Jurnal de călătorie : Patmos (3)

Duminică, 24 octombrie, 2010

14.20, Patmos

Casa cu pisici. Zi foarte caldă, ca vara la noi. Am fost la Liturghie, de dimineaţă. Intenţionam să mergem la Evanghelismos, o mănăstire de maici un pic mai departe de Chora. Cartierul e însă aşa de strâns, încât nicio străduţă, aşa strâmtă cum e, nu lasă să se vadă vreun drum lăturalnic. Pare un labirint de case, bine adunate şi fortificate de zidul gros, ca de cetate. Aşa că, pe moment, m-am gândit să rămânem la slujbă la Chora, unde e tot mănăstire, dar de călugări, şi unde mai fusesem şi-n prima zi, joi, când a fost sărbătorit ctitorul, Sfântul Hristodul. Poarta mănăstirii era închisă însă, deşi trecuse binişor de 8, când era afişat că se deschide. Niciun clopot, nicio cântare nu răzbătea până la noi, aşa că am luat-o la picior spre Peşteră. E a treia oară când ajungem aici, deşi nu credeam că o să revenim. Am fost şi ieri, pentru că Jacob ne spusese că e slujbă, însă se făcuse decuseară, unindu-se la Priveghere, Vecernia cu Litia,  Miezonoptica şi Utrenia. Azi am ajuns chiar foarte repede, pe o potecă pietruită care tăia pieziş dealul şi care ne-a uşurat mult coborârea, scurtând timpul. Am ajuns pe la sfârşitul Proscomidiei (era cam 08.30-08.40).

Peştera ne-a primit cald. Nu exagerez deloc, locul chiar are o căldură tainică. Pietrele acelea, roci vulcanice, par să păstreze ceva din incandescenţa ascunsă a pământului. Îţi voi spune imediat de unde le vine mai degrabă căldura, deşi, cu siguranţă, ţi-ai dat seama.

This slideshow requires JavaScript.

Sfântul Ioan, ucenicul care L-a iubit pe Hristos mai presus de sine, care nu L-a trădat şi nu L-a părăsit nicicând, stătea, foarte bătrân fiind, la aproape 100 de ani, şi se ruga într-o zi de duminică. Atunci a auzit glasul Domnului Care l-a strigat, glas ca de tunet, vuind în spatele lui şi, întorcându-se, o lumină puternică, asemănătoare fulgerului, a despicat piatra peşterii, tăind-o de-a curmezişul, şi-a crăpat-o în 3. Glasul părea să iasă din această despicătură şi Ioan L-a văzut pe Fiul Omului cu o altă faţă, aşa cum în vechime, Îl văzuseră Isaia şi Iezechiel. Faţă de vedenia lor profetică, de neînţeles cu mintea omenească, Sfântul Ioan, care Îl ştia bine pe Hristos, Îl recunoaşte, în duh, ca fiind Cel/ Cei Care stătea(u) între cele 7 sfeşnice. Iată cum scrie el:  ” Şi m-am întors să văd al Cui este glasul care vorbea cu mine şi, întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur. Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe; În mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui. Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Şi El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului. Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie după acestea.”

Povestea peşterii mi-a spus-o Jacob, gazda noastră, un om credincios. Mărturia o are, prin tradiţie orală, de la monahii locului. Peretele Peşterii Apocalipsei arată vădit şi locul unde piatra s-a despicat în 3, şi crăpătura ce taie, de-a curmezişul, tavanul. Locul unde a stat capul Sfântului, căzut în somn adânc, căci fusese ca orbit de lumină, este o mică scobitură în granitul peşterii. La fel şi locaşul unde a pus mâna, când s-a sprijinit să se ridice.  De cum s-a trezit, l-a chemat pe Procor şi i-a dictat ceea ce avem azi în Cartea Apocalipsei. Ambele locuri sunt marcate de aure metalice, argintate şi ceruite pe marginea dinăuntru.

Am atins cu sfială, dar şi cu dor, piatra aceea despicată, gândindu-mă la iubirea Domnului Care ne-a dat cuvânt prin Ioan, spunându-ne nouă toate câte o să ni se întâmple şi avertizându-ne să nu cădem în amăgire. Mă gândeam şi la ce inimă trebuie să fi avut Ioan, să încapă în ea atâta har ca să-L vadă pe Dumnezeu în slavă, să-L “perceapă” ca Treime, taină de nepătruns cu mintea. Uimitoare inocenţa şi iubirea, uriaşă credinţa lui, ca a bătrânului patriarh Avraam, care, ştiindu-L pe Dumnezeu Unul, “vedea” că este Trei. La fel ne spune şi Sfântul Grigorie de Nazianz, că Unime şi Treime deopotrivă Se arată sufletelor ce se înalţă, smerite fiind.

