Fane

       Doamne, nu pot să nu mă gândesc, pe gerul ăsta de crapă pietrele, ce-o fi cu el… Ştiu, a trecut ierni mult mai grele din 2004 până acum. Şi a supravieţuit. Dar era şi el mai tânăr, mai vânos, mai plin de haz.

       Ştefan îl cheamă, de fapt. Acum a îmbătrânit şi atârnă pielea pe el. Ce să-i ţină cald? Păturica aia cu care-şi înveleşte picioarele? Sau sacul de deasupra? Poate umbrela pe care-o ţine zi şi noapte, iarnă şi vară deasupra capului?

       Ce să fac să-l conving? Refuză aproape totul. Casa lui unde nu mai vrea să se întoarcă niciodată. Să se gândească la nevasta lui care i-a înşelat aşteptările, pe fata lui care a vrut să-l ia de acolo. Preotul. Refuză să meargă, refuză să mai creadă că poate fi ceva bun în viaţa lui decât acestă lungă aşteptare sub streaşina unui bloc de cartier, lângă uşa gheenei. Fiecare zi curge la fel, alături de “prietenii” lui… De unde răsar, Doamne, oamenii ăştia fără căpătâi care-şi petrec ore-n şir, zilnic, pe lângă el, aducându-i să bea? Ei au casă de vreme ce vin şi pleacă. El nu poate merge -i s-au subţiat teribil picioarele!-, nu-i poate conduce la plimbare. Nici nu-i refuză, e drept, se bucură şi el de companie.

       Nu e, totuşi, beţiv, de câte ori vorbesc cu el, e coerent. Nu şi-a pierdut simţul umorului şi asta l-a făcut să treacă peste suferinţă mai uşor. Cred că n-aş fi rezistat nicio zi aşa cum trăieşte el de ani buni. Primeşte câte un coltuc de pâine, câte o sticlă de apă de chiuvetă şi aşa, din când în când, câte o bucătură mai bună. În rest, dispreţul şi ocara tuturor. Singurul lui prieten adevărat e un puiandru de câine, o corcitură de câine-lup, negru cu bej pe la colţul ochilor. Îl păzeşte, îl încălzeşte, îl ascultă, îl apără.

       Am văzut zilele trecute şi Ambulanţa, c-a dat dispoziţie Oprescu ca “aurolacii” să fie strânşi şi duşi la adăposturi… Halal! Bineînţeles c-a refuzat-o! Ştefan mi-a spus odată că el nu e câine, e mult mai groaznic acolo, la adăpost, decât sub balconul ăla…

       E comic dacă n-ar fi absurd. E absurd dacă n-ar fi tragic. Cum aş putea decât  numi decât tragică atitudinea lui încăpăţânată? De nedepăşit? S-a închis în dreptatea lui ca-ntr-un turn. Poate pentru că a fost, la rândul său, refuzat, înşelat. În orgoliul lui se crede biruitor…

       Şi totuşi ceva a primit Fane. A primit icoana Maicii Tale, Doamne, pe care o ţine mereu sub pernă şi o sărută plângând, spunându-mi: “O vezi? Ea mă ţine…”

       Într-adevăr, doar rugăciunile Maicii Tale, Hristoase Doamne, ne mai ţin! Te rog, ca toţi care citesc aceste rânduri, ajută-l să treacă peste noaptea asta!

       P.S.1  Am revenit. Ştefan nu mai e acolo… Am stat cu grijă toată noaptea şi azi-dimineaţă, înainte de a pleca la serviciu, am trecut pe la el. Sunt nedumerită şi tristă.  Să-l fi luat unul din “prietenii” lui? Să fi revenit Ambulanţa? Nu am avut timp să-ntreb… Şi pe cine?

       P.S.2 Fane nu era nici pe seară în “cuibul” lui. Nu vreau să mă gândesc la ceva rău. Probabil c-a fost dus la un adăpost de noapte. Mulţumesc celor care au avut un gând bun pentru el.

Viaţă nouă

Ieri am fost la Gina. Am aflat dis-de-dimineaţă, chiar înainte de a intra la examen, de la Marieta, prietena ei de stradă,  că a născut o fetiţă.

Doamne,  prin ei simt că trăiesc de mii de ori mai intens şi cu rost!

