Colibele de pe Tabor

Suntem în plină vară, mai este aproape o lună până la sărbătoarea Schimbării la Faţă, dar m-am gândit să “vorbim” azi despre Tabor.      

Gândul nostru creştinesc este acum alături de fraţii noştri care au avut de suferit din pricina inundaţiilor, pierzându-şi toată agoniseala şi chiar viaţa. Dar nu doar gândul trebuie să fie cu ei, ci chiar rugăciunea şi fapta de milostenie.      

Să le dăm mângâiere şi nădejde în aceste clipe de grea încercare.      

De asemenea, să luăm aminte la noi înşine, cei cuprinşi prea mult de grija cea lumească, de întristare şi suspin şi de căutările zadarnice ale acestei lumi.      

Taborul este chemarea sfinţeniei facute nouă de Dumnezeu în clipa în care a suflat asupra noastră “suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Facere 2, 7). Este mărturia iubirii Sale Care ne-a dat viaţă şi a proniei prin care ne dăruieşte din belşug dintru ale Sale. Cu Cuvântul, El a zidit lumea ca icoană a Sa şi a aşezat-o în devenire ascendentă spre El, zicând: ”Să fie lumină!” (Facere 1, 3). Taborul este şi icoana Bisericii în realitatea ei spirituală care o covârşeşte pe cea lumească, şi este nădejdea noastră de a deveni fiii lui Dumnezeu prin har, căci, prin Hristos-Dumnezeu s-a înnoit chemarea Lui făcută nouă: “Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Matei 5, 45); “Fiţi sfinţi, pentru că Eu sunt Sfânt” (I Petru 1, 16).  Lumina taborică este harul dumnezeiesc lucrător în inimile cele curăţite de patimi. Prin Tabor, Dumnezeu ne-a dat chipul luminii celei veşnice.   

 Dar să nu ne înălţăm cu mintea până acolo, căci nădejdea Împărăţiei vine doar din suferinţă şi nu vom putea ajunge pe Tabor dacă nu ne vom răstigni mai întâi pe Golgota, aşa cum ne spune şi Sfântul Apostol Pavel: “Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, şi răbdarea încercare, şi încercarea nădejde. Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă. (Romani 5, 3-5)    

Geografie şi istorie transfigurată    

 Muntele Tabor (în ebraică, הר תבור), se afla in partea de sud a regiunii Galileea, la hotarele lui Isahar si Zabulon, în partea de vest a câmpiei Izreel, la 9 km de ţărmul sudic al lacului Ghenezaret şi la 17 km de lacul Kineret. De asemenea, se află la 25 de kilometri distanţă de satul biblic Cana Galileii.    

Taborul, complet izolat în mijlocul câmpiei Esdrelonului, seamănă de departe cu un uriaş „muşuroi”, deşi ajunge la o înălţime de 588 m, datorită vastei platforme de pe pisc, cu formă eliptică, şi pantelor sale abrupte. Acest „muşuroi” este însă muntele cel mai reprezentativ din Galileea şi unul dintre locurile sfinte din Israel, foarte căutat de pelerini. Loc unic pe pământ, el domină nu doar înălţimile Galileei, ci şi pe cele ale Everestului şi ale tuturor înălţimilor de pe pământ, fie ele munţi ori gânduri de mândrie.   

Un pelerin din secolul trecut îl descria astfel: muntele „se înalţă în faţă ca un moment de extaz care a luat formă terestră, ca o piatră kilometrică a creaţiei, ca un altar al ţinutului care este de la sine un templu al lui Dumnezeu”.      

Alţi pelerini ne informează că acest munte acoperit de pini, de tufişuri de stejar şi terebint era populat nu numai de mulţimea păsărilor care îi înălţau lui Dumnezeu prin cântecul lor un imn veşnic, dar şi de lei, urşi, mistreţi, lupi şi alte animale care în timpul nopţii strigau cu voce plângătoare, asemenea unor femei în durerile naşterii.      

Muntele Tabor în lumina răsăritului (vedere dinspre Tel Megiddo)

 

Taborul şi-a primit numele înainte ca israeliţii să sosească în ţara promisă, etimologia sa fiind incertă (asiriană, sumeriană, canaanită sau feniciană). Nici semnificaţia numelui nu e prea cunoscută. Pentru Fericitul Ieronim, Tabor înseamnă veniens lumen sau veniat lux: lumina care vine, să vină lumina, părere confirmată de unul din numele pe care arabii îl dau muntelui: Gebel en-Nur, adică muntele luminii.   

