Tag Archives: istorie

Jurnal de călătorie : Patmos (5)

Mai sunt câteva ore şi ridicăm ancora spre Atena.

Patmosul m-a primit frumos, ca şi Eghina, de altfel. Mi-aduc aminte de momentul sosirii, când se coborau în noapte podurile uriaşe ale feribotului Blue Ferries 1, aruncând în afară zgomotul teribil de lanţuri trase, pârâituri şi scârţâituri, dezvăluind treptat lumina verzuie a portului(…) M-a pătruns atunci o teamă şi o sfială, o cutremurare din cap până-n picioare, pentru îndrăzneala mea (…)

Ioan. Blândul, bunul, iubitorul Ioan! Cel mai înţelept dintre pescari, cel mai dăruit dintre apostoli! Ce-ar fi fost teologia noastră fără Ioan? Ce-ar fi fost ortodoxia fără Iubirea cea înţeleasă de Ioan? Ce-ar fi fost fără Policarp al Smirnei şi Iustin Martirul şi Irineu al Lyonului care l-au urmat?

Ioan L-a propovăduit pe Hristos Cel născut din Tatăl din veci, Fiul Omului. El vorbeşte despre Cuvânt, înţelegând prin Duhul, în chip minunat atât cât poate mintea să priceapă şi inima să încapă. Şi ce inimă largă avea Ioan care, bătrân fiind, şi nemaiputând spune altceva, zicea doar : “Fraţilor, iubiţi-vă unii pe alţii!”

Am vizitat Chora chiar a doua zi de dimineaţă, uimindu-ne de fiecare lucru şi împărţindu-ne atenţia între atracţiile turistice şi cele religioase. Bucuria ne-a fost dublă, căci, fiind praznicul Sfântului Hristodul, am asistat la Liturghie arhierească şi am sărutat moaştele Sfântului. (…)

Mănăstirea pare o fortăreaţă (şi chiar era în trecut). Ctitorită în secolul al XI-lea de Hristodul, era concepută ca loc de refugiu în calea piraţilor şi corsarilor. După căderea Constantinopolului (1453), multe dintre familiile bogate ale Bizanţului s-au refugiat aici, făcând un soi de mic oraş (exo-castro)  la polalele mănăstirii, care s-a înconjurat mai apoi cu alte ziduri groase, pentru a nu fi prădat de năvălitori. Chora arată, aşadar, ca un pâlc de case adunate, vârâte unele în altele, cu străduţe strâmte, aşa de strâmte că nu încap două persoane ţinându-se de mână. Uşile sunt foarte joase (ca, de altfel, peste tot la chiliile călugăreşti), ferestrele mici şi spoite în albastru. Drumul este pavat cu piatră cubică, purtând patina secolelor şi a carelor pline cu răcodelii şi poame. Atmosferă de burg medieval.

Cetatea imensă, lungă şi largă ca o arcă, cu turnurile ei crenelate, domină peisajul. O vezi în vârful dealului de cum cobori în port, ca o pasăre mare, cenuşie, stând pe cuib, cu puişorii mici şi albi, scoţându-şi căpşoarele de sub puful ei de cloşcă…

***

This slideshow requires JavaScript.

Scară în spirală

Timpul doare.

Un gând revine permanent, în toate clipele luminoase: suntem devenire. Viaţa noastră pământească o vedem acum ca pe o apă limpede căreia îi croim vad de-o clipă în căuşul palmelor. Conteneşte izvorul să curgă? Susurul său se aude mai departe limpede, viu, săltând peste pietrele lucitoare. O vorbă înţeleaptă spune că apa râului nu trece niciodată prin acelaşi loc.

Doare timpul. Doare ca o frecare continuă a aerului pe piele, ca apa care slefuieşte pietrele, doare cât neputinţa de a-l opri. Ideea asta : “Nicicând nu va mai fi la fel” frânge orice fericire efemeră, proiectând-o adânc în conştiinţă, singurul loc de unde ea nu se pierde în totalitate. Ceva se pierde totuşi, se modifică, se metamorfozează încă şi acolo, căci se aşază într-un lanţ cauzal, se aureolează ori se depreciază, devine mitologie proprie, patrie a sinelui individual, incomunicabil. Se uită, ceea ce doare cel mai tare. Nu există durată pură în sens bergsonian, ci re-prezentare. Realitatea obiectivă, nudă, nu se regăseşte în conştiinţa noastră, ci devine realitate semnificatoare. Acesta e un timp abstract, e acumulare de experienţe atemporale, păstrând doar coordonate intrinseci spaţio-temporale. Dacă am judeca asta, din punct de vedere laic – adică desacralizat- ne-am opri aici.

Creştinismul însă defineşte altfel realul: realitatea este deja semnificată în raport cu Logosul dumnezeiesc care o îmbracă. Absolutul divin, axa noastră de referinţă, face ca realitatea imanentă să capete sens. Şi atunci problema omului nu este doar una de traducere, ci mai ales de interpretare, ca actor principal al unei realităţi pe care el o numeşte viaţă proprie, fărâma lui de scenă, trăită şi privită simultan din perspectiva de spectator care  trage cu ochiul pe gaura cheii.  Realitatea nudă nu depinde doar de conştiinţa proprie, ca depozitară a semnificaţiilor şi a încărcăturii emoţionale. Nimic nu se şterge din  memoria umanităţii care se înscrie memoriei lui Dumnezeu. E o lumină în toată acestă descoperire, căci această Cartea a Vieţii va reţine toate clipele trăite, cu infinitatea lor de potenţialităţi de devenire  şi cu alegerile noastre care le vor fi limitat. Suntem o singură carte care se scrie în timp, Mână peste mână, o minunată Evanghelie a veacurilor.