Ieşisem de la examen la care luasem o pleaşcă de notă mare, aşa, ca o urecheală pentru faptul că în cinci zile nu reuşisem să învăţ decât un curs din vreo 10-12. Dumnezeu ne pedepseşte pe fiecare aşa cum ştie El mai bine, ca un Tată înţelept, ştiind prea bine că asta e, pentru mine o mustrare mult mai grăitoare. Iar înţelegerea şi mila pe care mi le-a arătat şi de data asta, mi s-au părut copleşitoare. Mi-au dat aşa o energie că am zbârnâit toată ziua. Am fost de câteva ori la spital la Gina, apoi la serviciu, unde mi-am făcut lună pe birou (lucru rar!), şi seara la Sfântul Maslu. Ajunsă acasă, m-am lăfăit într-o cadă cu apă fierbinte, loc preferat de meditaţie, apoi am mai şi citit un pic pentru următorul examen.

E adevărat, cu o noapte înainte adormisem pe la trei, uitându-mă la o emisiune cu Klaus Kenneth care m-a impresionat teribil. O mai văzusem o dată pe jumătate şi adormisem promiţându-mi că o să văd restul altă dată. Evident că profesorul ne dăduse, în afară de o sută de pagini de curs,  de citit şi cartea lui Klaus, iar eu, mult prea leneşă, am rugat o prietenă să mi-o povestească. Nu a fost suficient, aşa că m-a prins dimineaţa uitându-mă cum o prezintă însuşi autorul şi nici pic de somn nu-mi mai era.

Atât de mult avem nevoie de modele, spunea. Da, modele autentice de trăire a iubirii dumnezeieşti aşa cum a fost părintele Sofronie Saharov sau cum este părintele Rafail Noica. Ei au reuşit să-l schimbe, prin dragoste şi cu răbdare, şi să-l salveze din străfundurile iadului. Iar acum el însuşi a devenit pildă a milei nemăsurate a Lui Dumnezeu. Singurul model, aş spune, este de fapt Hristos, iar sfinţii sunt vase ale Duhului Sfânt. Dar oamenii, făcuţi din lut şi supuşi ispitelor şi schimbării, au nevoie cel mai adesea de tăria lucrului palpabil, viu şi ziditor, care să le vorbească respirând.

Ceea ce m-a frapat la Klaus a fost, dincolo de grozăvia vieţii lui, intensitatea cu care căuta dragostea. Este cuvântul care apare cel mai des în discursul lui. În ura cea mai vehementă, în irealitatea drogurilor, în meditaţia levitantă, în pragul nebuniei, el căuta dragostea oamenilor, pe care nu o cunoscuse niciodată. Îl căuta, de fapt, pe Cel Care este întruchiparea iubirii (1 In 4,8)

***

Revin la Gina. Aşa sunt eu, fac lungi divagaţii,  împotriva stilului literar. La sfârşit poate o să înţeleg şi eu mai bine rostul zilei de ieri.

Gina nu e responsabilă pentru faptele ei, fiind retardată. E cel mai paşnic om, nu a văzut-o nimeni agitându-se, nici măcar strigând, nu bea, nu fumează, nu vorbeşte prea mult, mănâncă pe sponci. Ştie însă să-ţi adreseze vorbe extrem de afectuoase pe care cred că i le şopteşte chiar îngerul ei, atunci când ai nevoie mai mult.

Nu are adăpost, trăind din pomana trecătorilor. De ani buni, am înţeles că de vreo 7-8, stă pe drumuri. Marin, la fel de bolnav ca ea, ba în plus şi beţiv, a găsit-o, “a luat-o în grijă” şi de atunci sunt nedespărţiţi.

Sunt câteva momente petrecute cu ei, multe scene pe care le-am surprins, mai mult cu Gina, cu care se poate vorbi destul de coerent care-mi arată că fondul lor de umanitate nu este pierdut. Având o conştiinţă atât de slăbită, mă îndoiesc că au discernământ; oricât ar fi de grave ar fi faptele lor, nu se poate face, cred o incriminare. Dar nu sunt Dumnezeu să hotărăsc asta, nici măcar preot.

