Ramuri înflorite : o nouă minune a Maicii Domnului

     E prag de iarnă, cer înnorat şi frig, mâinile s-au uscat, tremură trupul ăsta neputincios, dar în inimi e primăvară dulce, cu ghiers de piţigoi şi parfum de lămâiţă. Maică a Domnului, pentru iubirea ta de mamă, pământul înfloreşte încă şi ce-i uscat se naşte iar spre viaţă. Slavă Ţie!

    Bucuraţi-vă tot aceia care sunteţi creştini şi neamurile toate! Maica Domnului  ne trimite semn că nu ne-a uitat şi e mereu cu noi!

   .

   Preasfântă Fecioară, Preacurată Maică Născătoare de Dumnezeu, Îţi mulţumim că ne eşti şi nouă Mamă Bună, Iubitoare şi Grabnic Ajutătoare! Îţi mulţumim pentru toate icoanele Tale făcătoare de minuni şi pentru tot Harul care se revarsă prin ele! Îţi mulţumim Măicuţă pentru toate semnele Tale sfinte, pentru sănătate, pentru ajutor, pentru grija Ta de Mamă Iubitoare faţă de noi toţi! Îţi mulţumim că nu ne laşi pradă celui rău, ci ne aperi şi ne acoperi cu Acoperământul Tău Sfânt!

   Iartă-ne, Măicuţă,  pentru multele noastre păcate şi Te rugăm ajută-ne să ne pocăim pentru toate greşelile noastre din această viaţă! Îţi mulţumim că Te rogi pentru noi şi că duci rugăciunile noastre la Bunul Dumnezeu, să ne ajute să trecem din viaţa aceasta la viaţa veşnică!  Îţi mulţumim Măicuţă că Te rogi pentru întoarcerea la credinţă a celor din familiile noastre, dar şi a celor care-L caută  pe Dumnezeu şi încă nu L-au găsit! Îţi mulţumim Măicuţă pentru grija Ta de Mamă, pentru iubirea Ta sfântă şi pentru tot ajutorul Tău!

   Şi noi Te iubim, Te  preamărim  şi Îţi mulţumim  pentru toate! Amin!

Jurnal de călătorie : Patmos (2)

Mă întorc la arhitectura miniaturală şi tradiţionalistă, la terasele cu case alb-albastru, ca steagul grec, la liniştea insulei, la simplitatea oamenilor, pescari şi păstori de capre. Unele lucruri au rămas neschimbate de mii de ani. Mă gândeam ieri, privindu-l pe pescuitorul de caracatiţe că tot aşa trebuie să fi fost şi Andrei şi Petru, când i-a văzut Mântuitorul pe mal, descâlcindu-şi năvoadele şi le-a spus : “Veniţi după Mine!”. Iar ei au lăsat totul şi L-au urmat. De ce e inima noastră aşa de îndărătnică, aşa de murdărită, de înălţată în deşert ca o stâncă? M-am gândit mereu că Dumnezeu e acelaşi, cu fiecare, aceeaşi iubire pe care o are pentru Maica Sa, pentru Ioan, pentru fiecare din noi o are, căci Mâinile Lui ne-au plămădit şi ne-au crescut şi suflare de viaţă El ne-a dat şi cu baia naşterii din nou ne-a născut a doua oară întru viaţă veşnică. Fiecare om primeşte însă pe cât îşi pregăteşte inima sa, pe cât se smereşte şi se curăţeşte pentru a-L cunoaşte pe Domnul.

This slideshow requires JavaScript.

Uite, de pildă Pantelimon! Ce inimă şi ce credinţă! Harul era deasupra lui dinainte de a se boteza, căci necunoscându-L pe Hristos decât din auzire, inima lui L-a râvnit, a râvnit desăvârşirea şi deja Duhul îl aureolase şi aştepta nunta… Iar mila lui pentru tânărul cel mort a fost atât de mare, credinţa lui în Hristos aşa de puternică, inima lui aşa de curată, încât rugăciunea a lucrat şi, nebotezat fiind încă, Hristos S-a îndurat şi l-a înviat pe cel mort, spre slava Sa.

Am mai auzit, în mod similar, că rugăciunea unei desfrânate, încă murdară de păcatul ei, dar plină de smerenie, rugăciune cu lacrimi, plină de milă şi de iubire pentru cel suferind, a dezlegat cerul şi Dumnezeu S-a îndurat. Nu pentru virtuţi, nu pentru eforturile noastre ne răsplăteşte Domnul, ci pentru onestitate, pentru curăţia gândului (şi, dacă e gândului, nu e şi a a trupului? ), a inimii, pentru milă şi iubire de semeni, mai ales pentru credinţa totală în El şi-n puterea Cuvântului, pentru credinţa că Hristos este Dumnezeu, Stăpânul nostru, Domnul Vieţii şi Biruitorul morţii. Pentru că e BUN.

