Sfaturile diavolilor

O carte pentru cei care spun despre ei că sunt drept-credincioşi: pentru cei care se cred înfocaţi apărători şi războinici pentru credinţă, dar şi pentru începătorii  în ale credinţei, pentru cei care sunt credincioşi, dar nu merg la Biserică şi nu iubesc rugăciunea, pentru cei care se roagă şi bat metanii, dar nu-şi iubesc în faptă aproapele, pentru cei deznădăjduiţi de mântuirea lor,  pentru pacifiştii trândavi şi laşi şi pentru credincioşii de ocazie, de toate felurile şi de peste tot.

Am transcris un scurt fragment, cu precizarea că, deşi stilul lui Lewis este cuceritor, nici personajele lui, dracul bătrân şi experimentat, pe nume Sfredelin, şi Amărel, ingenuul lui nepot, nici dialogul lor aparent comic, nu sunt deloc pură ficţiune.

Dragul meu Amărel,

Tare mă minunez de întrebarea ta, dacă e neapărat nevoie ca pacientul să nu afle că exişti. Răspunsul, cel puţin pentru etapa actuală a luptei, ne-a fost dat deja prin înaltă poruncă. Strategia, deocamdată, e să rămânem sub acoperire. Sigur că nu a fost întotdeauna aşa. Ne aflăm, într-adevăr, în faţa unei împovărătoare dileme. Atunci când oamenii nu cred în existenţa noastră, ni se refuză toată plăcerea terorismului pe faţă, şi nici nu mai putem şcoli magicieni. Pe de altă parte, atunci când cred în noi, pierdem grupele de materialişti şi sceptici. Cel puţin deocamdată. Am mari speranţe că vom învăţa în timp util cum să le aducem ştiinţa pe panta emoţionalului şi a mitologicului, astfel încât ceea ce este, de fapt, credinţa dedicată nouă( deşi nu sub numele ăsta) să se insinueze în mintea umană rămasă opacă la credinţa în Duşman. „Forţa vitală”, preamărirea sexului şi câteva aspecte ale psihanalizei ne pot fi de mare folos. Dacă reuşim o dată să ducem la bun sfârşit lucrarea perfectă- magicianul materialist, omul care nu foloseşte, dar venerează cu toată fiinţa ceea ce el numeşte vag „forţe”, asta în timp ce  neagă existenţa „spiritelor” – atunci sfarşitul razboiului va fi aproape. Intre timp, însă, trebuie să ascultăm de ordine. Nu cred să-ţi vină prea greu să-l ţii pe pacient departe de adevăr. Faptul că imaginaţia moderna face din draci nişte figuri mai degrabă comice te va ajuta. Dacă se întâmplă să înmugurească în minte cea mai mică suspiciune că ai exista, sugerează-i imaginea unei drăcovenii cu iţari roşii şi dă-i de înţeles că, de vreme ce nu crede în aşa ceva (metoda e consemnată şi în cele mai vechi manuale), urmează ca nici în tine nu are cum să creadă.

Nu uit promisiunea de a cântări dacă e mai pro­fitabil să facem din pacient un mare patriot sau un pacifist militant. Orice extremă, mai puţin devotamentul extrem pentru Duşman, trebuie încurajată. Nu întotdeauna, fireşte, dar acum da. Când vremurile sunt călduţe şi neangajate, misiunea noastră e să le topim şi mai repede în moliciunea somnului. Când însă vremurile, aşa cum sunt cele de acum,  se precipită şi se destramă, ne revine sarcina să pu­nem gaz pe foc. Orice grupare restrânsă adunată în  jurul unui interes pe care alţii ori îl resping, ori îl ignoră, va fi aţâţată din interior, prin admiraţie reciprocă şi fortificată către exterior printr-o nemăsurată mândrie şi-o ură feroce, susţinute fără jenă în numele unei „cauze” presupus impersonale. Chiar şi atunci când grupul se formează iniţial de dragul  Duşmanului, lucrul rămâne adevărat. Noi vrem ca Biserica să nu se extindă, si asta nu doar ca să rămână puţini cei ce-L cunosc pe Duşman, dar şi pentru ca în cei ce ajung acolo să se nască  sentimentul acelei pioşenii asediate şi al acelui rigorism defensiv care face regula într-o societate secretă sau o clică. Biserica însăşi e, desigur, apărată cu dinţii, şi adevărul e nu prea am reuşit până acum să-i insuflăm toate trăsăturile unei facţiuni; însă facţiunile subordonate din interiorul ei au produs deseori rezultate admirabile, de la partizanii lui Pavel şi Apolos din Corint, până la împărţirea în Înaltă şi Joasă a Bisericii Anglicane.

Dacă pacientul poate fi convins să  protesteze con­secvent împotriva războiului, va deveni automat una dintre vocile unei mici organizaţii lipsite de popularitate, iar în cazul unui novice în ale creştinismului, efectul va fi aproape sigur în favoarea noastră. Dar numai aproape sigur. S-a îndoit el oare serios de justeţea participării la un război drept înainte ca războiul de faţă să înceapă? Este el un bărbat de mare curaj fizic – atât de mare încât să nu-şi pună, mai mult sau mai puţin conştient, întrebări despre moti­vele reale ale pacifismului său? E el în stare, atunci când face paşi spre sinceritate (căci niciun om nu bate tot drumul), să se convingă definitiv că e mânat numai şi numai de dorinţa de a-l da ascultare Duş­manului? Dacă e genul acesta, probabil că pacifismul lui nu ne va fi de prea mare ajutor, iar Duşmanul îl va ţine, cred la adăpost de consecinţele obişnuite ale participării la o sectă. Cel mai bine, în cazul acesta, e să încerci o criză emoţională neaşteptată şi confuză care să-l arunce, încă nesigur, în braţele patriotismului. S-au înregistrat deseori succese cu astfel de convertiri. Dar dacă e genul care mi se pare mie că e, încearcă pacifismul.

