Calea fericirii
Nimic nu este mai de preţ decât o inimă curată, pentru că o astfel de inimă devine tron al lui Dumnezeu. Şi ce este mai plin de slavă decât tronul lui Dumnezeu? Cu siguranţă că nimic. Dumnezeu spune despre cei cu inima curată: „Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (II Corinteni 6, 16)
Aşadar, cine este mai fericit decât aceşti oameni? Şi de ce bunuri pot să rămână lipsiţi? Nu se găsesc toate darurile şi harismele Sfântului Duh în fericitele lor suflete? De ce mai au nevoie? De nimic, cu adevărat, de nimic! Pentru că îl au în inima lor pe Însuşi Dumnezeu!
Cât se înşală oamenii care caută fericirea departe de ei înşişi, în ţări străine şi în călătorii, în bogăţie şi slavă, în averi mari şi plăceri, în desfătări trupeşti, în lux şi în tot felul de deşertăciuni, care se sfârşesc în amărăciune! Ridicarea turnului fericirii în afara inimii noastre seamănă cu zidirea unei clădiri pe un teren zguduit continuu de cutremure. Curând o astfel de construcţie se va prăbuşi la pământ.
Fraţii mei! Fericirea se află înlăuntrul vostru şi fericit este omul care înţelege aceasta. Cercetaţi-vă inima şi vedeţi în ce stare duhovnicească vă aflaţi! Nu cumva inima voastră şi-a pierdut îndrăzneala înaintea lui Dumnezeu? Nu cumva conştiinţa vă mustră pentru călcarea poruncilor Lui? Nu cumva vă învinuieşte pentru nedreptăţi, minciuni şi neglijarea îndatoririlor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele? Cercetaţi şi vedeţi dacă nu cumva inima voastră a fost umplută de răutăţi şi patimi, dacă nu cumva s-a abătut pe căi nedrepte!
Din nefericire, cel care nu are grijă de inima sa, se lipseşte de tot lucrul bun şi cade într-o mulţime de răutăţi. Alungă bucuria şi se umple de amărăciune şi de frică. Alungă dragostea şi primeşte ura. Alungă toate harismele şi roadele Sfântului Duh pe care le-a primit la Botez şi se face sălaşul tuturor acelor rele care îl fac pe om vrednic de plâns şi de trei ori ticălos.
Fraţii mei! Preamilostivul Dumnezeu vrea ca noi toţi să fim fericiţi, atât în viaţa aceasta, cât şi în cealaltă. Pentru aceasta a întemeiat Sfânta Sa Biserică, ca să ne curăţească de păcat, să ne sfinţească, să ne facă prieteni ai Săi, să ne dăruiască binecuvântările Cerului.
Biserica stă mereu cu braţele deschise, ca să ne primească. Să alergăm repede toţi cei care avem conştiinţa împovărată. Să alergăm la Biserică, căci ea este gata să ridice povara noastră cea grea, să ne dăruiască îndrăzneală către Dumnezeu, să ne umple inima de bucurie şi de fericire.
Sfântul Botez
“Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat!” (Galateni 3, 27)
Ce mare adevăr este exprimat în aceste cuvinte ale Apostolului Pavel!
Creştinii botezaţi nu sunt îmbrăcaţi în omul cel vechi, cu patimile şi cu poftele sale păcătoase, ci în omul cel nou. S-au îmbrăcat în Hristos, Care trăieşte acum în inimile lor. Iar cuvântul „s-au îmbrăcat” nu se referă la un simplu veşmânt exterior, ci la ceva mai profund, la ceva fiinţial şi de nestrămutat.
Prin credinţă şi prin Botez ne îmbrăcăm în Hristos şi devenim fii ai lui Dumnezeu, sfinţi şi desăvârşiţi, dumnezei după har.
Aşadar, am aruncat dinlăuntrul nostru stricăciunea şi ne-am îmbrăcat în nestricăciune. Ne-am dezbrăcat de omul păcatului şi ne-am îmbrăcat în omul dreptăţii şi al harului. Am alungat moartea şi ne-am îmbrăcat în nemurire.