Trăim astfel clipe minunate: ale comuniunii cu Dumnezeu, ale bucuriei de celălalt. Privim florile, câmpul în soare, plin de maci, respirăm aerul rece,  ne mângâiem pielea cu ploaia caldă de vară, gustăm întâii fulgi de nea, trăim muzica, petrecem. Clipe sublime, dar atât de scurte! Ne dorim mereu să le reţinem, căci sunt singurele care ne dau vitalitate şi sens.  Dar timpul trece, bucuria urmează durerii şi amândouă se împletesc în lumina roşiatică a asfinţitului şi în albăstreala zorilor. Mă întreb oare de ce vrem să oprim timpul doar când suntem fericiţi. Ştiu că omul a fost făcut pentru bine, că în Rai nu a cunoscut durere ori suferinţă şi nici moarte. E vorba atunci de perpetua nostalgie a Edenului pierdut, de tânjirea după Împărăţia de departe şi aşa de aproape? Poate de aceea doare timpul: pentru că nu e FIRESC să curgă. Nu aşa a fost gândit în principiu, trecerea lui era lină, se asemăna cu veşnicia.

Dar Hristos a trăit şi trăieşte în timp şi în veşnicie şi Întruparea Lui a dat sens istoriei, a creat-o din nou. Aceasta nu anulează, dar converteşte suferinţa efemerului, a instabilităţii persoanei noastre. Deşi continuă să doară, ne dăm seama că unicitatea clipei este cea care îi dă valoare. Secundele sunt kairos, succesiune de momente oportune devenirii, de împlinire şi desăvârşire spirituală. Iată cum zâmbetul persoanei dragi, mângâierea mamei, toate cuvintele şi faptele noastre, ca expresii stilizate ale timpului râmân unice şi irepetabile, preţioase cu atât mai mult cu cât ele ne definesc ceea ce suntem în momentul de faţă.

Timpul există, deci, pentru a ne învăţa să preţuim şi să dorim veşnicia: exerciţiul clipei sublime. De aceea, chiar de plângem cu un ochi, iar cu celălalt râdem, să învăţăm, cu timpul, să clădim, în alţii  şi în noi idei frumoase şi eterne. Mai ales că în tot acest timp al nostru, nu suntem niciodată singuri, ci cu Dumnezeu în inima noastră. Deşi se ascunde, într-o permanentă chenoză a Duhului, rămâne Persoana cea mai apropiată, cel mai intim partener de comunicare, Dumnezeu, Părinte şi Mântuitor. Fiind alături de El, în permanent dialog, timpul nu mai este dureros, ci binecuvântat, poartă cerească şi prilej neîncetat de bucurie şi comuniune.

De la cult la cultură. Un posibil cuvânt-înainte

Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare. După voia Sa ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca să fim începătură făpturilor Lui.  ( Iacob 17, 18 )

Bucuria convorbirii cu Dumnezeu, dăruită nouă prin Întruparea şi Învierea lui Hristos, este temeiul întregii noastre învăţături creştineşti revelate şi arvună a vieţii celei veşnice. Evanghelia după Ioan ne arată că Dumnezeu – Tatăl a făcut Lumea prin Fiul, adică prin Cuvântul Său Cel veşnic: “toate s-au făcut prin El şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”(Ioan 1,3), iar Sfântul Apostol Pavel, în Epistola sa către Coloseni, arată că Hristos este “Chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut”, adică icoana Sa. (Col. 1,15). Sfânta Liturghie celebrează deodată pe Cuvântul cel viu şi mântuitor Care ni Se dă nouă de-a pururi ca hrană nemuritoare, spre întărire în urcuşul cel duhovnicesc şi împărtăşire cu sfinţii, dar şi pe Hristos – icoană a Tatălui. În creştinism, cultul lui Dumnezeu se exprimă atât prin cuvânt, cât şi prin imagine şi de aici derivă o imensă bogăţie de forme, de stiluri şi de expresii, create de-a lungul timpului şi în contexte diferite, în care se îmbracă viaţa liturgică şi arta creştină, creând perspectiva  diversităţii în unitate. Taina lui Hristos rămâne însă centrul spiritual unificator, căci Persoana Sa, viaţa, învăţătura şi lucrarea Sa mântuitoare în lume trebuie înţelese atât ca mărturie a Sfintelor Scripturi, cât şi ca plenitudine de viaţă a întregii Tradiţii, văzute în caracterul ei dinamic, în experienţa şi misiunea Bisericii în lume.