Că alege una sau alta, sarcina ta de bază rămâne aceeaşi. Fă-l să înceapă prin a trata patriotismul sau pacifismul ca parte a religiei sale. Apoi ajută-l, sub influenţa spiritului partizan, să ajungă să vadă în el partea cea mai importantă. În fine, întoarnă-l treptat şi pe nesimţite către terenul unde religia devine ea parte a „cauzei”, unde creştinismul rămâne valoros doar pentru excelentele argumente pe care le poate oferi în sprijinul spiritului războinic ori pacifismului britanic. Ce nu trebuie el cu niciun chip să facă e să privească cele lumeşti în primul rând drept material pentru supunere. Odată ce ai făcut din lume un scop şi din credinţă un mijloc, e aproape sigur că l-ai câştigat de partea ta şi prea puţin contează pentru ce anume scop lumesc a optat. E suficient ca demonstraţiile, pamfletele, planurile de bătaie, mişcările, cauzele şi cruciadele să-i devină mai importante decât rugăciunile, slujbele şi milostenia şi omul e al nostru – cu cât e mai „religios” (în termenii de care ţi-am vorbit), cu atât mai definitiv e al nostru. Avem din ăştia cu cazanele pe aici, pe jos.

Cu afecţiune, unchiul tău,

SFREDELIN

Iată prezentarea mai pe larg cărţii, făcută de RADU ILIESCU (click aici), pe care o puteţi găsi la Editura Humanitas, ca text tipărit sau ca audiobook.

Oameni şi stâlpi

Nu vreau să scriu acum despre durerea strigată din vârful stâlpului de un om cu mult mai puţin nebun decât mulţi dintre noi; a fost, într-un fel, util, că s-a urcat pe stâlpul de iluminat, ca să ne aducă aminte cât de ignoranţi şi abrutizaţi am ajuns… Exagerând, mi s-a părut un gest profetic: în inima capitalei, în mijlocul Bucureştilor, hai să zicem, simbolic, al ţării, un om bolnav stă, în mijlocul zilei, pe-un stâlp stins, iar o grămadă de gură-cască îl privesc cu nerăbdare, aşteptând să vadă spectacolul unei morţi absurde. Alţii înjură de mama focului că s-a oprit circulaţia, paramedicii de la ambulanţă au intrat în repaus (la serviciile lor de mizerie, zice-vor, chiar e un bonus o întâmplare de acest gen…), poliţiştii sunt depăşiţi.

Mi-am adus aminte de ce mi-a spus mie odată o profă deşteaptă de franceză, să nu mai fac pe  proasta şi să nu mă mai mir de nimic, absurdul face parte din viaţă. Totuşi, absurdul sau ceea ce receptăm ca absurd nu e deloc ilogic, are propria logică, disjunctă de realitatea acceptată temporar ca normalitate. Asta mă doare, mă arde şi mă înnebuneşte, că “stâlpnicii” aceştia moderni nu mai impresionează pe aproape nimeni, şi nici bătrânii care stau în faţa farmaciilor, de trebuie să faci un efort uriaş ca să le poţi vedea ochii, copiii cu ochi de cafea, de petale de albăstrele, de miere şi de fân, trimişi în lume să capete ceva de mâncare, mamele cu sâni uscaţi, care alăptează pe asfalt…

Până la urmă, astfel de experienţe de martor de gradul I,  devin  cu mult mai personale decât cele proprii, dar sterile. Dacă te circumscrii mesajului lor pozitiv, încep să radieze. Da, există şi un mesaj pozitiv. Nu vreau, în niciun caz, să glorific astfel de gesturi demente ori teribile ale sinucigaşilor de circ, ca “stâlpnicul” nostru, care pot muri din neatenţie, mai degrabă decât de disperare. Dar pentru cititorii în semne, tâlcul e gratis. Ascultaţi-i pe Moromeţi, stâlpii ăia vorbesc!

Dar mai ales ascultaţi-i pe Părinţi! Vorbind despre pilda samarineanului Milostiv, IUBITUL nostru Duhovnic,  Părintele Teofil Pârâian ne învaţă:

“Iubiţi credincioşi,
Credinţa noastră creştină este izvor de fapte bune, ne angajează la fapte bune. “Toate câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor la fel” (Mt.7, 12). Este un cuvânt al Domnului nostru Iisus Hristos. Adică, faceţi ceva pozitiv, să nu ne mulţumim numai să nu facem rău. “Fereşte-te de rău şi fă binele “, zice Psalmistul în programul pe care l-a cuprins el în Psalmul al 33-lea. “Fereşte-te de rău şi fă binele “. De ce nu se mulţumeşte să spună numai „Fereşte-te de rău “? Cineva care nu face rău, nu se poate zice că este într-o stare mai bună decât un mort, pentru că nici mortul nu mai face nici un rău. Omul bun trebuie să facă bine, este făcut spre bine, iar dacă Dumnezeu are milă şi omul trebuie să aibă milă, dacă Dumnezeu are bunătate şi omul trebuie să fie bun, dacă Dumnezeu ştim că este iubitor de oameni şi noi trebuie să fim iubitori de oameni.