Prin poziţia şi frumuseţea lui, muntele a fost considerat încă din Antichitate un loc sacru. Stânca de sub pardoseala actualei biserici este un altar aparţinând cultului canaanit. Taborul, mai ales, a fost însă locul ţintit de binecuvantarea rostită de Moise pentru semintia Zabulon si Isahar. „Chema-vor aceştia poporul pe munte şi acolo vor junghia jertfele cele legiuite, căci se hrănesc cu bogăţia mării şi cu comorile cele ascunse în nisip”.  (Deuteronom 33,19)      

Taborul e fixat de Iosua şi ca semn de hotar pentru triburile nordice (cf. Ios. 19,22). Pe muntele Tabor şi în jurul lui s-au adunat barbatii lui Zabulon si Isahar pentru a ataca ostile lui Sisera, conduşi de Barac, Debora şi Ghedeon (Judecatori 4, 6,12,14) şi aici s-au desfăşurat o parte din faptele lor de vitejie.      

Cultul idolatru, celebrat de canaaniţi pe muntele Tabor, nu dispăruse însă cu desăvârşire şi sfârşeşte prin a-i contamina pe evrei. Împotriva acestui cult idolatru şi imoral îşi ridică glasul profetul Osea: „Ascultaţi acestea voi, preoţilor, şi luaţi aminte voi cei din casa lui Israel, şi plecaţi urechea, voi cei din casa regelui, căci către voi se îndreaptă hotărârea, fiindcă aţi fost un laţ la Miţpe şi o cursă întinsă pe Tabor.” (Os 5, 1). Taborul, cu statura sa impunătoare, l-a inspirat şi pe profetul Ieremia când l-a descris pe Nabucodonosor, cel care avea să vină şi să aducă pedeapsa: „Viu sunt Eu, zice Împăratul, al Cărui nume este Domnul Savaot, pe cât e de adevărat că Taborul este în rândul munţilor şi Carmelul lângă mare, tot atât e de adevărat că el va veni.” (Ier. 46,18). Şi tot Taborul îl inspiră pe psalmist când vrea să-l preamărească pe Dumnezeu: „Miazănoapte şi miazăzi Tu ai zidit; Taborul şi Ermonul în numele Tău se vor bucura. Braţul Tău este cu putere. ” (Ps. 88,13).      

În Vechiul Testament, muntele a servit israeliţilor şi pentru transmiterea semnelor luminoase care vesteau luna nouă.      

Literatura rabinică prezintă muntele Tabor în diferite moduri. Unii rabini sunt impresionaţi de mărimea lui: „Era un animal atât de mare încât nu încăpea în arcă. «Şi cât era de mare?» Cât Taborul de mare”.      

Pentru alţi rabini e un munte sfânt: „Templul de drept ar fi trebuit să fie construit pe Tabor, dacă Dumnezeu n-ar fi poruncit printr-o revelaţie specială să fie construit pe muntele Moria”.
În sfârşit, pentru o altă categorie de rabini, Taborul e simbolul orgoliului alături de muntele Carmelului. Când s-a pus problema unde să coboare Şechina – prezenţa lui Dumnezeu – spre a revela poporului Tora, a avut loc o dispută aprinsă între munţii mai de seamă. Taborul a ridicat cele mai mari pretenţii: „Eu sunt cel mai înalt, astfel încât în zilele lui Noe, când apele potopului acopereau toţi ceilalţi munţi, valurile nu au ajuns nici la capul, nici la umerii mei”. Însă Dumnezeu, Care nu iubeşte mândria, a ales dintre toţi munţii pe cel mai smerit: Sinaiul. De remarcat că această caracterizare este o formă de manifestare a antipatiei faţă de creştini: în momentul când s-a creat această literatură rabinică, Taborul şi Carmelul gemeau de călugări, fiind importante ca locuri sfinte creştine. La prima revoltă împotriva romanilor, muntele Tabor, fortificat de Iosif Flaviu, a fost unul din punctele de rezistenţă cele mai puternice din Galileea. Romanii au reuşit să-l cucerească doar după ce, printr-o stratagemă abilă, i-au atras pe luptători în câmpie. 

Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe (Mat. 17, 4)    

Deşi o tradiţie relatată deja de Origen (185-253) spune că pe acest munte creştinii venerau Schimbarea la Faţă a Domnului, primele sanctuare creştine au apărut abia în secolul al IV-lea, în perioada bizantină. Documentele ne informează că Sfânta Elena a urcat pe muntele Tabor şi, după ce a descoperit locul unde s-a petrecut Schimbarea la Faţă, a construit o biserică în cinstea Mântuitorului şi a celor trei apostoli. De asemenea este menţionată o scară cu 4.340 de trepte de piatră care urcă din vale până pe vârful muntelui.     

