3. Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti
Promotorii unor învăţături şi practici noi, exponenţi ai falsului misticism, străini de Tradiţia şi de Duhul Bisericii Ortodoxe, sunt adesea oameni nelămuriţi în probleme de morală, de credinţă şi de viaţă bisericească. Alteori însă, ei sunt de-a dreptul impostori care folosesc minciuna ca metodă de îmbogăţire materială şi de alterare a bunei credinţe a oamenilor cu care ei vin în legătură [În general, prorocii mincinoşi aduc cu ei o serie de erezii doctrinare şi de practici cu care se manifestă în public. De exemplu, prorocii cu iz oriental aduc cu ei teoriile eretice ale predestinaţiei şi reîncarnării, teorii nelipsite din suportul doctrinar al celor care se ocupă cu yoga, astrologia, bioenergia, radiestezia, parapsihologia, etc.; pentru toţi aceşti oameni rătăciţi există încă şansa şi calea revenirii în sânul Bisericii: lepădarea definitivă de diavol (şi de toate lucrurile lui) şi unirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine şi virtuţile creştine.]
3.1. Tipul patologic
Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocaţie mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei, activ, având numeroase „convorbiri cu Dumnezeu” şi „vedenii de sus” prin care îşi alimentează mândria cu învestirea pentru misiuni importante, chiar pentru omenirea întreagă. Între aceşti autointitulaţi „proroci”, unii sunt psihopaţi confirmaţi de ştiinţa medicală, iar tratarea lor necesită şi o intervenţie clinică (tratament, internare în spital). Alţii însă, a căror boală nu e întotdeauna şi pentru toţi evidentă, se dau drept reprezentanţi ai unei spiritualităţi autentice, cucerindu-şi adepţii prin convingerea puternică în ceea ce spun, convingere susţinută şi prin manifestări exterioare agresive, uneori chiar ridicole şi prin „reţete” proprii de spiritualitate. Totdeauna se dau pe sine drept mari personalităţi [mesageri, trimişi speciali, mediumi] şi ţin neapărat să fie consideraţi ca atare, mergând uneori, până la sacralizarea propriilor persoane şi obiecte (delir de grandoare). Au adesea „vedenii în duh” sau „convorbiri cu îngeri”, despre a căror valoare nu se consultă niciodată cu Biserica şi pe care niciodată nu le raportează la reperele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Duhurile cu care comunică le dau un fel de autonomie în cele spirituale, întărindu-le convingerea propriei infailibilităţi, astfel încât ajung să se propovăduiască pe ei înşişi, şi nu pe Dumnezeu [profetesa” Vassula este un exemplu grăitor. Toate cărţile ei sunt pline de manifestările unui duh care are nevoie să se prezinte de fiecare dată şi care o încurajează, stimulându-i mândria. Toţi aceşti „aleşi” ignoră voit sau nu mărturisirea Sfântului Apostol Pavel: „Nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos!” (2 Cor. 4,5)]. Unii ca aceştia nu cunosc nimic despre smerenia adevărată, despre dreapta socotinţă, despre deosebirea duhurilor, virtuţi absolut necesare oricărui creştin drept-măritor. Toţi aceşti „proroci”, având „comunicări directe cu Dumnezeu”, se cred mai presus chiar şi de Sfânta Scriptură pe care o folosesc ca să-şi argumenteze „misiunea”, făcând, de obicei, propagandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar logica, bunul simţ şi omenia, provocând mari crize sufleteşti în ascultătorii naivi şi nepregătiţi şi aproape terorizându-i cu propriile obsesii şi nelinişti. Lângă ei nu ai sentimentul seninătăţii, al odihnei şi al bucuriei pe care-l trăieşti la întâlnirea cu un om îmbunătăţit, ci o teribilă încrâncenare şi teamă; sunt făcători nu de pace, ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating fanaticii, manevraţi clar din umbră de duhurile viclene care-i aruncă în excese şi exagerări cu totul străine de viaţa Bisericii.
3.2. Tipul primitiv, credulul
Tipul primitiv, credulul este omul sănătos la minte şi la trup, dar care, din motive de neputinţă intelectuală, este aproape totdeauna ignorant; deseori, se mulţumeşte cu „lămuriri” strâmbe şi poate fi ucenic credincios al unui „proroc” de tipul întâi. Totuşi, se poate îndrepta mai uşor, se poate educa prin cateheză. În predicile lui, acordă prioritate unor lucruri minore ca regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte, de respectarea ad litteram a unor rânduieli bisericeşti; obsedat de tipic, are o credinţă neluminată de raţiune, consumând excesiv cărţi şi cărticele apocrife (gen Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului, îndoielnica scriere Evanghelia după Toma, etc.). De aici, groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de „reţete sigure” care circulă între cei de-o stare cu el. Credinciosul „primitiv” este robul formelor care fără Duh sunt moarte, fără sens; iar practicarea automată, exterioară, riguroasă şi fără cârtire a acestor reţete devine atunci un act de magie. În fond, atenţia omului îi este deviată de la întâlnirea conştientă şi vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici care prin ele însele pot oferi senzaţia falsă a unei vieţi cât se poate de religioase. Astfel, omul se poate desfigura treptat, reducându-şi demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puţin bisericeşti) fără a-şi lumina gândirea cu înţelesul lor. Se crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuţia corectă şi la timp a formulelor din reţetă, după care îşi poate lua libertăţi morale, apărat de faptul că această împăcare e astfel sigură şi uşoară. Tipul primitiv, frecvent printre habotnici şi neinstruiţi, printre sectanţii extremişti şi adepţii vechiului calendar la noi, nu-i poate afecta totuşi, pe oamenii care au o cultură şi pregătire religioasă cât de mică şi obişnuitul bun-simţ românesc. El poate antrena, însă, mulţimi rămase încă la o mentalitate înapoiată şi poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece strâmbă cu totul spiritul larg, înţelegător şi iubitor al Ortodoxiei. „Dacă tipul patologic trebuie internat şi vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la îndemână.” Deseori credincioşii cu cunoştinţe religioase reduse, mai ales femeile exaltate şi căutătorii de sfinţi la tot pasul, incapabili să discearnă duhurile, îl ajută pe un astfel de „propovăduitor” să ajungă „vedetă duhovnicească”, mai ales dacă cel urcat în „top” e călugăr. Reţetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoţilor mireni (chiar dacă aceştia sunt trăitori autentici, ireproşabili, ai Ortodoxiei), iar numele-i ajunge unitate de măsură a evlaviei.