Şi atunci, dacă suntem angajaţi unii faţă de alţii, se schimbă la faţă toată existenţa, se schimbă la faţă cei din jurul nostru. Nimenea nu poate face binele absolut, om fiind, mărginit fiind, nu poate face bine pentru toată lumea aceasta şi fiecare dintre noi facem binele acolo unde suntem, unde ne este rostul, unde-i familia noastră, comunitatea noastră, obştea noastră. Acolo trebuie să aducem ceva şi să adăugăm ceva prin noi la ceea ce nu este, la ceea ce n-ar fi dacă nu am fi noi.” (fragment din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”).

Despre asta am vrut să scriu azi. Despre puterea rugăciunii colective şi despre milă. Despre ajutorul grabnic al Maicii Domnului care l-a coborât pe omul acela de pe stâlpul infamiei şi despre infinita iubire şi milă a lui Dumnezeu. Credeţi în ele cu toată inima voastră, ele vă vor ţine vii în mijlocul vâltorii.

Bucurie veşnică să aveţi!

Drogul şi dependenţa de iluzie

Am dat pe iutiub peste un filmuleţ realizat de nişte adolescenţi plini de talent, pe tema consumului de droguri; am observat că sunt sute de astfel de filmuleţe, făcute de elevi şi înscrise în concursul “Mesajul meu antidrog–prin teatru, muzică şi sport” (campanie pentru descurajarea consumului de droguri, iniţiată de Agenţia Naţională Antidrog) şi cred că este o idee utilă a acestei instituţii de a-i responsabiliza astfel pe liceenii români.

M-a impresionat oarecum acesta, în 2 părţi, pentru că reuşeşte să surprindă destul de bine aspecte esenţiale ale unei adolescenţe dramatice, marcate de moartea unuia dintre părinţi, de neputinţa de a crea prietenii durabile, de eşecul celor câtorva existente, de sinucidere şi marginalizare, şi, mai ales, de refugiul în iluzia drogurilor.

Sunt realităţi curente ale adolescenţilor/ tinerilor care, din cauza crizei de comunicare şi a absenţei oricăror valori care să le motiveze şi să le dea un rost vieţii lor, îi conduc spre deznădejde şi spre moarte.

Sunt convinsă că cei mai mulţi dintre copiii lumii de azi, care au acces şi disponibilităţi de informare considerabile din punct de vedere tehnic, ştiu, cel puţin teoretic, care sunt riscurile la care se expun când se confruntă cu ispita consumului de droguri. Există însă un numitor comun al tuturor acestor experienţe: în viaţa lor nu există iubire. Nu au descoperit-o încă, li se dau surogate sau abstracţiuni ori, deşi li se oferă, chiar nu ştiu s-o aprecieze, pentru că le lipseşte obişnuinţa.

Viaţa acestor tineri, cu mult mai puţin tociţi şi murdari de cotidian decât noi, “bătrânii”, extrem de sensibili în adânc, devine copleşită de absurd: monotonia certurilor familiale, rutina zilnică, îndobitocirea sistematică într-o şcoală ruptă de adevăr, superficialitatea, vulgaritatea extremă, nonsensul, asaltul de informaţie, viteza tuturor mişcărilor existenţiale, toate se adună ca o mâzgă şi, inconştient aproape, apare dorinţa evadării. Unii dau vina pe teribilism. O fi şi asta, ca adolescent nu poţi fi decât zeu. Dar, mult mai acut este sentimentul singurătăţii, al inutilităţii şi al târziului… Tu cu tine doar, acest ego hidos pe care îl urăşti şi pe care vrei să-l ucizi.

Tendinţele emo şi drogurile exprimă foarte bine această caracteristică din ce în ce mai pregnantă: egoismul care naşte ura de sine. Pare un paradox, dar asta e: ignoranţa familiei, a prietenilor, a celor care educă şi, mai ales, a celor care reprezintă Biserica, naşte monştri.

Vă las să vizionaţi filmuleţele, nu înainte însă de face o  menţiune. La un moment dat, tânăra vorbeşte despre prietena ei care s-a sinucis, ca şi despre  mama ei, care murise cu mai mult timp înainte (nu se înţelege dacă s-a sinucis şi ea), că s-au eliberat. Este o falsă convingere şi nu este nevoie să ajungem acolo ca să ne dăm seama. Moartea nu este o eliberare,  în cazul sinuciderii. Omul trebuie să fie conştient că viaţa lui e un dar veşnic şi să aibă răspunderea veşniciei sale. Dumnezeu l-a făcut pentru Rai, pentru lumină, dragoste şi iubire veşnică, dar el trebuie să lupte cu ispita nefiinţei pentru a-şi pregăti veşnicia aceasta.

Mesajul scurt-metrajului este percutant şi se adresează îndeosebi celuilalt, care trece pe cale, fără a-l privi pe  omul căzut între tâlhari, fie el preot, levit ori de alt neam. “Deschide-ţi bine ochii, am mare nevoie de tine” , “sufletul meu a devenit doar o şoaptă, deşi, crede-mă că ţip”, asta spune sufletul înrobit care-şi caută bucuria, pacea şi liniştea într-un lichid cenuşiu ori un praf făinos ori un fum nenorocit. Doar că iluzia sa durează atât de puţin! Apoi vin durerea, vina, neputinţa, sufocarea, setea -ah, setea teribilă!-, durerile de cap, stările de vomă, spasmele, furnicăturile, neliniştea trupului, transpiraţia rece, ameţeala, stări pe care niciun om, niciodată, nu l-ar putea suporta. Doar cel care a gustat ispita ştie cât de reală şi de înnebunitoare este prezenţa demonilor. Cel care a încercat drogul ştie gustul morţii şi o simte permanent anulându-i orice mişcare, orice încercare de-a construi ceva; el şi lumea din jurul său se transformă atunci în morţi vii şi în ruină.