(Va urma)

Vederea orbului. Scurt comentariu la Ioan 9, 6

          

Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. (Ioan 9, 6)

Orbul din naştere vădeşte lucrările cele tainice, aşa cum Însuşi Mântuiorul explică:  Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu – In. 9, 3

Însemnătatea duhovnicească a pildei, ne arată Sfântul Nicolae Velimirovici, constă în deschiderea ochilor duhovniceşti, căci orbul ajunge să-L cunoască pe Vindecătorul său drept Domn şi Dumnezeu – In. 9, 33; 38. Hristos ar fi putut deschide ochii orbului prin cuvânt, aşa cum l-a înviat pe Lazăr din morţi,  prin punerea mâinilor sau chiar prin atingerea veşmântului, ca pe femeia cea cu scurgerea de sânge, dar a vrut să arate în fapta Lui că ţărâna, care nu este altceva decât trupul nostru, chiar în starea de cădere suferită prin păcat, se poate ridica la vederea cea duhovnicească, prin puterea Sa dumnezeiască şi prin lucrarea Duhului Sfânt izvorâtă din baia binecuvântată a Botezului, aşa cum sugerează şi numele scăldătorii Siloamului care înseamnă trimis: Domnul a scuipat pe pământ, a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului, ca şi cum ar spune: “Iată că din scuipat batjocorit şi din ţărână, din tină batjocorită, el îşi va primi vederea trupească şi va vedea. Dar cum va primi vederea duhovnicească? Gândiţi-vă mai mult la duh decât la trup, căci trupul este veşmântul şi arma duhului.” În chipul acesta, Domnul a mai vrut să amintească ucenicilor despre facerea omului din ţărâna pământului. Atunci El a dovedit că El este Ziditorul care a făcut trupul omului din ţărână, atunci când a făcut ochii orbului din tină. Domnul a mai vrut să arate ucenicilor cum curge puterea Sa Dumnezeiască din duhul Lui […] Aceasta este singura împrejurare din Evanghelie în care Domnul Se foloseşte de lucruri făcute în facerea minunilor Sale. Poate că Domnul a voit prin aceasta să cinstească natura zidită.[1]

Lucrarea este teandrică, întrucât orbul voia să-şi dobândească vederea, a crezut şi a ascultat cuvântul dumnezeiesc, împlinindu-l fără a se îndoi sau cârti. Dacă s-ar socoti înţelesul duhovnicesc mai larg al întregii întâmplări, s-ar putea spune că omul născut orb reprezintă întreaga omenire, şi Scăldătoarea Siloamului Îl reprezintă chiar pe Domnul, care a fost trimis din cer, pentru a da înapoi vederea întregii omeniri, care orbise din pricina păcatului, cu ajutorul apei vii a Duhului Sfânt, prin sfinţirea Botezului.[2]

Aceeaşi explicaţie o întâlnim şi la Sfântul Teofilact al Bugariei: ducându-se la scăldătoare, care nu este altceva decât chip al lui Hristos, orbul nu a îndepărtat tina, ci aceasta i-a împlinit lipsa, făcându-i-se ochi, organul de simţ cel mai complex şi cel mai sensibil. Aşa cum a făcut ochii orbului, Hristos dovedeşte că a făcut tot omul, trup şi suflet înţelegător, din pământ şi cu puterea gurii Lui, căci dacă în Fc. 2, 7 e vorba de suflare, aici este salivă: Că a scuipat jos, şi tină făcând, a uns ochii orbului, arătând prin taină, că El este cel Ce şi pe Adam din tină l-a făcut. Că a zice cum că Eu sunt Cel ce am făcut pe Adam greu se părea ascultătorilor, iară prin lucru arătându-se aceasta, nu li se mai arăta împotrivă. Pentru aceasta şi din tină a făcut ochii, după chipul acela al zidirii, cu carele şi pe Adam l-a zidit. Şi nu numai a format ochii, nici numai i-a deschis, ci şi a vedea le-a dăruit, care este semn că şi sufletul i l-a insuflat în Adam. Că sufletul nelucrând, ochiul măcar de ar fi şi întreg, nu va putea vedea vreodinioară. […][3]

