„La Paşti trăim un har, o lumină care nu sunt de aici“

Protos. Arsenie Muscalu

Învierea Domnului este împlinirea aşteptării neamului omenesc de la Adam până la ultimul om care se va naşte pe faţa acestui pământ, toţi supuşi inexorabilei morţi. Bucuria acestui praznic înseamnă nu doar începutul unei noi, eterne vieţi, ce ni se deschide cu putere nouă, ci şi începutul unei noi vocaţii umane. Devenim făptură nouă, trimisă într-o lume orfană de Dumnezeu pentru a vesti biruinţa lui Hristos, pentru a vesti că totul ne este deschis înainte. Dialogul pe care l-am purtat cu părintele Arsenie Muscalu, duhovnicul Mănăstirii „Sfântul Ioan Teologul“ din comuna Cornu, judeţul Prahova, vine să întărească cele de mai sus.

„Hristos a înviat, bucuria mea!“ era salutul cu care Sfântul Serafim de Sarov întâmpina pe orice om care-i călca pragul. Părinte Arsenie, cum ajungem să trăim această bucurie şi ce ar trebui să dăm în schimb?

Viaţa Sfântului Serafim ne spune ceva despre aceasta. Întotdeauna întrebările care încep aşa: „cum să facem?“ comportă un oarecare risc. Pentru că vedeţi, mereu avem înclinaţia să transformăm în reţetă anumite lucruri. Totuşi, viaţa Sfântului Serafim şi vieţile sfinţilor ne dezvăluie că plinătatea aceea a bucuriei, a dragostei nu poate fi trăită fără curăţirea de patimi. Noi avem nevoie să dăm în schimb alegerea noastră. Pentru că avem de făcut o alegere. Voia noastră cea bună o avem de dăruit. Sfântul Petru Damaschin spune că nu avem ce să-i aducem lui Dumnezeu decât alegerea noastră şi paza dumnezeieştilor porunci, dar Sfântul simte nevoia să adauge: „dar mai bine zis, aceste porunci ne păzesc pe noi“. Apropo de reţete. Ce să aducem noi lui Dumnezeu?

Şi cum putem înţelege că porunca lui Dumnezeu ne păzeşte pe noi? În clipa în care alegem să ne lepădăm de egoism, în momentul în care alegem să ascultăm de Dumnezeu, primim tot de la El puterea de a împlini porunca. Adică, în împlinirea poruncii dumnezeieşti lucrează deja harul. Fiindcă porunca dumnezeiască este dincolo de puterile omeneşti. Omul, cu simplele lui puteri, nu se poate apropia de porunca dumnezeiască. Dar omul aduce lui Dumnezeu alegerea lui liberă. Asta da, asta e jertfa pe care o aduce omul lui Dumnezeu. Apoi trăieşte conlucrarea aceasta cu harul dumnezeiesc. Totuşi, ca să ajungi la bucuria pe care o trăia Sfântul Serafim, încât să simtă cu atâta plinătate, cu atâta intensitate bucuria Învierii lui Hristos şi prezenţa fiecărui om să o trăiască ca pe o mare bucurie, înseamnă să fi înviat tu însuţi. Şi asta, numai ca urmare a biruinţei asupra patimilor, asupra păcatului.

„Nu putem să păstrăm harul, dar putem năzui spre el“

Pentru mulţi Paştile sunt o sărbătoare care vine şi trece. Nu avem puterea să ţinem harul şi bucuria. Ce e de făcut? 

Aşa se întâmplă. Cântăm „Hristos a înviat!“, simţim bucuria, harul sărbătorii, dar nu trec bine câteva zile şi ne comportăm sau trăim ca şi când nu s-a întâmplat nimic. Ne întoarcem întrucâtva la ale noastre. E un semn că ceea ce trăim la Paşti e din altă lume. La Înviere trăim un har, o lumină, o viaţă care nu sunt de aici. Iar noi avem inerţia asta. Suntem greoi. Nu ne putem păstra la înălţimea sărbătorii. Mereu ne înecăm. Şi apare iarăşi întrebarea: Ce e de făcut? Am reţinut un răspuns al unui duhovnic contemporan, cu aşezare duhovnicească, arhimandritul Zaharia de la Essex, care şi el a fost întrebat: „Ce să facem ca să păstrăm harul?“ Părintele spune: „Nu putem să păstrăm harul, dar putem să năzuim spre el.“ Pentru că, trăindu-l, apoi pierzându-l, nu putem să fim ca şi când nu l-am trăit. Putem să năzuim spre a-l redobândi. În viaţa noastră, prin atingerea de noi a harului dumnezeiesc rămâne o urmă a harului şi putem să năzuim la recâştigarea lui. Asta putem să facem. Harul nu-l vom putea păstra. Harul e o milă dumnezeiască. Trăim atunci ceva din preaplinul dragostei dumnezeieşti, după măsura credinţei şi a dragostei noastre. Dar pierdem acel har. Părintele Sofronie de la Essex tot aşa le spunea ucenicilor înainte de Paşti: „Iată, vor veni Sfintele Paşti, vom trăi bucuria Învierii, vom cânta Hristos a înviat!, apoi poate ne vom întoarce la amărăciunile noastre.“ Îndemnul părintelui era: „Răbdaţi asta!“ Părintele nu le spunea că ar putea să fie altfel. „Răbdaţi asta şi veţi putea să mergeţi din nou în căutarea harului!“ Numai aşa dobândim un reper după care să ne ghidăm viaţa noastră.

Cu mic, cu mare cântăm în toată perioada Penticostarului „Hristos a înviat“. Dar în Noul Testament citim că Dumnezeu-Tatăl L-a înviat pe Fiul Său din morţi. „Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la voi…“ (Fapte 3, 26). Cum explicaţi?

Întrebarea asta mă surprinde. Învierea Domnului este pentru noi mărturia dumnezeirii lui Hristos. Pentru că tocmai prin puterea Lui dumnezeiască S-a ridicat din morţi. Poate Apostolul Petru spune aceasta pentru a arăta unitatea Fiului cu Tatăl. Fiindcă înfăţişarea smerită a Mântuitorului, care a luat trup omenesc, făcea ca cei de pe pământ să nu primească cu uşurinţă dintr-odată adevărul despre dumnezeirea Lui. El însuşi, spun Părinţii Bisericii, când a făcut mari minuni, le-a săvârşit cu stăpânire. De exemplu, la învierea lui Lazăr, i-a spus acestuia: „Lazăre, vino afară!“ Dar când a făcut minuni mai mici, să zicem, la înmulţirea pâinilor în pustie, de pildă, a invocat pe Tatăl, a mulţumit, apoi a frânt pâinea. Poate că şi Apostolii, dorind să conducă pe oameni la adevărul Învierii lui Hristos, nu au exprimat acest lucru la început în mod direct.

Hristos dărâmă logica răspunsului la rău cu rău

Învierea constituie răspunsul lui Dumnezeu la greşeala primilor oameni care au ales moartea în locul vieţii. Vorbiţi-ne despre Hristos cel Răstignit şi Înviat, Cel pe care părintele Stăniloae L-a numit „omul tare“, în sensul că a rezistat ispitelor şi durerii. Cum e Hristos cel Răstignit „omul cel tare“? 

Cred că în multe feluri putem vedea o tărie în răstignirea Domnului. Gândiţi-vă aşa, la noi ca oameni. Poate vulgarizăm puţin. Noi ca oameni să fim necăjiţi de cineva şi să ne stea la îndemână o putere enormă pe care să o putem pune în lucrare împotriva celui care ne supără. Ce tentaţie mare ar fi pentru noi să ne folosim de acea putere, dacă nu să-l lovim, măcar să-l oprim să ne facă rău!

Pe de o parte, este biruinţa lui Hristos asupra diavolului, dusă până la sfârşit. Domnul l-a învins pe diavol fiind ispitit în pustie, când l-a atacat faţă către faţă, cu întreita ispitire. Acesta L-a încercat pe Hristos atunci mai ales cu privire la porunca iubirii şi ascultării faţă de Tatăl.

Acum, la Răstignire, Hristos a fost încercat pentru porunca iubirii faţă de aproapele şi diavolul a stârnit împotriva lui Hristos acel val de ură. Pentru că ura aceea o simţi ca fiind dincolo de orice manifestare omenească. Cum a răspuns Hristos la toate acestea? „Vine stăpânitorul lumii acesteia şi nu află în Mine nimic“ (Ioan 14, 20). Nici măcar o mică înclinaţie de a răspunde răului cu rău. La tot răul care I S-a făcut. Şi răul a mers până la moarte. Hristos a putut să dăruiască lumii porunca iubirii faţă de aproapele fiindcă El a împlinit-o până la capăt.

Da, putem să vorbim în dreptul lui Hristos de o tărie, dar cred că este o tărie a dragostei. E biruinţa dragostei lui Hristos în răstignire. Nu se împotriveşte răului până la a se întrista şi a se mâhni pe Cruce pentru pierzarea celor care-I fac Lui rău. Pentru că făcându-I rău se pun pe ei în primejdie. Domnul plânge pentru pierzania lor. Până şi pe Cruce caută ceva pentru îndreptăţirea lor: „Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac“. Cu alte cuvinte „Ai de ce să-i ierţi. Poţi să-i ierţi pentru că nu ştiu ce fac“. Adică şi pe Cruce Hristos are grijă de oameni. Aceasta este forţa, puterea Lui. Acum este El „omul tare“. Chiar şi pe Cruce El nu este biruit de suferinţă, de grija de Sine, de a răspunde răului cu rău, ci de grija pentru ei.

Încă mai mult, noi oamenii Îl răstignim pe Hristos, Îl omorâm, iar El se foloseşte de acest prilej ca să ne ofere Trupul şi Sângele Lui. Atât de mare, de puternică, atât de tare este dragostea Lui. Nu numai că lipseşte de aici osânda, fiindcă „nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El“ (Ioan 3, 17), dar ne întâlnim şi cu binele. Deci eu, omul, Îl răstignesc pe Domnul, iar El ca răsplată se foloseşte de această întâmplare ca să-mi dăruiască Trupul şi Sângele spre hrană. În Răstignire se vede într-adevăr biruinţa lui Hristos, tăria dragostei Lui.

Care ar fi mesajul Învierii pentru oamenii de azi, ştiind că învierea bucură, dar şi responsabilizează? Unii ar dori să moară de tot şi să nu mai învieze.

Viaţa de astăzi aşa pare. Este o viaţă cam fără bucurie. O viaţă din ce în ce mai tristă. Pare că dispare bucuria de a trăi. Sau se împuţinează, păleşte această bucurie. Învierea transmite bucurie,  bucuria vieţii veşnice care se revarsă peste oameni.

Avem pentru ce să trăim. Hristos este bucurie şi este Viaţă. Că se întâmplă uneori ca oamenii să trăiască în deznădejde, care vine probabil din şubrezenia credinţei noastre, asta e altceva.

Avem nevoie de o înviorare a credinţei

„Sfârşitul lumii va veni dintr-un mare căscat de plictiseală“, mărturisea un teolog român contemporan. Întrebarea pe care un francez şi-o punea privind în jur, „Á quoi bon?“ e definitorie pentru societatea de azi.

Da. Avem nevoie să redescoperim bucuria de a trăi. Părintele nostru duhovnic Macarie, de la Mănăstirea Pasărea, ne vorbea despre cum trăia sărbătorile în satul natal pe când era copil. Nu vedeai în sat vreun om trist, posac. Şi erau săraci. Anii imediat de după al Doilea Război Mondial. Cu multă foamete. Dar toţi erau într-o inimă, într-un gând. Spunea părintele: „împărţeam cu toţi ceilalţi sărăcia“, aducându-şi aminte cu cât efort tatăl lui păstra o sticlă cu vin pentru sărbători de Crăciun sau de Paşti. Nu aveau mai mult. Dar în toată sărăcia asta trăiau o veselie care le înfrumuseţa sărbătorile. Astăzi, într-o oarecare măsură, sărbătorile parcă şi-au pierdut din gust. Nu mai au aceeaşi plinătate de bucurie.

Bucuria de a ne vedea unul cu celălalt, de a ne întâlni, de a ne spune „Hristos a înviat!“, Adevărat a înviat!“ parcă azi nu mai e aşa de intensă.

În aceste condiţii, cum putem face din Învierea lui Hristos învierea noastră? Simţim o delăsare…

Da. Avem nevoie de o înviorare a credinţei. Avem nevoie de un suflu. Viaţa în credinţă este o viaţă cu suflu, o viaţă insuflată. Trebuie să câştigăm această insuflare.

Dumnezeu dă fiecăruia în mod propriu cum să găsească insuflarea asta. Şi dacă o dobândim, să o şi păzim. Aţi văzut cum se spune despre cineva care doreşte foarte mult ceva. E pasionat de ceva. De pictură, spre exemplu. Acela, şi când mănâncă, are un album lângă el şi se uită acolo, gândindu-se cum să mai tragă o tuşă.

La fel stau lucrurile şi în credinţă. E nevoie să păstrăm insuflarea şi cred că diavolul are o tactică a lui în timpurile noastre. Nu sunt ispite vizibile, ci mici, mărunte, care te toacă. Şi simţi aşa că, pe nesimţite, nu mai ai vlagă, eşti cu bateriile pe zero.

Înviorarea credinţei vine pentru fiecare în mod diferit. Pentru unii lecturile duhovniceşti aduc prospeţime. Alţii iubesc slujbele bisericeşti şi de acolo îşi iau putere. Alţii au înclinaţii serioase pentru rugăciunea particulară. Avem nevoie de insuflare şi de atenţie. Să urmărim unde sunt descărcările de ajungem cu bateiile pe zero.

Eficienţa rugăciunii

Sunt momente în care, deşi ne facem rugăciunea, nu simţim că primim putere. Rămânem străini de ceea ce facem. Cum se câştigă prezenţa în rugăciune?

Cineva se exprima referitor la absenţa noastră lăuntrică din ceea ce facem cam aşa: putem citi rugăciuni fără să ne rugăm, putem mânca de post fără să postim. E adevărat. Practicăm lucrurile credinţei fără suflul credinţei. Se întâmplă ceva. Mă gândesc că poate fi folositor şi să ne dăm seama de această stare de lucruri şi să nu ne împăcăm cu ea. Citim nişte rugăciuni fără să ne rugăm de fapt. Şi atunci trebuie să schimb ceva. Mă opresc. Nu mai citesc rugăciunea. Stau. Întâi stau puţin şi mă gândesc: ce sunt eu, cine sunt eu, ce fac eu, înaintea cui stau?, pentru a-mi trezi conştiinţa şi a fi prezent în lucrul pe care am de gând să-l fac.