Ne-am gândit însă şi la marile făgăduinţe, pe care prin Botez le-am făcut înaintea lui Dumnezeu? Am conştientizat faptul că suntem datori să ne comportăm ca nişte fii ai lui Dumnezeu şi ca fraţi ai Domnului nostru? Că avem datoria să supunem voia noastră voii lui Dumnezeu? Că trebuie, ca fii ai Săi, să rămânem liberi faţă de păcat? Că trebuie să-L iubim cu toată puterea, din adâncul sufletului şi al inimii noastre? Că suntem datori să-L adorăm şi să însetăm după unirea cu El pentru totdeauna? Ne-am gândit oare că inima noastră trebuie să fie plină de dragoste, astfel încât aceasta să se reverse şi către aproapele nostru? Avem conştiinţa că suntem datori să devenim sfinţi, desăvârşiţi, chipuri ale lui Dumnezeu, fii ai Săi şi moştenitori ai împărăţiei Cerurilor?
Pentru toate acestea avem datoria să ne nevoim, ca să nu ne arătăm nevrednici de chemarea lui Dumnezeu şi să fim alungaţi de la faţa Sa. Da, fraţii mei, să ne luptăm cu râvnă şi cu lepădare de sine, ca să biruim. Nici unul dintre noi să nu-şi piardă curajul, să nu fie nepăsător, să nu se teamă de greutăţile nevoinţei duhovniceşti, pentru că îl avem ajutor pe Dumnezeu, Care ne dă putere să mergem pe calea cea grea a virtuţii.
Nevoinţa duhovnicească
Scopul vieţii noastre este să devenim desăvârşiţi şi sfinţi, fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei Cerurilor. Să luăm aminte ca nu cumva de dragul vieţii acesteia să ne lipsim de cea viitoare, ca nu cumva din pricina grijilor pământeşti să neglijăm scopul vieţii noastre.
Postul, privegherea şi rugăciunea, prin ele însele nu aduc roadele dorite, pentru că ele nu sunt scopul vieţii noastre, ci sunt mijloacele folosite pentru atingerea scopului.
Împodobiţi-vă cu virtuţi! Nevoiţi-vă să alungaţi patimile sufleteşti! Curăţiţi-vă inima de toată murdăria şi păstraţi-o curată, ca să vină Domnul şi să Se sălăşluiască înlăuntrul vostru, ca să vă umple Duhul Sfânt cu dumnezeieştile Sale daruri.
Copiii mei iubiţi, acestea să fie singura voastră preocupare şi grijă. Acestea să fie totdeauna scopul şi dorinţa voastră. Pentru acestea să vă rugaţi lui Dumnezeu.
Să îl căutaţi în fiecare zi pe Domnul, însă înlăuntrul inimii voastre, nu în afara ei. Iar când îl veţi găsi, staţi cu frică şi cutremur, ca heruvimii şi serafimii, pentru că inima voastră s-a făcut tron al lui Dumnezeu. Dar ca să-L aflaţi pe Domnul, smeriţi-vă până la pământ, pentru că El se scârbeşte de cei mândri, pe când pe cei smeriţi cu inima îi iubeşte şi îi cercetează.
Dacă te vei nevoi cum se cuvine, Dumnezeu te va sprijini. Prin nevoinţă ne vedem neputinţele, lipsurile şi greşelile. Nevoinţa este oglinda stării noastre duhovniceşti. Cel ce nu se nevoieşte, nu se cunoaşte pe sine însuşi.
Luaţi aminte chiar şi la greşelile mici. Dacă din neluare-aminte se întâmplă să păcătuiţi, nu deznădăjduiţi, ci sculaţi-vă repede şi cădeţi înaintea lui Dumnezeu, Care are puterea să vă ridice.
Avem înlăuntrul nostru neputinţe şi patimi adânc înrădăcinate. Multe dintre ele sunt moştenite. Toate acestea nu pot fi alungate degrabă, nici prin nelinişte şi întristare apăsătoare, ci prin răbdare şi stăruinţă, cu grijă şi luare-aminte.