Poţi să-i spui tu, suflete, plin de adevărată pace, mamă, tată, frate, soră, prieten, că iluzia cerului nu este doar un vis intangibil, că nu are nevoie de droguri şi de alte subtitute, de minciuni spoite cu praf acrilic. Intră cu el într-o Biserică şi ascultă tăcerea sfinţilor, plină de înţelesuri, inspiră mireasma de ceai şi de tămâie. Ţine-l  de mână şi spune-i că nu-l vei părăsi. Prezintă-i Persoana pe Care o cauta, de fapt, şi singura care-i poate alina durerea şi da vindecarea: îl aşteaptă mereu, pe cruce, cu braţele deschise, ca într-o perpetuă îmbrăţişare. El este Iubirea pe care o caută şi care nu se va pierde nicicând. El este Viaţa care se naşte din durere şi moarte. Doar prin Dumnezeu va găsi rostul vieţii sale, puterea şi speranţa. El îi va ostoi setea aceea teribilă cu apa vieţii.  Arată-i pe Sfinţi şi spune-i că aceştia sunt prietenii care nu-l vor judeca şi care nu-l vor părăsi nicicând. Dar nu uita că , mai ales tu, îngere al bucuriei, eşti solul de la Maraton care strigă “Nenikikamen!”. De-ar fi jertfa ta deplină!

Nu uita că trebuie să te înarmezi cu răbdare nemăsurată şi cu dragoste, cu puterea de a o lua mereu de la capăt şi cu speranţă. Sfinţii, rugăciunea către ei şi Tainele sfinte ale Bisericii îţi vor da puterea şi, prin tine, şi celui bolnav.

Să ne rugăm pentru cei deznădăjduiţi, tristeţea lor apăsătoare e mai copleşitoare decât propriul egoism… Şi mai ales să nu uităm să le întindem acea mână de ajutor.

Demonizaţi în Evanghelii (2)

               III. Ocurenţa termenului în Tetraevanghelie

            În Tetraevanghelie sunt evocate numeroase cazuri ale unor demonizaţi.  Astfel, în Ioan10,21: “Alţii ziceau: Cuvintele acestea nu sunt ale unui demonizat. Cum poate un demon să deschidă ochii orbilor?” . În Luca 8, 36: “Şi cei ce văzură le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul”. Marcu 5, 15-16,18 menţionează : “Şi s-au dus la Iisus şi au văzut pe cel demonizat şezând jos, îmbrăcat şi întreg la minte, el care avusese legiune de demoni, şi s-au înfricoşat”, „Iar cei ce au  văzut, le-au povestit cum a fost cu demonizatul şi despre porci.”, “Iar intrând El în corabie, cel ce fusese demonizat Îl ruga ca să-l ia cu El.”  În Matei 12, 22 : “Atunci au adus la El pe un demonizat, orb şi mut şi l-a vindecat, încât cel orb şi mut vorbea şi vedea”.

              Ne vom opri asupra unuia dintre cele mai cunoscute episoade, care îl consemnează pe demonizatii din Gadara ( Matei 8, 28-34 ):  Şi trecând El dincolo în ţinutul Gadareenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată au început să strige şi să zică: “Ce ai Tu cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” Departe era o turmă de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: “Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci.” Şi El le-a zis: “Duceţi-vă.” Iar ei ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii”. În Luca 8, 26-39: “Şi au ajuns cu corabia in ţinutul Gerghesenilor, care este in faţa Galileii. Si ieşind pe uscat, L-a intampinat un bărbat din cetate, care avea demon si care de multa vreme nu mai punea haina pe el si in casa nu mai locuia, ci prin morminte. Si văzând pe Iisus, strigând, a căzut inaintea Lui şi cu glas mare a zis: “Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui.” Căci poruncea duhului necurat sa iasa din om, pentru ca de mulţi ani îl stăpanea, şi era legat in lanţuri şi in obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie. Şi l-a intrebat Iisus, zicând: “Care-ţi este numele? Iar el a zis: “Legiune”. Caci demoni mulţi intraseră in el. Si-L rugau pe El să nu le porunceasca să mearga in adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le ingaduie sa intre in ei; si le-a ingaduit. Si, iesind demonii din om, au intrat in porci, iar turma s-a aruncat de pe tarm in lac si s-a inecat. Iar pazitorii, văzând ce s-a intamplat, au fugit si au vestit in cetate şi prin sate. Si au iesit sa vada ce s-a intamplat si au venit la Iisus si au gasit pe omul din care iesisera demonii, îmbracat si intreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au infricoşat. Si cei ce vazusera le-au spus cum a fost izbavit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toata mulţimea din tinutul Gerghesenilor sa plece de la ei, caci erau cuprinsi de frică mare. Iar El, intrand in corabie, S-a inapoiat. Iar barbatul din care iesisera demonii Il ruga sa rămână cu El. Iisus insa i-a dat drumul zicand:” Intoarce-te in casa ta si spune cat bine ti-a facut tie Dumnezeu.” Şi a plecat, vestind in toata cetatea cate ii facuse Iisus.”