3.3. Impostorul
Impostorul sau „misticul” mascat vine cu gândul precis de a induce în eroare persoana şi valoarea sa, simulând sfinţenia pe care, de fapt, n-o poate realiza, prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul lui (diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, aşa şi acesta vine ca un Hristos, ca profet, ca om sfânt şi luminat. Impostorul şi făţarnicul, „lupi îmbrăcaţi în haine de oi” (Matei 7, 15), simulează şi, totodată, deformează (discreditează) conţinutul doctrinar al Ortodoxiei,urmărind intenţionat înşelarea bunei-credinţe a celorlalţi. Resortul interior care-i stimulează avântul şi perseverenţa, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate, pe lângă interese materiale, ce nu sunt deloc de neglijat. Prin felul de a vorbi, de a se mişca, de asimula minuni, de a profeţi, impostorul face „scamatorie” spirituală, dezbinând credinţa şi derutându-i pe credincioşi; el începe în Biserică, dar sfârşeşte în afara ei. Impostorul se foloseşte de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii şi al credincioşilor, ci doar pentru folosul propriu. Toate persoanele pseudoduhovniceşti care apar peste noapte, provocând şi promovând curente (mişcări) de evlavie falsă, se „recrutează”, în general, prin imitaţie; cei care cad victime învăţăturilor şi practicilor unor asemenea „prooroci mincinoşi” fac dovada credulităţii şi a comodităţii (leneviei) lor duhovniceşti, a necunoaşterii elementare a dreptei credinţe, a Tradiţiei ortodoxe autentice şi a netrăirii ei.
4. Demascarea şi combaterea „falşilor mistici”
Omul cu adevărat duhovnicesc nu-şi face şi nici nu încurajează la alţii reclama propriilor virtuţi; „poziţia sigură în spiritualitatea ortodoxă este cea din smerenie; aceasta este, de fapt, criteriul ei absolut. Cei care au fost şi au rămas în smerenie au putut să se bucure de daruri duhovniceşti reale, au putut să le păstreze şi i-au putut ajuta şi pe alţii cu ele. Peaceştia îi impune Însuşi Duhul Adevărului, Duhul Bisericii întregi Care lucrează printr-înşii, Duh care respiră nevăzut şi discret prin toată lucrarea lor, iar sentimentele pe care le angajează în credincioşi nu cad sub cenzura îndoielii. Dacă un asemenea om are şi o vocaţie misionară, el o întreprinde cu sfat, fără grabă, desfăşurând-o progresiv, în timp, fără publicitate, fără „eu” la orice pas şi fără adunare de „partizani”. De aceea, din momentul apariţiei unui nou „proroc”, se cuvine ca Biserica, prin preoţii şi învăţătorii ei, să-l cerceteze şi să-l caracterizeze în public imediat, după criteriile următoare: 1) în legătură cu persoana lui: dacă este sau nu sănătos la minte, smerit, evlavios, bun cunoscător al Ortodoxiei, lipsit de patimi; 2) în legătură cu mesajul lui: dacă nu e în contradicţie cu datele Revelaţiei dumnezeieşti, dacă nu are contradicţii interne, dacă nu inovează, dacă e moral, dacă e serios şi limpede; 3) în legătură cu urmările prezente sau eventuale pe care le-ar putea avea promovarea şi propovăduirea lui. Biserica nu trebuie să tolereze sau să aştepte maturizarea cazurilor de fals misticism; extinderea unor asemenea cazuri poate genera secte şi chiar erezii. Nu trebuie îngăduit (atenţie!) ca turma lui Hristos să fie dezbinată! Primul lucru care trebuie făcut după identificarea falsului este contracararea lui cu toate mijloacele misionare pe care rânduiala bisericească le prescrie. Tratativele politicoase şi aşteptarea ca aceşti „proroci” să dea singuri faliment nu sunt indicate întrucât le prelungesc autorizaţia de a înşela. Dialogul şi cateheza cu cei căzuţi în rătăcire sunt metodele principalepentru aducerea lor în perimetrul Ortodoxiei trăite şi explicitate de Sfinţi. În general, într-o formă de fals misticism, inspirată sigur nu de Duhul Adevărului, oamenilor li se oferă noutatea, senzaţionalul, mirajul unor experienţe mai deosebite, accesul la unele „taine” descoperite doar câtorva „aleşi”, aflarea unor profeţii şi chiar exersarea unor „semne şi minuni paranormale”. Aceste experienţe, precum vedem, nu intră în viaţa normală a unui bun creştin ortodox, luminat, care-şi păzeşte sufletul pe drumul lin şi drept al sfinţeniei. Ele de fapt, nu sunt cuprinse în cele nouă Fericiri ale Mântuitorului.
5. Unele practici necanonice
Dacă în evlavia sănătoasă atenţia omului este centrată pe relaţia lui de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii, pe preţuirea celuilalt prin smerirea de sine, în falsul misticism în centru nu mai e loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni, deoarece totul este ocupat de propria persoană închisă în sine, suficientă sieşi, separată de semeni prin mândrie. Iubirea conştientă a lui Dumnezeu şi a semenilor e înlocuită, în consecinţă, şi în planul trăirii liturgice cu anumite practici şi „ritualuri de cult” noi şi nerecunoscute de întreaga Biserică. În Ortodoxie, toate rânduielile liturgice fiind actualizări ale momentelor principale din istoria mântuirii noastre, sunt creatoare de smerenie şi de comuniune între oameni, căci aduc credincioşilor conştienţi harul Duhului Sfânt, harul Duhului Iubirii dumnezeieşti. În toate rânduielile de cult lucrează Însuşi Mântuitorul Hristos – izvorul harului – printr-un dialog iubitor şi raţional cu noi, şi ne angajează şi pe noi la iubire unii pentru alţii. De aceea, să fim clar înţeleşi că nu aprinsul mecanic a 9 lumânări sau acatistele date la 7 biserici simultan sau împlinirea strictă a pravilei de post şi rugăciune cu gura sau intrarea în vreo grupare de „elită duhovnicească” ne ajută automat la mântuire, ci păzirea poruncilor lui Hristos în Duhul întregii Biserici. Mulţi evită pe cât pot Taina Spovedaniei, canonul de pocăinţă şi virtuţile creştineşti absolut necesare mântuirii şi se îndreaptă spre „reţete sigure” de genul „9 masluri” [Mulţi cred că numărul de 9 este mai important decât atenţia lor la slujbă şi decât urcuşul lor moral absolut necesar. ] , „rugăciuni de 9 zile consecutive”, descântece şi tratamente pe la tot felul de ţigănci, proroci, paranormali, etc.