Întristarea peste măsură ascunde înăuntrul ei mândria. De aceea este vătămătoare şi primejdioasă şi de multe ori este provocată de diavol, ca să-1 împiedice pe nevoitor în calea lui. Calea care duce la desăvârşire este lungă. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă dea putere! Înfruntaţi cu răbdare căderile voastre, ridicaţi-vă repede şi nu rămâneţi, precum copiii în locul în care aţi căzut, plângând şi tânguindu-vă nemângâiaţi.
Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită. Nu deznădăjduiţi daca se întâmplă să cădeţi iarăşi în aceleaşi păcate. Multe dintre ele sunt puternice, atât din pricina firii, cât şi din pricina obişnuinţei, însă cu trecerea timpului şi prin străduinţă sunt biruite. Nimic să nu vă ducă la deznădejde.
Ispitele
Ispitele sunt îngăduite ca să ni se descopere patimile ascunse, ca să ne luptăm cu ele şi să ne tămăduim sufletele. Sunt şi ele un semn al milei dumnezeieşti. Pentru aceasta, lasă-te cu încredere în mâinile lui Dumnezeu şi cere ajutorul Lui, ca să te întărească în nevoinţa ta. Nădejdea în Dumnezeu nu poate sfârşi niciodată în deznădejde.
Ispitele aduc smerita cugetare. Dumnezeu ştie cât poate răbda fiecare dintre noi şi îngăduie ispitele după puterea noastră. însă trebuie ca şi noi să fim cu luare-aminte, ca să nu intrăm singuri în ispită. Incredinţaţi-vă lui Dumnezeu cel bun, cel tare, cel viu şi El vă va povăţui la odihnă. După încercări urmează bucuria duhovnicească. Domnul ia aminte la cei ce rabdă încercările şi întristările pentru dragostea Sa. Aşadar, nu vă împuţinaţi cu sufletul şi nu vă temeţi.
Nu vreau să vă întristaţi şi să vă tulburaţi pentru cele ce se întâmplă împotriva voinţei voastre, oricât de îndreptăţită ar fi ea. O asemenea întristare arată existenţa egoismului. Luaţi aminte la egoism, care se ascunde sub lucruri îndreptăţite. Luaţi aminte şi la întristarea neaşteptată, care ia naştere dintr-o mustrare dreaptă, întristarea peste măsură este de la vrăjmaşul. Una singură este adevărata întristare, cea care ne cuprinde atunci când cunoaştem bine starea nenorocită a sufletului nostru. Toate celelalte întristări nu au nicio legătură cu Harul lui Dumnezeu.
Îngrijiţi-vă să păziţi în inima voastră bucuria Sfântului Duh şi să nu îngăduiţi vicleanului să-şi verse otrava sa. Luaţi aminte! Luaţi aminte ca nu cumva raiul pe care îl aveţi înlăuntrul vostru să se prefacă în iad.
Rugăciunea
Principala lucrare a omului este rugăciunea. Omul a fost zidit ca să-L laude pe Dumnezeu. Aceasta este lucrarea care i se potriveşte. Numai aceasta explică esenţa sa duhovnicească. Numai ea îndreptăţeşte locul aparte pe care îl ocupă în cadrul zidirii. Omul a fost zidit ca să-L slăvească pe Dumnezeu şi să fie părtaş al dumnezeieştii Sale bunătăţi şi fericiri.
Fiind chip al lui Dumnezeu, însetează după El şi se străduieşte să se înalţe spre El. Prin rugăciune şi cântare de laudă, omul simte bucurie. Duhul său se veseleşte şi inima lui saltă. Cu cât se roagă mai mult, cu atât sufletul său se goleşte de dorinţele lumeşti şi se umple de bunătăţi cereşti. Şi pe măsură ce se desparte de cele pământeşti şi de plăcerile vieţii, se umple de bucurie cerească. Cercarea şi experienţa ne încredinţează de adevărul acesta.
Lui Dumnezeu îi sunt bineplăcute acele rugăciuni care se aduc aşa cum se cuvine, adică având simţământul nedesăvârşirii şi al nevredniciei noastre. Ca să existe însă un asemenea simţământ, trebuie să ne lepădăm cu desăvârşire de eul nostru cel rău şi să împlinim poruncile lui Dumnezeu. Este nevoie de smerenie şi de lucrare duhovnicească fără încetare.