 În anul 570, pelerinul anonim din Piacenza scrie că a văzut pe muntele Tabor cele trei bisericuţe construite de bizantini una pentru Mântuitorul, una pentru Moise şi una pentru Ilie, după cum dorise Sfântul Apostol Petru.      

Bisericile care s-au zidit aici în epoca bizantină au fost distruse însă de invazia arabă. Mai târziu, cruciaţii au ridicat alte biserici, pe urmele celor vechi. Mu­sulmanii le-au distrus însă şi pe cele zidite de cruciaţi. După înfrângerea latinilor, musulmanii au construit pe piscul muntelui un zid masiv de apărare, Poarta Vântului, care era singura poartă de intrare în fortăreaţă.      

Abia în secolul al XIX-lea, atât catolicii cât şi ortodocşii au reuşit să ridice câte o mănăstire pe urmele celor vechi. O şosea desparte platforma de pe vârful muntelui în două: la stânga este proprietatea greco-ortodocşilor, iar la dreapta proprietatea franciscanilor. În proprietatea franciscanilor se intră prin aşa-numita Poartă a Vântului. În proprietatea ortodocşilor de alături se poate vizita Mănăstirea Schimbarea la Faţă cu biserica “nouă” (1911), dar şi biserica  mai veche, închinată Sfântului Ilie. Cea  din urmă a fost construită în anul 1845, fiind o basilica cu trei abside si patru nave, partea cea mai de jos a absidei centrale aparţinând secolului al XII-lea. Picturile in fresca au fost lucrate in anul 1912.      

 

 Mulţi dintre pelerinii din toată lumea duc rugăciunile la biserica ortodoxă de aici. Bisericile reprezintă locuri de pelerinaj pentru oamenii purtaţi de dragostea pentru Dumnezeu. Frumoasa mănăstire ortodoxă, a fost zidită în secolul al XIX-lea de doi călugări moldoveni, anume cuviosul arhimandrit Irinarh Roseti, cu metania în Mă­năstirea Neamţ, şi ucenicul său, arhimandritul Nectarie Banul. Puţini pelerini români ştiu că această ctitorie ro­mânească este prima zidită de români la Locurile Sfinte. Cunoscut ca mare sihastru şi duhovnic cu viaţă sfântă, înainte de a veni în Ţara Sfântă,  Cuviosul Irinarh s-a nevoit mai mulţi ani în Moldova şi mai apoi la Sfântul Munte Athos. Timp de mai mulţi ani, cei doi monahi români au colectat bani şi ajutoare din ţară, iar la începutul anului 1859 au început construcţia Bisericii de pe Tabor cu hramul „Schim­barea la Faţă”. Dar, la 26 decembrie, în acelaşi an, când biserica era zidită pe jumătate, cuviosul Irinarh şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, lăsând stareţ în locul său pe arhimandritul Nectarie Banul, care a condus biserica românească de pe Tabor vreme de 30 de ani. În 1892, simţindu-se bătrân şi bolnav, arhimandritul Nectarie s-a retras în Mănăstirea Sfântului Sava de lângă Bethleem unde se nevoiau mai mulţi călugări români. Din lipsă de ucenici, stareţul român a fost nevoit să închine Mănăstirea de pe Tabor Patriarhiei Ortodoxe de la Ierusalim, care admi­nis­trează de atunci acest sfânt aşezământ românesc.   

Astăzi, pelerinii români care se învrednicesc să ajungă la Mănăstirea Schimbării la Faţă de pe Muntele Tabor sunt întâmpinaţi cu multă bucurie de vieţuitorii români şi pot participa la slujbele oficiate în limba română, la mii de kilometri depărtare de casă, însă aici, în Ţara Mântuitorului nostru Iisus Hristos, unde locurile sunt încărcate de sfinţenie.      