Unii Părinţi recomandă un astfel de moment pentru a trezi un suflu al rugăciunii. Adică să nu te apuci imediat să te rogi, ca şi cum ţi-ai face o datorie, aceea de a-ţi citi rugăciunea, după care îţi vezi de treaba ta. Nu. Stai un moment. Stai puţin. Să te linişteşti. Să-ţi dai seama ce vrei să faci. Să-ţi vii în simţire. Apoi te poţi apuca de rugăciune. De dorit este să faci o rugăciune care corespunde stării tale. Se poate ca rugăciunea citită să nu-ţi ofere ceea ce ai nevoie tu în momentul acela. Poate mai potrivit ar fi atunci să te rogi cu propriile cuvinte. Aşa este atunci, altă dată va fi altfel.

Cred că părintele Rafail Noica povestea o întâmplare cu un părinte care, ajuns seara acasă, nu putea să se roage. Pentru că există şi ispita aceasta. Şi atunci nu poţi să îţi zici decât: îmi citesc rugăciunile şi mă culc. Dar părintele nu s-a putut împăca cu situaţia asta şi a început să se plimbe prin casă zicând în sinea lui: „Doamne, iartă-mă, dar nu pot să mă rog!“ Şi se zbuciuma în sufletul lui. Omul nu se împăca nici să se culce aşa, nici să se roage mecanic. După ce a stat aşa o jumătate de oră, brusc, un asemenea duh de rugăciune l-a cuprins, încât, pe urmă, rugăciunea nu-l mai lăsa să se culce.

Ce minunat când omul este sincer! Adică când se ia în serios în ceea ce face. Dumnezeu îl ia în serios. Armonia pe care o căutăm şi o dorim este taina lui Dumnezeu. Fiecare om se realizează deplin în ceea ce el are unic. Doar atunci se simte el însuşi. Dar, pe de altă parte, păstrându-şi unicitatea, omul rămâne în armonie cu toţi ceilalţi, cu Dumnezeu, cu semenii, cu natura. Dacă omul se împlineşte în Dumnezeu, nu are cum să fie altfel. Este bine cunoscută comparaţia cu centrul cercului din care pornesc mai multe raze. Cu cât razele se apropie mai mult de centru, cu atât distanţa dintre ele scade şi se unesc în acel punct. La fel se întâmplă şi cu noi, oamenii aflaţi în căutarea lui Dumnezeu.

De Paşti, după un post de şapte săptămâni, creştinii caută împărtăşirea euharistică cu Hristos. În ce ar consta pregătirea pentru Sfintele Taine?

A te împărtăşi cu vrednicie, scria undeva părintele Alexander Schmemann, înseamnă să te împărtăşeşti înţelegând ce faci. Să prinzi sensul împărtăşirii şi al pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie. Starea firească a lucrurilor este împărtăşirea permanentă. Dar noi suntem destul de departe de ea şi nu o putem recupera cu uşurinţă. Nu înseamnă că noi, dacă ne vom împărtăşi în fiecare zi, am recuperat practica Bisericii primare. Departe de noi gândul acesta. Doar imităm mecanic ceva fără să avem duhul şi înţelegerea celor din vechime.

Părintele Schmemann spunea că un preot venerabil a fost întrebat cum mai poate un om trăi creştineşte în lumea de astăzi. Şi răspunsul a fost acesta: „Oricine poate trăi creştineşte dacă va avea gândul că la sfârşitul săptămânii trebuie să se împărtăşească. Trăindu-şi viaţa ca pentru împărtăşire.“ Poate spunem lucruri mari, dar când te apuci să le faci, să le trăieşti, atunci reuşeşti să vezi cât împlineşti din ele. Trebuie să fim conştienţi de vremurile în care trăim, în ce lume am deschis ochii. Să nu uităm că ne-am născut după Nietzsche. Şi numai în secolul trecut, omenirea a trecut prin două războaie mondiale, fratricide.

Dacă ne gândim cât de mult s-au schimbat lucrurile faţă de când eram eu copil, acum 30 de ani, ce tensionată este viaţa acum faţă de atunci…

Interviu cu Protosinghel Arsenie Muscalu de la Manastirea ”Sfantul Ioan Evanghelistul” – Cornu, realizat de Augustin Păunoiu, publicat în Ziarul Lumina, 05 mai 2013

art. preluat de aici> http://ziarullumina.ro/interviu/la-pasti-traim-un-har-o-lumina-care-nu-sunt-de-aici

ŞAPTE CUVINTE CĂTRE TINERI: Despre moarte şi despre Înviere (VI)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Motto: “Adevarat, adevarat zic voua ca daca pazeste cineva cuvantul meu, in veac nu va vedea moartea” (Ioan 8,51)

       Vom vorbi astazi prietene, despre moarte si despre inviere. Ce stranie imperechere antinomica, pentru urechile tale care nu cunosc decat viata si moartea. Tu tanarul meu prieten, nu cunosti decat sensul logic al afirmatiilor. Strans cu forta in corsetul material al lucrurilor, tu stii ca apa curge la vale, ca focul arde si ca norii contin sarcini electrice. Si aceste cunostinte trebuie sa-ti faca somnul linistit, urechea plecata spre ascultare si intelegerea limitata la ceeea ce ti se da. Reteta universului ti se ofera ca un ravas de placinta. Decanii ideologiilor ateiste au primit iluminari care i-au pus in posesia adevarului absolut: inlocuirea unei greseli grosolane prin alta mai putin grosolana. Numai ca fiecare noua eroare iti este impusa cu obligatia de a o accepta ca pe un adevar absolut. Incercarea de a lua critic un adevar ideologic, este o erezie periculoasa. Oficiantii ateismului incep indata goana dupa vrajitoare.
Polii existentei noastre sunt viata si moartea, afirma orice conceptie materialista. Tu, omule esti sortit sa te nasti si sa mori printr-un capriciu al naturii, sau printr-un simplu joc al libidoului. Tu nu ai destin. Tu umezi legea necesitatii si a cantitatii, care prin miracol devine calitate si trebuie s-o accepti ca pe singura care iti guverneaza viata si moartea.
Inseamna ca tu esti cea mai nefericita fiinta de pe pamant, caci nici planetele nici animalele nu au constiinta vietii si a mortii. Dar tu stii. Tu stii ca traiesti si mai ales stii ca vei muri. Toata viata ta se desfasoara sub perspectiva sumbra a mortii. Daca timpul nostru modern nu a crescut cu nimic sansele vietii, el a inmultit infinit posibilitatile mortii. Civilizatia si moartea, tragici cavaleri ai Apocalipsei, bantuie planeta noastra de un secol. Si nici un inger al invierii nu se arata la orizont. Si nici un arhanghel nu brazdeaza cerul cu glas tunator care sa spuna ingrozitorilor cavaleri: „Opriti!”.
Pe cerul material al ateismului care iti ingradeste orizontul scrie cu litere funebre: „Nu exista decat moarte si viata”. Si apoi o strajnica interdictie: „Este oprit sa crezi in inviere!”
Prietene ce ti-a dat ateismul in loc, atunci cand te-a deposedat de credinta in inviere. Ce dar sfant ti-a oferit atunci, cand ti L-a luat pe Iisus Cel Inviat? La ce sarbatori senine te-a chemat cand te-a pus sa muncesti in zilele de Pasti si de Craciun. Ce purificare si ce odihna spirituala ti s-a conturat in fata dupa ce sarbatorile crestine au fost manjite cu noroiul denigrarii si cu lozincile violentelor verbale?
Altadata oamenii cautau sa traiasca timpul lui Dumnezeu, dimensiunile largite spre infinit ale timpului: astazi vorbim de mitinguri. Altadata ne impacam cu toti semenii de Pasti dupa cuvantul cantarii pascale: „…si unul pe altul sa ne imbratisam. Sa zicem fratilor si celor care ne urasc pe noi. Sa iertam toate pentru inviere”.
Tu stii tinere, ca o conceptie este valabila, nu prin faptul ca exista, ci prin efectele ei pozitive. Si atunci judeca singur, prietene al meu, compara si aprecieaza, dar mai ales decide-te. Fiindca ai de ales intre bine si rau, intre blandete si violenta, intre viata si moarte.
Dar acum te voi lua cu mine intr-un orizont nou. Pentru acest zbor nesperat va trebui sa renunti la prejudecatile pe care simturile materiale ti le-au implantat in minte. Va trebui sa-ti purifici inima de patimile pe care educatorii tai ti le-au crescut cu atata grija din copilarie si pana acum, dandu-le stralucire si nume de virtuti; sa smulgi necredinta si ateismul, ura si lipsa de respect pentru oameni, servilismul si violenta, lasitatea si orgoliul.
Si astfel, purificat , sa te indrepti spre marele praznic al Invierii. Sa intelegi ca Invierea lui Hristos este o innoire pentru univers, ca, prin transformarea ta, toata lumea se schimba si, ca la Cina cea de Taina, cand Iisus anunta patimile sale apropiate, acestea trebuia sa ia pentru lume o valoare mistica si salvatoare. Sa intelegi ca patimile sunt spre moarte si moartea spre Inviere.
Dar daca invierea nu exista, daca singura realitate este moartea, atunci suntem mai nefericiti decat pietrele. Caci privind lucrurile fara credinta, viata noastra dureaza de la nastere si pana la varsta mortii, care poate fi tot atat de bine o zi, sau saptezeci de ani, caci din clipa in care te-ai nascut esti destul de batran ca sa poti muri. Dar ce inseamna acest interval fata de vesnicia mortii?
Caci a muri animalic inseamna pur si simplu a muri. Ca o piatra care s-a rostogolit de pe locul ei. Ca o vita lovita de toporul ucigas la abator. O asemenea moarte nu are nimic uman in ea. Este un cosmar, caci dincolo de ea nu se intrezareste nicio lumina, ci doar intunericul groaznic. Viata umana este in esenta ei tragica, din cauza mortii si a suferintei care o preced.
Credincios sau necredincios niciun om nu poate scapa acelei ultime judecati care precede cu o clipa agonia si care este tribunalul constiintei noastre. Si cine dintre noi se simte inocent la aceasta judecata?
Cei mai mari si mai afirmati atei ai secolului nostru, care nu numai ca au facut din materie un dumnezeu si din ateism o mistica noua, dar au uzat de toate mijloacele de persuasiune si de distrugere pentru a-L ucide in tine pe Dumnezeu, prietene tanar, se tem de propria lor disparitie cu o frica metafizica si incurabila. De aceea isi construiesc morminte impozante, atasandu-le cu o dragoste stupefianta de ramasitele lor pamantesti, incercand astfel o tragica substituire a aspiratiei lor spre venicie. Drama vietii lor idolatre se sfarseste intr-o moarte si mai idolatra. Au trait cu groaza suferintei si si-au dorit o moarte subita, caci pentru ei, moarte era o suferinta insuportabila din cauza inutilitatii ei. Pe ei nu i-a salvat nici macar acest ultim act de solidaritate umana care este moartea.
Da, Iisus ne-a daruit o moarte fara spaima, o impacare a mortii cu fericirea deoarece ne-a adus garantia ca ea nu este un sfarsit, ci un inceput. Inceputul unei vieti eterne, viata prin inviere.
A iubi o fiinta inseamna a-i spune: „Tu nu vei muri”. Si sa crezi ceea ce spui. Si aceasta credinta oarba, irationala, si neargumentata este de fapt singurul adevar fundamental pe care-l simtim in iubirea noastra cu adevarat profunda. Vorbesc de toate iubirile. Mama care-si dezmiarda copilul ii spune, de fapt cu credinta care rastoarna muntii: „Tu nu vei muri”. Si crede.
Iubitul care-i sopteste fiintei dragi cuvinte de ardoare care-i topesc cosmarul mortii ii spune, in realitate: „Tu nu vei muri”. Si crede.
Istoria intunecata a omenirii cunoaste un moment de soare, care de atunci se revarsa peste umanitate, scaldand-o in lumina cunoasterii caci vorbesc despre Soarele Dreptatii. Hristos cel Intrupat, Fiul lui Dumnezeu a venit in lume ca sa o mantuiasca.
Ce necesitate putea determina la intrupare desavarsirea divina, libera de orice necesitate?
Niciuna, ci numai dragostea, caci numai ea este virtutea libera si eliberatoare. Nu iubirea pasiune, ci iubirea caritate.
„Caci atat de mult a iubit Dumnezeu Lumea incat pe Fiul sau Cel Unul Nascut, L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3,16).
Iisus devine astfel intruparea iubirii, dragostea palpabila si crucificata. Atat de greu i-a fost omenirii sa creada in ceea ce vedea, ca iubirea desavarsita statea in fata ei, intrupata, incat a vrut s-o vada pe cruce, adusa la acea situatie limita, care este moartea si suferinta; pentru a-i verifica autenticitatea si pentru a constata daca ramane identica, pana la sfarsit cu ea insasi. Si Iisus a trecut examenul la care omenirea L-a supus.
Amintiti-va, prieteni, de cuvintelele Lui de pe cruce: „Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac” (Luca 23,34). Ce dovada de dragoste mai mare, decat aceasta ne-ar putea da cineva?
Si daca tu crezi, atunci cand spui fiintei pe care o iubesti „Nu vei muri”, de ce sa nu crezi in cuvintele supremei iubiri cand iti face fagaduinta vietii eterne: „Adevarat, adevarat spun voua, cine asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis pe mine, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci a trecut din moarte la viata (Ioan, 5,24)
Ideile se mentin prin adevarul lor. Ele nu au nevoie de violenta. O idee care se mentine prin violenta si forta este profund subminata de falsul din ea.
Daca materialistii nu vorbesc de moarte, este pentru ca se tem de ea si o trec sub tacere asa cum trec sub tacere, toate ideile care nu pot fi mistificate.
De ce 4 martie a fost trecut sub tacere la un an de la cutremurul din 1977? Pentru ca moartea te obliga sa te gandesti la Dumnezeu, la viata pe care o duci si la responsabilitatea ta morala. Si ei se tem de capacitatea ta de a intui adevarul metafizic si de libertatea ta spirituala, tot atat de mult ca si de moarte.
Dar eu iti vorbesc despre moarte, ca despre singura ta posibilitate de a invia. Caci fara inviere si moartea si viata devin un nonsens, o absurditate. Iubirea lui Dumnezeu este garantia invierii noastre, iar invierea este fundamentul invierii noastre in Dumnezeu si in Iisus Hristos, Fiul Lui. Ea este ocazia sublima si glorioasa a unei afirmari vitale si o invitatie la amnistierea trecutului, cum spunea un ziarist francez cu ocazia Pastelui catolic: „Sa iertam totul pentru inviere”.
Orice alta atitudine inseamna moarte. Cel care a murit, acela a si inviat si cei care L-au vazut au marturisit si marturia lor este adevarata fiindca au pecetluit-o cu suferinta si moartea lor. Nu ne indoim de adevarul spuselor lor.
„Iar Sambata tarziu intru cea care lumineaza inspre ziua dintai a saptamanii…, iata ca s-a facut un mare cutremur de pamant, caci un inger al Domnului s-a pogorat din cer, a venit si a pravalit piatra de la usa mormantului si a sezut pe ea. Infatisarea lui era ca fulgerul si imbracamintea lui alba ca zapada. (Matei 28, 1-3).
Acesta este maretul tablou al Invierii Domnului, cel care a sfaramat lanturile mortii si a adus omenirii nesperata perspectiva a Invierii.
Din clipa in care ai aflat acest adevar viata ta a capatat un sens. Ea nu se va sfarsi intre scandurile unui sicriu – si numai acolo – fapt care ne-ar face viata derizorie si inutila, ci trecand prin moarte suie spre gloria invierii.
Mergi, tinere, si spune vestea aceasta tuturor, sa straluceasca fata de inger de lumina invierii, caci astazi ingerul din tine pe care ti l-am descoperit la primul meu cuvant, a biruit pamantul din tine. Spune celor ce ti-au oprimat pana cum sufletul tau divin: „Cred in inviere”, si-i vei vedea inspaimantati, fiindca ii va birui credinta ta. Se vor zvarcoli si-ti vor striga cu disperare: „Țărâna este paradisul tau si instinctele tale sunt cerul”.
Dar tu sa nu te opresti, ci sa treci mai departe, stralucitor si pur, straluminand tuturor invierea cea dintai.
Tu, prietenul meu, esti unul si unicul purtator al indumnezeirii tale in Iisus Hristos si ridici cu tine intreg neamul acesta romanesc spre culmile propriei sale Invieri din moarte la viata si de pe pamant la cer.