Încredinţaţi lui Dumnezeu toate grijile voastre. El vă poartă de grijă. Nu fiţi mici la suflet şi nu vă tulburaţi. Acela care cercetează adâncurile ascunse ale sufletului omenesc, cunoaşte şi dorinţele noastre şi are puterea să le împlinească aşa cum ştie El. Voi numai rugaţi-vă Lui şi nu vă pierdeţi curajul. Nu socotiţi că, deoarece dorinţa voastră este sfântă, aveţi dreptul să vă plângeţi atunci când rugăciunile voastre nu sunt ascultate. Dumnezeu vă împlineşte dorinţele într-un mod pe care nu-l cunoaşteţi. Aşadar, liniştiţi-vă şi chemaţi pe Domnul!
Rugăciunile şi cererile prin ele însele nu ne duc la desăvârşire, ci Domnul este Cel care ne desăvârşeşte. El vine şi Se sălăşluieşte înlăuntrul nostru când împlinim poruncile Lui. Şi una dintre primele porunci este ca în viaţa noastră să se facă nu voia noastră, ci voia lui Dumnezeu. Şi să se facă întocmai aşa cum se face în Cer de către îngeri, ca să putem şi noi să spunem: „Doamne, nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta, precum în Cer aşa şi pe pământ!”. Aşadar, dacă nu-L avem pe Hristos înlăuntrul nostru, rugăciunile şi cererile noastre ne duc la înşelare.
Pacea
Pacea este un dar dumnezeiesc, care se dă cu îmbelşugare celor care se împacă cu Dumnezeu şi împlinesc dumnezeieştile Sale porunci. Pacea este lumină şi de aceea fuge de păcat, care este întuneric. Un păcătos nu are pace niciodată.
Nevoiţi-vă împotriva păcatului şi nu vă tulburaţi când se stârnesc patimile înlăuntrul vostru, căci atunci când în lupta împotriva lor biruiţi, ridicarea patimilor vi se face pricină de pace şi bucurie.
„Căutaţi pacea cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”.( Evrei 12, 14).
Pacea şi sfinţenia sunt două condiţii necesare pentru cel ce însetează să vadă faţa lui Dumnezeu. Pacea este temelia pe care se sprijină sfinţenia.
Sfinţenia nu rămâne într-o inimă tulburată şi mânioasă. Mânia, când rămâne mult timp în suflet, duce la duşmănie şi ură împotriva aproapelui. Din această pricină trebuie să ne împăcăm îndată cu fratele nostru, ca să nu ne lipsim de Harul lui Dumnezeu care ne sfinţeşte inima.
Cel ce este în pace cu sine însuşi este în pace şi cu aproapele său şi cu Dumnezeu. Un astfel de om este sfinţit, pentru că însuşi Dumnezeu locuieşte înlăuntrul său.
Dragostea
Căutaţi dragostea. Cereţi în fiecare zi de la Dumnezeu dragostea. împreună cu dragostea vine tot binele şi toate virtuţile. Iubiţi, ca şi voi să fiţi iubiţi de ceilalţi. Daţi-I lui Dumnezeu toată inima voastră, ca să rămâneţi în dragoste: „Cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el”(I Ioan 4, 16).
Aveţi datoria să fiţi cu multă luare-aminte la relaţiile dintre voi, să vă cinstiţi unul pe altul ca nişte chipuri sfinte, ca icoane ale lui Dumnezeu. Să nu căutaţi niciodată la trup şi la frumuseţea lui, ci la suflet. Luaţi aminte la simţământul dragostei, căci atunci când inima nu este încălzită de rugăciune curată, dragostea este în primejdie de a deveni trupească şi nefirească, este în primejdie să întunece mintea şi să ardă inima.
Trebuie să cercetăm în fiecare zi dacă nu cumva dragostea noastră nu izvorăşte din plinătatea dragostei noastre pentru Hristos. Cel care priveghează ca să-şi păstreze curată dragostea, va fi păzit de cursele vicleanului, care încearcă încet-încet să prefacă dragostea creştinească în dragoste lumească.
