lumină,
Veselie și cunună
    Celor cu inemă bună.
Și vă bucuraț, tot omul
    Ce sunteț direpț, la Domnul,
Mărturisind fără smântă
    De pomana lui cea svântă.

(Dosoftei, Psaltirea în versuri, 1673, ediţie critică de N. A. Ursu, cu un cuvânt înainte de Înaltpreasfinţitul Iustin Moisescu, Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1974.)

“Acestu Dosoftei mitropolit nu era om prostu de felul lui. Şi era neam de mazîl; pre învăţat, multe limbi ştia: elineşte, lătineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi învăţătură, deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel. În ţara noastră pe-această vreme nu este om ca acela”, scria Ion Neculce în Letopiseţul său.  Cred că acest succint dar inegalabil portret conţine in nuce raţiunile profunde ale sfinţeniei acestei luminoase personalităţi. Pentru că, începând din acest an, Mitropolitul Dosoftei nu este numai un personaj al culturii româneşti, ci şi un sfânt al Bisericii, canonizat de Biserica Ortodoxă Română la 6 iulie 2005, cu zi de pomenire liturgică pe 13 decembrie a fiecărui an. Canonizarea a fost proclamată solemn şi sinodal pe 14 octombrie 2007 la Iaşi, la hramul Sfintei Paraschiva.
Acum, în ziua sărbătoriri lui, să privim, cu ochi primeniţi într-o lumină nouă, viaţa, credinţa şi lucrarea acestui om, purtate până la măsura sfinţeniei. Mitropolitul Dosoftei s-a născut la 26 octombrie 1624 şi este originar de prin părţile Sucevei. La botez a primit numele Dimitrie. Împrejurările în care tânărul Dimitrie a îmbrăţişat viaţa monahală rămân încă nedeplin lămurite. Nedesluşite şi răzleţe ne parvin din epocă informaţiile care privesc prima perioadă a vieţii şi a formării sale spirituale.
Dosoftei nu a fost, cu certitudine, un autodidact. Se pare că ar fi învăţat la Iaşi, la Şcoala Domnească de la Trei Ierarhi. Aici îl va fi atras şi înrâurit personalitatea mitropolitului Varlaam, ale cărui iniţiative culturale le preia şi le face mai târziu pe deplin roditoare. Conştiinţa sa de tip umanist, cunoaşterea limbilor clasice (latină şi greacă), accesul la limbi şi culturi moderne (polonă, rusă, ucraineană, neogreacă) justifică ipoteza unor studii continuate în Polonia, la Lvov, aşa cum se crede, în cadrul frăţiei ortodoxe “Adormirea Maicii Domnului”. După o perioadă petrecută ca ieromonah la mănăstirea Probota, unde prezenţa sa este semnalată în 1649, Dosoftei urcă pe treptele slujirii arhiereşti.
În 1658 se află în fruntea episcopiei de Huşi, iar în 1659 este episcop de Roman. În 1671 ajunge Mitropolit al Moldovei, treaptă din care continuă şi mai intens munca de păstor, cu precădere prin cristalizarea lucrării sale de cărturar.
Datorită atitudinii sale anti-turceşti va fi silit să părăsească ţara, refugiindu-se în Polonia în februarie 1674, împreună cu domnitorul Ştefan Petriceicu, de unde revine în 1675, redobândindu-şi scaunul, după o detenţie de câteva luni în mănăstirea Sf. Sava din Iaşi. Urmează, pentru Dosoftei, un deceniu de intensă activitate pastorală concretizată într-o considerabilă operă de traducere şi tipărire a cărţilor de cult în limba română.
Din 1686, în urma eşuării campaniei antiotomane a regelui Sobieski, încep pentru Dosoftei ani dramatici de refugiu care devine surghiun în Polonia, la Stryj iar mai apoi la Zolkiew (azi, Nesterov, în Ucraina). Acolo va muri în 13 decembrie 1693, înconjurat de griji, nevoi şi ostilitate, aşa cum citim în corespondenţa ultimilor ani, excomunicat şi depus din treaptă de Patriarhia Constantinopolului în urma sinodului de la Iaşi din 1688, dar mai ales mistuit de dorul de ţară. Peste locul îngropării lui vremea a întins vălul uitării.
“Cunoştinţa îngâmfă însă iubirea zideşte” spunea Sfântul Apostol Pavel (1Corinteni 8, 1) şi îşi află ecou deplin în viaţa şi lucrarea mitropolitului moldovean. În cazul lui, cărturăria nu a fost searbădă jonglerie de concepte, ci a devenit slujire; făcându-se vehicul al iubirii, a zidit conştiinţe.
