U n u l d i n t r e a c e ş t i a m a i m i c i

         

Writing              Aşa… Nu prea îmi place cum ai scris, eu ţi-am spus: simplu!, iar tu le-ai înflorit şi ai făcut poezii! Ţi-am spus să scrii doar ce-ţi dictez eu, simplu, fără încondeieri. O scrisoare pentru fratele meu pe care nu l-am cunoscut până acum nu poate fi decât simplă. Nu, nu cred c-o să mă asculţi şi tot o s-o joci tu pe ici pe colo, cum îţi vine… Hai, mai citeşte-o o dată!

            Mă  cheamă Gina, de fapt m-am trezit într-o bună zi că aşa îmi zice toată lumea, nu ştiu dacă ăsta e numele meu adevărat. Vârsta? N-are importanţă… Trăiesc doar în prezent, oricum…, căci viaţa mea nu se măsoară în ani, zile sau ore, ci în zâmbete, frânturi de cuvinte ori şoapte, priviri reci sau calde cusute pe cerul îngust dintre două case. Şi-n paşi, nenumăraţi paşi, pe care îi  urmez cuminte cu privirea, într-o lungă, neistovită aşteptare … Timpul meu s-a oprit undeva pe la vârsta copilăriei târzii, când zmeii iau chip de om, iar feţii-frumoşi se travestesc în pui de câini flămânzi şi jucăuşi…, un timp al incertitudinii în care jocul e însăşi viaţa.

            Locuinţa mea e aşezată pe o stradă cu nume sfânt de muceniţă.. Din dragoste pentru Dumnezeu şi-a adus sângele drept jertfă şi-a răbdat chinuri şi torturi pe care nu pot să mi le închipui. Uite, am un inel cu numele ei, îl port mereu aici la piept, în hârtiuţa asta şi mă tot gândesc la mireasa lui Dumnezeu.

             O zi din viaţa mea? Toată ziua, cât e de lungă, piatra asta aşezată la răscruce, sub chip de scară, îmi este temelie. Uneori, în pragul casei mele, bat vânturile ca-n Bărăgan, căci aici, pesemne, trebuie să fie şi răscrucea lor, alteori, soarele arde ca-n cuptor, încingând piatra. Alchimii nebănuite ale vremii… şi ale sufletului. Când plouă e cel mai urât, fiindcă se umezeşte cartonul, plasticul e şi el ud şi rece, streaşina se scurge şi împroaşcă stropi cenuşii, gonindu-mă aiurea. Ce pot face eu aici decât să privesc? Văd graba oamenilor care aleargă cufundaţi în gânduri, în ei înşişi, văd surâsuri pline de milă sau acre, în colţul gurii… Văd bunătatea şi grija din ochii limpezi, mă doare uitarea orbilor. Mă fascinează spectacolul acesta sublim al vieţii prinse în frânturi. Oare unde se grăbesc cu toţii? Ce caută oare? Odată îmi venea să le zic aşa, nu ştiu ce mi-a venit: „De ce-L căutaţi pe Cel Viu între cei morţi?” 

            Dar să ştii că am mulţi prieteni. Ei, şi ce dacă sunt mereu alţii? Îţi dai seama că preţ de-o clipă se opresc pentru mine? Nişte domni îmbrăcaţi, cel mai adesea, în negru, domnişoare subţiri şi elegante… Mă simt cam stânjenită, crede-mă. Sunt amabili, îmi dau bani, îmi cumpără de mâncare, nu prea îndrăznesc să le spun, dar îmi place tare mult ciocolata, mai ales aia cu rom, chiar dacă mă mai mozolesc. Alţii mă întreabă de sănătate. Tare drăguţi. Îmi  aduc o mare bucurie, aşa am şi eu cu cine să schimb o vorbă. Le spun mereu, din toată inima, că mi-a fost dor de ei şi le zâmbesc. Unii încearcă să mă înveţe nişte rugăciuni cu Dumnezeu, dar nu prea mă descurc, e greu şi nu pot să le ţin minte. Mi-ar plăcea să le pot ţine minte, căci îi văd cum se bucură. Le duc dorul omuleţilor ăstora, mai ales vara, când strada sfintei e pustie, iar eu mă fac împărăteasă tocmai până la capătul ei. Dar, slavă Domnului, acum nu-mi lipseşte nimic! Nu am de ce să mă plâng. Sunt încă destui creştini… cel puţin pe-aici, prin zona asta.