În partea nord-vestică a Taborului, se află Peştera Dreptului Melchisedec. De această peşteră e legată o întreagă tradiţie. Cartea Facerii povesteşte că pe vremea lui Abraham mai mulţi regi din răsărit s-au aliat şi au invadat ţinutul Sodomei şi al Gomorei luând prizonier pe Lot, nepotul lui Abraham, cu întreaga lui familie. Abraham i-a urmărit, i-a bătut şi i-a eliberat pe prizonieri. La întoarcere i-a ieşit în întâmpinare Melchisedec, regele Salemului, oferindu-i pâine şi vin; el era preot al Dumnezeului celui Preaînalt (cf. Facere 14, 17). Tradiţia iudaică a fixat această întâlnire dintre Abraham şi Melchisedec în diferite locuri: la bazinul Siloe, pe actuala esplanadă a templului de la Ierusalim, la Ein Karem. Samaritenii au plasat-o pe muntele Garizim. Misterioasa figură a lui Melchisedec a interesat în mod deosebit şi pe creştini întrucât, potrivit Epistolei către Evrei, el este tip al lui Mesia, preot şi rege: „Melchisedec, rege al Salemului, preot al lui Dumnezeu cel Preaînalt, care a întâmpinat pe Avraam, pe când se întorcea de la nimicirea regilor şi l-a binecuvântat, Căruia Avraam i-a dat şi zeciuială din toate, se tâlcuieşte mai întâi: rege al dreptăţii, apoi şi rege al Salemului, adică rege al păcii, Fără tată, fără mamă, fără spiţă de neam, neavând nici început al zilelor, nici sfârşit al vieţii, ci, asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, el rămâne preot pururea. (Evrei 7, 2-3). Iudeo-creştinii au fixat locul întâlnirii dintre Abraham şi Melchisedec în peştera de sub Golgota, numită grota lui Melchisedec, căci, potrivit concepţiei lor, în această peşteră Sem l-a înmormântat pe tatăl său Adam, iar Melchisedec, în calitate de preot, îi păzea mormântul. În secolul al IV-lea creştinii considerau că evenimentul s-a petrecut pe valea Iordanului, iar Eteria afirmă că a văzut la Salem pe valea Iordanului ruinele palatului lui Melchisedec.      

O singură sectă gnostică din secolele III-IV, numită secta melchisedecenilor, a fixat locul întâlnirii pe Tabor unde îşi avea unul din centrele sale. Aceşti sectari nu credeau în divinitatea lui Iisus Hristos; Melchisedec, considerat perfect şi ideal, era superior lui Hristos.  

 Schimbarea la Faţă, sensul taboric al vieţii   

Minunilor  întoarcerii cursului apei spre izvor din ziua Bobotezei, după slujba de sfinţire a apelor de episcopii ortodocşi, şi celei a pogorârii Luminii de Inviere, minuni petrecute an de an în Ţara Sfântă, li se alătură, în noaptea de 18 spre 19 august, apariţia norului luminos de pe Muntele Sfant al Taborului. În timpul Sfintei Liturghii oficiate de ortodocsi, se coboară asupra mănăstirii un nor luminos care nu are caracteristicile unui nor obişnuit. Odată cu privegherea ce se face in biserică, din vârful muntelui se poate vedea pe cerul intunecat, dinspre Nazaret, la o distanţă destul de mare, o bucata portocalie care se tot muta si vine perpendicular pe biserica şi stă aşa, până la douăsprezece-unu noaptea (câtiva kilometri faţă de munte) sub forma unei limbi portocalii intunecate. Odata cu inceperea Sfintei Liturghii, dar mai ales din momentul Heruvicului, norul luminos incepe sa se deplaseze din orizont spre muntele Tabor. În acest timp norul căpăta felurite forme, iar din din el încep a se desprinde fâşii, mingi rotunde, lunguieţe, sub forma de îngeri si de păsări, ajungând deasupra turlei bisericii  (biserica este prevazuta în vârful turlei cu o terasă), unde credincioşii se urcă si invocă Duhul lui Dumnezeu.      

Iată mărturia unui pelerin: Cuvintele sunt extraordinar de mici să exprimi ce simţi când bucăţile acelea ca de vată vin şi le atingi cu mâinile, le simţi pe chip… Ai vrea să te urci pe acea bucată şi să pleci, să nu te mai intereseze nimic!      

Concomitent cu minunea aceasta, se răspândeşte în aer un miros extraordinar parcă de tămâie, dar nu este tămâie; parcă de răşinoase, dar nu este de răşinoase; e o combinaţie de conifere orientale, cu tămâie naturală, din răşina pomului. Bineînţeles, se găsesc şi aici cei care să pună la îndoială minunea, spunând că au făcut grecii vreo nouă şmecherie sau că e doar un proces meteorologic. Aici este însă o manifestare generală a bucuriei! Totul tresare de bucurie acolo, ceea ce nu se întâmplă nicicum în alte locuri, în alţi munţi, în cazul fenomenelor meteorologice.      