Fără comuniunea tainică a sufletului cu Hristos, fără perspectiva religioasă, transcendentală, societatea se secularizează, devine individualistă, narcisistă şi autosuficientă, nu mai caută chipul lui Dumnezeu din om şi nici lumina din icoanele sfinţilor. În lumea contemporană, imaginea mediatică a eului narcisist, construită pe exaltarea puterii, a plăcerii şi a ştiinţei atotputernice, a devenit ea însăşi un  idol, căci omul secularizat ajunge să caute Infinitul în lucrurile finite. El pierde cultura interiorităţii, care este rugăciunea, pentru că, deşi acceptă existenţa lui Dumnezeu, nu construieşte o relaţie personală cu Acesta, situându-L undeva în afara istoriei; lipsindu-se de această legătură sfântă, omul contemporan pierde şi simţul comuniunii, care este, de fapt, chinovia Duhului Sfânt.

Cu atât mai mult astăzi, în contextul acestei crize spirituale, Biserica are misiunea esenţială să semnaleze necesitatea unei înnoiri spirituale profunde şi autentice, care să reafirme vocaţia sfinţeniei, făcând distincţia dintre ceea ce este esenţial şi profund şi ceea ce este secundar, dintre ceea ce este autentic şi ceea ce este artificial. Secularizarea trebuie înţeleasă drept chemare a lui Dumnezeu spre aprofundarea credinţei, prin redescoperirea izvoarelor uitate.

Experienţa noastră culturală, ca popor, ne oferă cel mai edificator exemplu, căci, vreme de secole, cultul şi cultura sunt aproape identice. Omul medieval al acestui spaţiu românesc îşi înţelege profund rostul său, de a-L reprezenta şi preamări pe Creatorul după al Cărui chip a fost creat aici, pe pământ, şi-n veşnicia luminii şi vede creaţia ca mijloc de comunicare cu El, ca dar şi ca responsabilitate dată sieşi. Cultura şi credinţa constituie, firesc, două realităţi care se întrepătrund şi se conţin, cultura oferind un sol fertil credinţei, iar aceasta făcând să rodească perenitatea culturii ca o liturghie a istoriei unui popor, săvârşită în devenire şi dăinuire spre slava lui Dumnezeu.

Arta sacră s-a născut Biserică, luând multiple forme: muzica, poezia şi literatura religioasă, miniatura, caligrafia, tiparul bisericesc, arhitectura, sculptura bisericească, iconografia, broderia ş.a. Toate acestea au inspirat şi luminat apoi cultura poporului român: şcoala, limba, literatura, arta, folclorul, onomastica, toponimia, sărbătorile legale, cultul eroilor, stema ţării, imnul naţional, dar mai ales jertfelnicia şi răbdarea românilor cu speranţa biruinţei asupra răului, ca tărie a legăturii dintre Crucea şi Învierea lui Hristos, arătată în viaţa poporului drept-credincios. Tot prin Liturghie a fost inspirată şi susţinută o cultură a continuităţii creştine, iar circulaţia cărţilor de cult în limba română, în toate provinciile româneşti, a contribuit la dezvoltarea conştiinţei naţionale, încât putem spune că formarea României creştine este rodul tainei sfinte a Liturghiei.

Odată cu secolul al XVI-lea, când tiparul va constitui modalitatea principală de răspândire a culturii, ţările române devin un centru de apărare a ortodoxiei şi a întregii spiritualităţi răsăritene, într-o lume mereu asaltată, aflată la graniţa marilor imperii, otoman şi habsburgic. Mult mai prolific în Ţara Românească şi în Moldova decât în Transilvania acelui Unio Trium Nationum, istoria tiparului dovedeşte lupta pe care Biserica şi domnii o duc acum în plan spiritual, de apărare a credinţei şi a românismului, de zidire sufletească şi de păstrare a nădejdii în biruinţă. Lumina tiparului este lumină a jertfei euharistice, lumină a Cuvântului Celui viu din  Evanghelie, de aceea majoritatea cărţilor tipărite la noi până în secolul al XIX-lea sunt cărţi de cult, cea dintâi fiind chiar un Liturghier. Răspândirea culturii creştine se face prin dăruire de sine, ca răspuns către Dumnezeu Creatorul, căci atât cultul liturgic, cât şi arta sunt ofrande ale iubirii  omului faţă de Dumnezeu, frumuseţe creată de om ca răspuns la frumuseţea creată de Dumnezeu pentru om.