           Aşa, ce ziceam? Nu. Nu sunt tristă acum, sincer, nu prea ştiu ce înseamnă cuvântul ăsta, dar dacă e ca atunci când se întunecă cerul şi e frig sau ca atunci când Marin pleacă în parc şi stă pe-o bancă, bând des dintr-o sticlă, sau când vorbeşte de fata aia de zice că-i era nevastă, da, atunci sunt tristă, câteodată… Da’, ştii, nevasta lu’ Marin chiar e frumoasă şi Marin zice că are un copil cu ea… Marin? Marin … e omul meu, dar numai când îşi aduce aminte de mine. Odată, m-a chemat la capătul lui 14. Era cu ea, cu fata aia. Au râs amândoi de mine. De-aia mă chemase el, să-mi zică de toate şi să râdă de mine! M-a şi caftit şi am plecat. O să vină iar la mine, nu după mult timp, o să vezi… Vine să-mi ceară bani şi să-i dau de mâncare. Şi-apoi adoarme cu capul în poala mea. Săracul! Şi mie îmi zice uneori “nevastă” şi poate o să avem şi-un copil. Odată, a mâncat bătaie rău de tot, a venit  poliţia, a chemat-o una de pe aici… că dădea în mine şi nu mai suporta să mă audă ţipând. L-au bătut rău… Şi aurolacii care ne-au dat şi-afară din garaj, după ce ne-au bătut iară… altă poveste! Ce-a mai fost şi cu ei, că ne-au luat hainele şi pâinea şi pe mine m-au prins, că Marin apucase de-a fugit. De atunci, mi-am găsit eu casă pentru noapte şi nu-mi mai e frică, e chiar mai mult decât am sperat. Văzând ce am păţit cu aurolacii, li s-a făcut milă şi m-au primit să stau în curtea azilului de bătrâni, sub o scară. E foarte bine acolo.

             Odată, în răcoarea serii, a venit la mine un domn; în ziua aia cred că eram tristă, căci nu i-am auzit paşii. Mă prinsese oboseala şi nu l-am văzut decât atunci când s-a aşezat lângă mine, pe piatră. Era îmbrăcat într-un costum alb şi mă gândeam că o să se murdărească, aşa că am vrut să mă ridic, dar m-a oprit. Nu pot să uit. Mi-a vorbit tare frumos, mi-a spus că vine dintr-o ţară tare de departe, Masaria, Samaria, nu mai ştiu sigur; mi-a dat şi ceva de mâncare, nişte pâine şi puţin vin, aproape că-i uitasem gustul. Apoi m-a mângâiat. Nu pot să uit. Avea omul acesta, în toată înfăţişarea lui aşa o blândeţe, o pace plină care mă bucura nespus. Vorba îi era blajină şi alinătoare, privirea senină. L-am ţinut minte fără să vreau, tare mult mi-a plăcut omul acesta. Mi-a spus că mă cunoaşte şi că nu am de ce să mă tem, că el are grijă de mine. Mă tot întreb de atunci de unde mă ştie omul acesta pe mine, tocmai din Samaria? Să se fi auzit până acolo de Gina din colţul străzii? Nu m-a minţit, ştiu sigur că are grijă de mine, îmi trimite din când în când de veste şi, oricum, mi-a promis că se va întoarce. Când a plecat mi-a dat doi bani şi mi-a zis să mă duc să-i dau unuia dintre cei mulţi care răspund de casa de oaspeţi şi să-i spun să aibă grijă de mine şi, dacă va mai cheltui, când se va întoarce, el îi va da înapoi. Numai că eu nu prea ştiu unde e casa asta de oaspeţi, iar pe cei care o au în grijă nu-i cunosc. Aşa că, până mă lămuresc, ţin bănuţii aici, în buzunarul ăsta rupt, uite-i!

                Hai să-ţi spun un secret, dar promite-mi că nu spui la nimeni: în curând nu voi mai fi singură! Şi Marin va fi mândru de mine! Şi nu se va mai duce după fata aia. E aici ceva în pântecele meu care se mişcă şi eu ştiu că e un copil. Copilul lui Marin. Deocamdată e mic şi plăpând, dar se joacă uneori cu mine şi-şi loveşte picioruşele subţiri de peretele casei lui mici şi minunate, de parcă mi-ar spune: sunt aici, mămico! Şi eu ştiu că trebuie să am mare grijă de el, mai ales acum că de-acum vine iarna şi aduce cu ea şi frigul şi îngheţul şi vântul ăla nesuferit care se pripăşeşte la răscruce, chiar în pragul casei mele.