Cu durere, sesizăm astăzi în Biserică o adevărată invazie a păgânismului prin mentalitatea magică prezentă la tot mai mulţi credincioşi. Evitând intenţionat (din motive pur pământeşti) sau nu catehizarea credincioşilor în direcţia creşterii lor morale şi duhovniceşti, unii păstori sufleteşti acreditează şi întreţin o serie de practici necanonice, practici care, pe de o parte, le duc faima de mari „făcători de minuni”, iar pe de altă parte ţin oamenii într-o stare de confuzie spirituală ce degenerează treptat într-o mentalitate magic-fetişistă. „Prin practici de felul acesta nu se mai serveşte opera de educare şi spiritualizare a sufletelor prin religie, ci, sub forme creştine, se serveşte opera de scufundare a lor în imoralitate şi în întunericul şi robia unor puteri obscure care se dezlănţuie prin practici de sugestie şi de magie.” [Preot Prof. Dumitru Stăniloae]
5.1. Exemple
Poate unora dintre practicile enunţate mai jos nu li se poate nega un oarecare folos de moment (e mai mult o autosugestie), totuşi, ele nu pot fi acceptate ca autentic-bune, întrucât sunt fie riscante, fie deviante de la sensul lor real, fie chiar profanatoare ale Tradiţiei autentice. Unele dintre aceste practici sunt întreţinute de către unii preoţi sau călugări, altele de creştini mireni, bineînţeles promotorii lor încadrându-se în tipologia expusă mai înainte. Unele sunt inovaţii şi improvizaţii liturgice [Vezi şi articolul Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, De ce este necesară şi obligatorie uniformizarea liturgică în Biserica Ortodoxă Română, în „Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 225, 15 iunie 1999.], altele sunt deformări voite [toate putând fi denumite generic „născociri popeşti”, nu toate având însă aceeaşi gravitate] ale rânduielilor liturgice consacrate în Tradiţia Bisericii Ortodoxe, altele sunt de-a dreptul „reţete băbeşti” cu origini în vrăjitoria populară. Iată o enumerare a câtorva dintre cele dintâi:
– deschiderea cărţii (sau a Pravilei sau a Psaltirii sau a Sfintei Evanghelii, uneori la sfârşitul Sfântului Maslu) pentru a iscodi viitorul [practică destul de răspândită şi încurajată chiar prin unele mănăstiri. Vezi un răspuns detaliat la Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, Editura Europartner, Bucureşti, p. 175. ], urmată de tâlcuirea fragmentului de text ce cade mai întâi sub ochii „credinciosului” [sensul corect este „credulului”] care, eventual a ţinut trei zile de post negru [vezi şi la Părintele Ilarion Argatu, Sfaturi duhovniceşti, p. 12 (material bătut la maşină, circulă printre credincioşi; acest material se găseşte publicat selectiv şi în „Porunca iubirii”, revistă de spiritualitate creştin-ortodoxă, nr. 5, 6 / 1999 şi 1 / 2000, editată la Sibiu de Asociaţia pentru isihasm). Practici eronate de felul acesta sunt promovate şi de preot Alexandru Argatu, în Viaţa Arhimandritului Ilarion Argatu, Editura Plumb, Bacău, 2000. Sfaturile date în paginile 92-95 şi 120];
– împărţirea de părticele (miride) luate de pe Sfântul Disc şi date „credinciosului” cu menţiunea că „ele sunt mai mari în sfinţenie decât aghiazma şi anafura şi se iau după o zi de post total” [părintele Ilarion Argatu, Sfaturi duhovniceşti] (de unde invenţia asta?);
– oficierea unor „rugăciuni şi slujbe speciale” pentru cei care s-au sinucis [pentru alte detalii puteţi consulta Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujba liturgică, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 269.] , pentru cei morţi în erezie, pentru pruncii avortaţi [părintele Ilarion Argatu, Op. cit., pp. 9-11. Mai circulă printre creştini un „Acatist de pocăinţă” pentru femeile care au făcut avort. Şi prin această producţie specializată pe un singur păcat se poate ajunge la o repetiţie mecanică, exterioară, care creează ideea că prin ea se pot ocoli căinţa inimii, înnoirea vieţii în Hristos şi canoanele Bisericii.], lucru neadmis de Biserică;
– omiterea exorcismelor de la Botez;
– săvârşirea, din comoditate, a Tainei Botezului numai prin stropire sau turnare [practica, din nefericire, este foarte răspândită în Ardeal. „Biserica Ortodoxă nu admite botezul prin turnare sau stropire practicat în bisericile catolice, în cele protestante sau la unele culte neoprotestante” (pr. prof. dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, p. 133)];
– rebotezarea celor bolnavi de epilepsie sau a copiilor „pentru a se alunga răul din om şi casă” sau scoaterea copilului din casă printr-un geam spart, dându-i un alt nume [această batjocorire a Botezului înseamnă nu numai apostazia celor ce săvârşesc fapta respectivă, ci şi consacrarea acelei persoane bolnave diavolului odată cu renunţarea la acoperământul dumnezeiesc. Vezi şi la Preot Alexandru Argatu, Viaţa Arhimandritului Ilarion Argatu, p. 13.];
– „botezul” morţilor [„Nu se botează şi nici nu se săvârşeşte slujba de înmormântare a pruncilor născuţi morţi sau care mor nebotezaţi.” (Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, p. 126).] sau al unor păpuşi sau cârpe pe 7 ianuarie, în locul copiilor avortaţi care-şi „primesc” un nume fictiv de Ion-Ioana (această invenţie este opera „babelor” care descântă şi ghicesc pe la ţară, invenţie preluată şi de unii „popi mincinoşi” care câştigă bine de pe urma ei); cei ce fac un lucru ca acesta sunt aspru mustraţi de către Biserică, prin Canonul 47 al Sfinţilor Apostoli, „ca unii ce-şi bat joc de crucea şi moartea Domnului” [Canonul 47 Apostolic, vezi în Aghiazmatar, Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 14] (practica aceasta este un adevărat sacrilegiu adus Tainei Botezului);