       (Cuvant de invatatura rostit de Parintele Profesor Calciu, in Postul Pastelui, miercuri 12 Martie 1978, in Biserica Radu Voda din Bucuresti.)

Sursa : http://www.alternativaonline.ca/PrGhCalciuDumitreasa.html

Vederea orbului. Scurt comentariu la Ioan 9, 6

          

Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. (Ioan 9, 6)

Orbul din naştere vădeşte lucrările cele tainice, aşa cum Însuşi Mântuiorul explică:  Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu – In. 9, 3

Însemnătatea duhovnicească a pildei, ne arată Sfântul Nicolae Velimirovici, constă în deschiderea ochilor duhovniceşti, căci orbul ajunge să-L cunoască pe Vindecătorul său drept Domn şi Dumnezeu – In. 9, 33; 38. Hristos ar fi putut deschide ochii orbului prin cuvânt, aşa cum l-a înviat pe Lazăr din morţi,  prin punerea mâinilor sau chiar prin atingerea veşmântului, ca pe femeia cea cu scurgerea de sânge, dar a vrut să arate în fapta Lui că ţărâna, care nu este altceva decât trupul nostru, chiar în starea de cădere suferită prin păcat, se poate ridica la vederea cea duhovnicească, prin puterea Sa dumnezeiască şi prin lucrarea Duhului Sfânt izvorâtă din baia binecuvântată a Botezului, aşa cum sugerează şi numele scăldătorii Siloamului care înseamnă trimis: Domnul a scuipat pe pământ, a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului, ca şi cum ar spune: “Iată că din scuipat batjocorit şi din ţărână, din tină batjocorită, el îşi va primi vederea trupească şi va vedea. Dar cum va primi vederea duhovnicească? Gândiţi-vă mai mult la duh decât la trup, căci trupul este veşmântul şi arma duhului.” În chipul acesta, Domnul a mai vrut să amintească ucenicilor despre facerea omului din ţărâna pământului. Atunci El a dovedit că El este Ziditorul care a făcut trupul omului din ţărână, atunci când a făcut ochii orbului din tină. Domnul a mai vrut să arate ucenicilor cum curge puterea Sa Dumnezeiască din duhul Lui […] Aceasta este singura împrejurare din Evanghelie în care Domnul Se foloseşte de lucruri făcute în facerea minunilor Sale. Poate că Domnul a voit prin aceasta să cinstească natura zidită.[1]

Lucrarea este teandrică, întrucât orbul voia să-şi dobândească vederea, a crezut şi a ascultat cuvântul dumnezeiesc, împlinindu-l fără a se îndoi sau cârti. Dacă s-ar socoti înţelesul duhovnicesc mai larg al întregii întâmplări, s-ar putea spune că omul născut orb reprezintă întreaga omenire, şi Scăldătoarea Siloamului Îl reprezintă chiar pe Domnul, care a fost trimis din cer, pentru a da înapoi vederea întregii omeniri, care orbise din pricina păcatului, cu ajutorul apei vii a Duhului Sfânt, prin sfinţirea Botezului.[2]

Aceeaşi explicaţie o întâlnim şi la Sfântul Teofilact al Bugariei: ducându-se la scăldătoare, care nu este altceva decât chip al lui Hristos, orbul nu a îndepărtat tina, ci aceasta i-a împlinit lipsa, făcându-i-se ochi, organul de simţ cel mai complex şi cel mai sensibil. Aşa cum a făcut ochii orbului, Hristos dovedeşte că a făcut tot omul, trup şi suflet înţelegător, din pământ şi cu puterea gurii Lui, căci dacă în Fc. 2, 7 e vorba de suflare, aici este salivă: Că a scuipat jos, şi tină făcând, a uns ochii orbului, arătând prin taină, că El este cel Ce şi pe Adam din tină l-a făcut. Că a zice cum că Eu sunt Cel ce am făcut pe Adam greu se părea ascultătorilor, iară prin lucru arătându-se aceasta, nu li se mai arăta împotrivă. Pentru aceasta şi din tină a făcut ochii, după chipul acela al zidirii, cu carele şi pe Adam l-a zidit. Şi nu numai a format ochii, nici numai i-a deschis, ci şi a vedea le-a dăruit, care este semn că şi sufletul i l-a insuflat în Adam. Că sufletul nelucrând, ochiul măcar de ar fi şi întreg, nu va putea vedea vreodinioară. […][3]

Mântuitorul îl vindecă pe orb şi ne dezvăluie lucrarea Lui dintru început. Tatăl care a voit să facă pe om după chip şi asemănare este Unul cu Fiul şi Duhul: “Mie Mi se cade să lucrez lucrurile Celuia Ce M-a trimis”. “Mie”, zice, Mi se cade să Mă arăt pe Sinemi, şi să fac lucruri care pot să Mă dovedească, că aceleaşi fac care şi Tatăl. […] Că precum Hristos este Piatră Duhovnicească, aşa este şi Siloam Duhovnicesc, şi precum pârâul acesta al Siloamului fără de veste şi cu înspăimântătoare se arăta cu oarecarea repejune înfricoşată, aşa şi venirea Domnului ascunsă fiind şi de îngeri neştiută, pe tot păcatul cu puterea îl îneacă.[4]

---

[1] Sfântul Nicolae Velimirovici – Omilii şi predici, vol. 3, trad. Graţia Lavinia Constantineanu – Lungu, publ. şi tip. în Marea Britanie de Lazarica Press, 1996, pp. 30-33

[2] Ibidem.

[3] Sfântul Teofilact al Bulgariei – Comentar la Evanghelia de la Ioan, Edit. Pelerinul Român, Oradea, 1998, pp. 240- 241.

[4] Ibid. pp. 239- 241

Bucuria darului

Crăciunul ne-a bătut la uşă cu degetele lui moi de zăpadă şi-a lăsat să pătrundă în odaie mireasmă de brad şi cântec de colinde. Poarta timpului a rămas deschisă în urma lui şi am văzut, ca-n icoană, Pruncul Sfânt la sânul Maicii Sale, în peştera încălzită de respiraţia vitelor. Pântecele pământului, luminat tainic, răsună de cântec îngemănat, de îngeri şi păstori; magii, aduşi de stea, vin şi ei cu daruri sfinte, de aur, smirnă şi tămâie, ca pentru un Rege, Profet  şi Preot.

Însă Darul nostru cel mai mare este Însuşi Copilul-Dumnezeu Care doarme acum în ieslea cu miros de fân curat. Naşterea Lui aduce bucurie şi lumină în peştera lumii şi a trupului nostru. Şi darul Lui umple inimile oamenilor într-atât încât se revarsă ca o apă clară de cântec şi veselie.

Bucuria darului... O sintagmă imprecisă prin caracterul semantic al determinantului, care implică reciprocitatea. Bucuria celui care dăruieşte şi bucuria celui care primeşte. Fiecare dă şi primeşte în egală măsură. O BUCURIE comună, într-un gest unic, ca două flăcări reunite într-un singur foc.

Bucurie izvorâtă  din ceea ce este mai profund în sufletul nostru.  Îndrăznesc să spun chiar că bucuria darului ne defineşte ca oameni, căci darul presupune iubire, recunoştinţă, dorinţă de comuniune şi de împărtăşire, jertfă. Ne defineşte umanitatea,  căci exprimă în cuvinte sensibile, neputincioase, legătura cu  Dumnezeu, care este dăruire şi bucurie continuă. Când omul nu mai poate dărui nimic, dintr-o sărăcie a spiritului lui care se naşte din secătuirea Izvorului de viaţă, devine egoist şi trist, plictisit, angoasat, deznădăjduit, împietrit. Moare, viu fiind.

Un an se termină, altul începe: timp în dar pentru a zidi şi preţui veşnicia. Pentru a ne obişnui cu ea şi a o înţelege. Devenire continuă, inconstanţă, subiectivitate, stări sufleteşti schimbătoare, trup mergând invers… Ce aţi zice dacă toate astea nu s-ar pierde într-un trecut construit de memoria noastră afectivă, ci ar rămâne, ca nişte cărămizi coapte la soare sau în cuptorul suferinţei, în ceea ce avem mai tainic şi personal fiinţei noastre? Sufletul viu, umblător şi căutător le poartă pe toate acolo, în tezaurul inimii, în chip, în cuvânt şi faptă. Suntem devenire, dar suntem, totodată , şi rezultatul acestei deveniri. Suntem sub timp, dar şi în afara lui, aşa cum ni s-a spus: “Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului“ (Matei 28, 19). Trăim paradoxal, da, dar doar pentru mintea noastră , neobişnuită cu un alt fel de logică.

Vreţi să vedeţi veşnicia în timp? Duceţi-vă la Biserică! Şi asta mai ales pentru că veşnicia nu se trăieşte de unul singur, ci doar în comuniune cu Hristos şi, prin El, cu Sfinţii şi cu sufletele celor adormiţi. Se trăieşte simplu şi frumos, mai întâi, ca-n ghicitură duminica, timp de 2-3 ore, o simte sufletul credincios şi râvnitor de desăvârşire. Apoi, cu timpul, stră-vederea eternităţii se prelungeşte în fiecare Taină, se face Liturghie după Liturghie, în  slujbă, rugăciune, milă şi smerenie. Se face Liturghie veşnică şi ajungi să-ţi dai seama că, prin Hristos, trăieşti în afara timpului, fiind în  timp.

Suntem oare pregătiţi să redevenim ce-am fost? Poate trupul nostru primi, ca un potir, veşnicia? Cum, dacă nu l-am întărit în foc? Slăbiciunea firii se arată, după Sfinţii Părinţi, din lipsa ei de fermitate, în nestatornicia ei. Iar aceasta nestatornicie o vădeşte uşurinţa cu care e atrasă de plăcere şi e împinsă de durere. Ea n-are forţa să stea dreaptă în faţa acestora, ci ajunge de o vibrabilitate foarte puţin bărbătească, ca o trestie bătută de vânt. Voinţa şi judecata ei dreaptă din elementele esenţiale ale firii îşi pierd orice fertilitate. Firea ajunge ca o minge în mâna patimilor, purtată încoace şi încolo de toate împrejurările, de toate impresiile. A ajuns la o slăbiciune spirituală, care poartă toate semnele stricăciunii, ea nu trădează nicidecum o incoruptibilitate care să-i asigure eternitatea. Dar omorârea acestor slăbiciuni de moarte, strecurate în fire (fortificarea firii prin asceză) a devenit posibilă de-abia prin mortificarea şi moartea de viaţă făcătoare a lui lisus Hristos. Puterea divinităţii Lui a ajutat să se biruie iubirea de plăcere şi frica de moarte a firii omeneşti, s-o facă aşadar fermă. Iar legătura trainică, în care se află potenţial firea din orice ipostas omenesc cu firea omenească din ipostasul Lui divino-omenesc, devenind printr-o credinţa vie lucrătoare o legătură tot mai vie efectivă, face ca forţa redobândită de firea Lui omenească să se comunice şi firii celorlalţi oameni. Eforturile ascetice sunt mijloace prin care firea omenească, ce o purtăm fiecare, participă tot mai mult la forţa firii Lui omeneşti. Căci în eforturile noastre e prezentă şi forţa din firea omenească a lui Hristos. Pe măsură ce legătura potenţială cu Hristos se face mai efectivă, forţa Lui devine tot mai mult forţa noastră. De aceea, asceza creştină este o moarte treptată cu Hristos, ca desfăşurare de putere, o moarte a omului vechi, o prelungire prin voinţă a Botezului, ea nu e numai o imitare a lui Hristos, ci o mortificare eroică cu Hristos şi în Hristos. Noi suntem uniţi cu Hristos încă înainte de învierea mistică, încă în actul mortificării noastre. Nu numai că înviem cu Hristos, ci şi murim cu El; sau, nu înviem cu El de nu murim mai întâi cu El. Învierea cu Hristos urmează ca o mortificare în continuare, sau o continuare a morţii cu El, nu ca o schimbare de direcţie. E adevărat că, în unirea cu Hristos în moarte, prezenţa Lui nu e atât de vizibilă, dar aceasta ţine de faptul că în vreme ce noi murim treptat după omul cel vechi, şi Hristos moare cu noi, iar moartea este şi o smerenie, ascundere a slavei, Hristos nu se vede în etapa mortificării, ci se crede, fiind prezent în noi în mod ascuns. Iar întemeierea siguranţei noastre despre prezenţa Lui în noi, pe credinţă şi nu pe vedere, vădeşte din nou caracterul eroic al bazei ascetice.(Pr. prof. Dumitru Staniloae, Sensul ascezei monahale).

