Viaţă nouă

Ieri am fost la Gina. Am aflat dis-de-dimineaţă, chiar înainte de a intra la examen, de la Marieta, prietena ei de stradă,  că a născut o fetiţă.

Doamne,  prin ei simt că trăiesc de mii de ori mai intens şi cu rost!

Ieşisem de la examen la care luasem o pleaşcă de notă mare, aşa, ca o urecheală pentru faptul că în cinci zile nu reuşisem să învăţ decât un curs din vreo 10-12. Dumnezeu ne pedepseşte pe fiecare aşa cum ştie El mai bine, ca un Tată înţelept, ştiind prea bine că asta e, pentru mine o mustrare mult mai grăitoare. Iar înţelegerea şi mila pe care mi le-a arătat şi de data asta, mi s-au părut copleşitoare. Mi-au dat aşa o energie că am zbârnâit toată ziua. Am fost de câteva ori la spital la Gina, apoi la serviciu, unde mi-am făcut lună pe birou (lucru rar!), şi seara la Sfântul Maslu. Ajunsă acasă, m-am lăfăit într-o cadă cu apă fierbinte, loc preferat de meditaţie, apoi am mai şi citit un pic pentru următorul examen.

E adevărat, cu o noapte înainte adormisem pe la trei, uitându-mă la o emisiune cu Klaus Kenneth care m-a impresionat teribil. O mai văzusem o dată pe jumătate şi adormisem promiţându-mi că o să văd restul altă dată. Evident că profesorul ne dăduse, în afară de o sută de pagini de curs,  de citit şi cartea lui Klaus, iar eu, mult prea leneşă, am rugat o prietenă să mi-o povestească. Nu a fost suficient, aşa că m-a prins dimineaţa uitându-mă cum o prezintă însuşi autorul şi nici pic de somn nu-mi mai era.

Atât de mult avem nevoie de modele, spunea. Da, modele autentice de trăire a iubirii dumnezeieşti aşa cum a fost părintele Sofronie Saharov sau cum este părintele Rafail Noica. Ei au reuşit să-l schimbe, prin dragoste şi cu răbdare, şi să-l salveze din străfundurile iadului. Iar acum el însuşi a devenit pildă a milei nemăsurate a Lui Dumnezeu. Singurul model, aş spune, este de fapt Hristos, iar sfinţii sunt vase ale Duhului Sfânt. Dar oamenii, făcuţi din lut şi supuşi ispitelor şi schimbării, au nevoie cel mai adesea de tăria lucrului palpabil, viu şi ziditor, care să le vorbească respirând.

Ceea ce m-a frapat la Klaus a fost, dincolo de grozăvia vieţii lui, intensitatea cu care căuta dragostea. Este cuvântul care apare cel mai des în discursul lui. În ura cea mai vehementă, în irealitatea drogurilor, în meditaţia levitantă, în pragul nebuniei, el căuta dragostea oamenilor, pe care nu o cunoscuse niciodată. Îl căuta, de fapt, pe Cel Care este întruchiparea iubirii (1 In 4,8)

***

Revin la Gina. Aşa sunt eu, fac lungi divagaţii,  împotriva stilului literar. La sfârşit poate o să înţeleg şi eu mai bine rostul zilei de ieri.

Gina nu e responsabilă pentru faptele ei, fiind retardată. E cel mai paşnic om, nu a văzut-o nimeni agitându-se, nici măcar strigând, nu bea, nu fumează, nu vorbeşte prea mult, mănâncă pe sponci. Ştie însă să-ţi adreseze vorbe extrem de afectuoase pe care cred că i le şopteşte chiar îngerul ei, atunci când ai nevoie mai mult.

Nu are adăpost, trăind din pomana trecătorilor. De ani buni, am înţeles că de vreo 7-8, stă pe drumuri. Marin, la fel de bolnav ca ea, ba în plus şi beţiv, a găsit-o, “a luat-o în grijă” şi de atunci sunt nedespărţiţi.