Contează însă ataşamentul pe care şi-l arată unul altuia, grija. Gina refuză hrana dacă mai întâi nu mănâncă bărbatul ei. El are grijă să nu-i fie frig şi caută un adăpost mai sigur. E adevărat, că nu prea poate să pună în faptă tot ceea ce spune. Dar mărturiseşte că o iubeşte şi plânge, spunând că nu are pe nimeni pe lume în afară de ea.

Nu cer bani niciodată. Cel mult, Gina mi-a cerut un ceai cald, apă când e foarte cald afară sau, odată, ciocolată cu rom, îi place la nebunie.

La maternitate am ajuns cu ajutorul lui Marin, bărbatul ei, aşa cum îl consideră ea, ceea ce mi-a demonstrat că nu e atât de bolnav pe cât îl credeam. De fapt, se completează, ceea ce spune multe. Gina nu are deloc simţul orientării, el da. Ea e mult mai îngăduitoare, mai calmă, mai răbdătoare, mai îngrijită. El ştie banii, ştie să cumpere salam şi cârnaţi şi simte unde poate să găsească un adăpost. Fie o maşină părăsită, fie un garaj ori vreo ruină de casă.

 Gina era într-un salon de tip rezervă, singură. M-a izbit un miros greu, aproape de nesuportat.

Dar ea era luminoasă. Uşor, dezorientată, nu m-a recunoscut, ceea ce nu m-a mirat. Era după o lungă suferinţă şi într-un alt cadru decât cel obişnuit.

Când am văzut-o astă-vară cum începuse să-i crească burtica, m-a pufnit un plâns groaznic. Mă gândeam ce-o să fie cu ea şi cu acest copilaş nevinovat, cum o să se descurce… Nu era prima dată când Gina era gravidă şi din ceea ce ştiam, fie născuse noaptea şi, neavând cine s-o îngrijească, pruncul murise în condiţii dubioase, fie dăduse copilul în grija DGASPC, în cel mai fericit caz. Unii zic că ar fi fost vorba şi de trafic, că şi-ar fi vândut copiii, dar eu ştiu că este imposibil. Gina nu ştie să numere banii, iar dacă cineva i-a luat copilul, ea oricum nu realizează gravitatea situaţiei. Nu îşi dă seama pe deplin de ceea ce înseamnă să fii mamă, este un om cu un evident retard psihic şi fizic.

Astfel de gânduri negre îmi reveneau în minte şi sentimente contradictorii mă încercau.

Acum câteva săptămâni, văzând-o tot însărcinată, deşi numărasem, după socoteala mea, mult mai mult de nouă luni, am crezut că e bolnavă, nu că aşteaptă un copil.

Maica Domnului, mijlocitoarea nostră, şi Sfântul Ioan Gură de Aur, au făcut însă  o minune cu această femeie căreia îi poartă de grijă. Pe-un ger năpraznic de crapă pietrele, pe Gina au apucat-o durerile facerii. În miez de noapte, ca un Crăciun întârziat…

Am reconstituit filmul din frânturi, de la Marin, de la asistente… el a alergat ca un nebun, pe străzi şi a dat peste un alt cerşetor care scotocea printr-un gunoi. L-a trimis să caute ajutor şi a dat peste maşina Poliţiei. Sectoriştii au chemat Salvarea. Aşa a juns Gina la maternitate, născând în siguranţă un copil frumos şi sănătos fizic, ceea ce este o altă minune. În timpul sarcinii ea a continuat să stea ziua întreagă pe caldarâm, mâncând ceea ce-i dădeau oamenii, prost îmbrăcată şi lovită groaznic de câteva ori de cerşetorii rivali.

Priveam faţa copilei, frumoasă, curată ca o lună plină, în miniatură. Semăna cu o bomboană, rotundă şi roz. Nu am văzut mulţi copii nou-născuţi, dar despre cei pe care i-am văzut nu pot spune că erau tocmai frumoşi, aşa cum s-au făcut un pic mai încolo. Fetiţa aceasta însă era. Dormea, era cald acolo şi ea era bine învelită; îi dăduseră lapte cu biberonul, căci Gina nu venise să o vadă. Nu poate înţelege ce înseamnă să fii  mamă, deşi trupul ei răspunde chemării de a alăpta.