– săvârşirea Spovedaniei în grup la adulţi, uneori rostindu-se doar dezlegarea cea mare urmată chiar de Sfânta Împărtăşanie, fără niciun canon dat cuiva, deşi unii dintre ei nu s-au spovedit niciodată în viaţă [vezi la Preot Simeon Adrian, în Biserica, sectele şi fraţii mincinoşi, Editura Pelerinul, Iaşi, 1998, p. 94];
– săvârşirea mărturisirii păcatelor în faţa icoanei Mântuitorului, fără preot, acesta citind doar dezlegarea finală;
– folosirea doar a epitrahilului la Proscomidie, la Botez sau la Spovedanie de către preotul duhovnic [aceste greşeli şi abateri de la Tradiţie arată ca sunt şi păstori sufleteşti care fac lucrul Domnului cu „nebăgare de seamă” (Ieremia 48, 10), atitudine care le demască un anume dispreţ faţă de rânduiala tipiconală stabilită de Sfinţii Părinţi, dispreţ care se transmite prin imitaţie şi celor păstoriţi de ei (lucru contrar rânduielii din Aghiazmatar, care specifică limpede ca fiind obligatorie îmbrăcarea felonului, ca la orice Sfântă Taină- Pr. Prof. Liviu Streza, Păstrarea unităţii în săvârşirea cultului divin şi importanţa ei pentru unitatea Bisericii Ortodoxe Române. Combaterea inovaţiilor şi practicilor liturgice necanonice, în revista Mitropolia Ardealului, nr. 2, martie-aprilie 1989, p.34)];
– împărtăşirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt în comă sau în agonie sau tocmai au murit (un adevărat sacrilegiu împotriva Sfântului Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos);
– atingerea şi păstrarea (40 de zile) pe sub Sfânta Masă a unor fotografii, acte, haine şi obiecte ca „să se sfinţească” [„Păstrarea lucrurilor care nu au nici o legătură cu lucrarea sfântă care se săvârşeşte în altar este o impietate, un abuz şi o inovaţie liturgică. Altarul, fiind loc de sfinţenie şi destinat pentru un anumit scop, nu poate fi depozit de obiecte personale ale credincioşilor.”Binecuvântarea obiectelor se face prin slujbe specifice (ierurgii) şi nicidecum prin simpla lor păstrare în altar. Aceste exagerări şi abateri de la practica liturgică stabilită de Biserică „degenerează în practici care ne duc cu gândul mai mult la superstiţie şi magie, de care răuvoitorii ne-au acuzat întotdeauna” (Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujba liturgică, pp. 58-59)];
– păşirea cu Cinstitele Daruri peste oameni şi haine (lucru riscant pentru slujitor şi generator de dezordine între credincioşi; în unele biserici, unde se încurajează această practică, la Vohodul mare, în loc de a se păstra liniştea, atunci începe o forfotă necuviincioasă şi tulburătoare);
– atingerea capetelor credincioşilor cu Sfântul Potir de către slujitor (din nou riscul e foarte mare) pentru „a li se ierta păcatele” [nu se cuvine a întreţine o asemenea atitudine magică ce ocoleşte Spovedania şi exersarea în virtuţile creştine;]
– abuzul de pomeniri la Vohodul mare;
– călcarea oamenilor cu picioarele pentru „a scoate diavolii din ei”;
– citirea mai deasă (chiar de câteva ori pe zi) a Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare şi a unor exorcisme apocrife (suspect este că în acestea se pomeneşte mai des numele vrăjmaşului decât al Mântuitorului, iar unii credincioşi evită Taina Spovedaniei) [„Să nu uităm un lucru! Pentru înlăturarea răului din existenţa fiecăruia dintre noi nu este suficientă simpla citire a Molitfelor, ca o citire magică, ci şi dorinţa noastră de a ne elibera de păcat, sub orice formă” (Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, p. 193)];
– miruirea fotografiilor pentru „a le merge bine” celor din fotografii; [practică magică scornită de unele „babe”, dar încurajată şi de câţiva clerici];
– împărţirea de tămâie sau cenuşă din cădelniţă pentru a fi consumate de credincioşi prin mâncare, câteva zile consecutive (riscul intoxicării este evident);
– oficierea unor „slujbe speciale” de „dezlegat (şi spălat) cununiile şi vrăjile” [practici ca: trecerea rochiei de mireasă prin cununii sau punerea ambelor cununii pe cap însoţite de o formulă improvizată de dezlegare universală sunt tot născociri ale unor preoţi (interesaţi nu de mântuirea credincioşilor şi de luminarea lor), născociri ce ţin de magie şi de vrăjitorie populară, după o „semnificaţie” numai de ei ştiută];
– înmormântarea seacă (fără mort);
– condensarea pentru aceeaşi persoană a 2 sau 3 slujbe de pomenire a morţilor într-un singur parastas;
– deschiderea bisericii dimineaţa de către unii tineri şi tinere pentru grăbirea căsătoriei;
– punerea busuiocului sub pernă fetei ca să i se descopere ursitul în vis;
– încurajarea unor forme de evlavie catolică: invocarea lui Anton de Padova, postul în ziua de marţi (chiar de 9 ori consecutiv), mai ales pentru măritişul fetelor, folosirea de statui şi tablouri religioase necanonice [pe lângă multe icoane şi tablouri necanonice, mai circulă printre creştini „adevăratul chip al lui Iisus”, un tablou (modificat pe calculator după fotografia de pe „giulgiul” din Torino) care propune implicit lumii de azi tocmai înlăturarea icoanelor. În plus, acest tablou este folosit chiar şi de „yoghinii creştini” în „meditaţiile” lor];