Pentru a ajunge la bucurie, e nevoie, aşadar, de suferinţă. Pentru păcatele noastre, Hristos a pătimit, deci natura umană se curăţă odată cu crucificarea Sa şi învie odată cu El. Suferinţa şi bucuria coexistă. Crucea presupune şi răscrucea acestora: bucuria aşteptării  în extrema suferinţă. Fereastra luminată a Raiului văzută din bezna iadului. Această tensiune între deja şi nu încă e bucuria omenească, bucuria vieţii noastre pământeşti, dătătoare de sens. Şi să nu uităm că cine nu a cunoscut Împărăţia încă din viaţa aceasta, nu poate nădăjdui că o va dobândi după moarte.

Să păstrăm lumina Naşterii şi a Învierii şi să nu uităm că singura noastră răsplată e darul de iubire, iertare şi jertfă, dobândit tot prin harul Domnului.

La  mulţi ani, fără de număr, întru Hristos, în lumina veşniciei Sale în Care să ne bucurăm cu bucuria de dincolo de bucurie!

Drogul şi dependenţa de iluzie

Am dat pe iutiub peste un filmuleţ realizat de nişte adolescenţi plini de talent, pe tema consumului de droguri; am observat că sunt sute de astfel de filmuleţe, făcute de elevi şi înscrise în concursul “Mesajul meu antidrog–prin teatru, muzică şi sport” (campanie pentru descurajarea consumului de droguri, iniţiată de Agenţia Naţională Antidrog) şi cred că este o idee utilă a acestei instituţii de a-i responsabiliza astfel pe liceenii români.

M-a impresionat oarecum acesta, în 2 părţi, pentru că reuşeşte să surprindă destul de bine aspecte esenţiale ale unei adolescenţe dramatice, marcate de moartea unuia dintre părinţi, de neputinţa de a crea prietenii durabile, de eşecul celor câtorva existente, de sinucidere şi marginalizare, şi, mai ales, de refugiul în iluzia drogurilor.

Sunt realităţi curente ale adolescenţilor/ tinerilor care, din cauza crizei de comunicare şi a absenţei oricăror valori care să le motiveze şi să le dea un rost vieţii lor, îi conduc spre deznădejde şi spre moarte.

Sunt convinsă că cei mai mulţi dintre copiii lumii de azi, care au acces şi disponibilităţi de informare considerabile din punct de vedere tehnic, ştiu, cel puţin teoretic, care sunt riscurile la care se expun când se confruntă cu ispita consumului de droguri. Există însă un numitor comun al tuturor acestor experienţe: în viaţa lor nu există iubire. Nu au descoperit-o încă, li se dau surogate sau abstracţiuni ori, deşi li se oferă, chiar nu ştiu s-o aprecieze, pentru că le lipseşte obişnuinţa.

Viaţa acestor tineri, cu mult mai puţin tociţi şi murdari de cotidian decât noi, “bătrânii”, extrem de sensibili în adânc, devine copleşită de absurd: monotonia certurilor familiale, rutina zilnică, îndobitocirea sistematică într-o şcoală ruptă de adevăr, superficialitatea, vulgaritatea extremă, nonsensul, asaltul de informaţie, viteza tuturor mişcărilor existenţiale, toate se adună ca o mâzgă şi, inconştient aproape, apare dorinţa evadării. Unii dau vina pe teribilism. O fi şi asta, ca adolescent nu poţi fi decât zeu. Dar, mult mai acut este sentimentul singurătăţii, al inutilităţii şi al târziului… Tu cu tine doar, acest ego hidos pe care îl urăşti şi pe care vrei să-l ucizi.

Tendinţele emo şi drogurile exprimă foarte bine această caracteristică din ce în ce mai pregnantă: egoismul care naşte ura de sine. Pare un paradox, dar asta e: ignoranţa familiei, a prietenilor, a celor care educă şi, mai ales, a celor care reprezintă Biserica, naşte monştri.

Vă las să vizionaţi filmuleţele, nu înainte însă de face o  menţiune. La un moment dat, tânăra vorbeşte despre prietena ei care s-a sinucis, ca şi despre  mama ei, care murise cu mai mult timp înainte (nu se înţelege dacă s-a sinucis şi ea), că s-au eliberat. Este o falsă convingere şi nu este nevoie să ajungem acolo ca să ne dăm seama. Moartea nu este o eliberare,  în cazul sinuciderii. Omul trebuie să fie conştient că viaţa lui e un dar veşnic şi să aibă răspunderea veşniciei sale. Dumnezeu l-a făcut pentru Rai, pentru lumină, dragoste şi iubire veşnică, dar el trebuie să lupte cu ispita nefiinţei pentru a-şi pregăti veşnicia aceasta.

Mesajul scurt-metrajului este percutant şi se adresează îndeosebi celuilalt, care trece pe cale, fără a-l privi pe  omul căzut între tâlhari, fie el preot, levit ori de alt neam. “Deschide-ţi bine ochii, am mare nevoie de tine” , “sufletul meu a devenit doar o şoaptă, deşi, crede-mă că ţip”, asta spune sufletul înrobit care-şi caută bucuria, pacea şi liniştea într-un lichid cenuşiu ori un praf făinos ori un fum nenorocit. Doar că iluzia sa durează atât de puţin! Apoi vin durerea, vina, neputinţa, sufocarea, setea -ah, setea teribilă!-, durerile de cap, stările de vomă, spasmele, furnicăturile, neliniştea trupului, transpiraţia rece, ameţeala, stări pe care niciun om, niciodată, nu l-ar putea suporta. Doar cel care a gustat ispita ştie cât de reală şi de înnebunitoare este prezenţa demonilor. Cel care a încercat drogul ştie gustul morţii şi o simte permanent anulându-i orice mişcare, orice încercare de-a construi ceva; el şi lumea din jurul său se transformă atunci în morţi vii şi în ruină.

Poţi să-i spui tu, suflete, plin de adevărată pace, mamă, tată, frate, soră, prieten, că iluzia cerului nu este doar un vis intangibil, că nu are nevoie de droguri şi de alte subtitute, de minciuni spoite cu praf acrilic. Intră cu el într-o Biserică şi ascultă tăcerea sfinţilor, plină de înţelesuri, inspiră mireasma de ceai şi de tămâie. Ţine-l  de mână şi spune-i că nu-l vei părăsi. Prezintă-i Persoana pe Care o cauta, de fapt, şi singura care-i poate alina durerea şi da vindecarea: îl aşteaptă mereu, pe cruce, cu braţele deschise, ca într-o perpetuă îmbrăţişare. El este Iubirea pe care o caută şi care nu se va pierde nicicând. El este Viaţa care se naşte din durere şi moarte. Doar prin Dumnezeu va găsi rostul vieţii sale, puterea şi speranţa. El îi va ostoi setea aceea teribilă cu apa vieţii.  Arată-i pe Sfinţi şi spune-i că aceştia sunt prietenii care nu-l vor judeca şi care nu-l vor părăsi nicicând. Dar nu uita că , mai ales tu, îngere al bucuriei, eşti solul de la Maraton care strigă “Nenikikamen!”. De-ar fi jertfa ta deplină!

Nu uita că trebuie să te înarmezi cu răbdare nemăsurată şi cu dragoste, cu puterea de a o lua mereu de la capăt şi cu speranţă. Sfinţii, rugăciunea către ei şi Tainele sfinte ale Bisericii îţi vor da puterea şi, prin tine, şi celui bolnav.

Să ne rugăm pentru cei deznădăjduiţi, tristeţea lor apăsătoare e mai copleşitoare decât propriul egoism… Şi mai ales să nu uităm să le întindem acea mână de ajutor.

Colibele de pe Tabor

Suntem în plină vară, mai este aproape o lună până la sărbătoarea Schimbării la Faţă, dar m-am gândit să “vorbim” azi despre Tabor.      

Gândul nostru creştinesc este acum alături de fraţii noştri care au avut de suferit din pricina inundaţiilor, pierzându-şi toată agoniseala şi chiar viaţa. Dar nu doar gândul trebuie să fie cu ei, ci chiar rugăciunea şi fapta de milostenie.      

Să le dăm mângâiere şi nădejde în aceste clipe de grea încercare.      

De asemenea, să luăm aminte la noi înşine, cei cuprinşi prea mult de grija cea lumească, de întristare şi suspin şi de căutările zadarnice ale acestei lumi.      

Taborul este chemarea sfinţeniei facute nouă de Dumnezeu în clipa în care a suflat asupra noastră “suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facere 2, 7). Este mărturia iubirii Sale Care ne-a dat viaţă şi a proniei prin care ne dăruieşte din belşug dintru ale Sale. Cu Cuvântul, El a zidit lumea ca icoană a Sa şi a aşezat-o în devenire ascendentă spre El, zicând: ”Să fie lumină!” (Facere 1, 3). Taborul este şi icoana Bisericii în realitatea ei spirituală care o covârşeşte pe cea lumească, şi este nădejdea noastră de a deveni fiii lui Dumnezeu prin har, căci, prin Hristos-Dumnezeu s-a înnoit chemarea Lui făcută nouă: “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 45); “Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” (I Petru 1, 16).  Lumina taborică este harul dumnezeiesc lucrător în inimile cele curăţite de patimi. Prin Tabor, Dumnezeu ne-a dat chipul luminii celei veşnice.   

 Dar să nu ne înălţăm cu mintea până acolo, căci nădejdea Împărăţiei vine doar din suferinţă şi nu vom putea ajunge pe Tabor dacă nu ne vom răstigni mai întâi pe Golgota, aşa cum ne spune şi Sfântul Apostol Pavel: “Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă. (Romani 5, 3-5)    

Geografie şi istorie transfigurată    

 Muntele Tabor (în ebraică, הר תבור), se afla in partea de sud a regiunii Galileea, la hotarele lui Isahar si Zabulon, în partea de vest a câmpiei Izreel, la 9 km de ţărmul sudic al lacului Ghenezaret şi la 17 km de lacul Kineret. De asemenea, se află la 25 de kilometri distanţă de satul biblic Cana Galileii.    

Taborul, complet izolat în mijlocul câmpiei Esdrelonului, seamănă de departe cu un uriaş „muşuroi”, deşi ajunge la o înălţime de 588 m, datorită vastei platforme de pe pisc, cu formă eliptică, şi pantelor sale abrupte. Acest „muşuroi” este însă muntele cel mai reprezentativ din Galileea şi unul dintre locurile sfinte din Israel, foarte căutat de pelerini. Loc unic pe pământ, el domină nu doar înălţimile Galileei, ci şi pe cele ale Everestului şi ale tuturor înălţimilor de pe pământ, fie ele munţi ori gânduri de mândrie.   

Un pelerin din secolul trecut îl descria astfel: muntele „se înalţă în faţă ca un moment de extaz care a luat formă terestră, ca o piatră kilometrică a creaţiei, ca un altar al ţinutului care este de la sine un templu al lui Dumnezeu”.      

Alţi pelerini ne informează că acest munte acoperit de pini, de tufişuri de stejar şi terebint era populat nu numai de mulţimea păsărilor care îi înălţau lui Dumnezeu prin cântecul lor un imn veşnic, dar şi de lei, urşi, mistreţi, lupi şi alte animale care în timpul nopţii strigau cu voce plângătoare, asemenea unor femei în durerile naşterii.      

Muntele Tabor în lumina răsăritului (vedere dinspre Tel Megiddo)

 

Taborul şi-a primit numele înainte ca israeliţii să sosească în ţara promisă, etimologia sa fiind incertă (asiriană, sumeriană, canaanită sau feniciană). Nici semnificaţia numelui nu e prea cunoscută. Pentru Fericitul Ieronim, Tabor înseamnă veniens lumen sau veniat lux: lumina care vine, să vină lumina, părere confirmată de unul din numele pe care arabii îl dau muntelui: Gebel en-Nur, adică muntele luminii.   

Prin poziţia şi frumuseţea lui, muntele a fost considerat încă din Antichitate un loc sacru. Stânca de sub pardoseala actualei biserici este un altar aparţinând cultului canaanit. Taborul, mai ales, a fost însă locul ţintit de binecuvantarea rostită de Moise pentru semintia Zabulon si Isahar. „Chema-vor aceştia poporul pe munte şi acolo vor junghia jertfele cele legiuite, căci se hrănesc cu bogăţia mării şi cu comorile cele ascunse în nisip”.  (Deuteronom 33,19)      

Taborul e fixat de Iosua şi ca semn de hotar pentru triburile nordice (cf. Ios. 19,22). Pe muntele Tabor şi în jurul lui s-au adunat barbatii lui Zabulon si Isahar pentru a ataca ostile lui Sisera, conduşi de Barac, Debora şi Ghedeon (Judecatori 4, 6,12,14) şi aici s-au desfăşurat o parte din faptele lor de vitejie.      

Cultul idolatru, celebrat de canaaniţi pe muntele Tabor, nu dispăruse însă cu desăvârşire şi sfârşeşte prin a-i contamina pe evrei. Împotriva acestui cult idolatru şi imoral îşi ridică glasul profetul Osea: „Ascultaţi acestea voi, preoţilor, şi luaţi aminte voi cei din casa lui Israel, şi plecaţi urechea, voi cei din casa regelui, căci către voi se îndreaptă hotărârea, fiindcă aţi fost un laţ la Miţpe şi o cursă întinsă pe Tabor.” (Os 5, 1). Taborul, cu statura sa impunătoare, l-a inspirat şi pe profetul Ieremia când l-a descris pe Nabucodonosor, cel care avea să vină şi să aducă pedeapsa: „Viu sunt Eu, zice Împăratul, al Cărui nume este Domnul Savaot, pe cât e de adevărat că Taborul este în rândul munţilor şi Carmelul lângă mare, tot atât e de adevărat că el va veni.” (Ier. 46,18). Şi tot Taborul îl inspiră pe psalmist când vrea să-l preamărească pe Dumnezeu: „Miazănoapte şi miazăzi Tu ai zidit; Taborul şi Ermonul în numele Tău se vor bucura. Braţul Tău este cu putere. ” (Ps. 88,13).      