Am simţit că inima mea este tăiată în două, dar nu pe moment, ci mult mai târziu. Mai eram cu o colegă care a început să plângă, gândindu-se la soarta nedreaptă a micii făpturi. De-abia a făcut şi ea ochi pe lumea asta şi obrăjorul ei nu va cunoaşte mângâierea unei mame, trupuşorul ei firav nu va fi strâns în braţe cu căldură şi sărutat. Nu-i va vorbi nimeni  cu şoapte de alint căutând să o adoarmă. Mama ei nici măcar nu o poate recunoaşte.

Am revenit în camera Ginei. Plângea şi nu a vrut în ruptul capului să-mi spună de ce. Se afundase într-o tăcere încăpăţânată.

Aveam să aflu mai târziu. Se simţea singură, neputincioasă, inutilă. Atunci a venit şi Marin şi luând-o în braţe, îi ştergea lacrimile cu o batistă murdară, plângând şi el cu ea. O, Doamne, câtă tristeţe… Două făpturi ca două marionete, ca două personaje de ficţiune care îşi cer dreptul lor la viaţă. Rupţi din rostul lor, ei tind să urmeze firii, păstrând  umbra chipului după care au fost creaţi. Cât de trist căci nu-şi pot înţelege nici măcar durerea!

Film de trei premii Palm d’Or… Acum ştiu de ce am renunţat să dau la regie. Viaţa e mult mai tare. N-aş fi putut vedea niciodată o scenă aşa aşa de autentică care să mă impresioneze atât.

Mintea noastră va căuta vinovaţi. Poate familia Ginei care a urcat-o în tren, trimiţând-o în lumea largă, poate hăţişul legislativ de care se cramponează cei în măsură să facă ceva, poate impasibilitatea noastră… Fiecare avem câte-un pic de vină, mai mică sau mai mare.

Asta nu rezolvă însă situaţia. Copilul va rămâne, ca şi alţi fraţi ai săi în grija DGASPC şi cu altă ocazie, vă voi povesti care este parcursul el predictibil. Dar numai Dumnezeu ştie, de fapt, cu adevărat, ce va fi cu ea.

Ceea ce mă impresionează la acest caz, dincolo de interesul profesional, să-i spun aşa, deoarece mă pregătesc pentru domeniul asistenţei sociale, este lecţia de magistrală viaţă.

Mă gândeam acum la Steinbeck şi la şoarecii lui… Cine sunt şoarecii şi cine oamenii? Aceşti condamnaţi de lume, oligofreni, pe care îi descopăr cu uimire de aproape trei ani mă învaţă mai mult decât zeci de cursuri dictate pe litere în domeniul asistenţei şi decât toată poliloghia sau demagogia cursurilor de teologie.

Chiar aşa, eu n-am ajuns încă la dragostea aceea înţelegătoare de care vorbea Klaus, nici la credinţa care să mute munţii şi care să schimbe nedreptatea din lumea asta într-un adăpost cald şi primitor pentru sărmanii nefericiţi ai sorţii.

Dar mintea lor prăbuşită, trupul plin de bube şi de neputinţe, înfăţişarea lor dezgustătoare păstrează mai departe o tainică lumină. Ei sunt Lazării de la poarta noastră.

Citeşte şi Unul din aceştia mai mici ai mei.

U n u l d i n t r e a c e ş t i a m a i m i c i

         

              Aşa… Nu prea îmi place cum ai scris, eu ţi-am spus: simplu!, iar tu le-ai înflorit şi ai făcut poezii! Ţi-am spus să scrii doar ce-ţi dictez eu, simplu, fără încondeieri. O scrisoare pentru fratele meu pe care nu l-am cunoscut până acum nu poate fi decât simplă. Nu, nu cred c-o să mă asculţi şi tot o s-o joci tu pe ici pe colo, cum îţi vine… Hai, mai citeşte-o o dată!

            Mă  cheamă Gina, de fapt m-am trezit într-o bună zi că aşa îmi zice toată lumea, nu ştiu dacă ăsta e numele meu adevărat. Vârsta? N-are importanţă… Trăiesc doar în prezent, oricum…, căci viaţa mea nu se măsoară în ani, zile sau ore, ci în zâmbete, frânturi de cuvinte ori şoapte, priviri reci sau calde cusute pe cerul îngust dintre două case. Şi-n paşi, nenumăraţi paşi, pe care îi  urmez cuminte cu privirea, într-o lungă, neistovită aşteptare … Timpul meu s-a oprit undeva pe la vârsta copilăriei târzii, când zmeii iau chip de om, iar feţii-frumoşi se travestesc în pui de câini flămânzi şi jucăuşi…, un timp al incertitudinii în care jocul e însăşi viaţa.