Discernământul
Vă sfătuiesc să aveţi în toate discernământ şi înţelepciune. Feriţi-vă de extreme. Nevoinţa trebuie să se facă cu măsură. Cel ce nu are virtuţi mari şi se nevoieşte asemenea celor desăvârşiţi, vrând să trăiască cu asprime, precum Sfinţii Asceţi, se primejduieşte să fie luat în stăpânire de mândrie şi să cadă. Pentru aceasta, umblaţi cu discernământ şi nu vă irosiţi timpul prin osteneli fără măsură. Amintiţi-vă că nevoinţa trupească este un simplu ajutor dat sufletului, ca să ajungă la desăvârşire. Pentru a ajunge la desăvârşire este nevoie mai ales de nevoinţa sufletului.
Nu întindeţi coarda peste măsură. Să ştiţi că nu puteţi să-L zoriţi pe Dumnezeu să vă dea darurile Sale. Dă atunci când vrea El. Tot ceea ce primim este un dar al milostivirii lui Dumnezeu.
Nu căutaţi să ajungeţi la măsuri înalte prin nevoinţe mari, fără să aveţi virtuţi, pentru că vă primejduiţi să cădeţi în înşelare din pricina mândriei şi îndrăznelii. Cel care vrea harisme şi stări duhovniceşti înalte, fiind încă împovărat de patimi, ca un fără de minte şi mândru, cade în înşelare. Mai înainte de toate trebuie să se ne-voiască pentru curăţirea sa. Dumnezeiescul Har dăruieşte harismele, ca o răsplată, celor care s-au curăţit de patimi. Îi cercetează fără zgomot şi în ceasul când nici nu se gândesc.
[Lupta împotriva] Mândriei
Mândria minţii este mândria satanică, care îl tăgăduieşte pe Dumnezeu şi îl huleşte pe Sfântul Duh. Din această pricină se şi vindecă foarte greu. Este un întuneric adânc, care împiedică ochii sufletului să vadă lumina care se află înlăuntrul său şi care duce la Dumnezeu, la smerenie, la dorirea binelui.
Mândria inimii însă nu este rod al mândriei drăceşti, ci ia naştere din diferitele stări şi întâmplări: bogăţie, slavă, cinstire, daruri sufleteşti şi trupeşti (inteligenţă, frumuseţe, putere, îndemânare şi altele). Toate acestea îi fac pe oamenii lipsiţi de minte să devină trufaşi, înfumuraţi, însă fără să ajungă atei. Aceştia de multe ori sunt miluiţi de Dumnezeu, înţelepţiţi şi îndreptaţi. Inima lor se smereşte, încetează să mai caute slava deşartă şi astfel se tămăduiesc.
Lucrarea duhovnicească care să vă preocupe să fie cercetarea inimii voastre. Nu cumva se cuibăreşte în ea, ca un şarpe veninos, mândria, patima care dă naştere multor rele, care omoară virtuţile şi înveninează totul? Trebuie totdeauna să fiţi cu luare-aminte faţă de această răutate luciferică.
Cred că nu greşesc dacă spun că toată preocuparea noastră duhovnicească constă în descoperirea şi nimicirea mândriei şi a odraslelor ei. Dacă ne izbăvim de ea şi se sălăşluieşte în inima noastră smerita cugetare, atunci le avem pe toate, căci acolo unde se află adevărata smerenie, se află adunate şi toate celelalte virtuţi care ne înalţă până la Dumnezeu.
Nobleţea duhovnicească
Creştinii au datoria, după porunca Domnului, să devină sfinţi şi desăvârşiţi. Desăvârşirea şi sfinţenia se întipăresc adânc mai întâi în sufletul creştinului, iar de acolo îşi pun pecetea asupra gândurilor, dorinţelor, cuvintelor şi faptelor sale. Astfel Harul lui Dumnezeu, care se află în suflet, se manifestă şi în purtarea exterioară.
Creştinul este dator să se poarte faţă de toţi cu nobleţe. Din cuvintele şi faptele sale să se răspândească Harul lui Dumnezeu, care sălăşluieşte în sufletul său, astfel încât să se facă arătată viaţa sa sfântă şi să fie slăvit Numele lui Dumnezeu.
Cel care este măsurat în cuvinte, este măsurat şi în fapte. Cel care îşi cercetează cuvintele pe care urmează să le spună, îşi cercetează şi faptele pe care urmează să le săvârşească şi niciodată nu va trece peste hotarul bunei şi virtuoasei purtări.