Mântuitorul îl vindecă pe orb şi ne dezvăluie lucrarea Lui dintru început. Tatăl care a voit să facă pe om după chip şi asemănare este Unul cu Fiul şi Duhul: “Mie Mi se cade să lucrez lucrurile Celuia Ce M-a trimis”. “Mie”, zice, Mi se cade să Mă arăt pe Sinemi, şi să fac lucruri care pot să Mă dovedească, că aceleaşi fac care şi Tatăl. […] Că precum Hristos este Piatră Duhovnicească, aşa este şi Siloam Duhovnicesc, şi precum pârâul acesta al Siloamului fără de veste şi cu înspăimântătoare se arăta cu oarecarea repejune înfricoşată, aşa şi venirea Domnului ascunsă fiind şi de îngeri neştiută, pe tot păcatul cu puterea îl îneacă.[4]

---

[1] Sfântul Nicolae Velimirovici – Omilii şi predici, vol. 3, trad. Graţia Lavinia Constantineanu – Lungu, publ. şi tip. în Marea Britanie de Lazarica Press, 1996, pp. 30-33

[2] Ibidem.

[3] Sfântul Teofilact al Bulgariei – Comentar la Evanghelia de la Ioan, Edit. Pelerinul Român, Oradea, 1998, pp. 240- 241.

[4] Ibid. pp. 239- 241

Jurnal de călătorie : Patmos (2)

Mă întorc la arhitectura miniaturală şi tradiţionalistă, la terasele cu case alb-albastru, ca steagul grec, la liniştea insulei, la simplitatea oamenilor, pescari şi păstori de capre. Unele lucruri au rămas neschimbate de mii de ani. Mă gândeam ieri, privindu-l pe pescuitorul de caracatiţe că tot aşa trebuie să fi fost şi Andrei şi Petru, când i-a văzut Mântuitorul pe mal, descâlcindu-şi năvoadele şi le-a spus : “Veniţi după Mine!”. Iar ei au lăsat totul şi L-au urmat. De ce e inima noastră aşa de îndărătnică, aşa de murdărită, de înălţată în deşert ca o stâncă? M-am gândit mereu că Dumnezeu e acelaşi, cu fiecare, aceeaşi iubire pe care o are pentru Maica Sa, pentru Ioan, pentru fiecare din noi o are, căci Mâinile Lui ne-au plămădit şi ne-au crescut şi suflare de viaţă El ne-a dat şi cu baia naşterii din nou ne-a născut a doua oară întru viaţă veşnică. Fiecare om primeşte însă pe cât îşi pregăteşte inima sa, pe cât se smereşte şi se curăţeşte pentru a-L cunoaşte pe Domnul.

This slideshow requires JavaScript.

Uite, de pildă Pantelimon! Ce inimă şi ce credinţă! Harul era deasupra lui dinainte de a se boteza, căci necunoscându-L pe Hristos decât din auzire, inima lui L-a râvnit, a râvnit desăvârşirea şi deja Duhul îl aureolase şi aştepta nunta… Iar mila lui pentru tânărul cel mort a fost atât de mare, credinţa lui în Hristos aşa de puternică, inima lui aşa de curată, încât rugăciunea a lucrat şi, nebotezat fiind încă, Hristos S-a îndurat şi l-a înviat pe cel mort, spre slava Sa.

Am mai auzit, în mod similar, că rugăciunea unei desfrânate, încă murdară de păcatul ei, dar plină de smerenie, rugăciune cu lacrimi, plină de milă şi de iubire pentru cel suferind, a dezlegat cerul şi Dumnezeu S-a îndurat. Nu pentru virtuţi, nu pentru eforturile noastre ne răsplăteşte Domnul, ci pentru onestitate, pentru curăţia gândului (şi, dacă e gândului, nu e şi a a trupului? ), a inimii, pentru milă şi iubire de semeni, mai ales pentru credinţa totală în El şi-n puterea Cuvântului, pentru credinţa că Hristos este Dumnezeu, Stăpânul nostru, Domnul Vieţii şi Biruitorul morţii. Pentru că e BUN.