Bineînţeles că după ce vii de pe Tabor , cu priveghere de toată noaptea, cu Liturghie, cu cântări făcute de greci, de arabi, de bulgari, de ruşi şi de români, care toţi cântă Schimbatu-Te-ai la Faţă, Hristoase, în munte, arătându-Le ucenicilor Tăi Faţa Ta, pe cât li se putea!…, nu mai poţi pune preţ de nimic lumesc, ci ai dori să trăieşti aşa veşnic! Iată se scrie în pericopa evanghelică din sărbătoarea Schimbării la Faţă:     

 „După şase zile Iisus a luat cu sine pe Petru  şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a suit într-un munte înalt, deosebi (ca să se roage). Şi S-a schimbat la faţă înaintea lor, pe când se ruga El, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar hainele Lui s-au făcut albe ca lumina. Şi iată Moisi şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El (despre sfârşitul Lui care avea să-l împlinească în Ierusalim). Şi răspunzând Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este nouă să fim aici; dacă voieşti să facem aici trei colibe; Ţie una şi lui Moisi una şi una lui Ilie. Vorbind ei încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei şi iată glas din nor, zicând: Acesta este fiul meu cel iubit, în care am binevoit; pe Acesta să-L  ascultaţi! Şi auzind ucenicii, au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte. Şi Iisus a venit la ei şi atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi. Şi ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur. Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ce aţi văzut, până când Fiul Omului se va scula din morţi…“ (Matei 17, 1-9; Luca 9, 28-36) . 

După cum spune Sfânta Evanghelie, Mântuitorul a luat cu Sine pe cei trei apostoli – Petru, Iacob şi Ioan, până sus pe vârful muntelui, iar pe ceilalţi nouă i-a lăsat la poalele muntelui. Apoi Mântuitorul, urcându-Se pe vârful muntelui, a apărut în veşminte mai albe şi mai strălucitoare decât zăpada şi într-o lumină dum­nezeiască schimbându-Se la faţă. Schimbarea la Faţă re­pre­zintă transfigurarea trupu­lui material în trup duhov­ni­cesc, graţie luminii neapropiate, care este energie necreată şi care ne înconjoară permanent, reprezentând lucrarea Duhului Sfânt în lumină, prin Trupul Domnului preaslăvit prin Cruce, Înviere şi Înălţare la Cer.      

Una din predicile Schimbării la Faţă care m-a impresionat şi pe care o găsesc de mare actualitate este cea a unui mare duhovnic, a cărui moarte în scaunul de spovedanie este mărturia vocaţiei sale preoţeşti împlinite şi a cununii muceniceşti. Este vorba de unul din vechii stareţi ai Mănăstirii Putna, părintele Iachint Unciuleac. Citiţi şi vă alinaţi inimile cu cuvintele lui pline de dragoste:  

Iubiti credinciosi,     

 

Ştiind Mantuitorul nostru ca omul intotdeauna slabeste cu sufletul in vremea suferintei, a voit ca mai inainte de patima Sa cea de bunavoie sa-Si imbarbateze ucenicii, incredintandu-i, printr-o minune de taina, ca El este cu adevarat Mesia, Cel vestit de prooroci. (…)      

“O, adancul bogatiei si al intelepciunii si al stiintei Lui Dumnezeu!… Caci cine a cunoscut gandul Domnului sau cine s-a facut lui sfetnic?” (Rom. 11, 33-34). A revarsat Domnul pe Tabor in inima ucenicilor Sai un strop de bucurie inaintea unui noian de suferinte. A aprins in sufletele lor o candela a nadejdii inaintea unui val de intuneric. Le-a ingaduit sa guste cereasca lumina, pentru ca in vremea rastignirii sa nu se indoiasca.      

Nu te bucura deci, apostole Petre, mai inainte de a suferi si de a ne vesti Evanghelia Mantuirii. De vei ramane cu Domnul pe Tabor, atunci cine se va mantui, cine va invata, cine se va rastigni pentru noi? Cine va muri si cine va invia pentru noi? Sau cine in locul tau mai cu indrazneala va invata, va suferi si cu capul in jos se va rastigni? Cine va marturisi pe Hristos inaintea cezarilor Romei?      

Vino iarasi la noi, Iisuse, nu-l asculta pe Petru! Coboara de pe Tabor si vino in casele noastre, in sufletele noastre! Vino aici unde suferim si ne trudim pentru paine! Vino aici unde ne rastignim de oameni, de diavoli, de patimi! Si daca Petru nu vrea sa coboare, Tu lasa-l pe munte si vino la noi, in inimile noastre!      

Invata-ne cum sa ne mantuim, arata-ne cum sa rabdam. Deprinde-ne sa ducem crucea vietii. Invata-ne cum sa ne rastignim. Vino si sufera Tu pentru noi, rastigneste-Te in locul nostru, gusta Tu inainte paharul mortii, arata-ne calea cea noua a mantuirii prin suferinta.      

O, cum nu am dori sa ramanem cu Petru pe muntele Tabor! Dar noi purtam trupuri ce se sugruma de boli, de pofte si de patimi. In noi avem inimi aprinse de ura. Acasa ne asteapta copiii cerandu-ne paine…!      