Aici, pe malul mării (între timp, ne-am apropiat de ţărm, de mare şi, privind-o, fără voie încep să  mă gândesc la viaţă, la moarte, la Dumnezeu), gândul e mai aproape de esenţe. Marea aceasta mare seamănă cu viaţa, cu sufletul nostru. Are multe nuanţe, mereu în consonanţă cu cerul, freamătă şi cântă uneori. Se înalţă în furtuni, se încălzeşte şi e blândă pe vreme bună, sub mângâierea soarelui. Mi-aduc aminte de vremea când marea mă speria. Mi se părea că e un animal uriaş, inteligent, demonic, care mă cheamă, vrăjindu-mă, în adânc. Acum mă emoţionează. Mă gândesc la Cel Care a făcut-o şi la docilitatea ei atunci când I-a auzit cuvântul. Mă gândesc la rostul ei, la devenirea ei, la dragostea care zace în ideea de mare. Uite, de pildă acum, când ea-mi vorbeşte de Dumnezeu. Ca orice lucru purtător de Logos, piesă din marele puzzle, mediator, pedagog, revelator de sensuri. Da, lumea e o taină, dar cele ce sunt pentru noi, nu pot fi decât aici şi acum şi mereu în schimbare. Existenţa lor e relativă şi, de fapt, ele există şi prin noi. Independent de Dumnezeu şi de om, îşi pierd sensul. Marea aceasta mare cu o infinitate de nuanţe, de la maron, verde, turcoaz, bleu, bleumarin, cu creste albicioase de val, e un poem scriptural, un psalm, un verset… Revelaţia naturală şi supranaturală sunt una, se întrevăd una prin alta. Iconomia divină e reprezentată prin cuvânt în Scriptură, prin lucruri, în Cosmos, şi prin toată devenirea lui. Destinatarul mesajului e omul. Când spun că marea nu are existenţă fără om, mă gândesc la raţiunea lui, la comunicarea şi la dialogul lui tainic din cămara sufletului său. Dacă n-aş şti că există mare sau ce înseamnă ea, pentru mine n-ar fi deloc. Iată, viaţa mea ar fi mai săracă, ternă, alienată. Marea şi-ar continua existenţa ei obiectivă, dar fiind doar un lucru, ar deveni brusc absurdă, o formă fără fond. De aceea, trebuie să înţelegem, prin toate lucrurile create de Domnul (şi de om, întoarse către El), că acestea nu sunt decât mărturii ale marii Sale iubiri.

Jurnal de călătorie : Patmos (1)

Joi, 21 octombrie, ora 18.00

Stau pe-o bancă deasupra mării, înconjurată de rugi galbeni, uscaţi, ce năpădesc bolovanii prăvăliţi peste tot din munte. În faţă, un cartier micuţ al insulei, dincolo de Skala. Probabil casele unor bogaţi sau chiar hosteluri, acum închise, la sfârşit de sezon. Miroase şi aici a toamnă, a fum şi pământ. Dar e un altfel de parfum, o mireasmă salină. Ascult marea, foartă blândă aici, în golful acesta micuţ şi curb ca o scoică. E cald încă pentru aceeaşi perioadă a anului în ţară. A fost frumos şi azi, şi ieri.

Primesc îmbrăţişări şi daruri, dar nu ştiu să mă bucur de ele cu adevărat. (…) În jurul meu se petrec taine, mă las învăluită de ele, dar nu mă pătrund. Le privesc: locuri, oameni, lucruri sunt atât de minunate, încărcate de sens!

E minunată toamna în Patmos. Oraş insular, portul  Skala e aşezat în terase, coborând uşor spre mare. Case albe, fără acoperiş, cu ferestre albastre, croite fără cusur sau dreptunghiulare blocuri maron, beige, crème, cu încadraturile ferestrelor vopsite în nuanţe închise. Flori, multe flori, ca umbrare ori decorative, leandri şi iasomie îmbătătoare. Mai sunt de un soi, al cărui nume îmi scapă şi care nu miros, dar a căror culoare purpurie te înalţă de-a dreptul, făcându-te să te simţi în vechi basme orientale.

23.36

Camera 4, în Vila Zacharo. Patronul şi recepţionerul pensiunii, dl. Jacob (!), ne-a aşteptat  ieri în port la 02.05 a.m. Într-adevăr, cum îmi scria şi părintele P., totul a mers “şnur”. Am plecat din Atena la 19.00 şi am ajuns la 02.05 în  Patmos, după ce am făcut o scurtă oprire în Siros. (…)

Vineri, 22 octombrie, ≈ 15.30

(…) Vreau să povestesc de-amănuntul tot ce am trăit zilele astea, pentru a nu pierde sensul timpului, pentru a-l păstra viu în amintire. (…)

Sâmbătă, 23 octombrie, 10.10 a.m

This slideshow requires JavaScript.