Ctitorirea de biserici, de aşezăminte sociale şi de instituţii de cultură teologică, patronarea tipăririi de carte românească şi scrierea acesteia afirmă vocaţia întemeierii pe care o moştenesc domnii şi mitropoliţii români. Căderea Imperiului Bizantin nu a însemnat dispariţia lui totală, căci el rămâne, prin Biserică, oglindit în tot ceea ce a dat spiritualitatea monahilor şi a teologilor în spaţiul răsăritean, îndeosebi românesc, ceea ce-l făcea pe mare cărturar N. Iorga să vorbească despre un „Bizanţ după Bizanţ”. Modelul bizantin se păstrează nu doar la nivel eclesial, ci şi în legătura benefică dintre Biserică şi puterea politică a vremii, atât de necesară devenirii integre a unui popor. În sens duhovnicesc însă, expresia trebuie înţeleasă în legătură cu Împărăţia Cerurilor cea care nu cade niciodată şi a cărei pecete este sfinţenia. Şi când fac istorie, şi când îndură istoria, copleşiţi „sub vremi”, lăsând credinţa să lucreze în sufletele lor, voievozii şi mitropoliţii se fac ei înşişi purtători de har, chipuri ale sfinţeniei prin asemănarea cu Dumnezeu, aşa cum ne sunt pildă Martirii Brâncoveni, Neagoe Basarab, domnitorul isihast, luminaţii mitropoliţi Varlaam, Antim Ivireanul sau Grigorie Dascălul. Înţelegerea istoriei de către conducătorii, învăţătorii aflaţi în diferite trepte ale ierarhiei noastre bisericeşti şi de poporul nostru drept-credincios este, de la început şi până în Evul Mediu târziu, vizibil influenţată de viziunea Eclesiastului, a deşertăciunii gloriei şi a bogăţiei lumeşti, dar fructificată în perspectivă hristologică, ca dar şi prilej de veşnică vieţuire cu Dumnezeu. Timpul istoric devine timp liturgic şi timp-scară, adică succesiune de momente favorabile (kairoi), prin care omul, primind şi dăruind cuvântul lui Dumnezeu, se împărtăşeşte din bucuria cea veşnică a sfinţilor, căci „celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Cuvântul lui Dumnezeu, prin Care „toate s-au făcut” este şi Cel  întru Care ele devin („Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor”- Ioan, 1,4).

Unit cu Hristos prin Botez încă de la formare, poporul român poartă laolaltă, în devenirea sa, taina Crucii şi a Învierii. Destinul naţiei noastre a cunoscut, din timp în timp, răstignirea, dar temeiul învierii sale a fost şi va rămâne mereu ortodoxia vie şi lucrătoare care-l ţine aproape de Dumnezeu.

Biserica, realitate aflată în lume şi, în acelaşi timp, în afara ei, are rolul să inspire, nu să domine, să-i ajute pe oameni să simtă iubirea Sfintei Treimi şi nevoia comuniunii izvorâte din ea, să binecuvânteze creativitatea şi să vindece rănile păcatelor personale şi colective, prin redescoperirea dialogului viu al omului cu Dumnezeu, ca relaţie fundamentală a persoanei şi a societăţii.

Sfântul Andrei, Apostolul românilor

Ca cel dintre Apostoli mai întâi-chemat şi lui Petru frate adevărat, Stapânului tuturor, Andreie, roagă-te, pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă” (Tropar)

Fiul lui Iona, un pescar sărac şi frate al lui Simon, Sfântul Andrei a fost mai întâi ucenicul Sfântului Ioan Botezătorul, cel care i-L şi arată pe Hristos, spunând: „Iată mielul lui Dumnezeu Cel Ce ridică păcatele lumii”(In 1, 29). Chemarea la apostolie apare atât la Matei (4,18-20), cât şi la Marcu (1, 16-18): „Pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileii a văzut doi fraţi, pe Simon ce se numeşte Petru şi pe Andrei, fratele lui care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis:«Veniţi după mine şi vă voi face pescari de oameni». Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El.”. Auzind glasul Mântuitorului, ei Îl urmează necondiţionat şi fără amânare până la sfârşitul vieţii lor. După Cincizecime, Sfinţii Apostoli trag la sorţi încotro se vor duce şi Sfântului Andrei îi este menit să propovăduiască în Asia Mică, dar şi în ţinuturile din jurul Mării Negre şi în Peninsula Balcanică.

Originea apostolică a creştinismului românesc se întemeiază pe propovăduirea Sfântului Andrei în spaţiul dintre Dunăre şi Marea Neagră (Scitia). Prima consemnare apare chiar în Sfânta Scriptură (Col.3,11), apoi la Sfântul Hipolit Romanul (sec. III). Eusebiu de Cezareea (†339/340), în „Istoria bisericească”, preia de la Origen (†254) informaţia că: „După tradiţie, lui Toma i-au căzut sorţii să meargă în Partia, lui Andrei în Scitia, lui Ioan în Asia…”. Cu siguranţă Sf. Apostol nu s-a mărginit doar la predicarea Evangheliei şi la botez, ci a şi hirotonit episcopi şi preoţi, aşa cum făcea şi Sf. Apostol Pavel în călătoriile sale misionare. Astfel se explică faptul că cea mai veche episcopie cunoscută pe teritoriul ţării noastre este cea de la Tomis (Constanţa).

Plecând de la noi, Sf. Apostol se îndreaptă spre sud, până în cetatea Paleopatra din Ahaia (Grecia), unde o vindecă în chip minunat pe Maximila, soţia proconsulului Egheat şi botează mulţimile. Ieşindu-şi din minţi, proconsulul îl întemniţează pe Sf. Andrei, bătându-l crunt, deşi acesta era în vârstă de 80 de ani. Pentru că Sfântul nu voia să asculte şi să se lepede de Hristos, jertfind idolilor, îl condamnă la moarte pe cruce şi, pentru a se chinui, îl leagă cu frânghii pe-o cruce în formă de X. Poporul îl iubea şi cere eliberarea lui, dar Egheat se arată neînduplecat. Ultimele sale cuvinte sunt o rugă fierbinte către Mântuitorul: „Primeşte Doamne Iisuse Hristoase în pace sufletul meu, căci acum este vremea a veni şi a Te vedea pe Tine cel dorit.”