O, cum am dori sa ne desfatam cu Petru acolo, pe muntele Tabor! Dar ne vedem impresurati de neguri, de pacate. Deci nu ne parasi, Iisuse, ci vino la noi in valtoare, la marginea muntelui. Aici Te asteptam, cu ceilalti ucenici, cu Toma si Andrei, cu Iacov si Matei, cu Iuda si Vartolomeu, cu Simon si Tadeu. Flamanzi si goi, straini si orfani, copii si batrani, vaduve si saraci, bolnavi si indurerati, cu totii Te dorim, Te asteptam; vino si Te impaca cu noi. Coboara si mai jos, la marginea marii, acolo unde se zbate viata in valuri, acolo unde se zbat corabii de stanci si atatea panze se sfasie, atatea vasle se rup, atatea suflete se ineaca de sila cumplita a valurilor. Noi stim ca muntele cu linistea si singuratatea lui Te cheama la rugaciune, dar totusi, priveste cu mila devale, spre mare. Acolo, in zare, se inalta talazuri, se sfarama maluri cu atata furie… Si aceasta este lumea. Si in valuri corabii se lupta cu marea, cu vantul, cu noaptea. Si acesta este omul.      

Deci vino acolo, in mijlocul marii, in inima omului, in sanul familiei. Acolo unde se amesteca lumina cu intunericul, viata cu moartea, bucuria cu suspinul, painea cu tarana, dreptatea cu minciuna, mierea cu otrava, dragostea cu ura, vinul cu otetul, timpul cu vesnicia. Vino aici, unde suferim noi oamenii, impaca-Te cu noi, schimba fata lumii, potoleste marea, linisteste inimile, uneste intr-un cuget sufletele noastre.      

Si intr-adevar, fara zabava, Iisus Hristos S-a coborat din nou la oameni, caci pentru ei venise El in lume. Taina savarsindu-se, norul s-a ridicat din nou la ceruri, Moise si cu Ilie nu s-au mai vazut, lumina a disparut, iar Iisus a mers jos la poala muntelui, la marginea marii, in zarva multimii, in freamatul lumii, in calea Samariei, pe drumul Iudeii, in clocotul urii, in mainile arhiereilor, pe crucea Golgotei.      

Acolo Il asteptau oamenii – unii cu stalpari de finic, altii cu pietre in maini; acolo Il cautau multimile – unele ca sa-L vada si sa se tamaduiasca, altele ca sa-L ispiteasca, sa-L prinda si sa-L rastigneasca. Si Iisus Hristos S-a dat spre moarte, S-a rastignit pentru sufletele noastre.      

Sa nu se laude deci Taborul mai mult decat Golgota, nici bucuria impotriva intristarii. Ci si Taborul si Golgota impreuna sa se veseleasca, si bucuria si suferinta prin Hristos sa se uneasca. Golgota, prin crucea durerii, ispaseste pe pamant pacatele oamenilor. Taborul, prin vapaia luminii de veci, rasplateste dincolo virtutile crestinilor. Caci pe pamant este locul ispitelor, al caderilor, al trudelor si al incercarilor, al rastignirii, al mortii si al invierii – iar dincolo este locul odihnei, al slavei si al vietii de veci.      

Aceasta insa nu o intelegea Petru, si ca el nu o intelegem nici noi, oamenii. Dar o fericire necladita pe temelia suferintei nu dureaza decat o singura zi. Dornic de o asemenea fericire, omul se grabeste sa si-o faca cu mainile sale. Isi acopera gropile in cale, isi seamana flori in locul spinilor, niveleaza mormintele, presara in jur aromate, imbraca haine ispititoare, isi umple masa cu indestulare si ochii si buzele si inima cu tot felul de rele placeri. Si stand in pragul casei, isi spune grabit: sunt fericit.      

Dar prin colturile casei intra inlauntru boala, suferinta, saracia si moartea, si indata palatul fericirii omenesti se risipeste, ca si turnul Babilonului.      

Iisus Hristos ne-a aratat o alta cale de urmat, care duce la fericirea vesnica, dincolo de mormant. Si aceasta cale este trairea cu adevarat a unei vieti crestinesti, ce se poate dobandi numai printr-o schimbare totala a comportarii noastre. Domnul nostru Iisus Hristos a venit sa schimbe fata lumii; sa ne schimbam deci si noi viata. Sa lepadam ura, mania, rautatea, desfranarea, minciuna, betia, lenevirea si celelalte patimi. Sa ne facem oameni noi, plini de dragoste, bunatate, mila, plini de pacea unei adevarate trairi crestinesti. Si pentru o asemenea schimbare sufleteasca este nevoie sa mergem oare asa de departe, pana la Taborul Galileii? O, nu! Este prea greu pentru noi. Dar Mantuitorul nostru a inaltat pretutindeni cate un Tabor duhovnicesc. Acestea sunt sfintele biserici si inimile noastre. Pe aceste doua dumnezeiesti altare Iisus Hristos intotdeauna se jertfeste, Se rastigneste, ni Se daruieste, plin de bunatate, de dragoste, de lumina divina. (…)      