Cuvintele insuflate de Har ale creştinului au întotdeauna delicateţe şi nobleţe. Acestea sunt cele care dau naştere dragostei şi aduc pace şi bucurie. Dimpotrivă, vorbirea în deşert naşte ură, vrăjmăşii, supărări, certuri, tulburări şi războaie.
Aşadar, totdeauna să avem nobleţe. Niciodată să nu iasă din gura noastră cuvântul rău, cuvânt care nu este dres cu Harul lui Dumnezeu, ci totdeauna cuvinte bune care vădesc nobleţea cea întru Hristos şi starea noastră sufletească bună.
Doxologie
Creştinul este dator să-L slăvească pe Dumnezeu, atât cu trupul, cât şi cu sufletul său. De altfel amândouă aparţin lui Dumnezeu şi, prin urmare, nu are dreptul să le necinstească şi să le strice, ci să le păstreze sfinte şi să se folosească de ele cu multă recunoştinţă.
Cel ce îşi aminteşte că trupul şi sufletul său aparţin lui Dumnezeu, se poartă faţă de ele cu evlavie şi cu frică sfântă, păstrându-le curate de toată întinăciunea, petrecând într-o continuă comuniune cu Acela Care le sfinţeşte şi le întăreşte. Omul îl slăveşte pe Dumnezeu cu trupul şi cu sufletul său mai întâi atunci când îşi aminteşte că a fost sfinţit de Dumnezeu şi s-a unit cu El, iar apoi, când îşi uneşte voia sa cu voia lui Dumnezeu, astfel încât să împlinească totdeauna voia Lui cea bună şi desăvârşită. Un astfel de om nu trăieşte pentru sine însuşi, ci pentru Dumnezeu. Lucrează pe pământ pentru împărăţia lui Dumnezeu. Îl slăveşte în toate pe Dumnezeu, în cuvinte şi în fapte. Faptele sale, care sunt săvârşite spre binele aproapelui, sunt prilej de slăvire a numelui lui Dumnezeu. Viaţa sa străluceşte de lumină dumnezeiască şi se face astfel povăţuitor către Dumnezeu pentru cei care încă nu L-au cunoscut.
Sfântul Nectarie al Pentapolei, Învăţături, trad. din limba greacă de ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2008 (TEXT INTEGRAL)
“Ca cel dintre Apostoli mai întâi-chemat şi lui Petru frate adevărat, Stapânului tuturor, Andreie, roagă-te, pace lumii să dăruiască şi sufletelor noastre mare milă” (Tropar)
Instrumentul acestei străpungeri, în tot Vechiul Testament, este binecuvântarea care se dezvoltă foarte natural în rugăciune de mulţumire în Noul Testament, pentru că acum plinătatea harului şi a adevărului, Hristos, locuieşte printre noi (Io 1,17 şi 14). Hristos este Cel Binecuvântat, binecuvântarea în persoană, harul însuşi coborât, întrupându-se, în interiorul oricărui lucru şi eveniment: spaţiul şi timpul, istoria este templul lui. Dacă nu ne unim, clipă de clipă, cu acest „adevăr”, atunci aparenţele, suprafaţa vieţii nu încetează să ne mintă: trăim în iluzia şi tenebrele ignoranţei. Talmudul spunea deja: Cel care se foloseşte de această lume fără a binecuvânta profanează un lucru sfânt!