Dosoftei a fost un cărturar, un erudit unic în felul lui, multe din întreprinderile sale culturale stând sub semnul pionieratului.
Este primul poet al literaturii române culte şi primul tălmăcitor în versuri al Psaltirii în tot Răsăritul creştin (Psaltirea în versuri, Uniev, 1673). Dar, dacă se încumetă la această strădanie, nu o face dintr-o “manie a versificării”, ci pentru edificarea spirituală a neamului “rumânesc” care, de la el încoace, nu numai că poate pricepe psalmii în limba proprie, dar îi şi gustă. A tâlcuit Psaltirea – care, după propria mărturisire, “este plină de rugă şi de tainele cele mari ale lui Dumnezeu” – “cu multă trudă şi vreme îndelungată, precum am putut mai frumos […] ca să poată trage hirea omului cătră cetitul ei”. Efortul estetic este, aşadar, în slujba edificării sufleteşti, iar nu altfel, mereu în spiritul versetului paulin al iubirii ziditoare. Dacă, până la Dosoftei, limba română avea dreptul să intre numai până în tinda bisericii, începând cu acesta ea pătrunde până în altar.
Mitropolitul Dosoftei a deschis larg uşile împărăteşti pentru săvârşirea Sfintei Liturghii în limba română prin traducerea integrală a Liturghierului în limba română (Iaşi, 1679, cu o a doua ediţie, îmbogăţită şi argumentată, în 1683). Gestul era revoluţionar pentru acea vreme, dacă ne gândim că în Muntenia, contemporanul său, Mitropolitul Theodosie tipăreşte în anul 1680 un Liturghier care are textul slujbei în slavonă şi numai indicaţiile tipiconale în limba română, căci, după cum mărturiseşte, “Liturghia toată a o prepune pe limba noastră şi a o muta nice am vrut, nice am cutezat”… Dosoftei, însă, aflând temei biblic în versetul paulin “în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă oarecare” (1Corinteni 14, 19) şi însufleţit de misiunea sa de luminător al poporului, îndrăzneşte acest progres cultural spre risipirea ignoranţei religioase (“să-nţeleagă creştinii svintele taine”) şi spre mântuirea poporului (“să înţeleagă toţi spăsenia lui Dumnezeu cu înţeles întreg”).
Alături de Liturghier a tradus şi tipărit multe alte cărţi de cult, unele pentru prima dată în limba română. Aceste traduceri sunt închinate ca “dar limbii române” şi constituie, voit şi conştient, mijloc de edificare a conştiinţei naţionale, căci au convingerea că se adresează tuturor românilor: “tutinderea ce să află în această limbă pravoslavnică”. Conştiinţa latinităţii limbii este atât de adâncă în el încât, în strădania de a crea o limbă românească teologic expresivă, nu ezită să caute în Vulgata sfântului Ieronim posibile etimoane pentru expresiile româneşti: “pentru că cică s-au tălmăcit de pre izvodul sfetii Ieronim […] noi de pre acel izvod foarte am sâlit de-am pus cuvintele precum să află acolo”.
Dosoftei este, aşadar, primul creator al terminologiei ştiinţifice teologice româneşti în baza limbii latine. După cum este şi primul “dascăl euharistic” sistematic al poporului român, primul mare cunoscător al literaturii patristice şi postpatristice (compilează şi traduce în română şi în rusă din Ignatie Teoforul, Efrem Sirul, Ioan Damaschinul, Simeon al Tesalonicului etc.), primul tălmăcitor din dramaturgia universală (drama renascentistă Erofili, din neogreacă), primul traducător al Istorii-lor lui Herodot în limba română. Ceea ce l-a făcut sfânt pe Dosoftei nu este erudiţia, ci izvorul şi scopul acestei ştiinţe de carte, care au fost constant iubirea de Dumnezeu şi de poporul încredinţat spre păstorire. Întreaga iniţiativă culturală nu izvorăşte dintr-un spirit academic, ci dintr-unul pastoral.
Pentru slujirea poporului creştin a folosit mulţii talanţi cu care Dumnezeu l-a înzestrat. Iar semnul că prin acestea s-a sfinţit şi pe sine însuşi este faptul că, între toate aceste întâietăţi pe care şi le-a dobândit în cultura vremii, a continuat să rămână “deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel”…