Dar Dumnezeu Tatal ne-a poruncit pe muntele Tabor: “Acesta este Fiul Meu Cel iubit (…) pe Acesta sa-L ascultati” (Matei 17, 5). Asadar, daca voim sa ne asculte Dumnezeu, trebuie sa-l ascultam si noi. Daca voim sa Se schimbe Dumnezeu spre mila, sa ne schimbam si noi spre dragoste si ascultare… Daca voim sa ne auda Iisus Hristos, sa-L auzim si noi cand ne invata. Putin aluat toata framantatura o dospeste. Putina silinta de tot darul se impartaseste. Dar cel mai greu de convins, cel mai greu de schimbat este omul. El nici din dragoste, nici de varga, nici de frica mortii nu se hotaraste odata sa rupa legatura cu pacatul. Toate zidirile asculta fara gres de Ziditorul lor. Ele cunosc vremea sosirii si plecarii lor, vremea hranei, a cantarii si a tacerii lor. Numai omul vrea sa traiasca in neoranduiala. Pasarile cerului se inteleg fara grai omenesc. Fara stiinta de carte si calendar, ele stiu cand trebuie sa plece in tarile calde. Se aduna din timp, se sfatuiesc, apoi, luandu-si ramas bun de la cuiburile lor, se pierd spre zarile albastre. Firul de grau cunoaste si el vremea lui. Din vreme incepe a se ingalbeni sub razele soarelui, apoi smerit isi pleaca spicul ingreuiat de boabe si asteapta secera sa-l taie. Codrul cunoaste si el timpul toamnei si din vreme isi schimba vesmantul verde in altul de reculegere. Numai noi, oamenii nu vrem sa ne schimbam din starea noastra, din trairea noastra pacatoasa. Iisus Hristos este gata sa ne dea tot ce dorim, tot ce ne trebuie. Dar mai intai asa ne raspunde: Schimbati-va voi si ma voi schimba si Eu. Sa lasam noi mania, ura si razbunarea si va lasa si El mania Sa asupra noastra. Traiti voi in unire si adevarata dragoste, si va va primi intru dragostea Sa. Sa facem mila cu cei saraci si sarmani si va face si El mila cu sufletele noastre. Sa parasim toata desfranarea si uciderea de fii, si va lua de la noi bolile, saracia si toata lacrima din ochi. Sa scoatem din inimile noastre zavistia, minciuna, pofta, betia si tot pacatul si ne va da ploaie la vreme, izvoare de apa, vanturi line, tihna in casa si paine pe masa. Deci: Lasati voi si voi lasa si Eu; schimbati-va voi si ma voi schimba si Eu. Asa ne graieste Multmilostivul Dumnezeu.      

Sa luam deci aminte la cuvintele acestea. Sa alergam la sfanta biserica cat mai avem vreme. Sa ne rugam in ea cu toata credinta si dragostea. Sa ne schimbam haina sufletului prin spovedanie curata, prin sfintele Taine si prin multa, cat mai multa milostenie si dragoste. Si de vom trai asa, vom putea birui toate greutatile vietii, toate ispitele trupului, toate soaptele diavolului. Atunci rugaciunea noastra va fi bine primita, viata linistita, sfarsitul luminos. Si venind la biserica, nu ne vom mai intoarce goi, caci darul se va odihni in coliba inimii noastre si atunci vom putea spune plini de bucurie, impreuna cu Petru: “Doamne, bine este noua ca sa fim aici“ (Matei 17, 4)      

***     

Aşa cum scria părintele Protosinghel Ioanichie Bălan, „Taborul rămâne pentru creştini Altarul energiilor necreate ale Sfintei Treimi care înnoiesc şi îmbracă pe om în lumina cerească, schimbând faţa sufletului şi făcându-l vrednic de Hristos, de veşnicie. Taborul rămâne imaginea unică a îndumnezeirii omului prin credinţă şi rugăciune.( …) . Mulţumită proniei divine, Taborul încă viază, încă se înalţă şi îşi revelează tainele şi lumina cea necreată a dumnezeirii. Taborul rămâne peste veacuri cel mai înalt munte al lui Dumnezeu. Munte sfinţit de Hristos, învăluit de focul dumnezeirii; munte cântat de călugări şi sfinţi, urcat de nenumărate generaţii de creştini, munte lăudat de împăratul David şi sfinţit cel dintâi de «Melhisedec, împăratul Salemului». Munte cinstit de Avraam, de patriarhi şi de poporul ales. Munte care a purtat pe Hristos; munte care a văzut slava lui Dumnezeu, care a auzit glasul Tatălui, a văzut slava Fiului şi s-a  înnoit de focul Duhului Sfânt”.     