Creându-l pe om după chipul lui, Dumnezeu a înscris în genele celulelor noastre această binecuvântare fundamentală, ea este fondul memoriei noastre care urcă până la Adam. A binecuvânta viaţa aşa cum este, înseamnă a ne bucura de ea deplin la cel mai înalt grad, înseamnă a coborî în această memorie care devine astfel conştiinţa vie a binecuvântării primordiale pe care Creatorul a depus-o pentru veşnicie în golul misterului persoanei noastre şi al existenţei noastre! Binecuvântarea îşi are deci rădăcina în bucuria creatoare a lui Dumnezeu. A creşte „de la chip la asemănarea divină”, care este singurul sens al vieţii, „programul” Ei; înseamnă a deveni noi înşine binecuvântare aşa ca Dumnezeu, care este „Cel Binecuvântat” în persoană. În profunzimile fiecărei fiinţe, Dumnezeu imprimă această vibraţie voioasă; fiecare cântă nota lui într-un mod unic şi se alătură imensei polifonii a universului. Nu există decât o singură mare vibraţie în univers, este bucuria, şi nu există decât o singură manieră de a trăi, aceea de a ne acorda acestei tonalităţi juste a creaţiei. Numai acest mare Da în faţa vieţii, o deschide pe aceasta spre Aventura care merită să fie trăită şi permite străpungerea spre dincolo tuturor riscurilor. „Fiţi după chipul Meu” vrea să spună: „Fiţi vii, fiinţe de comuniune şi de fecunditate, fiinţe de bucurie!” aceasta este scânteia primară a Iubirii creatoare care, prin toată istoria biblică, va căuta să adune oamenii pentru a-i duce până la consumarea Legământului, unde Binecuvântatul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, va fi totul în toţi.
Sfântul Grigorie Palama se opune energic oricărei devieri de la Tradiţie şi stabileşte cu îndrăzneală prima- tul oamenilor asupra îngerilor. Dualitatea structu- rală spirit/ trup face din om o fiinţă completă, aşezată în fruntea tuturor creaturilor.
Hristos îi dă omului posibilitatea de a acţiona, fapt care este efectul decisiv al tainei Mirungerii. Sfântul Grigorie de Nyssa insistă asupra puterii omeneşti de a stăpâni. Rege, preot şi profet – prin harismele sale, omul este un fel de demiurg. Preexistenţa ideală a esenţelor cosmice şi a arhetipurilor universale aflate în Dumnezeu conferă o valoare cu totul specială acţiunii acestor “lucrători cu Dumnezeu”. “Căutaţi Împărăţia lui Dumnezeu, grăbind venirea Zilei Domnului” (II Petru 3, 9-12); înseamnă: “pregătiţi” germinaţia ei secretă. E vorba de acele “naşteri” în ordinea credinţei, care ne sunt cu putinţă. Ele dezvăluie şi ordonează mersul cuvenit al istoriei, înclinând lumea – astfel pregătită şi coaptă – spre a doua venire a Domnului. Purificată prin asceză, marea dragoste este de fapt destinul omului. “Tandreţea ontologică” pe care marii mistici (Sfântul Isaac, Sfântul Macarie) o arată oricărei creaturi – fie ea reptilă sau chiar demon – este însoţită de un mod iconografic de a contempla gândul divin dincolo de transparenţa lumii, de a pătrunde în cochilia cosmică, pînă la sâmburele sensului. Acesta este izvorul specific Ortodoxiei, originea umanismului maximalist pe care se sprijină neclintitul ei optimism. “Consideră că – după Dumnezeu – fiecare om este ca un Dumnezeu”. “În chip euharistie – spune Sfântul Maxim- dumnezeiescul Stăpân îi hrăneşte pe oameni cu gnoza scopurilor ultime ale acestei lumi”. Precum o imensă parabolă, lumea permite lectura Poeziei divine înscrisă în chiar firea ei. Imaginile din parabolele evanghelice, sau materia cosmică a Sfintelor Taine, nu sunt întâmplătoare. Până şi lucrurile cele mai simple corespund unui scop foarte precis. Totul este icoană, asemănare, participare la iconomia mântuirii, totul este imn şi cântec de slavă, “În sfârşit – scrie Paul Claudel – lucrurile nu mai sunt mobilierul unei închisori, ci al unui templu”. Darurile şi harismele hotărăsc vocaţia omului: “a cultiva” imensul câmp al lumii, a înnoi toată gama artelor şi ştiinţelor, în scopul de a construi o existenţă umană demnă de Dumnezeu. Aceasta nu se poate întemeia decât pe acea slujire în care Biblia nu se vede doar un serviciu social, ci un act de vindecare, un semn de restaurare a echilibrului. Este comuniunea tuturor oamenilor adaptată deopotrivă noutăţii absolute şi dorinţei supreme despre care ne vorbeşte Apocalipsa.
Bucuria Darului 