– acceptarea şi încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a unor vedenii şi vise profetice şi chiar recomandarea pelerinajelor în asemenea locuri „speciale”; [ca în cazurile Maglavit, Noul Ierusalim – Pucioasa, Vladimireşti, Cocoş, Ioneşti, Parepa, Videle, Letca Nouă, Arad, Medjugorje, Lourdes; vezi detalii la Preot Simeon Adrian, Op. cit., p. 123];
–acreditarea în biserică a grupărilor de elită religioasă [ca în cazurile „lucrării” lui Taica Părintele Visarion Iugulescu sau a turmei Sfântului Ilie unde toţi membrii se cred mai buni ca ceilalţi creştini];
– acceptarea şi încurajarea doctrinelor sincretiste şi practicilor de vrăjitorie, radiestezie, bioenergie, yoga, reiki, NPL, parapsihologie, masonerie, astrologie, zodiace, ghicit;
– promovarea unor învăţături şi practici noi legate de isihasm străine de tradiţia filocalică şi chiar profanatoare a ei; aceste noi „proceduri” de isihasm fac casă bună cu păgânismele orientale [ca cele propuse de Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Vasile Andru];
– „oratio mentis” ( vezi şi la Preot Simeon Adrian, Op. cit., p. 56.) şi unele reţete de-a dreptul băbeşti;
– folosirea şi purtarea cărticelelor apocrife ca Visul Maicii Domnului, Epistolia şi Talismanul Domnului, Evanghelia după Toma ş.a.;
– punerea de bani în cristelniţă (chipurile ca să aibă nou-născutul spor la bani);
– ţinerea în mână a mai multor lumânări la Sfânta Împărtăşanie (chipurile pentru cei morţi neîmpărtăşiţi);
– dăruirea unui cocoş preotului slujitor în noaptea de Înviere (chipurile pentru cei morţi „nespovediţi, neîmpărtăşiţi, fără lumânare”);
– aprinderea a 7, 9, 12, 33 lumânări în formă de cruce şi lăsate să ardă în 4 reprize (câte un sfert fiecare) separate prin câte 10 metanii, ultima repriză, obligatorie, fiind la ora 12 noaptea, chipurile pentru îndeplinirea dorinţelor (de parcă Dumnezeu ar fi obligat să-ţi îndeplinească dorinţa în urma acestui ritual fixist); [ vezi şi la Părintele Ilarion Argatu]
– săvârşirea unor „rugăciuni de blestem” (nu de îmblânzire) a duşmanilor, uneori ţinând o lumânare cu flacăra în jos;
– darea în aceeaşi dimineaţă, personal, a 9 pomelnice la 9 biserici, în timpul Sfintei Liturghii [în loc de a sta atent în biserică şi la slujbă, omul se risipeşte cu mintea pe stradă, epuizându-se fizic şi, practic, nefolosindu-se de nicio atmosferă de rugăciune de la bisericile pe la care trece];
– folosirea unor obiecte bisericeşti sau a unor părţi din ele în practicile vrăjitoreşti.
5.2. Observaţii
Asupra acestor practici necanonice (ca şi a altora de acelaşi gen) merită să facem câteva observaţii:
1) Toate aceste practici sunt aşa-zise „tradiţii” locale, variind mult de la un mediu (citadin sau sătesc, intelectual ori ignorant) la altul, unele sunt foarte noi, neacceptate, ba chiar condamnate de Sfântul Sinod (încă din 1952) şi chiar de toţi creştinii cu discernământ.
2) În general, au răspândire între oamenii creduli, neinstruiţi, grupaţi de obicei în jurul unui om –iniţiatorul „tradiţiei”– care este ajutat de un „colegiu” (aceştia îi asigură „capului” publicitatea şi promovarea învăţăturilor şi practicilor inventate de el).
3) De obicei iniţiatorii sunt bărbaţi care-şi iau „libertăţile” şi prestanţa de a inova mai uşor (cad mai uşor pradă duhului rău care le oferă calitatea de „înţelepţi”, „mentori”, „proroci”).
4) Femeile sunt preponderent atrase de asemenea „tradiţii” noi pe care le răspândesc automat, fără a se interesa de raportul lor cu tradiţia autentică a Bisericii Ortodoxe; ele aparţin tipului ignoranţilor şi primitivilor în credinţă.
5) În cazul în care iniţiatorul e preot hirotonit sau, mai ales, călugăr (şi eventual într-o mănăstire faimoasă), credibilitatea prorociilor şi a practicilor scornite de el creşte între aderenţi, între viitoarele victime.
6) Totdeauna sunt forme exagerate de evlavie, având mai degrabă un fond păgân decât unul creştin, care reduc actul credinţei la forma exterioară şi la simplul ritual mecanic, magic. Cei care le practică alunecă în mândria că nu sunt ca ceilalţi creştini, considerându-se mai „iniţiaţi” în credinţă.
7) Folosindu-se de unele tradiţii bisericeşti adevărate, „tradiţiile” necanonice le compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urmă fiind un motiv serios de sminteală pentru intelectuali şi de înjosire a Ortodoxiei de către sectanţi.
8) Ele subminează unitatea liturgică şi de credinţă a întregii Biserici Ortodoxe Române, strecurând chiar învăţături eretice şi creând motive de dispută şi chiar de dezbinare atât între clerici, cât şi între credincioşi.
9) Cei care săvârşesc „exerciţiile” duhovniceşti expuse au impresia că, în mod automat, în viitor„le va merge sigur bine”, creându-şi iluzii şi speranţe deşarte.
10) Desconsideră Sfintele Taine, ierurgiile bisericeşti şi virtuţile creştine, dând întâietate practicilor acestora oculte, exagerând accesoriile şi pierzând din vedere esenţialul însuşi.
11) Principala ofensă este adusă Tainei Sfintei Spovedanii, întrucât oamenii uită că, din pricina păcatelor, Dumnezeu îngăduie încercările şi necazurile. De aceea şi diavolii îi poartă, pentru mândria lor, pe alte drumuri, numai pe drumul pocăinţei nu.
12) Unii îşi reduc întreaga viaţă religioasă la un lanţ de asemenea practici necanonice, lanţ pe care-l străbat inconştient (cu discernământul adormit); au impresia că sunt pe calea mântuirii doar făcând aceste „exerciţii”, permiţându-şi chiar fapte imorale uneori, pentru îndeplinirea lor (de exemplu: multe femei se înghesuie, se ceartă chiar, ca să ajungă să le pună preotul Sfântul Potir pe cap).