            Locuinţa mea e aşezată pe o stradă cu nume sfânt de muceniţă.. Din dragoste pentru Dumnezeu şi-a adus sângele drept jertfă şi-a răbdat chinuri şi torturi pe care nu pot să mi le închipui. Uite, am un inel cu numele ei, îl port mereu aici la piept, în hârtiuţa asta şi mă tot gândesc la mireasa lui Dumnezeu.

             O zi din viaţa mea? Toată ziua, cât e de lungă, piatra asta aşezată la răscruce, sub chip de scară, îmi este temelie. Uneori, în pragul casei mele, bat vânturile ca-n Bărăgan, căci aici, pesemne, trebuie să fie şi răscrucea lor, alteori, soarele arde ca-n cuptor, încingând piatra. Alchimii nebănuite ale vremii… şi ale sufletului. Când plouă e cel mai urât, fiindcă se umezeşte cartonul, plasticul e şi el ud şi rece, streaşina se scurge şi împroaşcă stropi cenuşii, gonindu-mă aiurea. Ce pot face eu aici decât să privesc? Văd graba oamenilor care aleargă cufundaţi în gânduri, în ei înşişi, văd surâsuri pline de milă sau acre, în colţul gurii… Văd bunătatea şi grija din ochii limpezi, mă doare uitarea orbilor. Mă fascinează spectacolul acesta sublim al vieţii prinse în frânturi. Oare unde se grăbesc cu toţii? Ce caută oare? Odată îmi venea să le zic aşa, nu ştiu ce mi-a venit: „De ce-L căutaţi pe Cel Viu între cei morţi?” 

            Dar să ştii că am mulţi prieteni. Ei, şi ce dacă sunt mereu alţii? Îţi dai seama că preţ de-o clipă se opresc pentru mine? Nişte domni îmbrăcaţi, cel mai adesea, în negru, domnişoare subţiri şi elegante… Mă simt cam stânjenită, crede-mă. Sunt amabili, îmi dau bani, îmi cumpără de mâncare, nu prea îndrăznesc să le spun, dar îmi place tare mult ciocolata, mai ales aia cu rom, chiar dacă mă mai mozolesc. Alţii mă întreabă de sănătate. Tare drăguţi. Îmi  aduc o mare bucurie, aşa am şi eu cu cine să schimb o vorbă. Le spun mereu, din toată inima, că mi-a fost dor de ei şi le zâmbesc. Unii încearcă să mă înveţe nişte rugăciuni cu Dumnezeu, dar nu prea mă descurc, e greu şi nu pot să le ţin minte. Mi-ar plăcea să le pot ţine minte, căci îi văd cum se bucură. Le duc dorul omuleţilor ăstora, mai ales vara, când strada sfintei e pustie, iar eu mă fac împărăteasă tocmai până la capătul ei. Dar, slavă Domnului, acum nu-mi lipseşte nimic! Nu am de ce să mă plâng. Sunt încă destui creştini… cel puţin pe-aici, prin zona asta.