În Vechiul Testament, muntele a servit israeliţilor şi pentru transmiterea semnelor luminoase care vesteau luna nouă.      

Literatura rabinică prezintă muntele Tabor în diferite moduri. Unii rabini sunt impresionaţi de mărimea lui: „Era un animal atât de mare încât nu încăpea în arcă. «Şi cât era de mare?» Cât Taborul de mare”.      

Pentru alţi rabini e un munte sfânt: „Templul de drept ar fi trebuit să fie construit pe Tabor, dacă Dumnezeu n-ar fi poruncit printr-o revelaţie specială să fie construit pe muntele Moria”.
În sfârşit, pentru o altă categorie de rabini, Taborul e simbolul orgoliului alături de muntele Carmelului. Când s-a pus problema unde să coboare Şechina – prezenţa lui Dumnezeu – spre a revela poporului Tora, a avut loc o dispută aprinsă între munţii mai de seamă. Taborul a ridicat cele mai mari pretenţii: „Eu sunt cel mai înalt, astfel încât în zilele lui Noe, când apele potopului acopereau toţi ceilalţi munţi, valurile nu au ajuns nici la capul, nici la umerii mei”. Însă Dumnezeu, Care nu iubeşte mândria, a ales dintre toţi munţii pe cel mai smerit: Sinaiul. De remarcat că această caracterizare este o formă de manifestare a antipatiei faţă de creştini: în momentul când s-a creat această literatură rabinică, Taborul şi Carmelul gemeau de călugări, fiind importante ca locuri sfinte creştine. La prima revoltă împotriva romanilor, muntele Tabor, fortificat de Iosif Flaviu, a fost unul din punctele de rezistenţă cele mai puternice din Galileea. Romanii au reuşit să-l cucerească doar după ce, printr-o stratagemă abilă, i-au atras pe luptători în câmpie. 

Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe (Mat. 17, 4)    

Deşi o tradiţie relatată deja de Origen (185-253) spune că pe acest munte creştinii venerau Schimbarea la Faţă a Domnului, primele sanctuare creştine au apărut abia în secolul al IV-lea, în perioada bizantină. Documentele ne informează că Sfânta Elena a urcat pe muntele Tabor şi, după ce a descoperit locul unde s-a petrecut Schimbarea la Faţă, a construit o biserică în cinstea Mântuitorului şi a celor trei apostoli. De asemenea este menţionată o scară cu 4.340 de trepte de piatră care urcă din vale până pe vârful muntelui.     

 În anul 570, pelerinul anonim din Piacenza scrie că a văzut pe muntele Tabor cele trei bisericuţe construite de bizantini una pentru Mântuitorul, una pentru Moise şi una pentru Ilie, după cum dorise Sfântul Apostol Petru.      

Bisericile care s-au zidit aici în epoca bizantină au fost distruse însă de invazia arabă. Mai târziu, cruciaţii au ridicat alte biserici, pe urmele celor vechi. Mu­sulmanii le-au distrus însă şi pe cele zidite de cruciaţi. După înfrângerea latinilor, musulmanii au construit pe piscul muntelui un zid masiv de apărare, Poarta Vântului, care era singura poartă de intrare în fortăreaţă.      

Abia în secolul al XIX-lea, atât catolicii cât şi ortodocşii au reuşit să ridice câte o mănăstire pe urmele celor vechi. O şosea desparte platforma de pe vârful muntelui în două: la stânga este proprietatea greco-ortodocşilor, iar la dreapta proprietatea franciscanilor. În proprietatea franciscanilor se intră prin aşa-numita Poartă a Vântului. În proprietatea ortodocşilor de alături se poate vizita Mănăstirea Schimbarea la Faţă cu biserica “nouă” (1911), dar şi biserica  mai veche, închinată Sfântului Ilie. Cea  din urmă a fost construită în anul 1845, fiind o basilica cu trei abside si patru nave, partea cea mai de jos a absidei centrale aparţinând secolului al XII-lea. Picturile in fresca au fost lucrate in anul 1912.      

 

 Mulţi dintre pelerinii din toată lumea duc rugăciunile la biserica ortodoxă de aici. Bisericile reprezintă locuri de pelerinaj pentru oamenii purtaţi de dragostea pentru Dumnezeu. Frumoasa mănăstire ortodoxă, a fost zidită în secolul al XIX-lea de doi călugări moldoveni, anume cuviosul arhimandrit Irinarh Roseti, cu metania în Mă­năstirea Neamţ, şi ucenicul său, arhimandritul Nectarie Banul. Puţini pelerini români ştiu că această ctitorie ro­mânească este prima zidită de români la Locurile Sfinte. Cunoscut ca mare sihastru şi duhovnic cu viaţă sfântă, înainte de a veni în Ţara Sfântă,  Cuviosul Irinarh s-a nevoit mai mulţi ani în Moldova şi mai apoi la Sfântul Munte Athos. Timp de mai mulţi ani, cei doi monahi români au colectat bani şi ajutoare din ţară, iar la începutul anului 1859 au început construcţia Bisericii de pe Tabor cu hramul „Schim­barea la Faţă”. Dar, la 26 decembrie, în acelaşi an, când biserica era zidită pe jumătate, cuviosul Irinarh şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând stareţ în locul său pe arhimandritul Nectarie Banul, care a condus biserica românească de pe Tabor vreme de 30 de ani. În 1892, simţindu-se bătrân şi bolnav, arhimandritul Nectarie s-a retras în Mănăstirea Sfântului Sava de lângă Bethleem unde se nevoiau mai mulţi călugări români. Din lipsă de ucenici, stareţul român a fost nevoit să închine Mănăstirea de pe Tabor Patriarhiei Ortodoxe de la Ierusalim, care admi­nis­trează de atunci acest sfânt aşezământ românesc.   

Astăzi, pelerinii români care se învrednicesc să ajungă la Mănăstirea Schimbării la Faţă de pe Muntele Tabor sunt întâmpinaţi cu multă bucurie de vieţuitorii români şi pot participa la slujbele oficiate în limba română, la mii de kilometri depărtare de casă, însă aici, în Ţara Mântuitorului nostru Iisus Hristos, unde locurile sunt încărcate de sfinţenie.      

În partea nord-vestică a Taborului, se află Peştera Dreptului Melchisedec. De această peşteră e legată o întreagă tradiţie. Cartea Facerii povesteşte că pe vremea lui Abraham mai mulţi regi din răsărit s-au aliat şi au invadat ţinutul Sodomei şi al Gomorei luând prizonier pe Lot, nepotul lui Abraham, cu întreaga lui familie. Abraham i-a urmărit, i-a bătut şi i-a eliberat pe prizonieri. La întoarcere i-a ieşit în întâmpinare Melchisedec, regele Salemului, oferindu-i pâine şi vin; el era preot al Dumnezeului celui Preaînalt (cf. Facere 14, 17). Tradiţia iudaică a fixat această întâlnire dintre Abraham şi Melchisedec în diferite locuri: la bazinul Siloe, pe actuala esplanadă a templului de la Ierusalim, la Ein Karem. Samaritenii au plasat-o pe muntele Garizim. Misterioasa figură a lui Melchisedec a interesat în mod deosebit şi pe creştini întrucât, potrivit Epistolei către Evrei, el este tip al lui Mesia, preot şi rege: „Melchisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt, care a întâmpinat pe Avraam, pe când se întorcea de la nimicirea regilor şi l-a binecuvântat, Căruia Avraam i-a dat şi zeciuială din toate, se tâlcuieşte mai întâi: rege al dreptăţii, apoi şi rege al Salemului, adică rege al păcii, Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea. (Evrei 7, 2-3). Iudeo-creştinii au fixat locul întâlnirii dintre Abraham şi Melchisedec în peştera de sub Golgota, numită grota lui Melchisedec, căci, potrivit concepţiei lor, în această peşteră Sem l-a înmormântat pe tatăl său Adam, iar Melchisedec, în calitate de preot, îi păzea mormântul. În secolul al IV-lea creştinii considerau că evenimentul s-a petrecut pe valea Iordanului, iar Eteria afirmă că a văzut la Salem pe valea Iordanului ruinele palatului lui Melchisedec.      

O singură sectă gnostică din secolele III-IV, numită secta melchisedecenilor, a fixat locul întâlnirii pe Tabor unde îşi avea unul din centrele sale. Aceşti sectari nu credeau în divinitatea lui Iisus Hristos; Melchisedec, considerat perfect şi ideal, era superior lui Hristos.  

 Schimbarea la Faţă, sensul taboric al vieţii   

Minunilor  întoarcerii cursului apei spre izvor din ziua Bobotezei, după slujba de sfinţire a apelor de episcopii ortodocşi, şi celei a pogorârii Luminii de Inviere, minuni petrecute an de an în Ţara Sfântă, li se alătură, în noaptea de 18 spre 19 august, apariţia norului luminos de pe Muntele Sfant al Taborului. În timpul Sfintei Liturghii oficiate de ortodocsi, se coboară asupra mănăstirii un nor luminos care nu are caracteristicile unui nor obişnuit. Odată cu privegherea ce se face in biserică, din vârful muntelui se poate vedea pe cerul intunecat, dinspre Nazaret, la o distanţă destul de mare, o bucata portocalie care se tot muta si vine perpendicular pe biserica şi stă aşa, până la douăsprezece-unu noaptea (câtiva kilometri faţă de munte) sub forma unei limbi portocalii intunecate. Odata cu inceperea Sfintei Liturghii, dar mai ales din momentul Heruvicului, norul luminos incepe sa se deplaseze din orizont spre muntele Tabor. În acest timp norul căpăta felurite forme, iar din din el încep a se desprinde fâşii, mingi rotunde, lunguieţe, sub forma de îngeri si de păsări, ajungând deasupra turlei bisericii  (biserica este prevazuta în vârful turlei cu o terasă), unde credincioşii se urcă si invocă Duhul lui Dumnezeu.      

Iată mărturia unui pelerin: Cuvintele sunt extraordinar de mici să exprimi ce simţi când bucăţile acelea ca de vată vin şi le atingi cu mâinile, le simţi pe chip… Ai vrea să te urci pe acea bucată şi să pleci, să nu te mai intereseze nimic!      

Concomitent cu minunea aceasta, se răspândeşte în aer un miros extraordinar parcă de tămâie, dar nu este tămâie; parcă de răşinoase, dar nu este de răşinoase; e o combinaţie de conifere orientale, cu tămâie naturală, din răşina pomului. Bineînţeles, se găsesc şi aici cei care să pună la îndoială minunea, spunând că au făcut grecii vreo nouă şmecherie sau că e doar un proces meteorologic. Aici este însă o manifestare generală a bucuriei! Totul tresare de bucurie acolo, ceea ce nu se întâmplă nicicum în alte locuri, în alţi munţi, în cazul fenomenelor meteorologice.      

Bineînţeles că după ce vii de pe Tabor , cu priveghere de toată noaptea, cu Liturghie, cu cântări făcute de greci, de arabi, de bulgari, de ruşi şi de români, care toţi cântă Schimbatu-Te-ai la Faţă, Hristoase, în munte, arătându-Le ucenicilor Tăi Faţa Ta, pe cât li se putea!…, nu mai poţi pune preţ de nimic lumesc, ci ai dori să trăieşti aşa veşnic! Iată se scrie în pericopa evanghelică din sărbătoarea Schimbării la Faţă:     

 „După şase zile Iisus a luat cu sine pe Petru  şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a suit într-un munte înalt, deosebi (ca să se roage). Şi S-a schimbat la faţă înaintea lor, pe când se ruga El, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată Moisi şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El (despre sfârşitul Lui care avea să-l împlinească în Ierusalim). Şi răspunzând Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este nouă să fim aici; dacă voieşti să facem aici trei colibe; Ţie una şi lui Moisi una şi una lui Ilie. Vorbind ei încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei şi iată glas din nor, zicând: Acesta este fiul meu cel iubit, în care am binevoit; pe Acesta să-L  ascultaţi! Şi auzind ucenicii, au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. Şi Iisus a venit la ei şi atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Şi ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ce aţi văzut, până când Fiul Omului se va scula din morţi…“ (Matei 17, 1-9; Luca 9, 28-36) . 

După cum spune Sfânta Evanghelie, Mântuitorul a luat cu Sine pe cei trei apostoli – Petru, Iacob şi Ioan, până sus pe vârful muntelui, iar pe ceilalţi nouă i-a lăsat la poalele muntelui. Apoi Mântuitorul, urcându-Se pe vârful muntelui, a apărut în veşminte mai albe şi mai strălucitoare decât zăpada şi într-o lumină dum­nezeiască schimbându-Se la faţă. Schimbarea la Faţă re­pre­zintă transfigurarea trupu­lui material în trup duhov­ni­cesc, graţie luminii neapropiate, care este energie necreată şi care ne înconjoară permanent, reprezentând lucrarea Duhului Sfânt în lumină, prin Trupul Domnului preaslăvit prin Cruce, Înviere şi Înălţare la Cer.      

Una din predicile Schimbării la Faţă care m-a impresionat şi pe care o găsesc de mare actualitate este cea a unui mare duhovnic, a cărui moarte în scaunul de spovedanie este mărturia vocaţiei sale preoţeşti împlinite şi a cununii muceniceşti. Este vorba de unul din vechii stareţi ai Mănăstirii Putna, părintele Iachint Unciuleac. Citiţi şi vă alinaţi inimile cu cuvintele lui pline de dragoste:  

Iubiti credinciosi,     

 

Ştiind Mantuitorul nostru ca omul intotdeauna slabeste cu sufletul in vremea suferintei, a voit ca mai inainte de patima Sa cea de bunavoie sa-Si imbarbateze ucenicii, incredintandu-i, printr-o minune de taina, ca El este cu adevarat Mesia, Cel vestit de prooroci. (…)      

“O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei Lui Dumnezeu!… Caci cine a cunoscut gandul Domnului sau cine s-a facut lui sfetnic?” (Rom. 11, 33-34). A revarsat Domnul pe Tabor in inima ucenicilor Sai un strop de bucurie inaintea unui noian de suferinte. A aprins in sufletele lor o candela a nadejdii inaintea unui val de intuneric. Le-a ingaduit sa guste cereasca lumina, pentru ca in vremea rastignirii sa nu se indoiasca.      