13) Cei ce devin dependenţi de aceste tehnici ajung obsedaţi de scrupulozitatea lor, pierzându-şi libertatea de fii prin har ai lui Dumnezeu. Treptat, încrâncenarea şi îngustimea gândirii lor pot avea urmări psihopatologice, mai ales în cazul persoanelor labile psihic.
14) În conţinutul lor nu respiră duhul smereniei şi al iubirii de oameni; nicio tehnică în sine nu deschide omului perspectiva comuniunii, a rugăciunii comunitare, a asumării semenului în iubire. Sunt „exerciţii” individualiste şi reduse la folosul propriu, care agravează boala secularizării şi a individualismului credinţei. Această consecinţă este cea mai gravă, căci, „din cauza înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci” (Matei 24.12) şi mulţi se vor abate de la adevărata credinţă la forme de fals misticism, erezie, idolatrie păgână şi vrăjitorie.
15) Încurajarea mai mult sau mai puţin tacită de către unii preoţi a unor asemenea forme de fals misticism şi practici necanonice este o dovadă de decădere moral-religioasă, pe care înşişi credincioşii n-o pot tolera multă vreme, iar descoperirea neadevărului din ele va însemna atunci şi o gravă deteriorare a încrederii lor în autoritatea preotului şi a religiei [un serios motiv de sminteală pentru credincioşi este comoditatea păstorului care nu-şi pune sufletul pentru oile sale. De aici urmează şi alte două consecinţe grave pentru viaţa parohiei şi a Bisericii întregi: 1) înstrăinarea oamenilor smintiţi de comunitatea credincioşilor şi 2) scăderea unităţii de credinţă şi iubire între parohieni şi preot. De multe ori, sminteala se poate generaliza în mintea multora asupra tuturor preoţilor, cum e cazul „intelectualilor” atei şi al celor deviaţi la secte. Or, preotul trebuie să fie un exemplu de viaţă sfântă şi de înţelepciune, atât pentru credincioşi, cât şi pentru cei ce rătăcesc în afara Bisericii]. Creştinismul, ca religie a Adevărului, nu are nevoie, ba e profund periculos, să fie sprijinit pe minciuni care se dezvăluie rând pe rând ca atare.
16) Toate aceste forme eronate de evlavie trebuie demascate, eliminate şi prevenite prin catehizarea credincioşilor în dreapta şi autentica credinţă creştină, prin educarea unui discernământ minimal care să le permită oamenilor observarea şi evitarea abuzurilor şi a exagerărilor „evlavioase”.
6. Câteva sfaturi duhovniceşti
Deşi pentru fiecare om în parte Dumnezeu are un plan distinct, o chemare şi o lucrare diferită, dorit de Dumnezeu mai înainte de a face lumea, preotul nu trebuie să se mândrească de acest mare har al lui (de mijlocitor pentru oameni), ci să se ostenească pentru a-l face bogat lucrător, înmulţind talanţii ce i s-au dăruit prin curăţirea de patimi şi de neştiinţă, prin jertfire de sine, prin catehizarea şi buna îndrumare a credincioşilor la o viaţă morală superioară – adevăratul izvor al fericirii şi vieţii veşnice. Exemplul personal al preotului stimulează şi pe credincioşi la o sporire în credinţă, în înţelegere şi în bunătate. Preotul, în calitate de apostol (trimis) al lui Dumnezeu, are obligaţia de a fi un exemplu de credinţă şi trăire creştină. El trebuie să lupte din răsputeri pentru sfinţirea propriei persoane şi să-şi pună viaţa pentru credincioşii încredinţaţi lui de Dumnezeu spre păstorire, spre călăuzire pe calea mântuirii. Altfel, de ce a ales această cale? La hirotonia sa, în clipa punerii mâinilor episcopului pe capul său şi la pogorârea Duhului Sfânt asupra lui, tânărul aspirant la demnitatea preoţească trebuie să conştientizeze marea răspundere pe care şi-o asumă şi să ceară, ca de altfel la fiecare Epicleză ulterioară, înţelepciune, dragoste şi smerenie, daruri şi virtuţi dumnezeieşti absolut necesare pastoraţiei autentice. În orice timp şi loc, preotul are datoria să-i înveţe pe credincioşi că, fără împlinirea poruncilor dumnezeieşti viaţa lor religioasă nu este decât o amăgire. Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, împlinirea poruncilor dumnezeieşti fiind izvorul tuturor bunătăţilor.
Credinciosul trebuie să înţeleagă rolul sacramental (sfinţitor) al virtuţilor şi valoarea ascetică a Sfintelor Taine, faptele bune pregătindu-l pe om şi actualizând energiile dumnezeieşti primite prin Sfintele Taine. Omul nu trebuie să stea nesimţitor, crezând că numai Dumnezeu „e obligat” să lucreze. Fără să facă bine altora, omul nu se poate purifica de răutăţi, nu-şi poate depăşi egoismul şi micimea sufletească. Acest lucru îşi are începutul bun la Spovedanie, mărturisirea păcatelor reprezentând startul corect în urcuşul duhovnicesc. Fără aceasta omul rătăceşte încă în închipuire de sine, în diverse forme ale înşelării vrăjmaşului. Unii merg la preot ca la un oracol, aşteptând ca preotul sau Dumnezeu să le rezolve instantaneu problemele. Dar şi mai grav este că unii preoţi chiar se cred învestiţi de sus cu darul clarviziunii, impresionându-i pe cei care vin la dânşii cu diagnostice scurte de genul: „Cutare ţi-a făcut farmece” sau „Aici e un blestem de până la al nouălea neam” sau „Sunt lucruri necurate la mijloc”, urmate imediat de soluţia „Vii la 12 masluri consecutive, dai 7 acatiste la 7 mănăstiri, cumpără de la pangar 40 de lumânări pentru 40 de zile, mir, tămâie, etc.”. În aceste situaţii, „popa” nu se comportă ca un slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor, ci ca un lup îmbrăcat în piele de oaie, care caută să-şi mărească faima şi venitul prin intimidări de genul celor de mai sus. În loc să cerceteze viaţa trecută a oamenilor, explicându-le că necazurile şi încercările prin care trec n-au numai cauze exterioare, şi înmuindu-le inima ca să se smerească şi să-L iubească pe Hristos şi pe semenii lor, iertând tuturor şi nemaipăcătuind, un asemenea „popă” se foloseşte de autoritatea veşmântului preoţesc în folosul personal.