           Aşa, ce ziceam? Nu. Nu sunt tristă acum, sincer, nu prea ştiu ce înseamnă cuvântul ăsta, dar dacă e ca atunci când se întunecă cerul şi e frig sau ca atunci când Marin pleacă în parc şi stă pe-o bancă, bând des dintr-o sticlă, sau când vorbeşte de fata aia de zice că-i era nevastă, da, atunci sunt tristă, câteodată… Da’, ştii, nevasta lu’ Marin chiar e frumoasă şi Marin zice că are un copil cu ea… Marin? Marin … e omul meu, dar numai când îşi aduce aminte de mine. Odată, m-a chemat la capătul lui 14. Era cu ea, cu fata aia. Au râs amândoi de mine. De-aia mă chemase el, să-mi zică de toate şi să râdă de mine! M-a şi caftit şi am plecat. O să vină iar la mine, nu după mult timp, o să vezi… Vine să-mi ceară bani şi să-i dau de mâncare. Şi-apoi adoarme cu capul în poala mea. Săracul! Şi mie îmi zice uneori “nevastă” şi poate o să avem şi-un copil. Odată, a mâncat bătaie rău de tot, a venit  poliţia, a chemat-o una de pe aici… că dădea în mine şi nu mai suporta să mă audă ţipând. L-au bătut rău… Şi aurolacii care ne-au dat şi-afară din garaj, după ce ne-au bătut iară… altă poveste! Ce-a mai fost şi cu ei, că ne-au luat hainele şi pâinea şi pe mine m-au prins, că Marin apucase de-a fugit. De atunci, mi-am găsit eu casă pentru noapte şi nu-mi mai e frică, e chiar mai mult decât am sperat. Văzând ce am păţit cu aurolacii, li s-a făcut milă şi m-au primit să stau în curtea azilului de bătrâni, sub o scară. E foarte bine acolo.

             Odată, în răcoarea serii, a venit la mine un domn; în ziua aia cred că eram tristă, căci nu i-am auzit paşii. Mă prinsese oboseala şi nu l-am văzut decât atunci când s-a aşezat lângă mine, pe piatră. Era îmbrăcat într-un costum alb şi mă gândeam că o să se murdărească, aşa că am vrut să mă ridic, dar m-a oprit. Nu pot să uit. Mi-a vorbit tare frumos, mi-a spus că vine dintr-o ţară tare de departe, Masaria, Samaria, nu mai ştiu sigur; mi-a dat şi ceva de mâncare, nişte pâine şi puţin vin, aproape că-i uitasem gustul. Apoi m-a mângâiat. Nu pot să uit. Avea omul acesta, în toată înfăţişarea lui aşa o blândeţe, o pace plină care mă bucura nespus. Vorba îi era blajină şi alinătoare, privirea senină. L-am ţinut minte fără să vreau, tare mult mi-a plăcut omul acesta. Mi-a spus că mă cunoaşte şi că nu am de ce să mă tem, că el are grijă de mine. Mă tot întreb de atunci de unde mă ştie omul acesta pe mine, tocmai din Samaria? Să se fi auzit până acolo de Gina din colţul străzii? Nu m-a minţit, ştiu sigur că are grijă de mine, îmi trimite din când în când de veste şi, oricum, mi-a promis că se va întoarce. Când a plecat mi-a dat doi bani şi mi-a zis să mă duc să-i dau unuia dintre cei mulţi care răspund de casa de oaspeţi şi să-i spun să aibă grijă de mine şi, dacă va mai cheltui, când se va întoarce, el îi va da înapoi. Numai că eu nu prea ştiu unde e casa asta de oaspeţi, iar pe cei care o au în grijă nu-i cunosc. Aşa că, până mă lămuresc, ţin bănuţii aici, în buzunarul ăsta rupt, uite-i!

                Hai să-ţi spun un secret, dar promite-mi că nu spui la nimeni: în curând nu voi mai fi singură! Şi Marin va fi mândru de mine! Şi nu se va mai duce după fata aia. E aici ceva în pântecele meu care se mişcă şi eu ştiu că e un copil. Copilul lui Marin. Deocamdată e mic şi plăpând, dar se joacă uneori cu mine şi-şi loveşte picioruşele subţiri de peretele casei lui mici şi minunate, de parcă mi-ar spune: sunt aici, mămico! Şi eu ştiu că trebuie să am mare grijă de el, mai ales acum că de-acum vine iarna şi aduce cu ea şi frigul şi îngheţul şi vântul ăla nesuferit care se pripăşeşte la răscruce, chiar în pragul casei mele.

             El e secretul meu şi bucuria mea, plămada asta mică de viaţă. De-acum nu o să mai fiu singură pe strada sfintei, ci eu voi râde acum cu el şi vom privi împreună paşii…

              Te aştept oricând vei voi, mă găseşti la răscrucea vânturilor, pe strada cu nume de muceniţă. Când e frig afară, poţi să vii la mine pe scară, să schimbăm o vorbă, la un pahar de ciocolată fierbinte. Cu rom.

Cu dragoste,

gina