Un material pus la dispoziţia RoMedia.gr de către pr. Eduard Fartan  Biserica “SFANTA TREIME”, Aharnon 246, Atena

Un dar pentru Moş

Ştim cu toţii cât poate rugăciunea Bisericii pentru sufletele semenilor noştri. De aceea vă rog să nu uitaţi să treceţi pe pomelnicele voastre, la Sfânta Liturghie, dar şi în rugăciunile personale, şi pe Mihai şi Cristian, o familie greu încercată.

E multă durere şi suferinţă în această familie, tată şi fiu. Domnul Mihai Saiu este la a doua căsătorie. Prima soţie l-a părăsit pentru un bărbat şi-a plecat în altă ţară. S-a căsătorit că Nadejda, dar avea s-o piardă şi pe ea destul de repede, în 2008, după o suferinţă cruntă, din cauza cancerului osos. După 2 ani, a aflat că şi Cristian, fiul său şi al Nadejdei, care pe atunci avea 12 ani, are condrosarcom, o formă gravă de cancer, la un genunchi. I s-a amputat piciorul, după lungi şedinţe de psihoterapie, căci îşi dorea mai degrabă să moară decât să trăiască mutilat. După vindecare, i s-au descoperit noduli canceroşi la plămâni. Din 13 a mai rămas cu 4, în urma chimioterapiei. Astăzi, de Sfântul Nicolae, în timpul Liturghiei, a suferit o nouă intervenţie chirurgicală, pentru extirparea acestora.

Tatăl său mai rezistă doar pentru că fiul său are nevoie de ajutor. Doarme maxim 3 ore pe noapte, se frământă încontinuu şi plânge de neputinţă şi de frică. Bolnav de diabet, el însuşi suspect de cancer ganglionar, Mihai Saiu nu a reuşit încă să-L cunoască cu adevărat pe Dumnezeu. Recunoaşte că doar El îl mai poate ajuta, dar nu înţelege de ce i se întâmplă toate acestea. A primit o educaţie religioasă precară de la o bunică, să zicem credincioasă, care s-a smintit rău în momentul când i-a văzut pe preoţii slujitori ai bisericii unde mergea de obicei că s-au luat la harţă şi s-au bătut în biserică, din cauza banilor.

M-au impresionat onestitatea, discreţia şi demnitatea acestui om. Singura dorinţă pe care şi-a manifestat-o public a fost să-l ajutăm să-i cumpere lui Cristi o proteză, pentru că adolescentul refuză să iasă din casă, plimbându-se doar seara prin parc, din cauza privirii insistente a unor trecători. Încă nu a depăşit criza provocată de amputare.

Atunci când se simte mai bine, Cristi e foarte energic, pus pe glume şi optimist. Îşi doreşte din toată inima să se vindece, râde şi face pozne ca orice copil de vârsta lui. Entuziasmul lui se împleteşte însă adesea cu un cinism ucigător, căci e conştient mai mult decât oricând de moartea lui iminentă.

Rugămintea mea este să ne rugăm pentru sănătatea lui Cristian şi a tatălui său, pentru întărirea credinţei şi descoperirea Adevărului în sufletul acestui tată a cărui suferinţă nu poate fi depăşită decât de moartea pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu.

Pentru că este postul Crăciunului şi o mare bucuria este aceea de a dărui, să nu uităm să arătăm dragoste şi acestora “mai mici ai Domnului”, ajutând prin rugăciune, dar şi material, familia Saiu. Amintesc că singurul susţinător al familiei este dl. Mihai Saiu, pensionat pe caz de boală.

Dumnezeu să vă dea har, pace şi milă, iar Naşterea Domnului să fie cu bucurie pentru toţi!

Donaţiile se pot face direct în contul tatălui său, Mihai Saiu, nr. RO28RNCB0075108515900001, deschis la BCR Sucursala Sector 4.

P.S. Pentru mai multe detalii despre acest caz , aflaţi apăsând aceste linkuri :

http://cristisaiu.daruindveidobandi.com/

http://www.jurnalul.ro/trup-minte-suflet/i-a-murit-mama-are-cancer-si-un-picior-amputat-592033.htm#