Sunt câteva momente petrecute cu ei, multe scene pe care le-am surprins, mai mult cu Gina, cu care se poate vorbi destul de coerent care-mi arată că fondul lor de umanitate nu este pierdut. Având o conştiinţă atât de slăbită, mă îndoiesc că au discernământ; oricât ar fi de grave ar fi faptele lor, nu se poate face, cred o incriminare. Dar nu sunt Dumnezeu să hotărăsc asta, nici măcar preot.

Contează însă ataşamentul pe care şi-l arată unul altuia, grija. Gina refuză hrana dacă mai întâi nu mănâncă bărbatul ei. El are grijă să nu-i fie frig şi caută un adăpost mai sigur. E adevărat, că nu prea poate să pună în faptă tot ceea ce spune. Dar mărturiseşte că o iubeşte şi plânge, spunând că nu are pe nimeni pe lume în afară de ea.

Nu cer bani niciodată. Cel mult, Gina mi-a cerut un ceai cald, apă când e foarte cald afară sau, odată, ciocolată cu rom, îi place la nebunie.

La maternitate am ajuns cu ajutorul lui Marin, bărbatul ei, aşa cum îl consideră ea, ceea ce mi-a demonstrat că nu e atât de bolnav pe cât îl credeam. De fapt, se completează, ceea ce spune multe. Gina nu are deloc simţul orientării, el da. Ea e mult mai îngăduitoare, mai calmă, mai răbdătoare, mai îngrijită. El ştie banii, ştie să cumpere salam şi cârnaţi şi simte unde poate să găsească un adăpost. Fie o maşină părăsită, fie un garaj ori vreo ruină de casă.

 Gina era într-un salon de tip rezervă, singură. M-a izbit un miros greu, aproape de nesuportat.

Dar ea era luminoasă. Uşor, dezorientată, nu m-a recunoscut, ceea ce nu m-a mirat. Era după o lungă suferinţă şi într-un alt cadru decât cel obişnuit.

Când am văzut-o astă-vară cum începuse să-i crească burtica, m-a pufnit un plâns groaznic. Mă gândeam ce-o să fie cu ea şi cu acest copilaş nevinovat, cum o să se descurce… Nu era prima dată când Gina era gravidă şi din ceea ce ştiam, fie născuse noaptea şi, neavând cine s-o îngrijească, pruncul murise în condiţii dubioase, fie dăduse copilul în grija DGASPC, în cel mai fericit caz. Unii zic că ar fi fost vorba şi de trafic, că şi-ar fi vândut copiii, dar eu ştiu că este imposibil. Gina nu ştie să numere banii, iar dacă cineva i-a luat copilul, ea oricum nu realizează gravitatea situaţiei. Nu îşi dă seama pe deplin de ceea ce înseamnă să fii mamă, este un om cu un evident retard psihic şi fizic.

Astfel de gânduri negre îmi reveneau în minte şi sentimente contradictorii mă încercau.

Acum câteva săptămâni, văzând-o tot însărcinată, deşi numărasem, după socoteala mea, mult mai mult de nouă luni, am crezut că e bolnavă, nu că aşteaptă un copil.

Maica Domnului, mijlocitoarea nostră, şi Sfântul Ioan Gură de Aur, au făcut însă  o minune cu această femeie căreia îi poartă de grijă. Pe-un ger năpraznic de crapă pietrele, pe Gina au apucat-o durerile facerii. În miez de noapte, ca un Crăciun întârziat…

Am reconstituit filmul din frânturi, de la Marin, de la asistente… el a alergat ca un nebun, pe străzi şi a dat peste un alt cerşetor care scotocea printr-un gunoi. L-a trimis să caute ajutor şi a dat peste maşina Poliţiei. Sectoriştii au chemat Salvarea. Aşa a juns Gina la maternitate, născând în siguranţă un copil frumos şi sănătos fizic, ceea ce este o altă minune. În timpul sarcinii ea a continuat să stea ziua întreagă pe caldarâm, mâncând ceea ce-i dădeau oamenii, prost îmbrăcată şi lovită groaznic de câteva ori de cerşetorii rivali.