             El e secretul meu şi bucuria mea, plămada asta mică de viaţă. De-acum nu o să mai fiu singură pe strada sfintei, ci eu voi râde acum cu el şi vom privi împreună paşii…

              Te aştept oricând vei voi, mă găseşti la răscrucea vânturilor, pe strada cu nume de muceniţă. Când e frig afară, poţi să vii la mine pe scară, să schimbăm o vorbă, la un pahar de ciocolată fierbinte. Cu rom.

Cu dragoste,

gina

 

Advertisements

5 thoughts on “U n u l d i n t r e a c e ş t i a m a i m i c i

  1. Pingback: Viaţă nouă « Bucuria darului

  2. Hilda

    Marin a adormit saptamana trecuta. A adormit asa cum a adormit si mama lui
    Niculina, inghetat.. L-au gasit pe un capac de canal. Marin, ne ruga mereu sa o pomenim si pe mama lui doar ca nu isi mai amintea niciodata cum se numeste si o intreba pe Gina:
    ” Gina, cum se numeste mama mea?”
    Si ea raspundea:
    “Niculina se numeste!”
    Gina, nu mai este pe strada cu nume sfântă, de muceniţă.. Nu stiu unde este.. Poate a gasit casa de oaspeti..

    Reply
  3. Theodora Post author

    Of, Doamne! Simt în mine un urlet… Cui ii pasa de viata unui alcoolic nebun si jegos? Poate ca acolo unde se duc sufletele să aibă parte de un pic de căldură și de iubire, de îndestulare și de mîngîierea pe care nu a avut-o niciodata in viata. Da, Marin lacrima de fiecare data cind vorbea despre mama lui, despre viata lui… Era mîndru ca odata fusese paznic si-mi arata ostentativ ecusonul. Da, rezonabililor, era un alcoolic, era dus cu pluta, era agresiv uneori, dar nu pot uita niciodata privirea lui de cîine batut, cînd Gina nascuse si portarul nu voia sa-l lase in maternitate din cauza ca era nespalat. A inceput sa urle ca un animal… De multe ori, il vedeam ranit ori cu vînătăi, semn al batailor incasate zilnic de la aurolaci.
    Arata de cel putin 50 de ani, dar avea doar 35…

    Asa cum era el, avea grija de Gina si o iubea, dupa putina lui minte. Mi-a cerut odata un ceai. O sa regret mereu ca nu am mai apucat sa i-l mai dau…

    Reply
  4. Theodora Post author

    O veste minunată, cu mare bucurie!!!!

    Dragă Theo,
    Îţi urez numai bine în noul an,sănătate şi bucurii. Am şi câteva veşti ,una proastă, una bună.
    Poate ai aflat deja. Marin a murit cu câtva timp în urmă. N-am aflat în ce împrejurări, agresiune, alcool sau ambele. A apărut în cele din urmă o rudă care l-a înmormântat.
    Gina a acceptat să meargă cu Maica D. la mănăstire. Se cunosc de mult. Maica se ocupă de aşezământ şi e şi în anul 2 la facultatea noastră. A pus-o în cameră cu o studentă, colegă cu maica. Ieri, n-am răbdat şi m-am dus s-o văd. Gina era în bibliotecă, lungită într-un fotoliu, lângă 2 doamne, urmărind cu interes…serialul sud-coreean care face ravagii pe-aici.Nu părea să-și amintească de mine, dar s-a bucurat că mă interesez de ea. I-am dus un şal, de care, evident nu avea nevoie. M-a întrebat ce e, cum se foloseşte şi mi-a mulţumit. Era îmbrăcată ca de pol, curată, liniştită,fericită, ce mai. Maica spune că s-a acomodat, de parcă ar fi acolo de când lumea. Vor să-i facă dosar, ca să fie în regulă. Au dat de urma părinţilor,care trăiesc de pe urma… pensiei ei de handicap!!!.Dacă știi ceva despre ea sau cunoști pe cineva care știe, trimite şi tu informaţiile pe care le ai, poate vor folosi. Acum intrăm în sesiune,dar ne vom ocupa după.
    Eu m-am bucurat enorm s-o văd acolo. Bucuria asta mi-a rămas în suflet, ca şi chipul ei de om fericit.
    Mare e Dumnezeu !Să-i mulţumim ,iară şi iară….
    Cu drag, D.

    Reply

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s