Muntele Tabor este simbolul binecuvântarii şi al belşugului, al luptei şi al biruinţei, un loc al înnoirii şi al transformării. Muntele Tabor este locul unde vechiul este acoperit de nou, umanitatea de dumnezeire si legea de har.      

Cei care vor să contribuie în orice fel pentru a-i ajuta pe fraţii noştri aflaţi în grele încercări, din cauza furiei apelor pot găsi aici informaţiile necesare: 

http://www.patriarhia.ro/ro/documente/comunicat_74.html 

http://www.romania-actualitati.ro/donatii_pentru_victimele_inundatiilor-15999 

http://www.monitorulsv.ro/Ultima-ora/2010-07-02/Salvati-Copiii-face-apel-pentru-sprijinirea-copiilor-din-Suceava-afectati-de-inundatii 

Cei care vor să citească mai multe sau chiar să meargă în pelerinaj în Ţara Sfântă şi au plănuit să viziteze şi Taborul, pot să acceseze şi următoarele pagini pentru mai multe informaţii.      

http://www.crestinortodox.ro/biserica-lume/muntele-tabor-manastirea-schimbarea-fata-91057.html      

http://ortodoxiesiviata.blogspot.com/2008/08/muntele-tabor-muntele-schimbarii-la.html      

http://vestitorul.blogspot.com/2008/08/muntele-tabor.html      

http://video.crestinortodox.ro/pRXAwjTTxhh/Pelerinaj_pe_Muntele_Tabor.html      

http://basilicatravel.ro/index.php/pelerinaj-israel-tara-sfanta/schimbarea-la-fata-pe-muntele-tabor.html 

Advertisements

6 thoughts on “Colibele de pe Tabor

  1. Gopo

    Theodora… sunt bulversat.
    Am fost la mînăstirea Petru Vodă anul trecut prin toamnă. Nu am vrut să domr acolo, era murdar şi eu nu sunt decât un biet orăşean care reufză uneori evidenţa. Nu am dormit acolo deci. Nu am vrut nici să intru la părintele Iustin, era multă lume la coadă şi am socotit că ei au nevoie mai mult de rugăciunile lui decât am eu. Am stat în curte, m-am ferit de cele ce mă sminteau şi erau destule. Am început să-l ajut pe un frate să care apă pentru aghiazmă. Am vorbit mult cu fratele acela, el fericit că îl ajută cineva, eu încântat că mă lasă să ma simt util. Am sărutat părticele din trupurile fraţilor martirizaţi la Aiud şi suferinţa lor, vie prin crăpăturile craniilor lor, m-a făcut să nu analizez critic o eventuală canonizare la comun a celor sacrificaţi în temniţele comuniste. L-am repezit pe un frate care mă asalta cu nişte cd-uri apocaliptice şi i-am mărturisit în faţa bisericii, poate nu întâmlător m-a abordat acolo, ca obiceiul creştinesc a ultimilor 2000 de ani este să chemăm grăbiţi cea de-a doua venire a Mântuitorului Hristos, dincolo de vrednicia noastră căci spune şi psalmistul “Să nu intri la judecată cu robul Tău, că nimeni din cei vii nu-i drept…”.
    A trecut un an şi întâmplător am dat de un blog “apocaliptic”. Sunt tulburat. Toţi suntem creştini fără dragoste.
    Nu-ţi cer un răspuns, nu vreau să mă plâng, nu caut să-mi dezvolt noi căi spre deznădăjduire. Îţi spun doar ce simt acum pentru că sunt sigur că aşa simţi şi tu.

    Reply
  2. Pingback: Invitaţie « Mustăţi lungi, gheare lungi

  3. Gopo

    :)) Da, mi-e caracteristică reacţia asta aproape nevrotică. Aşa păţesc mai mereu când mă rup de lume. În fine…
    Le-am scris şi lor, apologeţilor că aşa se şi numesc cei cu cu blogul în cauză, nu mi-au postat comentariul, probabil sunt prea dur când vorbesc de iubire. Am să le trimit atunci o invitaţie în galeria adversa, recte a Vasluiului, la primul meci în Giuleşti, poate aşa înţeleg şi ei că deşi e foarte dificil să păstrezi calea de mijloc, chiar şi la nivel personal, nu e normal să-ţi faci din derapaje un titlu de glorie.
    Merci şi scuze, te îmbrăţişez ( aşa >:D< cred că era deja prea mult)
    apologeticum e pricina

    Reply

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s