Nu te bucura deci, apostole Petre, mai inainte de a suferi si de a ne vesti Evanghelia Mantuirii. De vei ramane cu Domnul pe Tabor, atunci cine se va mantui, cine va invata, cine se va rastigni pentru noi? Cine va muri si cine va invia pentru noi? Sau cine in locul tau mai cu indrazneala va invata, va suferi si cu capul in jos se va rastigni? Cine va marturisi pe Hristos inaintea cezarilor Romei?      

Vino iarasi la noi, Iisuse, nu-l asculta pe Petru! Coboara de pe Tabor si vino in casele noastre, in sufletele noastre! Vino aici unde suferim si ne trudim pentru paine! Vino aici unde ne rastignim de oameni, de diavoli, de patimi! Si daca Petru nu vrea sa coboare, Tu lasa-l pe munte si vino la noi, in inimile noastre!      

Invata-ne cum sa ne mantuim, arata-ne cum sa rabdam. Deprinde-ne sa ducem crucea vietii. Invata-ne cum sa ne rastignim. Vino si sufera Tu pentru noi, rastigneste-Te in locul nostru, gusta Tu inainte paharul mortii, arata-ne calea cea noua a mantuirii prin suferinta.      

O, cum nu am dori sa ramanem cu Petru pe muntele Tabor! Dar noi purtam trupuri ce se sugruma de boli, de pofte si de patimi. In noi avem inimi aprinse de ura. Acasa ne asteapta copiii cerandu-ne paine…!      

O, cum am dori sa ne desfatam cu Petru acolo, pe muntele Tabor! Dar ne vedem impresurati de neguri, de pacate. Deci nu ne parasi, Iisuse, ci vino la noi in valtoare, la marginea muntelui. Aici Te asteptam, cu ceilalti ucenici, cu Toma si Andrei, cu Iacov si Matei, cu Iuda si Vartolomeu, cu Simon si Tadeu. Flamanzi si goi, straini si orfani, copii si batrani, vaduve si saraci, bolnavi si indurerati, cu totii Te dorim, Te asteptam; vino si Te impaca cu noi. Coboara si mai jos, la marginea marii, acolo unde se zbate viata in valuri, acolo unde se zbat corabii de stanci si atatea panze se sfasie, atatea vasle se rup, atatea suflete se ineaca de sila cumplita a valurilor. Noi stim ca muntele cu linistea si singuratatea lui Te cheama la rugaciune, dar totusi, priveste cu mila devale, spre mare. Acolo, in zare, se inalta talazuri, se sfarama maluri cu atata furie… Si aceasta este lumea. Si in valuri corabii se lupta cu marea, cu vantul, cu noaptea. Si acesta este omul.      

Deci vino acolo, in mijlocul marii, in inima omului, in sanul familiei. Acolo unde se amesteca lumina cu intunericul, viata cu moartea, bucuria cu suspinul, painea cu tarana, dreptatea cu minciuna, mierea cu otrava, dragostea cu ura, vinul cu otetul, timpul cu vesnicia. Vino aici, unde suferim noi oamenii, impaca-Te cu noi, schimba fata lumii, potoleste marea, linisteste inimile, uneste intr-un cuget sufletele noastre.      

Si intr-adevar, fara zabava, Iisus Hristos S-a coborat din nou la oameni, caci pentru ei venise El in lume. Taina savarsindu-se, norul s-a ridicat din nou la ceruri, Moise si cu Ilie nu s-au mai vazut, lumina a disparut, iar Iisus a mers jos la poala muntelui, la marginea marii, in zarva multimii, in freamatul lumii, in calea Samariei, pe drumul Iudeii, in clocotul urii, in mainile arhiereilor, pe crucea Golgotei.      

Acolo Il asteptau oamenii – unii cu stalpari de finic, altii cu pietre in maini; acolo Il cautau multimile – unele ca sa-L vada si sa se tamaduiasca, altele ca sa-L ispiteasca, sa-L prinda si sa-L rastigneasca. Si Iisus Hristos S-a dat spre moarte, S-a rastignit pentru sufletele noastre.      

Sa nu se laude deci Taborul mai mult decat Golgota, nici bucuria impotriva intristarii. Ci si Taborul si Golgota impreuna sa se veseleasca, si bucuria si suferinta prin Hristos sa se uneasca. Golgota, prin crucea durerii, ispaseste pe pamant pacatele oamenilor. Taborul, prin vapaia luminii de veci, rasplateste dincolo virtutile crestinilor. Caci pe pamant este locul ispitelor, al caderilor, al trudelor si al incercarilor, al rastignirii, al mortii si al invierii – iar dincolo este locul odihnei, al slavei si al vietii de veci.      

Aceasta insa nu o intelegea Petru, si ca el nu o intelegem nici noi, oamenii. Dar o fericire necladita pe temelia suferintei nu dureaza decat o singura zi. Dornic de o asemenea fericire, omul se grabeste sa si-o faca cu mainile sale. Isi acopera gropile in cale, isi seamana flori in locul spinilor, niveleaza mormintele, presara in jur aromate, imbraca haine ispititoare, isi umple masa cu indestulare si ochii si buzele si inima cu tot felul de rele placeri. Si stand in pragul casei, isi spune grabit: sunt fericit.      

Dar prin colturile casei intra inlauntru boala, suferinta, saracia si moartea, si indata palatul fericirii omenesti se risipeste, ca si turnul Babilonului.      

Iisus Hristos ne-a aratat o alta cale de urmat, care duce la fericirea vesnica, dincolo de mormant. Si aceasta cale este trairea cu adevarat a unei vieti crestinesti, ce se poate dobandi numai printr-o schimbare totala a comportarii noastre. Domnul nostru Iisus Hristos a venit sa schimbe fata lumii; sa ne schimbam deci si noi viata. Sa lepadam ura, mania, rautatea, desfranarea, minciuna, betia, lenevirea si celelalte patimi. Sa ne facem oameni noi, plini de dragoste, bunatate, mila, plini de pacea unei adevarate trairi crestinesti. Si pentru o asemenea schimbare sufleteasca este nevoie sa mergem oare asa de departe, pana la Taborul Galileii? O, nu! Este prea greu pentru noi. Dar Mantuitorul nostru a inaltat pretutindeni cate un Tabor duhovnicesc. Acestea sunt sfintele biserici si inimile noastre. Pe aceste doua dumnezeiesti altare Iisus Hristos intotdeauna se jertfeste, Se rastigneste, ni Se daruieste, plin de bunatate, de dragoste, de lumina divina. (…)      

Dar Dumnezeu Tatal ne-a poruncit pe muntele Tabor: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit (…) pe Acesta sa-L ascultati” (Matei 17, 5). Asadar, daca voim sa ne asculte Dumnezeu, trebuie sa-l ascultam si noi. Daca voim sa Se schimbe Dumnezeu spre mila, sa ne schimbam si noi spre dragoste si ascultare… Daca voim sa ne auda Iisus Hristos, sa-L auzim si noi cand ne invata. Putin aluat toata framantatura o dospeste. Putina silinta de tot darul se impartaseste. Dar cel mai greu de convins, cel mai greu de schimbat este omul. El nici din dragoste, nici de varga, nici de frica mortii nu se hotaraste odata sa rupa legatura cu pacatul. Toate zidirile asculta fara gres de Ziditorul lor. Ele cunosc vremea sosirii si plecarii lor, vremea hranei, a cantarii si a tacerii lor. Numai omul vrea sa traiasca in neoranduiala. Pasarile cerului se inteleg fara grai omenesc. Fara stiinta de carte si calendar, ele stiu cand trebuie sa plece in tarile calde. Se aduna din timp, se sfatuiesc, apoi, luandu-si ramas bun de la cuiburile lor, se pierd spre zarile albastre. Firul de grau cunoaste si el vremea lui. Din vreme incepe a se ingalbeni sub razele soarelui, apoi smerit isi pleaca spicul ingreuiat de boabe si asteapta secera sa-l taie. Codrul cunoaste si el timpul toamnei si din vreme isi schimba vesmantul verde in altul de reculegere. Numai noi, oamenii nu vrem sa ne schimbam din starea noastra, din trairea noastra pacatoasa. Iisus Hristos este gata sa ne dea tot ce dorim, tot ce ne trebuie. Dar mai intai asa ne raspunde: Schimbati-va voi si ma voi schimba si Eu. Sa lasam noi mania, ura si razbunarea si va lasa si El mania Sa asupra noastra. Traiti voi in unire si adevarata dragoste, si va va primi intru dragostea Sa. Sa facem mila cu cei saraci si sarmani si va face si El mila cu sufletele noastre. Sa parasim toata desfranarea si uciderea de fii, si va lua de la noi bolile, saracia si toata lacrima din ochi. Sa scoatem din inimile noastre zavistia, minciuna, pofta, betia si tot pacatul si ne va da ploaie la vreme, izvoare de apa, vanturi line, tihna in casa si paine pe masa. Deci: Lasati voi si voi lasa si Eu; schimbati-va voi si ma voi schimba si Eu. Asa ne graieste Multmilostivul Dumnezeu.      

Sa luam deci aminte la cuvintele acestea. Sa alergam la sfanta biserica cat mai avem vreme. Sa ne rugam in ea cu toata credinta si dragostea. Sa ne schimbam haina sufletului prin spovedanie curata, prin sfintele Taine si prin multa, cat mai multa milostenie si dragoste. Si de vom trai asa, vom putea birui toate greutatile vietii, toate ispitele trupului, toate soaptele diavolului. Atunci rugaciunea noastra va fi bine primita, viata linistita, sfarsitul luminos. Si venind la biserica, nu ne vom mai intoarce goi, caci darul se va odihni in coliba inimii noastre si atunci vom putea spune plini de bucurie, impreuna cu Petru: “Doamne, bine este noua ca sa fim aici“ (Matei 17, 4)      

***     

Aşa cum scria părintele Protosinghel Ioanichie Bălan, „Taborul rămâne pentru creştini Altarul energiilor necreate ale Sfintei Treimi care înnoiesc şi îmbracă pe om în lumina cerească, schimbând faţa sufletului şi făcându-l vrednic de Hristos, de veşnicie. Taborul rămâne imaginea unică a îndumnezeirii omului prin credinţă şi rugăciune.( …) . Mulţumită proniei divine, Taborul încă viază, încă se înalţă şi îşi revelează tainele şi lumina cea necreată a dumnezeirii. Taborul rămâne peste veacuri cel mai înalt munte al lui Dumnezeu. Munte sfinţit de Hristos, învăluit de focul dumnezeirii; munte cântat de călugări şi sfinţi, urcat de nenumărate generaţii de creştini, munte lăudat de împăratul David şi sfinţit cel dintâi de «Melhisedec, împăratul Salemului». Munte cinstit de Avraam, de patriarhi şi de poporul ales. Munte care a purtat pe Hristos; munte care a văzut slava lui Dumnezeu, care a auzit glasul Tatălui, a văzut slava Fiului şi s-a  înnoit de focul Duhului Sfânt”.     

Muntele Tabor este simbolul binecuvântarii şi al belşugului, al luptei şi al biruinţei, un loc al înnoirii şi al transformării. Muntele Tabor este locul unde vechiul este acoperit de nou, umanitatea de dumnezeire si legea de har.      

Cei care vor să contribuie în orice fel pentru a-i ajuta pe fraţii noştri aflaţi în grele încercări, din cauza furiei apelor pot găsi aici informaţiile necesare: 

http://www.patriarhia.ro/ro/documente/comunicat_74.html 

http://www.romania-actualitati.ro/donatii_pentru_victimele_inundatiilor-15999 

http://www.monitorulsv.ro/Ultima-ora/2010-07-02/Salvati-Copiii-face-apel-pentru-sprijinirea-copiilor-din-Suceava-afectati-de-inundatii 

Cei care vor să citească mai multe sau chiar să meargă în pelerinaj în Ţara Sfântă şi au plănuit să viziteze şi Taborul, pot să acceseze şi următoarele pagini pentru mai multe informaţii.      

http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/muntele-tabor-manastirea-schimbarea-fata-91057.html      

http://ortodoxiesiviata.blogspot.com/2008/08/muntele-tabor-muntele-schimbarii-la.html      

http://vestitorul.blogspot.com/2008/08/muntele-tabor.html      

http://video.crestinortodox.ro/pRXAwjTTxhh/Pelerinaj_pe_Muntele_Tabor.html      

http://basilicatravel.ro/index.php/pelerinaj-israel-tara-sfanta/schimbarea-la-fata-pe-muntele-tabor.html 

RUSALIILE – Sfântul Nicolae Velimirovici

Evanghelia despre Pogorârea Duhului Sfânt (Ioan 7:47-53; 8:1-2 / Fapte 2:1-1)

(…)  Când se seamănă sămânţa, puterea căldurii şi a luminii trebuie să pătrundă înăuntru ca s-o facă  crească.

 Când se plantează pomul, puterea vântului trebuie să vină ca să-l facă puternic şi să-şi întărească rădăcina.

Când gospodarul îşi construieşte casa, el caută puterea rugăciunii, ca să-i sfinţească casa.

Domnul nostru Iisus Hristos a semănat sămânţă de cel mai mare preţ în câmpul lumii acesteia. Trebuia să vină puterea Sfântului Duh, ca să-i dea căldură şi lumină, şi să o facă să crească.

Dumnezeu Fiul a semănat Pomul Vieţii în câmpurile deşerte şi necultivate ale morţii. Trebuia ca vârtejul puternic al Duhului să respire în el, ca să întemeieze Pomul Vieţii.

Înţelepciunea lui Dumnezeu de dinaintea veşniciei se făcuse sălaşuri de suflete alese ale oamenilor. Puterea şi înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu trebuia să pogoare în acest sălaş şi să-l sfinţească.

Mirele Dumnezeiesc Îşi alesese Mireasa Sa, Biserica sufletelor curate, şi Duhul bucuriei veşnice trebuia să pogoare ca să unească cerul şi pământul cu un inel, şi să înveşmânteze Mireasa în haină de nuntă.

Toate urmau să se întâmple aşa cum au fost proorocite. Duhul Sfânt a fost făgăduit şi Duhul Sfânt a venit. Cine putea să făgăduiască venirea pe pământ a Duhului Atotputernic afară numai de Cel care ştia că Duhul va face ascultare şi va veni? Şi cui va putea să dea asemenea ascultare grabnică dacă nu Celui Unuia faţă de care El are iubire desăvârşită?