Aici, pe malul mării (între timp, ne-am apropiat de ţărm, de mare şi, privind-o, fără voie încep să  mă gândesc la viaţă, la moarte, la Dumnezeu), gândul e mai aproape de esenţe. Marea aceasta mare seamănă cu viaţa, cu sufletul nostru. Are multe nuanţe, mereu în consonanţă cu cerul, freamătă şi cântă uneori. Se înalţă în furtuni, se încălzeşte şi e blândă pe vreme bună, sub mângâierea soarelui. Mi-aduc aminte de vremea când marea mă speria. Mi se părea că e un animal uriaş, inteligent, demonic, care mă cheamă, vrăjindu-mă, în adânc. Acum mă emoţionează. Mă gândesc la Cel Care a făcut-o şi la docilitatea ei atunci când I-a auzit cuvântul. Mă gândesc la rostul ei, la devenirea ei, la dragostea care zace în ideea de mare. Uite, de pildă acum, când ea-mi vorbeşte de Dumnezeu. Ca orice lucru purtător de Logos, piesă din marele puzzle, mediator, pedagog, revelator de sensuri. Da, lumea e o taină, dar cele ce sunt pentru noi, nu pot fi decât aici şi acum şi mereu în schimbare. Existenţa lor e relativă şi, de fapt, ele există şi prin noi. Independent de Dumnezeu şi de om, îşi pierd sensul. Marea aceasta mare cu o infinitate de nuanţe, de la maron, verde, turcoaz, bleu, bleumarin, cu creste albicioase de val, e un poem scriptural, un psalm, un verset… Revelaţia naturală şi supranaturală sunt una, se întrevăd una prin alta. Iconomia divină e reprezentată prin cuvânt în Scriptură, prin lucruri, în Cosmos, şi prin toată devenirea lui. Destinatarul mesajului e omul. Când spun că marea nu are existenţă fără om, mă gândesc la raţiunea lui, la comunicarea şi la dialogul lui tainic din cămara sufletului său. Dacă n-aş şti că există mare sau ce înseamnă ea, pentru mine n-ar fi deloc. Iată, viaţa mea ar fi mai săracă, ternă, alienată. Marea şi-ar continua existenţa ei obiectivă, dar fiind doar un lucru, ar deveni brusc absurdă, o formă fără fond. De aceea, trebuie să înţelegem, prin toate lucrurile create de Domnul (şi de om, întoarse către El), că acestea nu sunt decât mărturii ale marii Sale iubiri.

Jurnal de călătorie : Patmos (1)

Joi, 21 octombrie, ora 18.00

Stau pe-o bancă deasupra mării, înconjurată de rugi galbeni, uscaţi, ce năpădesc bolovanii prăvăliţi peste tot din munte. În faţă, un cartier micuţ al insulei, dincolo de Skala. Probabil casele unor bogaţi sau chiar hosteluri, acum închise, la sfârşit de sezon. Miroase şi aici a toamnă, a fum şi pământ. Dar e un altfel de parfum, o mireasmă salină. Ascult marea, foartă blândă aici, în golful acesta micuţ şi curb ca o scoică. E cald încă pentru aceeaşi perioadă a anului în ţară. A fost frumos şi azi, şi ieri.

Primesc îmbrăţişări şi daruri, dar nu ştiu să mă bucur de ele cu adevărat. (…) În jurul meu se petrec taine, mă las învăluită de ele, dar nu mă pătrund. Le privesc: locuri, oameni, lucruri sunt atât de minunate, încărcate de sens!

E minunată toamna în Patmos. Oraş insular, portul  Skala e aşezat în terase, coborând uşor spre mare. Case albe, fără acoperiş, cu ferestre albastre, croite fără cusur sau dreptunghiulare blocuri maron, beige, crème, cu încadraturile ferestrelor vopsite în nuanţe închise. Flori, multe flori, ca umbrare ori decorative, leandri şi iasomie îmbătătoare. Mai sunt de un soi, al cărui nume îmi scapă şi care nu miros, dar a căror culoare purpurie te înalţă de-a dreptul, făcându-te să te simţi în vechi basme orientale.

23.36

Camera 4, în Vila Zacharo. Patronul şi recepţionerul pensiunii, dl. Jacob (!), ne-a aşteptat  ieri în port la 02.05 a.m. Într-adevăr, cum îmi scria şi părintele P., totul a mers “şnur”. Am plecat din Atena la 19.00 şi am ajuns la 02.05 în  Patmos, după ce am făcut o scurtă oprire în Siros. (…)

Vineri, 22 octombrie, ≈ 15.30

(…) Vreau să povestesc de-amănuntul tot ce am trăit zilele astea, pentru a nu pierde sensul timpului, pentru a-l păstra viu în amintire. (…)

Sâmbătă, 23 octombrie, 10.10 a.m

This slideshow requires JavaScript.