Sfintele sale moaşte s-au împărţit în timp între bisericile creştine, iar sfântul său cap se află astăzi aşezat la loc de cinste în biserica ce-i poartă numele din Patras, Grecia.

(sursa principală:  „Sfinţi dacoromâni şi români” de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu)

Trei ceasuri în iad

Plămădeală, Antonie  – Trei ceasuri in iad, Editura Media Concept, Sibiu, 2004, [editia a 4-a], format: 13 x 20 cm, 352 pagini, ISBN : 973-86769-1-6.

Puţini ştiu că debutului în volum al celui care va deveni Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, îi este pricină un roman, Trei ceasuri în iad, apărut mai întâi la Editura Eminescu, Bucureşti, 1970 (ed. a II-a, 1993, 303 pp. si ed. a III-a, 1995, 303 pp.). În anul de graţie 1970, Inaltpreasfinţia Sa urma cursurile doctorale la Heythrop College de lângă Oxford, specializându-se în teologie şi filosofie; revenind în ţară, este numit secretar-şef al Institutului Teologic din Bucureşti, însă, până la sfârşitul anului, Sfântul Sinod îl va desemna episcop-vicar patriarhal (27 dec.), primind titlul de “Ploieşteanul”. Coordonează sectorul Relaţii externe, precum şi sectorul economic şi Comisia de pictură bisericească, fiind, în paralel, şi rector al Institutului Teologic din Bucureşti (1971-1974). La 9 decembrie 1979, este ales Episcop al Buzăului (înscăunat 13 ian. 1980), iar, la 10 ian. 1982, devine Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului (înscăunat 7 febr. 1982).

Iată ce ne spune bine-cunoscutul critic şi istoric literar, Mircea Tomuş despre carte: Romanul Trei ceasuri în iad reprezintă o îndrăzneaţă şi inspirată parabolă a fenomenului totalitar; dar acestei elogioase aprecieri trebuie să i se adauge, de îndată arătarea importanţei planului pe care se joacă, în această carte, drama puterii discreţionare. Pentru că, înainte de a fi o carte despre dictatură, acest roman ni se pare a fi una despre conştiinţă şi valorile ei. Omul, în esenţialitatea sa de suflet şi conştiinţă, evaluat în preţul său de pasiuni, sentimente, afecte, aspiraţii şi, împreună cu toate şi deasupra tuturor, de iubire, este miza lui centrală, cota finală pentru care se încinge bătălia forţelor lui interne.
Am spune numai jumătate de adevăr, despre această carte, dacă ne-am limita numai la bogata ei încărcătură ideatică şi problematică; gânditor profund şi vizionar inspirat în orizontul determinantelor de acest fel, autorul ei probează din plin şi înzestrarea de a le deosebi şi chiar de a le contura el însuşi formele şi figurile prin care sunt chemate să populeze universul imaginar. Harul lui de romancier-demiurg se probează în arhitectura imaginativ vizibilă a romanului, în care drama agresiunii împotriva conştiinţei de sine este întruchipată într-un sugestiv şi pasionant joc de măşti; roman de probleme şi idei, Trei ceasuri în iad nu se consumă exclusiv la nivelul dezbaterii teoretice, deşi, adesea, ciocnirea punctelor de vedere încălzeşte pagina până la incandescenţă. O tramă narativă sigură, bine întemeiată în simplitatea ei, desprinsă, desigur, din simplitatea de granit a marilor texte tradiţionale, dar şi în iscusita “intrigă” de natură cvasipoliţistă, care captivează atenţia şi o face prizoniera lecturii până în finalul care se aşază pe mai multe trepte de imprevizibilitate, îmbogăţesc şi probează acest har; încât a numi romanul Părintelui Antonie unul din puternicele romane ale literaturii române nu este decât a-i recunoaşte dreapta măsură.

Prezentarea m-a făcut, involuntar, să-mi reamintesc teoria freudiană. E adevărat că idul sau sinele, aspectul pulsional al personalităţiii umane, monştrii inconştientului, constituie ceea ce este cel mai profund şi definitoriu pentru fiinţa umană? Cu alte cuvinte, în adâncul său cel neştiut, omul este rău şi toată viaţa trebuie  să lupte şi să-şi înfrâneze instinctele? Întrebarea este desuetă azi, avea să demonstreze unul din discipolii săi şi o pleiadă de mulţi alţii. Cred că era desuetă din momentul formulării ei, căci ceea ce este cel mai profund în om este însăşi legătura lui cu Dumnezeu, aşezată pe suportul raţiunii.

Lupta cu monştrii există, e foarte reală şi intensă, dar nu ne defineşte umanitatea. Devenim eroi doar prin coparticipare. Căci conştiinţa, ca  asumare a fiinţei şi manifestată prin experienţă personală, nu poate fi împlinită la modul absolut decât prin raportare la o fiinţă desăvârşită. Iar Dumnezeu este, înainte de toate, cel mai intim şi constant partener de comunicare şi axul devenirii umane.