            Aceste suflete nenorocite nu mai locuiau în case, ci în morminte. Din morminte au ieşit şi L-au întâmpinat pe Iisus. Nimeni nu putea să-i ţină legaţi, nici chiar în lanţuri; când au simţit că se apropie Fiul lui Dumnezeu au început să strige: “Ce legătură este între noi şi Tine, Iisuse Fiul lui Dumnezeu, ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?” (Mat. 8,29). Ce descoperim din aceste cuvinte ale demonilor care vorbeau prin gura demonizaţilor? Observăm că şi ei L-au cunoscut că este Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt. Ei L-au cunoscut, dar lumea nu L-a cunoscut şi nici chiar ucenicii Lui. Cu puţin timp înainte se petrecuse o minune: ucenicii erau în corabie şi s-a pornit un vânt puternic ameninţând scufundarea corabiei; Iisus s-a ridicat, a certat vântul şi marea s-a liniştit. Văzând aceasta, ucenicii au zis între ei: “Cine este acesta de care ascultă şi vântul şi marea?” (Matei 8:27). Observăm totodată că demonii aceştia au făcut rugăciune către Fiul lui Dumnezeu, rugându-L să nu-i chinuiască. Descoperim că şi demonii, care sunt duhuri necurate, se tem de chinuri,de suferinţe. La rugăciunea pe care o adresează Mântuitorului vedem cu ce obrăznicie spun: “Ce legătură este între noi şi Tine, ai venit aici să ne chinuieşti mai înainte de vreme?” Mai observăm că demonii ştiu sigur că se vor chinui după ziua judecăţii în iad şi ei se tem, se înfricoşează de hotărârea aceea pe care o va da  Hristos atunci.  Mai departe, Sfânta Evanghelie ne spune că era acolo o turmă mare de porci şi dracii se rugau de Iisus să le dea voie să intre în porci şi El le-a îngăduit. Atunci toată turma de porci s-a repezit de pe deal în mare şi s-a înecat, iar păstorii văzând aceasta s-au dus prin oraşe şi prin sate şi au spus cele întâmplate. Duhurile necurate îi făceau fioroşi pe demonizaţii aceia, căci nimeni nu se încumeta să treacă prin locurile acelea.Observăm că toate cele spuse de cel demonizat aparţin demonului din el, care, folosindu-se de toate ale fiinţei omeneşti, îşi manifestă voinţa din două motive:  demonul vrea să îşi arate puterea, înstăpânirea asupra omului şi, îmbrăcând „haină” omenească, să inducă în eroare. Când Evanghelistul notează că strigau către Iisus să fie lăsaţi în pace, cei prezenţi (martorii potolirii furtunii) puteau crede că bolnavii se răzvrătesc împotriva Fiului lui Dumnezeu: „Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Venit-ai aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Matei 8, 29).  Lupta cu demonii are loc în planul subtilităţilor până la Judecata de Apoi, la care se referă ultimele cuvinte, când vor fi aruncaţi în gheena focului nestins, cum arată Apocalipsa Sf. Ioan Teologul: „Şi diavolul care-i amăgise a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este Fiara şi Profetul Mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor” (Apocalipsa 20, 10). În câteva cuvinte se desfăşoară o adevărată strategie a vicleniei. Numindu-L pe Iisus, „Fiul lui Dumnezeu” , demonii cred că ştiinţa lor îi va păcăli pe oameni sugerând o „intimitate”, un „târg”: acum stăpânim noi şi după aceea vei stăpâni, când noi ne vom fi împlinit misiunea ca nişte „trimişi”. Îi reproşează Mântuitorului ca unuia care ar fi stricat un târg, deşi ei îi recunosc autoritatea. Nu era în acel „târg” să fie chinuiţi „înainte de vreme”. În cele trei ispitiri (Matei 4, 1-10; Luca 4, 1-13), nu încercase diavolul să-L supună pe Iisus? Sf. Luca notează, semnificativ, că „diavolul, sfârşind toată ispita, s-a îndepărtat de la El, până la o vreme” (4, 13). Biruit, n-a renunţat să lupte împotriva Fiului lui Dumnezeu, ajungând să creadă că, pe Cruce, s-a arătat triumful lui. Mântuitorul nu se lasă mărturisit de fiii întunericului şi îi alungă: „Duh necurat, ieşi afară din om!” (Marcu 5, 8). Cineva s-ar putea întreba de ce acceptă Iisus să facă după cuvântul lor, căci „demonii Îl rugau zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci” (Matei 8, 31). Nu gândiseră ei oare, că, făcând pagubă gadarenilor, îi vor răzvrăti, iarăşi, împotriva Fiului lui Dumnezeu? Sfântul Ioan Gură de Aur, răspunzând la întrebarea: „Pentru ce Hristos a făcut ce au cerut demonii, îngăduindu-le să intre în turma porcilor?” , spune: „Ca să cunoască toţi că demonii nici în porci nu îndrăznesc să intre dacă Hristos nu le-ar îngădui” (Omilii la Matei, apud pr. prof. univ. dr. Vasile Mihoc, Predici exegetice la duminicile de peste an, „Teofania”, 2001, p. 80). Pe de altă parte, li se oferă imaginea degradării pentru duşmănia lor faţă de om şi faţă de Fiul Omului: au cerut să se coboare la nivelul unor necuvântătoare, fiinţe fără minte şi fără suflet, în întunericul stihial al instinctelor;  următoarea treaptă nu era decât iadul, întunericul de moarte al apei în care se aruncă turma: „Şi El le-a zis: Duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a repezit de pe stâncă-n mare şi a pierit în apă” (Matei 8, 32). Reacţia gadarenilor n-a întârziat să apară. Deşi eliberaţi de duhurile rele, care oricând ar fi putut să-i stăpânească şi pe alţii, „îndată tot oraşul a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din ţinutul lor”(Matei 8, 34). Mântuitorul le ascultă dorinţa, din respect pentru libertatea lor. Dumnezeu nu obligă pe nimeni să Îl iubească, dar aşteaptă, cu răbdarea Sa fără margini, să-I descoperim bunătatea, mila, dragostea. Se va fi întristat Fiul Său pentru necredinţa lor, fiindcă, fără să o spună, auzea glasul inimii lor: „Ce ai cu noi, Iisuse?”.