Priveam faţa copilei, frumoasă, curată ca o lună plină, în miniatură. Semăna cu o bomboană, rotundă şi roz. Nu am văzut mulţi copii nou-născuţi, dar despre cei pe care i-am văzut nu pot spune că erau tocmai frumoşi, aşa cum s-au făcut un pic mai încolo. Fetiţa aceasta însă era. Dormea, era cald acolo şi ea era bine învelită; îi dăduseră lapte cu biberonul, căci Gina nu venise să o vadă. Nu poate înţelege ce înseamnă să fii  mamă, deşi trupul ei răspunde chemării de a alăpta.

Am simţit că inima mea este tăiată în două, dar nu pe moment, ci mult mai târziu. Mai eram cu o colegă care a început să plângă, gândindu-se la soarta nedreaptă a micii făpturi. De-abia a făcut şi ea ochi pe lumea asta şi obrăjorul ei nu va cunoaşte mângâierea unei mame, trupuşorul ei firav nu va fi strâns în braţe cu căldură şi sărutat. Nu-i va vorbi nimeni  cu şoapte de alint căutând să o adoarmă. Mama ei nici măcar nu o poate recunoaşte.

Am revenit în camera Ginei. Plângea şi nu a vrut în ruptul capului să-mi spună de ce. Se afundase într-o tăcere încăpăţânată.

Aveam să aflu mai târziu. Se simţea singură, neputincioasă, inutilă. Atunci a venit şi Marin şi luând-o în braţe, îi ştergea lacrimile cu o batistă murdară, plângând şi el cu ea. O, Doamne, câtă tristeţe… Două făpturi ca două marionete, ca două personaje de ficţiune care îşi cer dreptul lor la viaţă. Rupţi din rostul lor, ei tind să urmeze firii, păstrând  umbra chipului după care au fost creaţi. Cât de trist căci nu-şi pot înţelege nici măcar durerea!

Film de trei premii Palm d’Or… Acum ştiu de ce am renunţat să dau la regie. Viaţa e mult mai tare. N-aş fi putut vedea niciodată o scenă aşa aşa de autentică care să mă impresioneze atât.

Mintea noastră va căuta vinovaţi. Poate familia Ginei care a urcat-o în tren, trimiţând-o în lumea largă, poate hăţişul legislativ de care se cramponează cei în măsură să facă ceva, poate impasibilitatea noastră… Fiecare avem câte-un pic de vină, mai mică sau mai mare.

Asta nu rezolvă însă situaţia. Copilul va rămâne, ca şi alţi fraţi ai săi în grija DGASPC şi cu altă ocazie, vă voi povesti care este parcursul el predictibil. Dar numai Dumnezeu ştie, de fapt, cu adevărat, ce va fi cu ea.

Ceea ce mă impresionează la acest caz, dincolo de interesul profesional, să-i spun aşa, deoarece mă pregătesc pentru domeniul asistenţei sociale, este lecţia de magistrală viaţă.

Mă gândeam acum la Steinbeck şi la şoarecii lui… Cine sunt şoarecii şi cine oamenii? Aceşti condamnaţi de lume, oligofreni, pe care îi descopăr cu uimire de aproape trei ani mă învaţă mai mult decât zeci de cursuri dictate pe litere în domeniul asistenţei şi decât toată poliloghia sau demagogia cursurilor de teologie.

Chiar aşa, eu n-am ajuns încă la dragostea aceea înţelegătoare de care vorbea Klaus, nici la credinţa care să mute munţii şi care să schimbe nedreptatea din lumea asta într-un adăpost cald şi primitor pentru sărmanii nefericiţi ai sorţii.

Dar mintea lor prăbuşită, trupul plin de bube şi de neputinţe, înfăţişarea lor dezgustătoare păstrează mai departe o tainică lumină. Ei sunt Lazării de la poarta noastră.

Citeşte şi Unul din aceştia mai mici ai mei.

Advertisements

3 thoughts on “Viaţă nouă

  1. laurentiu

    salutari de la unul din editorii lui Klaus in lb romana:)

    si un off topic, vad ca se poarta, desi ai mai atras tu atentia: poate facem si schimbul de carte ortodoxa, cu drag.

    Reply

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s