Ceea ce demonstrează, cu har, părintele Antonie, este că monştrii se zvârcolesc în voie în conştiinţa dislocată din legătura ei cu sacrul, ceea ce constituie întreaga dramă a modernităţii. Exacerbarea raţiunii ca obiectivare a realului nu este altceva decât o moarte in spiritu şi o cădere în absurd. În acest caz, ceea ce percepe şi concepe omul nu este o lume raţională, ci golită de sens, aşa cum afirmă şi personajul principal al romanului,  că, “fără Dumnezeu am fi apariţii ciudate şi dispariţii stupide” pe acest pământ.

Sunt suma lucrurilor pe care mi le amintesc despre mine, este un citat care ar putea fi mottoul acestei cărţi remarcabile. Dictatura ca atentat la memoria colectivă nu are niciun efect asupra omului conştient de existenţa sa, asupra omului dilematic şi căutător, ci, din contră, stârnindu-i angoasele, îl împinge să găsească răspunsuri. Iar răspunsul este – pentru Freud, ca şi pentru comunism!- unul singur : iubirea.

Omul nou, prototip al unei societăţi uniformizate, alcătuită din marionete, nu este nici individ, nici persoană. Este o clonă, un product ratat. Prin iubire însă, el îşi recâştigă condiţia paradisiacă. Conştiinţa sa se manifestă plenar doar în deschiderea către Dumnezeu şi, prin el, către celălalt.

Cât despre Rai şi iad, nu rămâne decât să citiţi printre rânduri …

Vezi şi Cărţi dragi

Dumnezeu în exil. Despre Iezechiel 1 (3)

Intertextul

În această etapă de analiză, este necesară evidenţierea nucleelor semantice ale textului şi, mai ales, a modului în care se interferează cu literatura anterioară, cu practica ritualică şi cu tradiţia iudaică. Se întrevăd legăturile dintre arhetipurile imaginare producătoare de sens şi contextul livresc sau concret în care se nasc.

Iezechiel are revelaţia carului de foc, merkabah, simbolizând teofania “gloriei lui Dumnezeu”, kābǒd. Imaginea venirii lui Iahve, şezând pe heruvimi, în ajutorul poporului său are o lungă tradiţie în Codul Preoţesc, fiind în egală măsură semnul judecăţii, cât şi al gloriei lui Dumnezeu.

Influenţa Codului Preoţesc asupra profetului este evidentă şi din folosirea unor formule sterotipe ca: Aşa grăieşte Domnul!”(Iez.2,4), “Aşa zice Domnul Dumnezeu”(3,11; 5,5) sau “Şi vor cunoaşte că Eu sunt Domnul”(6,10) , dar şi din locul revelaţiei care este râul Chebar, ale cărui ape mereu curgătoare vor fi asigurând locul curat al descoperirilor divine într-o ţară a spurcăciunii.

Imaginea venirii lui Dumnezeu în slavă a fost înţeleasă chiar de primii cercetători ca mângâiere şi încurajare a poporului lui Israel. Într-o ţară străină de a lor, păgână, departe de Templu, Iahve Îşi face simţită prezenţa, demonstrând atotputernicia Sa. Este prima viziune în care imaginea gloriei Sale nu mai este direct legată de cea a Templului. Într-o cronologie a cărţii, observăm că viziunea are loc într-o perioadă când prezenţa lui Iahve încă stăruia în Templu. Poate de aceea, El nu vine din/în Ierusalim, ci din ceruri. Se înţelege astfel că robia şi prăbuşirea Templului, mai târziu sunt semne ale mâniei lui Dumnezeu şi ale pedepsirii poporului căzut în idolatrie. Iezechiel e ales de Dumnezeu să vestească poporului acestea.

Norul (furtuna) şi lumina de fulger sunt cunoscute încă din Ieş.19,1-urm; 24, 9-10, ca teofanii, aşa că în Iez.1 se reiterează devotamentul lui Dumnezeu faţă de poporul ajuns iarăşi să rătăcească iarăşi prin pustiul străinătăţii.[1] Furtuna sugerează cel mai vădit ipostaza de luptător a lui Dumnezeu, în toate viziunile profetice fiind corelată ideii de judecată pe care Dumnezeu o înfăptuieşte (Am.1,2,; Mih.1, 2-7, Is.59, 15-20) asupra Israelului mişelit. Şi focul sugerează aceeaşi “mânie” a lui Dumnezeu şi instrument al pedepsei Sale- II Paral. 22, 15, Ps 92, 3, dar şi la Is. 56,15-16, fiind explicit asociat judecăţii divine.

Norul transformă tabloul descris, static,  într-unul dinamic. Arcul (curcubeul) nu este aici semn al războiului, aş cum ar sugera forma sa şi asocierea cu săgeţile, ca aură de lumină a lui Iahve, ci tocmai un semn al reconcilierii ca în legământul făcut cu Noe.

Tronul lui Iahve apăruse şi în viziunea lui Miheia din II Regi, 22, 19-22. Divanul ceresc se întrunise atunci penru a hotărî vina lui Ahab, deci pentru a-l judeca. Is.6 este similar lui Iez.1, respectiv 10, şi face parte din aceeaşi chemare profetică a lui Iezechiel ca “glas” al lui Dumnezeu ce anunţă pedeapsa/judecata, pe care Rolf Knierim o numeşte “teofanie a judecăţii”[2]. Cerurile se deschid-imagine similară cu Is. 54,1- şi-I permit lui Iahve să coboare. Neclaritatea scopului este lămurită odată cu asocierea imaginii furtunii.