Casa cu pisici. M-am trezit devreme, după o noapte agitată, în care mă trezeam adesea, din cauza frigiderului care făcea un zgomot teribil. Jacob, gazda noastră, despre care zic că este un evreu ortodox, ne spusese că la 7.30 e slujbă la Peştera Apocalipsei. Am aşteptat 20 de minute autobuzul şi tocmai când voiam să plecăm, a venit. Şoferul, un bătrân mucalit, ne-a luat cei 3 euro, fără să taie bilet, iar la coborâre ne-a întrebat dacă suntem din Constanţa şi a arătat aşa, un gest ca o mângâiere pe faţă, în semn că româncele sunt femei frumoase …

 Am ajuns la Peşteră, dar nici ţipenie. Doar îngrijitorul a venit să arunce un ochi, mirat că ne vede iar. Un om, pe care îl văzusem aşteptând cu noi în staţia de autobuz, grăsan, ţinând în mână o pungă de plastic, transparentă, în care era ceva de mâncare şi două pâini, găsise o ocazie şi, plecând mai devreme decât noi spre Peşteră, ne aştepta acum la intrare. Era vânzătorul de la pangar, uimit de faptul că ne terminaserăm aşa de repede vizita.

Autobuzul tocmai cobora de la Chora şi şoferul cel mucalit a oprit, fără să-i facem semn, şi ne-a luat înapoi spre Skala. Am mai căutat biserici, căci auzisem clopotele bătând, dar nu am găsit. Cea din port era închisă. Mă gândeam că sâmbăta, în ţară, sunt parastase. Să fi încurcat Jacob zilele?

Acum sunt aici, cu F., la un restaurant părăsit de pe ţărm: CASA CU PISICI, aşa-i spunem. Am fost şi ieri, la prânz şi am stat aici o grămadă. În faţă e marea, destul de liniştită… Am văzut un pescar, cam modern, ce-i drept, care legase un năvod minuscul de 2 pietre; înăuntru i se adunaseră o sumedenie de caracatiţe mai mici şi mai măricele. A venit, le-a spălat pe fiecare cu grijă şi le-a dus acasă: cina lui.

Nu ştiu dacă m-aş plictisi în Patmos. Tind să cred că da. Dacă aş fi singură, da. Oamenii ăştia au o viaţă simplă: trăiesc din turism şi din peşte. Mai cresc capre. Totul, cu excepţia portului, pare prins într-un timp arhaic, din vremurile biblice, dar şi din trecutul nu foarte îndepărtat de acum o jumătate de secol.

De plidă, la ferestre nu vezi perdele. Multe case au un soi de “perdeluţe” care acoperă jumătate de geam, brodate sau croşetate cu igliţa, din macramé beige. Oamenii sunt foarte primitori, chiar calzi, ca acest Jacob, care este un om credincios şi drept. Gândeşte-te, ne-a aşteptat în port la 2 noaptea! “Vorbiserăm” noi cam pe fugă, într-un mail, în urmă cu 2 săptămâni, de întâlnirea asta, dar ar fi putut să se schimbe, să uite, să intervină altceva… Apoi, ne-a dus imediat, cu maşina, la mica lui pensiune, deşi ar fi trebuit să mai zăbovim , căci se aştepta să mai vină un cuplu. Camera e destul de modestă, dar nici nu ne trebuie altceva: 2 paturi destul de largi, veioze mici, clasice, baie minusculă cu aerisire prin acoperiş, oglindă, scaune, măsuţă scundă din lemn de pin. Fereastra dă spre o mică străduţă, care, în 100 de m, coboară în port.

Ieri, stăteam în mica lui curte, boltită cu vie, şi au venit 2 călugări : unul bătrân cu un potcap înalt, tipic grecesc, şi altul mai tânăr, cu o cipilică neagră. Au trecut pe la Jacob, nu că aveau treabă cu el, ci pentru că era frig afară şi ştiau că acolo vor găsi, cu siguranţă, cafea, ceai ori ciocolată fierbinte.  M-am dus să iau binecuvântare, dar  se pare că niciunul nu era preot. Cel bătrân mi-a întins, totuşi, mâna, să i-o sărut, şi m-a întrebat, în greacă, de unde sunt. I-am răspuns în engleză că din România şi s-a bucurat. Au mai stat puţin la masa de vizavi, au băut repede şi-au plecat.

Toţi grecii se bucură când le spunem că suntem românce. Când ne-am întors din Aigina, ne-a întrebat, la fel, cel care tăia biletele pe ferry-boat: “Sunteţi franţuzoaice?” “Spanioloaice?” “Nu, românce!” şi a avut o exclamaţie de bucurie, întinzând braţele. Celelalte naţii îi păreau de departe şi străine, dar românii parcă erau fraţii lor (!) Oare ce ne leagă altceva mai strâns decât ortodoxia? Grecii sunt încă un popor credincios. Am simţit că, întrucâtva, ortodoxia coincide cu fiinţa lor naţională, ca şi la noi. Nu sunt secularizaţi întru totul, deşi, şi aici se tinde spre ritualism.

(Va urma)