Casa cu pisici. M-am trezit devreme, după o noapte agitată, în care mă trezeam adesea, din cauza frigiderului care făcea un zgomot teribil. Jacob, gazda noastră, despre care zic că este un evreu ortodox, ne spusese că la 7.30 e slujbă la Peştera Apocalipsei. Am aşteptat 20 de minute autobuzul şi tocmai când voiam să plecăm, a venit. Şoferul, un bătrân mucalit, ne-a luat cei 3 euro, fără să taie bilet, iar la coborâre ne-a întrebat dacă suntem din Constanţa şi a arătat aşa, un gest ca o mângâiere pe faţă, în semn că româncele sunt femei frumoase …

 Am ajuns la Peşteră, dar nici ţipenie. Doar îngrijitorul a venit să arunce un ochi, mirat că ne vede iar. Un om, pe care îl văzusem aşteptând cu noi în staţia de autobuz, grăsan, ţinând în mână o pungă de plastic, transparentă, în care era ceva de mâncare şi două pâini, găsise o ocazie şi, plecând mai devreme decât noi spre Peşteră, ne aştepta acum la intrare. Era vânzătorul de la pangar, uimit de faptul că ne terminaserăm aşa de repede vizita.

Autobuzul tocmai cobora de la Chora şi şoferul cel mucalit a oprit, fără să-i facem semn, şi ne-a luat înapoi spre Skala. Am mai căutat biserici, căci auzisem clopotele bătând, dar nu am găsit. Cea din port era închisă. Mă gândeam că sâmbăta, în ţară, sunt parastase. Să fi încurcat Jacob zilele?

Acum sunt aici, cu F., la un restaurant părăsit de pe ţărm: CASA CU PISICI, aşa-i spunem. Am fost şi ieri, la prânz şi am stat aici o grămadă. În faţă e marea, destul de liniştită… Am văzut un pescar, cam modern, ce-i drept, care legase un năvod minuscul de 2 pietre; înăuntru i se adunaseră o sumedenie de caracatiţe mai mici şi mai măricele. A venit, le-a spălat pe fiecare cu grijă şi le-a dus acasă: cina lui.

Nu ştiu dacă m-aş plictisi în Patmos. Tind să cred că da. Dacă aş fi singură, da. Oamenii ăştia au o viaţă simplă: trăiesc din turism şi din peşte. Mai cresc capre. Totul, cu excepţia portului, pare prins într-un timp arhaic, din vremurile biblice, dar şi din trecutul nu foarte îndepărtat de acum o jumătate de secol.

De plidă, la ferestre nu vezi perdele. Multe case au un soi de “perdeluţe” care acoperă jumătate de geam, brodate sau croşetate cu igliţa, din macramé beige. Oamenii sunt foarte primitori, chiar calzi, ca acest Jacob, care este un om credincios şi drept. Gândeşte-te, ne-a aşteptat în port la 2 noaptea! “Vorbiserăm” noi cam pe fugă, într-un mail, în urmă cu 2 săptămâni, de întâlnirea asta, dar ar fi putut să se schimbe, să uite, să intervină altceva… Apoi, ne-a dus imediat, cu maşina, la mica lui pensiune, deşi ar fi trebuit să mai zăbovim , căci se aştepta să mai vină un cuplu. Camera e destul de modestă, dar nici nu ne trebuie altceva: 2 paturi destul de largi, veioze mici, clasice, baie minusculă cu aerisire prin acoperiş, oglindă, scaune, măsuţă scundă din lemn de pin. Fereastra dă spre o mică străduţă, care, în 100 de m, coboară în port.

Ieri, stăteam în mica lui curte, boltită cu vie, şi au venit 2 călugări : unul bătrân cu un potcap înalt, tipic grecesc, şi altul mai tânăr, cu o cipilică neagră. Au trecut pe la Jacob, nu că aveau treabă cu el, ci pentru că era frig afară şi ştiau că acolo vor găsi, cu siguranţă, cafea, ceai ori ciocolată fierbinte.  M-am dus să iau binecuvântare, dar  se pare că niciunul nu era preot. Cel bătrân mi-a întins, totuşi, mâna, să i-o sărut, şi m-a întrebat, în greacă, de unde sunt. I-am răspuns în engleză că din România şi s-a bucurat. Au mai stat puţin la masa de vizavi, au băut repede şi-au plecat.

Toţi grecii se bucură când le spunem că suntem românce. Când ne-am întors din Aigina, ne-a întrebat, la fel, cel care tăia biletele pe ferry-boat: “Sunteţi franţuzoaice?” “Spanioloaice?” “Nu, românce!” şi a avut o exclamaţie de bucurie, întinzând braţele. Celelalte naţii îi păreau de departe şi străine, dar românii parcă erau fraţii lor (!) Oare ce ne leagă altceva mai strâns decât ortodoxia? Grecii sunt încă un popor credincios. Am simţit că, întrucâtva, ortodoxia coincide cu fiinţa lor naţională, ca şi la noi. Nu sunt secularizaţi întru totul, deşi, şi aici se tinde spre ritualism.

(Va urma)