                IV. Hristos – biruitorul iadului

            Atitudinea Părinţilor faţă de nebunie sau demonizare are un caracter pozitiv. Posedarea  este socotită o încercare îngăduită de Dumnezeu spre curăţire  şi sporire duhovnicească, după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „ Să daţi pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca sufletul să  se  mântuiască în ziua  Domnului Iisus”( I Cor.5,5).Sfântul  Ioan  Gură de  Aur spune  şi el  că lucrarea drăcească, înţelegând aici şi însăşi îndrăcirea, are rostul de „a-l mustra pe om”, nu pentru a-l pedepsi, ci mai curând pentru a-l „îndrepta” şi a-l „aduce iarăşi pe calea cea dreaptă”, adică de a-l „întoarce la Dumnezeu”. Potrivit viziunii duhovniceşti, tot ceea ce i se întâmplă omului cu credinţa deplină este de folos pentru mântuirea sufletului, iar nebunia ce are drept cauză lucrarea demonilor nu e o stricăciune de neînlocuit, ci potrivit proniei dumnezeieşti, reprezintă pentru unii cale de ieşire din neorânduiala în care trăiau şi o încercare care-i poate urca spre cunoaştere.Pentru a îndeplini acestea omul trebuie să rupă legătura cu demonii ce sălăşuiesc în el, iar acest lucru este posibil, deoarece chipul lui Dumnezeu, nepieritor în om, face ca libertatea vrerii sale să nu poată fi cu totul nimicită, aşa că omului îi rămâne puterea de a se întoarce la Dumnezeu.

             Cazul demonizaţilor din Gadara este edificator pentru a prezenta puterea omului, dată de Dumnezeu de a se întoarce la El. De vreme ce mulţimea îl numea om, au venit demonii să-i propovăduiască dumnezeirea. Ei şi-au mărturisit dinainte împotrivirea, ca Hristos să nu le socotească rugămintea drept una vicleană. De aceea L-au rugat şi L-au implorat. Astfel unii pe care lanţuri de fier nu-i puteau ţine au venit legaţi la El. Unii care alergau prin munţi au coborât în câmpie. Unii care nu lăsau pe nimeni să treacă prin părţile lor L-au văzut pe Domnul stând ca un zid în faţa lor şi s-au oprit. Este aceasta biruinţa lui Hristos asupra iadului, căci toate sunt  prin voia Domnului şi prin El ne aflăm mântuirea. Istorisirile din Vieţile Sfinţilor stau mărturie adăpostului pe care demonizaţii îl aflau în  biserici şi mânăstiri socotite cele mai potrivite locuri pentru lecuirea lor, pentru că acolo este chemat cu putere ajutorul harului dumnezeiesc, pentru că acolo este sălaşul celor înduhovniciţi, care, prin sfintele lor nevoinţe, ajung împărtăşindu-se de darul nemărginitei Sale milostiviri şi de puterea Sa de a-l renaşte pe om.

_______________________________________________

1. Jean- Claude Larchet, op.cit.,p 127
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, op.cit.,XVIII,3
3. Sfântul Isaac Sirul,Cuvinte despre nevoinţă,p.46

 

 B i b l i o g r a f i e:

BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURA, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005

1.Sfântul Ioan Gură de Aur,Diavolul şi magia,Editura Panaghia, 2002

2.Sfantul Ioan Gură de Aur, Despre marginita putere a diavolului.Despre căintă, despre necazuri şi biruirea tristeţii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe,2002

3.Jean- Claude Larchet, Terapeutica bolilor mintale,Editura Sophia,2008

Demonizaţi în Evanghelii (1)

I. Demon. Demonism. Demonizare

a) Demon

Tradiţia biblică îi menţionează pe demoni sub o multitudine de nume. Acestea sunt la singular sau la plural şi îl arată fie pe căpetenia lor, fie un grup, fie intreaga lor legiune. Numele menţionate de obicei sunt: Lucifer, nume care etimologic are o semnificaţie pozitivă „cel ce aduce zorile”, referindu-se la starea de început a căpeteniei duhurilor rele, dar care astăzi este încărcat negativ ; diavol, pentru ca l-a vorbit de rău pe Dumnezeu în faţa oamenilor, dar şi pe oameni în faţa lui Dumnezeu; satana –„cel potrivnic lui Dumnezeu”; demon –„nimicitor”; Beelzebul– „domn al duhurilor rele”; ispită, de la lucrarea principală pe care o săvârşeşte, dar şi viclean şi duhul vicleniei, de la felul în care realizează ispitirea oamenilor.