Carul ceresc arată o concepţie interesantă la un popor nomad care se stabilise într-o ţară cu relief colinar şi care era nevoită să importe cai din Egipt. Trebuie să fie o influenţă egipteană sau asiriană, în care carul nu trebuie legat neapărat de-o atitudine  marţială, ci chiar de o accesul la înălţimi ca în II Reg. 6, 14-17 unde cai şi caleşti de foc umpleau muntele din jurul lui Elisei. Merkabah are în alcătuirea lui roţi, care-i asigură mobilitate, mişcându-se înăuntrul şi în afara norului teofanic. Ea trebuie pusă în legătură cu judecata dreaptă a lui Iahve care se face cunoscută poporului Său, chiar dacă acesta s-ar găsi în Şeol sau în Rai, în vârful muntelui Carmel  sau pe fundul mării (Am 9, 1-4). Mobilitatea norului e legată şi de Iez 5,2 unde profetului i se spune că o treime din părul său trebuie tocat şi spulberat în vânt, semn al împrăştierii poporului lui Israel printre neamuri. Şi Iez. 12 14 se referă la biruinţa lui Iahve şi împrăştierea duşmanilor în vânt.

Nordul, dincotro vin “norul şi vântul vijelios”, are, în ebraică, răd şpn (ascuns), în înţegerea unanimă de şāpôn, însemnând, deci,“cer întunecat”. Cecilia Grave susţine însă că, etimologic, vine din ugariticul şpn, însemnând “vânt din nord care limpezeşte cerul”, aşa că nu poate fi vorba de un cer întunecat[3], din contră. Nu sunt însă suficiente argumente. Întunericul de la miazănoapte poate fi pus în corelaţie cu partea dedicată lui Gog-Magog, a invadatorilor, şi atunci restaurarea trebuie să înceapă cu spulberarea răului. Se presupune însă şi un element de intertextualitate cu Ier. 1, 14.

Lumina/ strălucirea. G.R. Driver identifică o neclaritate de traducere a textului original: The prophet Ezekiel in his opening vision looked and “behold, a stormy wind came out of the north, a great cloud with a fire infolding itself (marg. flashing continually), and a brightness round about it, and out of the midst thereof as the colour of amber (marg. electrum), out of the midst of the fire.” The problem here is to discover what hašmal, which is translated ηλεκτρου by the LXX and electrum in the Old-Latin Vs. and by Jerome in the three passages in which it occurs really means; for the R.V.’s electrum and amber merely represent the two senses of the LXX’s Greek word [4].

În Biblia Sinodală, traducerea este generalizatoare, ambra e înlocuită cu “un metal în văpaie”. “Eu priveam şi iată venea dinspre miazănoapte un vânt vijelios, un nor mare şi un val de foc, care răspândea în toate părţile raze strălucitoare; iar în mijlocul focului strălucea ca un metal în văpaie.”(1,4) .

Termenul  חשׁמל (chashmal/ khash-mal’) este o derivare incertă, făcând referire la bronz sau la alt metal strălucitor, prin analogie cromatică tradus “ambră”. Nu există însă referiri la ambră în literatura akkadiană, şi nici dovada că ea a fost importată în Palestina mai devreme de secolul VI î.Hr. Varianta electrum pare mai acceptabilă, referindu-se la un aliaj din aur şi argint, păstrând uneori urme de cupru sau alte metale, identificat istoric în secolul VI în Grecia. Din punct de vedere metalurgic, electrumul poate varia cromatic de la roşu aprins la alb incandescent, deci se poate aseamăna cu ambra.

Egiptenii şi chiar babilonienii prelucrau metalele -eg. hsmn “bronz” şi acc. elmesu “alamă”-,[5] aşa că nu sunt destule argumente că Iezechiel nu ar fi fost fost familiarizat cu prelucrarea ei. În literatura asiriană, elmesu folosea drept simbol al strălucirii.

Revenind la textul lui Iezechiel, observăm o cromatică simbolică, ce determină efectele unei reprezentări uluitoare: cerul însuşi e pictat în tonuri roşietice sau aurii. Tronul este din lapis-lazuli sau safir, iar cărbunele norului întunecat asigură un contrast care face ca bronzul să strălucească şi mai puternic. Cerul de jos este din jasper (roşu, galben sau chiar maroniu), cel din mijloc dominat de culoarea azurie a tronului, iar cel superior este din fulgi mari de cadmiu, adică alb argintiu.

Descrierea celor trei niveluri ale cerului pare, aşadar, făcută în termenii familiari unui fierar babilonian care prelucrează bronzul.