La Taina Spovedaniei, preotul are misiunea de a-l ajuta pe credincios să scoată la iveală nu numai păcatele, mizeriile şi răutăţile făcute (să le vădească paguba vremelnică şi veşnică pe care o aduc omului), ci, mai ales, frumuseţile interioare latente în fiecare om. De aceea,orice om trebuie primit cu delicateţe şi înţelegere, cu durere şi cu dragoste, ajutându-l să iasă din deznădejdea şi din scârba păcatului la lumina întâlnirii cu Dumnezeu cel Bun şi iubitor de oameni. Fiecare credincios trebuie trezit la înţelegerea că Hristos S-a răstignit şi pentru el, că trebuie să ne răstignim şi noi faţă de păcat pentru a învia şi a via împreună cu Hristos. Astfel, fiecare Spovedanie ar trebui să-l facă pe credincios conştient şi de bunătăţile lui interioare, care, cu cât sunt oferite mai mult şi mai dezinteresat altora, cu atât devin mai strălucitoare, deşi nu trebuie să se mândrească cineva pentru asta. De asemenea, preotul trebuie să ţină seama, pentru fiecare caz în parte, de împietrirea sau sfâşierea inimii penitentului, de consecinţele (exemplul rău, complicitatea altora) şi de gravitatea păcatului, şi să aplice epitimia cea mai potrivită. Canonul de rugăciune, post şi milostenie dat credinciosului penitent trebuie să-l ajute pe acesta să iasă din robia păcatelor, să urască păcatul cu toată grozăvia lui şi să-i stimuleze dorul după cele sfinte şi veşnice. Criteriul absolut pentru apropierea credinciosului de Sfânta Împărtăşanie nu trebuie să fie durata canonului (7 ani, un an, o lună) de oprire de la Sfintele Taine, ci intensitatea pocăinţei, a îndreptării, depăşirea egoismului propriu, învierea din propriul mormânt al patimilor, lucru dovedit şi printr-o lucrare corespunzătoare de misiune creştină între semeni. Un credincios care vine la Spovedanie, după ani buni de rătăcire morală, va întâmpina unele greutăţi în înţelegerea şi asumarea propriei condiţii de om păcătos şi bolnav care are nevoie de vindecare. Canonul primit reprezintă tocmai acest tratament de durată mai mare sau mai mică, tratament absolut necesar curăţirii de urâţeniile păcatelor. Canonul, deci, nu este o pedeapsă pentru păcate, ci un tratament pe care şi penitentul trebuie să şi-l asume dacă vrea să se vindece şi să se mântuiască.
Cineva care a rătăcit ani de zile în păcate grele şi are pretenţii să se împărtăşească imediat, considerându-se vrednic de aceasta, va suferi şi mai mult după, dacă preotul duhovnic nu-i va cerne gândurile şi nu-i va elimina, în timp, mândria şi îndrăzneala (atât de păguboase pentru suflet) prin rânduirea unui canon adecvat, prin sfaturi, mustrări şi încurajări. Patimile cultivate ani de-a rândul trebuie scoase prin lacrimi şi nevoinţe, printr-un efort susţinut, conştient şi serios, altfel vindecarea omului şi viaţa lui religioasă nu sunt decât nişte iluzii, iar suferinţa (boala, neliniştea) omului va rămâne pe mai departe netratată. Iată ce cuvânt frumos de învăţătură scrie în Aghiazmatar, la sfârşitul rânduielii Slujbei Mărturisirii: „Pune, dar, de acum început bun, nădăjduind spre Dumnezeu, Cel ce poate să-ţi ajute; şi mai vârtos te păzeşte,ca să nu te întorci la greşelile ce le-ai făcut, ca să nu fii de râs şi batjocură diavolilor şi lumii. Căci păcatele niciun folos nu aduc creştinilor, ci neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de necazuri în această lume; iar pentru cealaltă arvunesc osânda veşnică şi chinul iadului. Drept aceea, datori suntem toţi, mici şi mari, săraci şi bogaţi, cu frica lui Dumnezeu şi cu cucernicie să vieţuim, ca pururea să fim întăriţi cu harul lui Dumnezeu.” Viaţa religioasă a creştinului ortodox, preot (slujitor) sau credincios, trebuie să fie centrată pe Sfânta Liturghie şi nu pe alte pelerinaje, dezlegări sau rânduieli mai mult sau mai puţin improvizate. Rugăciunea comunitară a Sfintei Liturghii are rolul de a întări unirea cu Dumnezeu şi cu semenii. Cei care declară „eu cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică, nu merg la slujbă, nu cred în popi” sunt departe de credinţă, de Dumnezeu, de semeni. Această situare a lor în afara Bisericii şi a Liturghiei le demască mândria şi egoismul personal, răzvrătirea şi comoditatea care le împietresc sufletul. De asemenea, creştinul participant la slujbele bisericii nu trebuie să fie creştin doar duminica, doar când e în biserică (deşi nici aici nu-şi leapădă relele năravuri, ca de exemplu judecata şi bârfirea altora), ci toată viaţa. Eliminarea păcatelor din comportamentul cotidian trebuie considerată un proces permanent, o luptă continuă cu omul cel vechi (al păcatului) şi o afirmare a vieţii şi luminii lui Hristos. De exemplu, patima clevetirii trece neobservată, deşi ea este pricina multor necazuri, nelinişti şi supărări. Aproape toţi oamenii se consideră îndreptăţiţi să-i judece pe alţii, să-i vorbească de rău, să-i calomnieze cu îndârjire chiar, semănând şi cultivând otrava urii atât în sine, cât şi în ceilalţi, răspândind astfel răutatea şi mizeria, în loc să biruiască răul cu binele. Dar, dacă cineva va încerca să postească de bârfă o săptămână (să nu mai vorbească pe nimeni de rău deloc) va putea înţelege cât de spurcată este această patimă şi câtă pace şi bucurie în suflet aduc tăcerea şi rugăciunea pentru alţii. Apoi, mărind perioada nelucrării patimii, aceasta se dezrădăcinează, se