În Apocalipsă îl întâlnim pe diavol sub denumirea „Balaurul cel mare, şarpele  cel de demult” (12, 9). Hristos îl  caracterizează mincinos şi tatăl minciunii, dar şi ucigător de oameni (Ioan 8, 44), fiindcă de la început denaturează adevărul şi unelteşte împotriva omului. În Efeseni, apostolul Pavel îl numeşte stapânitorul puterilor văzduhului şi stăpânitorul acestei lumi de întuneric ( Efeseni 2, 2 şi 6, 12). Cuvântul „ lume” din fragmentul de mai sus, arată cugetul trupesc, pofta rea, purtarea trufaşă a oamenilor care sunt supuşi diavolului. Peste această lume stăpâneşte satana, peste „lumea” care se află în partea opusă Împărăţiei lui Dumnezeu, „care nu este din lumea aceasta” (Ioan18, 36). Duhurilor rele li se mai dau şi nume de fiare sălbatice, păsări sau reptile veninoase: centauri, struţi, cucuvele, vasilişti, scorpioni etc.

La început, satana, fiind înger supus al lui Dumnezeu, locuia în cer, dar după caderea sa, locul şederii lui a devenit „văzduhul”, spaţiul ce înconjoară pământul. Se spune că a dat târcoale pe pământ şi s-a plimbat „în sus şi în jos” (Iov 1,7 şi 2,2), ceea ce putem identifica cu „văzduhul”. Sfântul Nicodim Aghioritul scria că: „Demonii, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, nu locuiesc în văzduh pentru că acesta ar fi locul osândirii lor, ci pentru nevoinţele celor aleşi şi pentru îndreptarea păcătoşilor”. Sfânta Scriptură  şi Patericele amintesc ca sălaşuri ale demonilor şi diferite locuri de pe pământ : pustiul, cetăţi sau case părăsite, temple şi altare ale idolilor, morminte, lacuri, râuri etc. Este cazul demonizatului din Gadara, care „avea locuinţa în morminte,…şi neîncetat, noaptea şi ziua era prin morminte” ( Marcu 5, 3-5).

Sălaşuri ale demonilor pot fi şi oraşe sau cetaţi, locuite de mari mulţimi de oameni, cum aflam din Apocalipsă despre mareaţa cetate a Pergamului „unde este scaunul satanei,… unde locuieşte satana”( 2,13). La fel despre cetatea Babilonului aflăm că: „a ajuns locaş demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate, şi închisoare tuturor păsărilor spurcate şi urâte”(18, 2). Însuşi unii oameni poate deveni locaş al duhurilor rele atunci când nesocotesc mântuirea Domnului „şi intrând, sălăşuiesc aici şi se fac în cele din urmă ale omului aceluia” ( Matei 12, 43-45).

Cu toate acestea, demonii nu au niciun loc care să le aparţină căci „al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea” (Psalmi 23, 1). Demonii stapânesc doar acolo unde se săvârşeşte răul şi păcatul,” lăcaşul diavolului nu este decât în păcat”, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur despre acestea.

b) Demonism. Demonizare

Văzând  diavolul că omul pe care l-a creat Dumnezeu nu era aproape cu nimic mai prejos  decât îngerii „Micşoratu-l-ai pe  dânsul  cu  puţin  faţă  de  îngeri”( Psalmul 8,5), i-a pricinuit păcatul neascultării şi „l-a despuiat de toate bunătăţile cele negrăite, dăruite lui de Dumnezeu, în marea Sa bunătate”, folosindu-se de „cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu” ( Facerea 3,1), spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Iată cum diavolul, împins de pizmă, s-a folosit de şarpe pentru a-şi duce la bun sfârşit înşelăciunea ce a dus la căderea protopărinţilor.

Acţiunea directă a demonilor este una dintre cauzele nebuniei, care poate merge până la deplina posedare a omului, aşa după cum consideră Sfinţii Părinţi. Aflăm din Evanghelii un caz de nebunie a cărei cauză este de natură demonică, acela al posedaţilor din ţinutul Gadareenilor: ”Si trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.” ( Matei 8,28,34). Alte cazuri asemănătoare sunt relatate în Vieţile Sfinţilor, indicându-ne că este vorba de acţiunea directă a unuia sau mai multor demoni.(1) Cel mai adesea aceaasta se manifestă prin agitaţie sau chiar nebunie violentă sau cu forme de depresie, delir sau halucunaţii. Demonii acţionează adesea asupra sufletului prin intermediul trupului, folosindu-se de legile ce guvernează lumea fizică, mai ales cele fiziologice. Evagrie Ponticul spune că demonii caută să strice starea sufletului modificând umorile trupului sau acţionând asupra creierului.(2) Diavolul care căpătase putere asupra lui Iov, a fost oprit de Domnul să intre şi în sufletul lui „ Iată, îl dau în mâna ta, dar de sufletul lui să nu te atingi”(Iov 2,6), ceea ce înseamnă că diavolul poate produce tulburări psihice, determinând perturbarea organismului.

În general, demonii atacă trupul atunci când nu pot ataca direct sufletul. Atâta vreme cât creştinul păstrează harul care este în el, îndreptându-şi voia către Dumnezeu, diavolul nu poate hotărî ca sufletul să se plece către rău. Demonii pot să se dezlănţuie asupra trupului, iscând boli, care sunt încercări date omului pentru curăţirea lui de păcate. Însă oricare ar fi cauza pentru care omul cade pradă lucrării demonice, Dumnezeu nu-l va lipsi de ajutorul Său.