Figura “ca de om” este asociată lui kābǒd şi se leagă astfel de tradiţia anterioară a revelaţiei divine (Codul Preoţesc şi revelaţia de pe muntele Sinai), aşa cum observăm şi în Ieş.29,1 ş.u.; 24, 9-11; 34, 29-35; 40, 34-35). Apariţia lui Iahve în nor este expresia judecăţii şi în Num. 14,10-12; 16, 19-21. Iezechiel devine “profet al judecăţii pentru cei care “s-au răsculat”, atitudine ce provoacă judecata. Imaginea aceasta de judecător trebuie înţeleasă însă şi ca un avertisment că se impune o pocăinţă necesară salvării. Accentul profeţiilor lui Iezechiel cade tocmai pe acestă latură: mânia este un act de reinstaurare a dreptăţii şi un mod de reîmpăcare a lui Dumnezeu cu poporul său. În suferinţa provocată de propriile  nedreptăţi, Israel nu e singur, ci vegheat de Dumnezeul lui.

Grey Hubert Skipwith afirmă o influenţă a cultului popoarelor învecinate asupra modului în care e văzut şi înţeles Iahve, de exemplu cultul lui Ba’al. Soarele avea el însuşi o căruţă şi cai şi în II Regi 23,11)[6]

Cele patru făpturi corespund celor patru puncte cardinale. Sunt acoperite cu ochi (referire la miliardele de stele), “fiii lui Dumnezeu” şi obştea lui Iahve. Făpturile se mişcă sau stau pe loc şi, odată cu ele şi aripile; mişcarea lor e simultană cu cea a vânturilor, astfel încât se creează impresia că acelaşi duh le mişcă întru totul. Autorul se fereste de reprezentari antropomorfe de unde precauţia prin expresii de genul ” infatisare”, ” asemanare”, “parand a fi”, “ca un”, “ca o”, “asemenea”. Sugestia omniprezenţei lui Dumnezeu se arată atât în mişcarea aceasta, cât şi în pluralitatea feţelor, pe când sugestia puterii Sale se face prin întruparea fiarelor ca atare. Explicaţia contextual-istorică e determinată de reprezentarea imagistică despre divinitate a oamenilor antici. Poporul lui Israel, care venerase viţelul lui Aron la Betel şi şarpele lui Moise la Ierusalim, trebuie să înţeleagă acestea ca forme ale unicului Dumnezeu. Explicaţia este posibilă şi prin plasarea figurilor pe ornamentele Templului (I Rg.7,29), unde, fără îndoială, Iezechiel trebuie să le fi văzut.


[1] Cf. Zimmerli, Walther-. Ezekiel: The Prophet and His Message (Columbia, 1988), p. 26.

[2] The vocation of Isaiah, VT 18 (1968), pp. 54-55.

[3] The Etymology of Northwest Semitic şapanu, UF 12 (1980), pp. 226-7.

[4]Driver, G. R. –Ezekiel’s Inaugural Vision, Source: Vetus Testamentum, Vol. 1, Fasc. 1 (Jan., 1951), pp. 60-62

[5]Cf. Driver, G. D. –alama  a fost găsită şi în excavaţiile celei de-a treia perioade semitice (1400-1000 î.Hr.) în Palestina şi în depozite din secolul al VI-lea î. Hr. din Rodos

[6]Vezi  Skipwith, Grey HubertThe Lord of Heaven. (The Fire of God; The Mountain Summit; The Divine Chariot; And the Vision of Ezekiel.) . Source: The Jewish Quarterly Review, Vol. 19, No. 4 (Jul., 1907), pp. 688-703

Despre putere şi iubire

       Mă minunez şi eu că mai vin zile, că mai curg, că izvorăsc neîncetat de dincolo de zare. 

       Iubirea adevărată, jerfelnică implică şi mila, dar nu în sensul că îl laşi pe celălalt să vadă lipsa lui de demnitate şi de putere în faţa ta, a celui puternic, capabil de a-l ajuta. Asta ar fi o umilire. 

       Nu. Mila este iubire adevărată când îi dă celuilalt putere.

        *** 

       Un film uluitor – Lista lui Schindler– din care am reţinut o magistrală definiţie a puterii pe care Schindler o spune cu îndrăzneală, uimindu-l pe ofiţerul nazist, Amon Goeth, care, trezindu-se din somn, în bătaia zorilor, tocmai îşi golise mitraliera în curtea lagărului, plină de prizonieri evrei alergând. Obsesia puterii insemna pentru el obligatoriu frică, dominare, ucidere. 
      

         Iată ce vorbesc Schindler şi Goeth: 
      

        Goeth: You know, I look at you. I watch you. You’re not a drunk. That’s, that’s real control. Control is power. That’s power. 
       Schindler: Is that why they fear us? 
       Goeth: We have the fucking power to kill, that’s why they fear us. 
       Schindler: They fear us because we have the power to kill arbitrarily. A man commits a crime, he should know better. We have him killed and we feel pretty good about it. Or we kill him ourselves and we feel even better. That’s not power, though, that’s justice. That’s different than power. Power is when we have every justification to kill – and we don’t. 
       Goeth: You think that’s power. 
       Schindler: That’s what the emperors had. A man stole something, he’s brought in before the emperor, he throws himself down on the ground, he begs for mercy, he KNOWS he’s going to die. And the emperor pardons him. This worthless man, he lets him go. 
       Goeth: I think you are drunk. 
       Schindler: That’s power, Amon. That is power. [gestures toward Goeth as a merciful emperor] Amon the Good. 
       Goeth: [he smiles and laughs] I pardon you.