usucă, nemaifiind alimentată, iar rugăciunea devine mai curată şi mai spornică. Şi aşa se pot elimina toate patimile, aşa mintea devine mai limpede, mai transparentă voii şi gândirii (înţelegerii) dumnezeieşti. Multă atenţie trebuie avută în cazul păcatelor legate de patima desfrânării, păcate atât de urâte şi de grave înaintea lui Dumnezeu. Mulţi oameni habar nu au că fanteziile erotice promovate astăzi „fără prejudecăţi” de mass-media sunt păcate împotriva firii, iar canoanele Sfinţilor Părinţi referitoare la ele sunt foarte aspre. Omul trebuie conştientizat şi ajutat să iasă din răutatea şi degradarea în care a căzut, înainte de-a ajunge la alte răutăţi şi mai mari (perversiuni, adultere, avorturi, boli grave şi incurabile, unele chiar molipsitoare). Din cauza acestor grave păcate viaţa omului este chinuită şi de multe alte ispite. Trebuie întărită, de asemenea, educaţia creştină din familie şi legătura duhovnicească a năşiei, naşii având răspunderea orientării şi formării creştine a finilor. Azi, foarte rar mai găseşti naşi şi fini care să se întâlnească şi în afară de Paşti şi de Crăciun, în afara obligaţiei de a aduce ploconul de Sărbători. Preotul şi credinciosul angajaţi într-o relaţie de ucenicie duhovnicească nu trebuie să uite niciodată scopul vieţii creştine: dobândirea Duhului Sfânt, agonisirea iubirii de Dumnezeu şi de semeni într-un grad mereu mai înalt. Şi preotul şi credinciosul au datoria de a nu-l sminti pe celălalt, de a nu-l scârbi ori a-l împuţina prin despotism ori neascultare. Şi credinciosul trebuie să se roage lui Dumnezeu pentru duhovnicul său, pentru preoţii şi episcopii Bisericii.
7. Concluzii
Tradiţia autentică de spiritualitate românească s-a păstrat în cuminţenie, în omenie, în lumină şi în simplitate, pe când falsele „tradiţii” (amestecate cu practici păgâne, cu superstiţii, cu magie populară) imprimă omului o agitaţie, o atmosferă ocultă, întortocheată, o imagine răsturnată despre om – comunitate – lume – Dumnezeu, făcând posibilă justificarea unor exhibiţii şi bizarerii străine Ortodoxiei. Ortodoxia pune totdeauna în lumină Adevărul ca Persoană, pe Mântuitorul Iisus Hristos şi iubirea Lui de oameni prezentă între credincioşi, în Biserică, în rânduielile ei sfinţitoare şi mântuitoare. Orice inovaţie, orice abatere de la Sfânta Scriptură şi de la Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, orice „tradiţie” mistică sau practică ce iese din cuminţenia Ortodoxiei este limpede străină de Duhul Adevărului şi deci, nu duce la Adevăr, nu duce la mântuire. De aceea, mai mici sau mai mari, autohtone sau exotice, mai restrânse sau mai răspândite, formele eronate de evlavie (ca mărturii ale existenţei falsului misticism), înainte de a se încetăţeni ca „tradiţii”, trebuie să fie combătute şi eliminate fără rezerve din viaţa duhovnicească a credincioşilor creştini ortodocşi.
un articol de Ieromonahii Adrian Făgeţeanu (†) și Mihail Stanciu (Partea a II-a)
N.B. Cine dorește să citească și prima parte a acestui studiu apologetic, o poate găsi aici: Ieromonah Adrian Făgeţeanu ,Ieromonah Mihail Stanciu – De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale?
Pe de o parte, este biruinţa lui Hristos asupra diavolului, dusă până la sfârşit. Domnul l-a învins pe diavol fiind ispitit în pustie, când l-a atacat faţă către faţă, cu întreita ispitire. Acesta L-a încercat pe Hristos atunci mai ales cu privire la porunca iubirii şi ascultării faţă de Tatăl.
Ce minunat când omul este sincer! Adică când se ia în serios în ceea ce face. Dumnezeu îl ia în serios. Armonia pe care o căutăm şi o dorim este taina lui Dumnezeu. Fiecare om se realizează deplin în ceea ce el are unic. Doar atunci se simte el însuşi. Dar, pe de altă parte, păstrându-şi unicitatea, omul rămâne în armonie cu toţi ceilalţi, cu Dumnezeu, cu semenii, cu natura. Dacă omul se împlineşte în Dumnezeu, nu are cum să fie altfel. Este bine cunoscută comparaţia cu centrul cercului din care pornesc mai multe raze. Cu cât razele se apropie mai mult de centru, cu atât distanţa dintre ele scade şi se unesc în acel punct. La fel se întâmplă şi cu noi, oamenii aflaţi în căutarea lui Dumnezeu.
De aceea este cu totul remarcabilă apariţia în agora publică a unui intelectual creştin de mare rafinament, care nu numai că probează adevărurile credinţei sau susţine demersurile religioase, ci se pune bine merci pe treabă în ogorul Bisericii, se apucă de hermeneutică creştină, descoperă izvoare exegetice remarcabile, pune în valoare retorica teologică răsăriteană, pătrunde în duh patristic la izvoarele parabolelor Mîntuitorului. După ce a scris o carte despre îngeri care poate deveni oricând o lectură obligatorie pentru teologi şi filosofi deopotrivă, scriitorul Andrei Pleşu vine acum cu o abordare fascinantă a parabolelor christice, interpretate în cheie patristică răsăriteană, lipsit de inhibiţiile clericale, însă credincios până la capăt ortodoxiei textelor, surprinse în frumuseţea lor ingenuă şi tainică deopotrivă. Pentru că pildele lui Hristos sunt de fapt fântâni ale infinitului iubirii dumnezeieşti aşezate simplu, neaoş, pe marginea drumului minţii omeneşti, invitându-ne să bem apa cea de nemurire şi să cunoaştem Tainele cerului în firescul de humă al lumii, coborâte smerit pe pământ.
Bucuria Darului 