O, cât de desăvârşită este iubirea binevoitoare, ca să arate ascultare desăvârşită! Această iubire desăvârşită nu se poate arăta desăvârşit în nici un alt chip decât numai în ascultare desăvârşită. Iubirea este cu grijă mare în toată vremea şi în tot ceasul, şi cu dorinţă şi grabă de a asculta pe cel iubit. Şi din ascultare desăvârşită vine, ca un izvor de lapte şi miere, bucurie desăvârşită, care face iubirea un lucru frumos.

Tatăl are iubire desăvârşită pentru Fiul şi Duhul Sfânt; Fiul are iubire desăvârşită pentru Tatăl şi pentru Duhul; şi Duhul are iubire desăvârşită pentru Tatăl şi pentru Fiul. Datorită acestei iubiri desăvârşite, Tatăl este Slujitorul grabnic al Fiului şi al Duhului, tot aşa cum este Fiul faţă de Tatăl şi de Duhul, şi Duhul faţă de Tatăl şi de Fiul. Iubirea desăvârşită Îl face pe Tatăl slujitor desăvârşit al Fiului şi al Duhului; aşa cum face Fiul Tatălui şi Duhului, şi Duhul Tatălui şi Fiului. Precum nici un fel de iubire din lumea zidită nu se poate asemăna cu iubirea împărtăşită de către fiecare dintre Persoanele Dumnezeieşti, tot aşa nici o ascultare nu poate fi asemenea ascultarii lor, Una de Cealaltă Persoană.

“Lucrul pe care Mi L-ai dat să-l fac, l-am săvârşit” (Ioan 17:4); “Facă-se voia Ta” (Matei 6:10). Nu arată aceste cuvinte ascultarea desăvârşită a Fiului faţă de Tatăl?

“Părinte … Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi” (Ioan 11:41-42), a spus Domnul când l-a înviat pe Lazăr; şi mai târziu, El a strigat cu un prilej oarecare: “Părinte, preaslăveşte-Ţi numele!” Atunci a venit glas din cer: “Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi” (Ioan 12:28). Nu arată toate astea ascultarea desăvârşită a Tatălui faţă de Fiul?

“Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14:16); “Iar când va veni Mângâietorul, … Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (15:26). Şi într-adevăr, în a cincizecea zi după Înviere, Mângâietorul, Duhul adevărului, S-a pogorât peste cei cărora El le făgăduise. Nu arată aceasta, ascultare desăvârşită faţă de Fiul?

Porunca mântuitoare pe care Apostolul Pavel o rânduieşte tuturor credincioşilor: “în cinste, unii altora daţi-vă întâietate” (Romani 12:10), se săvârşeşte întru desăvârşirea ei între Persoanele Sfintei Treimi. Fiecare Persoană Se sârguieşte să dea cinste mai mare celorlalte două decât Sieşi; aşa cum fiecare doreşte, prin ascultare, să Se facă pe Sine mai mic decât celelalte două. Şi dacă nu s-ar arăta această năzuinţă dulce şi sfântă prin fiecare dintre aceste Persoane Dumnezeiaşti cinstind pe celelalte două şi micşorându-Se pe Sine prin ascultare, pornind din iubirea nemărginită pe care o are fiecare Persoană faţă de celelalte două, atunci Dumnezeirea Treimică ar ajunge o Persoană fără identitate.

Deci, din iubirea nemărginită pe care Duhul Sfânt o are pentru Fiul, Duhul S-a grăbit să pogoare la vremea potrivită peste Apostoli. Fiul ştia cu siguranţă că Sfântul Duh Îl va asculta pe El, şi de aceea El a făcut făgăduinţă sigură de pogorâre a Duhului peste Apostoli. “Voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24:49), a poruncit Domnul Apostolilor Săi. Să nu întrebaţi cum a cunoscut Domnul nostru Iisus Hristos de mai înainte că această putere de sus, Duhul Sfânt, voia să Se pogoare peste ucenicii Săi. Domnul nu numai că ştia de mai înainte aceasta, dar El ştie toate celelalte care urmează să se întâmple până la sfârşitul veacurilor şi după acest sfârşit. Dar dacă pătrunzi mai adânc cu osebire în lăuntrul acestei întâmplări, veţi vedea că această cunoaştere mai dinainte şi proorocire a Domnului despre pogorârea Duhului Sfânt este o cunoaştere mai dinainte şi o proorocire numai în măsura în care se referă la fapta din afară a acelei pogorâri: nu se referă la acceptarea şi voinţa Duhului de a face Voia Fiului, şi de a Se pogorî. Căci înainte de a vorbi Domnul de pogorârea Duhului, El deja avea învoirea grabnică şi de bună voie a Duhului la aceasta. De fapt, Duhul Sfânt vorbise prin Domnul despre pogorârea Sa. Căci nu se spune în Evanghelie că Iisus era plin de Duh Sfânt (Luca 4:1)? Iar în Nazaret, Domnul nostru Iisus Hristos nu a adeverit că se împlinise în El proorocia lui Isaia: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor” (Luca 4:18)? Iată că este lămurit că Fiul se află în unime nedespărţită cu Duhul Sfânt şi cu Tatăl, în împărtăşire desăvârşită de iubire, ascultare şi bucurie. Ungerea cu mir de către Duhul dovedeşte prezenţa reală şi vie a Duhului într-o persoană. Atunci, de unde putea Cel Uns cu Mir să spună ceva despre Duhul Însuşi, şi Duhul să nu ştie; sau să făgăduiască împreună lucrare cu acest Duh, şi Duhul să nu fie de acord dinainte? Evanghelia de astăzi arată şi faptul că Duhul Sfânt se afla în Domnul Iisus, precum şi faptul că El se afla în împărtăşire desăvârşită cu Domnul Iisus, referitor la fiecare cuvânt, fiecare lucrare şi fiecare făgăduinţă a Domnului.

Iar în ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii – Iisus a stat între ei şi a strigat zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Această sărbătoare este Sărbătoarea Cortului, care se sărbătoreşte toamna spre pomenirea zidirii corturilor din pustie din timpul călătoriei iudeilor prin pustiu. Această sărbătoare era sărbătorită în luna a şaptea potrivit socotelii iudaice, corespunzător lunii noastre septembrie, şi era sărbătoare a bucuriei (Levitic 23:24; Deuteronom 16:13-14). S-a sărbătorit vreme de şapte zile, şi ultima zi trebuie să fi fost cu totul măreaţă, fiind numită “mare”. “Dacă însetează cineva“, a strigat Domnul, “să vină la Mine şi să bea“. În Ierusalimul cel deşert, era greu să găseşti apă pentru mulţimile de oameni obişnuiţi. Sacagiii cărau apă de la fântâna Siloamului de la care gospodarii luau apă în vasele lor. Ce L-a îndemnat pe Domnul să vorbească despre sete şi apă? Probabil că oamenii se plângeau de sete; probabil că El Se uita la sacagiii care cărau cu mare osteneală cobiliţele lor grele cu apă din dealul Siloamului până pe dealul Moriah, unde se afla Templul; sau probabil situaţia că era ziua cea din urmă, şi Domnul a vrut să folosească timpul ca să aducă ideea setei duhovniceşti oamenilor cu inimi învârtoşate, şi ca să le dea lor băutură duhovnicească. Domnul spusese femeii samarinence: “Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac” (Ioan 4:14). Şi El Se gândeşte acum la aceeaşi apă dătătoare de viaţă, duhovnicească, întrucât El cheamă pe fiecare om însetat: “să vină la Mine şi să bea!”

“Cel care crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.” (Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit.) Mai presus de toate Domnul arată nevoia credinţei în El. El a făgăduit răsplată numai celor care au o credinţă în El, şi asta înseamnă numai precum a scris Scriptura. Oamenii nu vor crede în El ca într-unul dintre prooroci; căci iată, toţi proorocii au proorocit despre El. Nici nu va fi privit ca un al doilea Ilie sau Ioan Botezătorul. Ilie şi Ioan Botezătorul au fost numai slujitori ai lui Dumnezeu şi înaintemergători ai Domnului. Sfânta Scriptură vorbeşte despre El ca Fiu al lui Dumnezeu, născut din Tatăl din veşnicie şi din Preasfânta Fecioară Maria în vremelnicie. Când Apostolul Petru a mărturisit o asemenea credinţă în El, spunând: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16:16), El a lăudat asemenea credinţă. Când cârmuitorii şi cărturarii au încercat să-L pună pe El în încurcătură prin felurite întrebări fără limpezime, El i-a pus pe ei în încurcătură şi le-a povestit citând din Sfânta Scriptură că Mesia cel aşteptat nu era numai Fiul lui David ci şi Fiul lui Dumnezeu (Matei 22:42-45). Voia lui este să se creadă în El ca în cea mai mare descoperire a lui Dumnezeu, prin care toate celelalte descoperiri au fost înlăturate, de la prima la ultima. În afară de El, credinţa este deşartă, nădejdea este deşartă şi iubirea este fără de folos. Dar credinţa adevărată în El duce la mântuire – fapt ce poate fi adeverit de către cei care au credinţă adevărată. Cum se poate întări aceasta? Din trupurile lor râuri de apă vie vor curge. Prin “apă vie” se înţelege aici Duhul Sfânt, după cum explică Evanghelistul: Aceasta a zis-o despre Duhul. Deci, cel care crede în Fiul lui Dumnezeu va primi Duhul lui Dumnezeu, care va veni să se sălăşluiască în el, şi râul duhovnicesc, de viaţă dătător va curge din trupul lui. Dar de ce din pântecele (trupul) lui? Pentru că trupul este sălaşul Duhului Sfânt, în sfinţi, după cum spune Apostolul: “Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi” (I Corinteni 6:19)? Astfel Apostolul Pavel vorbeşte credincioşilor, peste care Duhul Sfânt Se pogorâse deja prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Prin “trup” în sens mai restrâns, se înţelege inima omului ca centru al vieţii, atât trupeşti cât şi duhovniceşti. “Fiul meu“, spune înţeleptul împărat, “păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa” (Pilde 4:20,23). Iar proorocul David s-a rugat lui Dumnezeu: “Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele” (Psalm 50:11). Şi iarăşi spune Apostolul Pavel: “A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre” (Galateni 4:6). Şi astfel din inimă, ca din cel mai mare altar al Duhului Sfânt, curge curent de viaţă dătător prin omul, în tot întregul lui, atât trupeşte cât şi duhovniceşte. Urmează de aici faptul că trupul credinciosului se va face o armă pentru duhul omului, şi duhul omului o armă pentru Duhul Sfânt. Omul întreg va fi curăţit, luminat, întărit şi va fi făcut fără de moarte prin aceşti curenţi ai Duhului, aşa încât toate gândurile sale, întreaga iubire şi lucrare se vor îndrepta către viaţa veşnică. Curentul vieţii sale va curge în veşnicie, şi acela al veşniciei în viaţa sa.

Dar la vremea când Domnul Iisus spunea aceasta, încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Adică: Duhul Sfânt încă nu fusese dat credincioşilor, cu toate că El era cu Iisus. Duhul Sfânt încă nu-Şi începuse lucrarea Sa în lume, întru toată plinătatea Sa şi întru toată puterea Sa. Căci Domnul Iisus încă nu fusese preaslăvit: jertfa Lui pentru omenire încă nu se sfârşise, şi lucrarea Lui ca Mântuitor al oamenilor încă nu se sfârşise. În rânduiala mântuirii omului, Tatăl este pe deplin lucrător în lume când El Îşi trimite Fiul pentru lucrarea mântuirii oamenilor; Fiul este pe deplin lucrător în săvârşirea mântuirii ca Om-Dumnezeu, şi Duhul Sfânt este pe deplin lucrător în întemeierea, sfinţirea şi continuarea lucrării Fiului. Dar aceasta nu înseamnă că, atunci când Tatăl este lucrător, Fiul şi Duhul nu sunt; că atunci când Fiul este lucrător, Tatăl şi Duhul nu sunt; şi atunci când Duhul este lucrător, Tatăl şi Fiul nu sunt. În vreme ce Fiul se afla în toată plinătatea lucrării Sale pe pământ, Tatăl şi Duhul erau împreună lucrători cu El, aşa cum se vede la Botezul din apa Iordanului, şi aşa cum spunea Domnul Însuşi: “Tatăl Meu lucrează … şi Eu lucrez” (Ioan 5:17). Tatăl şi Fiul lucrează împreună şi în acelaşi timp. Duhul Sfânt face la fel, aşa cum se vede din făgăduinţa Domnului Iisus că El va trimite Duhul, Mângâietorul ucenicilor Săi, şi că El Însuşi va rămâne cu ei “în toată vremea până la sfârşitul lumii“. Dumnezeirea Treimică este deofiinţă şi nedespărţită dar, în raport cu lumea zidită, Dumnezeirea Îşi săvârşeşte lucrarea Sa uneori în chip mai remarcabil printr-o Ipostază Dumnezeiască şi alteori printr-o alta. Deci, atunci când Domnul Iisus a făgăduit pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duhul Sfânt se afla în El, aşa încât se poate spune că făgăduinţa a venit atât de la Duhul Sfânt cât şi de la Fiul.

Să vedem acum în ce chip s-a împlinit această făgăduinţă, şi cum a avut loc pogorârea Duhului Sfânt, căruia Îi închinăm noi astăzi această sărbătoare sfântă.

Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. La porunca Domnului lor, Apostolii au rămas în Ierusalim, şi au aşteptat putere de sus care să le spună ce vor urma să facă. Ei erau uniţi în suflet şi în rugăciune, toţi ca un singur om, ca un singur suflet. Chipul în care este mulţumit sufletul îi deosebeşte sau îi face pe oameni asemănători; şi mulţumirea sufletelor tuturor Apostolilor la vremea aceea era una şi aceeaşi lucrare; sufletele lor erau pline de laudă a lui Dumnezeu pentru toate cele ce se întâmplaseră, şi cu aşteptarea celor ce urmau să se întâmple.

Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt. Ce zgomot este acesta? Nu este zgomotul cetelor îngereşti? Nu este vuietul aripilor heruvimilor, pe care l-a auzit proorocul Iezechiel (1:24)? Oricare ar fi el, nu vine de pe pământ, ci din cer; nu din vânturile pământeşti ci de la puterile cereşti. Acest zgomot arată pogorârea Împăratului ceresc, Sfântul Duh Mângâietorul. Duhul nu este foc, după cum nici porumbel nu este. El S-a arătat la Iordan în chip de porumbel, şi acum Se arată ca un foc; în primul caz pentru a semnifica întreaga înţelepciune şi curăţia Domnului Iisus, peste care S-a pogorât, şi aici pentru a semnifica putere ca de foc, căldură şi lumină: o putere care arde păcatul, o căldură care aprinde inima şi o lumină care luminează mintea. Duhul nu are trup, şi nu primeşte nici un fel de trup, ci Se arată, potrivit trebuinţei, în chip materialnic, care simbolizează cel mai bine sensul momentului. De ce, în această împrejurare, Duhul Sfânt S-a descoperitt în chipul limbilor de foc, astfel că s-a aşezat câte o limbă de foc pe fiecare dintre Apostoli, se face lesne lămurit din ceea ce urmează:

Şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Iată cum se lămureşte faptul că Duhul S-a descoperit în limbi ca de foc. Prima Sa lucrare a fost să dea Apostolilor putere de a vorbi în limbi. De aici este limpede faptul că, de la întemeierea Bisericii lui Hristos, Evanghelia mântuirii se adresa tuturor popoarelor pământului, aşa cum a arătat lămurit Domnul după Învierea Sa, poruncind ucenicilor Săi: “Mergând, învăţaţi toate neamurile” (Matei 28:19). Pentru că iudeii, poporul ales, Îl prigonise pe Domnul şi Îl răstignise pe Cruce, Domnul cel biruitor Însuşi a făcut o nouă alegere dintre toate popoarele de pe pământ, zidind un nou popor ales, nu care să aibă o singură limbă ci un singur duh, un popor sfânt, Biserica lui Dumnezeu. Cum ar fi putut Apostolii lui Hristos să fi mers să înveţe toate neamurile dacă nu ar fi cunoscut limbile lor? Deci, aceşti misionari ai Evangheliei, au folosit la începutul misiunii lor prima putere, aceea de a înţelege şi vorbi în limbi străine. Ca oameni simpli, ei cunoşteau numai limba aramaică, limba lor maternă, şi nici o altă limbă. Dacă aceştia ar fi învăţat multe alte limbi în chip obişnuit, când le-ar fi învăţat? Nu le-ar fi trebuit viaţa întreagă ca să înveţe atât de multe limbi câte i-a învăţat pe ei într-o clipă Duhul Sfânt? Căci iată cât de multe popoare diferite erau atunci adunate în Ierusalim: Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romanii în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi!

Îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau. Vedeau înaintea lor oameni simpli, oameni cu purtare simplă, cu căutătura simplă şi cu haine simple, şi fiecare Îl auzea pe Dumnezeu slăvit în limba sa! Cum puteau să nu se minuneze? Cum puteau să nu fie uimiţi? Unii dintre ei, neştiind cum să desluşească ceea ce se întâmpla, au început să spună că Apostolii erau beţi. Dar, aşa cum se întâmplă adesea, oamenii cinstiţi par beţi celor beţi, şi oamenii cu gândire dreaptă par nebuni celor nebuni. Legaţi de pământ şi beţi cu de-ale pământului – cum ar putea judeca ei altfel pe oamenii care fuseseră umpluţi de Duh Sfânt, şi care, ca purtători de Duh, au spus ceea ce le-a dat lor Duhul să spună? Oamenilor obişnuiţi nu le plac surprizele, şi atunci când vin surprizele aceştia le întâmpină fie cu mânie fie cu batjocură. Dar Duhul Sfânt nu este ca omul cel războinic, care dă buzna în casa altui om. El intră în casa a cărei uşă se deschide de bunăvoie, şi acolo unde El este aşteptat ca Oaspete drag şi îndelung aşteptat. Apostolii L-au aşteptat cu mult dor, şi Acesta S-a pogorât peste ei şi Şi-a făcut sălaş în ei. El nu S-a pogorât peste ei cu răcnet de ameninţare, ci cu strigăt de bucurie.

O, fraţii mei, cât Se bucură de tare Duhul Sfânt, cu bucurie de negrăit prin cuvânt, când află suflete curate care sunt deschise Lui şi ard de dorul Lui! Cu strigăt de bucurie, El Se sălăşluieşte în ei şi le dă lor darurile Lui cele bogate. El intră în ei ca un foc, ca să ardă de tot ultimele rămăşiţe ale seminţei păcatului; pentru ca lumina să-i lumineze pe ei cu lumina cea cerească care nu apune niciodată; pentru ca fierbinţeala să-i încălzească pe ei cu căldura sfântă a iubirii, cu care se încălzesc cetele îngerilor în Împărăţia lui Dumnezeu. Sf. Simeon Noul Teolog spune: “Precum lampa, deşi este plină cu ulei şi are fitil, rămâne în întuneric dacă nu este aprinsă cu foc, tot aşa şi sufletul este stins şi întunecat până când este atins de lumina şi de harul Duhului Sfânt” (Tratate mistice 59). El a dat Apostolilor darul limbilor ca cel dintâi dar al Lui, acesta fiindu-le lor de cea mai mare trebuinţă la vremea aceea. Dar mai târziu, tot ca răspuns la nevoile misionare ale Apostolilor, El a turnat în ei şi alte daruri: darul facerii de minuni, darul proorocirii, darul înţelepciunii, darul vorbirii, darul îndurării, darul păcii lăuntrice, darul statorniciei în credinţă şi în nădejde, darul iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Duhul Sfânt a dat aceste daruri cu îmbelşugare şi cu bucurie mare, nu numai Apostolilor ci şi urmaşilor lor şi tuturor sfinţilor din Biserica lui Hristos până în ziua de astăzi, toate astea după nevoia şi curăţia oamenilor. Prin lucrările Sale pe pământ, Domnul Iisus a adus bucurie mare atât Tatălui cât şi Duhului Sfânt. De la primele zile ale vieţuirii lui Adam în Rai, Duhul Sfânt nu mai cunoscuse această bucurie pe care a simţit-o în ziua Cincizecimii, când Dumnezeu Fiul a făcut pentru Acesta prilejul de a fi lucrător printre oameni în toată plinătatea puterii Sale. Cu adevărat, El era lucrător în toată vremea şi în tot ceasul asupra oamenilor, care erau încătuşaţi de păcat de la căderea lui Adam în păcat până la Învierea lui Hristos. Dar lucrarea Lui era atunci stăvilită şi stingherită de păcatele oamenilor. El urma o cale strâmtă printre oameni, turnând ulei din destul în lampa vieţii pentru ca acesta să nu se isprăvească cu totul. El a lucrat şi prin legile firii, şi prin legile oamenilor, prin prooroci şi împăraţi, prin artişti şi înţelepţi – în măsura în care puteau, şi voiau, ca să se lepede de ei pentru lucrarea Lui. Oriunde cădeau lacrimi de dor pentru dreptatea lui Dumnezeu în ţărâna pământului, aceasta era din căldura cu care El înflăcăra inimile oamenilor. Oricând un om înţelept avea o străfulgerare a cunoaşterii Celuia Unul, Dumnezeu Cel Fără de Moarte, aceasta era scânteia Lui în sufletul omului. Oricând un artist cânta, ori cioplea ori picta, vreo alegorie a vieţii care, în vreun chip, deschidea ochii omenirii oarbe ca să vadă adevărul Dumnezeiesc, acolo El atingea duhul omului cu suflarea Lui dătătoare de viaţă. Ori de câte ori omul care este cu adevărat demn, cu credinţă în Dumnezeu şi jertfelnic, a apărat dreptatea şi adevărul prigonit, acolo El a turnat puterea Sa în inima omului. Dar aceasta se întâmpla fără însufleţire ori bucurie mare. Acestea fuseseră numai fărâmituri aruncate întemniţaţilor celor flămânzi. Cu toate acestea, atunci când Domnul Iisus a nimicit iadul păcatului şi al morţii, şi a adus pe cei doisprezece Apostoli ai Săi înaintea Duhului Sfânt ca doisprezece slujitori minunaţi, împărăteşti, atunci Dumnezeu Duhul, cu un strigăt de bucurie şi în plinătatea puterii Sale, Şi-a făcut sălaş în ei. Duhul Sfânt, care era încă mâhnit de păcatul lui Adam, a început încă o dată lucrarea Lui nestrâmtorată a puterii şi însufleţirii între oameni.

Pentru o mai bună înţelegere, vă poate ajuta această asemănare: soarele străluceşte iarna şi primăvara, dar lumina şi căldura lui nu poate face să crească nimic prin zăpada iernii. Cu toate acestea, acelaşi soare, care trimite aceeaşi căldură şi lumină, face să încolţească şi să crească toate seminţele semănate. Oamenii de ştiinţă ne spun că partea pământului, acolo unde este iarnă, se îndepărtează de soare, că zonele acoperite cu zăpadă sunt aşezate mai departe de soare, şi că acestea primesc lumina soarelui în plan înclinat, şi razele nu ajung nemijlocit. Primăvara, acea parte a pământului se întoarce înspre soare, zonele acoperite cu zăpadă se apropie de soare, şi lumina şi căldura soarelui ajung ca raze directe. De la Adam până la Hristos, sufletele oamenilor erau ca pământul iarna. Duhul Sfânt dădea lumină şi căldură dar, din pricina răsucirii păcătoase a sufletului omului, şi a îndepărtării lui de Dumnezeu, acesta a rămas îngheţat, şi nici un fel de roadă nu putea înmuguri şi creşte din acesta. Domnul Iisus a îndreptat sufletul omului şi l-a adus aproape de Dumnezeu, a curăţit gheaţa şi zăpada de pe el, l-a arat şi a semănat în el sămânţă sfântă. Şi atunci Duhul Sfânt a început, precum soarele primăvara, să nască şi să pună în privelişte, prin puterea Lui, roade dulci şi minunate în câmpul sufletului omenesc. Iarna nu poate niciodată să facă minunile cu care primăvara împodobeşte pământul. Şi în acelaşi chip, oamenii se sucesc dinspre Duhul Sfânt, vieţuind cu sufletele păcălite de gheaţa şi zăpada înşelării de sine, nu pot crede niciodată darurile minunate cu care Duhul Sfânt împodobeşte pe cei care se apropie de El, şi se aşează sub razele nemijlocite ale luminii şi căldurii Lui Dumnezeieşti. Cum ar putea un eschimos, care s-a născut şi a trăit toată viaţa în gheaţă şi zăpadă, să creadă călătorul din pământurile sudice, când acesta îi vorbeşte despre copaci şi pomi în floare, şi pajişti acoperite cu flori multicolore, şi despre coline verzi?

Tot la fel nici oamenii dintr-o ţară îndepărtată de Dumnezeu, îngheţată şi întunecată de păcat, nu-i credeau pe Apostoli atunci când aceştia începeau să anunţe veştile de bucurie despre Dumnezeul Cel viu din cer: despre Tatăl care cheamă la El pe toţi cei care vor să se numească fiii Lui; despre Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume ca om, a trăit printre oameni, a suferit pentru oameni, a înviat din morţi întru putere şi S-a înălţat întru slavă; despre Duhul Sfânt, care S-a pogorât peste ei, şi le-a dat lor daruri cereşti; despre ţara plină de lumină, fără de moarte, din cer, de care ne desparte numai păcatul; despre curăţia vieţii care este căutată la noi pentru ca să ne putem întoarce în ţara noastră cea cerească şi să ne facem însoţitori şi fraţi ai îngerilor în viaţa veşnică. Unii credeau în aceste veşti pline de bucurie; alţii nu. De la sfinţii Apostoli au curs râuri de apă vie prin toată lumea. Unii s-au apropiat şi au băut din destul din această apă vie; alţii nu au băut. Apostolii umblau printre oameni ca nişte dumnezei, făcând minuni, alinând fiecare întristare şi tămăduind fiecare slăbiciune, propovăduind pocăinţa şi iertarea de păcate. Unii i-au primit cu bucurie, dar alţii i-au prigonit cu mânie şi batjocură. Cei care i-au primit au simţit împărtăşirea lor cu Duhul Sfânt, şi lucrarea Lui în ei. Şi aşa Poporul Sfânt sporea ca număr, şi Biserica lui Dumnezeu se lăţea şi se întemeia în lume. Aşadar sămânţa a încolţit şi a dat roadă. Aşadar casa adevărului, a cărei piatră de temelie era Domnul Iisus, a fost sfinţită de către Duhul Sfânt, şi s-a întins în toate cele patru colţuri ale pământului, turnurile sale ajungând până la cele mai mari înălţimi ale cerului.

Sărbătorind astăzi Praznicul Sfântului Duh, care, din iubire nesfârşită pentru Dumnezeu Fiul, cu bucurie şi ascultare nesfârşită, dorea să coboare pe pământ şi să ia în mâinile Sale atotputernice lucrarea mântuirii omului, să pomenim în laude de înălţare pe Preasfânta Fecioară Maria, peste care Duhul Sfânt S-a pogorât mai devreme decât S-a pogorât peste Apostoli. Duhul S-a pogorât peste Apostoli ca Biserică, ca şi împărtăşirea de un singur gând, a sfinţilor, în vreme ce Duhul S-a pogorât peste Maica Domnului ca prea-aleasa. “Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1:35), Arhanghelul Gavriil a vestit-o pe Preasfânta Fecioară. Şi ea, prin puterea Duhului Sfânt, a dat naştere Rodului Celui Preaslăvit, mireasma căruia străbate cerul şi pământul, şi prin care toţi credincioşii sunt hrăniţi de la primul până la ultimul. O, Preasfânta şi Preacurata Maica Domnului, tu, zorii şi leagănul mântuirii noastre, chipul nostru de smerenie şi ascultare, ocrotitoarea şi mijlocitoarea noastră înaintea tronului lui Dumnezeu, roagă-te neîncetat pentru noi, dimpreună cu sfinţii Apostoli!

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, vino peste noi, şi Te sălăşluieşte întru noi, şi vieţuieşte întru noi ca putere, lumină şi căldură, ca viaţă a noastră şi bucurie a noastră! Curăţeşte-ne pe noi de toată întinăciunea, şi Bunule, mântuieşte sufletele noastre! Umple inimile noastre de bucurie şi gurile noastre de laude, ca să Te slăvim dimpreună cu Tatăl şi cu Fiul – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

(fragment din “Predici”, Sfântul Nicolae Velimirovici, vol. 3 )