II. Demonizare şi boală mintală: cauze

Anumite forme de nebunie au origine fiziologică , starea de beţie produsă de alcool sau de droguri determină anumite forme de delir sau de halucinaţie. Însă anumite forme de delir pot fi cauzate de afecţiuni ale trupului, spre exemplu, febra poate fi o sursă a delirului. Sfântul Grigorie de Nyssa admite ca o posibilă cauză a delirului îmbolnăvirea creierului: “Cât despre cazurile de nebunie, ele nu provin numai din beţie, ci, după cum spun medicii, după ce a fost afectată membrana craniană, atunci desigur şi puterea de judecată e influenţată de boală şi numele acestei b6li provine de la numele acestei membrane (Phrenes), adică frenită(demenţă)”. Părinţii spun că anumite forme de paralizie sunt însoţite de o distrugere a facultăţilor mintale, care duce la pierderea cunoştinţei. Sfântul Ioan Gură de Aur spune şi el  că: „dacă întocmirea trupului se depărtează câtuşi de puţin de la starea sa firească(…), multe din facultăţile sufletului sunt împiedicate să lucreze”. Părinţii adoptă pentru toate aceste cazuri categoriile folosite  de medicina bizantină, care, în esenţă sunt cele ale tradiţiei hipocrato-galenice. Însă Sfântul Ioan Gură de Aur, ca şi Sfântul Grigorie din Nyssa arată că în cazul în care tulburările psihice sunt legate de o afecţiune somatică, ele nu sunt tulburări ale sufletului în sine, ci ale exprimării şi manifestării sale. Dincolo de aceste perturbări aparente, sufletul în sine nu este afectat, rămânând intact în esenţa sa”Dumnezeu n-a făcut un trup la întâmplare, ci un astfel de trup care să slujească sufletul cugetător”(3)

Pe lângă o primă categorie de boli mintale sau forme de nebunie, care au o etiologie somatică, există şi o a doua cu etiologie demonică. Părinţii vorbesc şi de o a treia categorie de boli, care au o cauză de natură spirituală, ce ţine de liberul arbitru al omului. Bolile mintale care au o origine spirituală nu trebuie însă confundate cu bolile spirituale în sine. Bolile spirituale sunt generate de o dezordine în ceea ce priveşte raportul personal al omului cu Dumnezeu.Bolile mintale implică tulburări ale psihismului, o disfuncţie a naturii sale. Pentru Părinţi, multe dintre dezordinile pe care noi le considerăm astăzi pur psihice aparţin, de fapt,domeniului spiritual, ele necesitând un diagnostic şi o terapeutică duhovnicească.

Există mai multe forme de manifestare a bolilor mintale. Astfel, tristeţea (lupe) reprezintă  o stare a sufletului alcătuită din descurajare, neputinţă, greutate şi durere sufletească, mâhnire, apăsare, însoţite cel mai adesea de o mare tulburare şi nelinişte. Aceasta poate avea multe cauze, însă întotdeauna este o manifestare a facultăţii irascibile (thumos), fiind  legată de mânie. Conform Părinţilor, tristeţea apare din cauza neîmplinirii dorinţelor, alteori ea urmează mâniei. Ea poate avea drept cauză şi lucrarea demonilor sau se poate ivi fără niciun motiv.(4) “Nu firea lucrurilor- spune Sfăntul Ioan Gură de Aur-, ci sufletul nostru face să ne întristăm şi să ne bucurăm.  Deci, dacă în sufletul nostru este bună rânduială, atunci îl vom avea chezaş veseliei şi mulţumirii noastre… “. “Când e vorba de trup, totul depinde de starea lui fizică, când e vorba de suflet, totul depinde de voinţa noastră”.(5) Atunci când diavolii sunt cei care uneltesc şi înstăpânesc tristeţea, tot de sufletul pe care îl ştiu slab se folosesc şi de voia omului care li se pleacă. Ea poate duce la moartea trupului pentru că omului îi răsare în gând şi ideea sinuciderii. Pentru toate aceste motive, Părinţii consideră tristeţea o boală a sufletului, foarte grea şi vătămătoare.

Akedia reprezintă o altă formă de manifestare a unei boli mintale. Termenul grec akedia, preluat în limba latină sub forma acedia, se exprimă prin lene şi plictis, dar aceasta reprezintă doar în parte realitatea desemnată de el. Akedia este un fel de „lenevie”, dar mai este şi lehamite, silă, urât, lâncezeală, moleşeală, somnolenţă. Este un sentiment de nemultumire de toţi şi de toate. Omul nu se mai bucură de nimic, totul e plicticos, şi nu mai aşteaptă nimic de la viată.. demonul akediei îi loveşte mai ales pe cei care duc o viaţă duhovnicească, străduindu-se să-i abată de la căile Duhului. Mulţimea relelor provocate de akedie îi face pe Părinţi să afirme că ea este cea mai apăsătoare şi mai greu de îndurat dintre toate patimile. Sfântul Isaac Sirul spune că pentru suflet ea este  “gustarea gheenei”(6)

__________________________________________________

1. Jean- Claude Larchet,Terapeutica bolilor mintale, p.67
2. Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, p.68 şi 72
3. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la statui,XI,4
4. Jean- Claude Larchet, op.cit.,p 127
5. Sfântul Ioan Gură de Aur, op.cit.,XVIII,3
6. Sfântul Isaac Sirul,Cuvinte despre nevoinţă,p.46