Bucuria autentică se naște din bucuria celui care primește darul dat cu drag

Desi CRACIUNUL a trecut, el ramane veșnic, ca o stare binecuvîntată, ușor euforică. Sînt convinsă însă că cea mai tare beție nu e cea cu vin, ci cea cu bucuria bucuriei celui care-i dăruiești cu drag și care e parte din spiritul cel veșnic al sărbătorii ce tocmai am prăznuit-o. Prilejuri de a ne îmbăta astfel sînt pretutindeni în jurul nostru, doar să le alegem.

Vă aduc azi în vedere un alt caz umanitar. E vorba de tînăra Nicoleta Enculescu, o proapătă absolventă a Facultății de Teologie Ortodoxă, dar si o mai veche licențiată a Facultății de Litere, la specializarea română-franceză, domeniu în care a și profesat o perioadă ca profesor suplinitor. Acum, Nicoleta are nevoie de ajutorul nostru, fie el bănesc, material, fie ca suport moral, sau chiar publicitar, de popularizare a cazului ei.

Aici este POVESTEA EI, preluată de pe blogul personal Flacără arzând:

”În urma unui accident suferit în aprilie 1998, produs prin cădere de la același nivel, m-am lovit la coloană, în căderea pe treptele unei scări, când plecam de la serviciu spre casă. O banală căzătură (mai aveam doar două trepte de coborat!), dar cu consecințe dintre cele mai… grele și neplăcute. Astfel, în urma internărilor în spitalele bucureștene (Militar Central, Bagdasar-Arseni, Colentina, Municipal), am fost diagnosticată cu:
– Pareză de S.P.E. și S.P.I. – nerv sciatic, membrul inferior stâng;
– Dicopatie lombară L4-L5 si L5-S1, faza III / stadiul III;
– Discartroză cervicală C5-C6, cu sindrom iritativ;
– Sindrom coadă de cal.
Nu se știe din ce motiv, în 2005, am fost diagnosticată, la Institutul „Parhon” din București (doamna dr. Adina Ghemigian), și cu MICRONODUL TUMORAL HIPOFIZAR LATERAL STÂNG, SECRETANT DE PROLACTINĂ, care nici acum (ultima internare: decembrie, 2012) nu a scăzut, ci are aproximativ 0,50 cm / 0,50 cm. Pentru care trebuie să urmez tratament medicamentos cu DOSTINEX (alt medicament – BROMOCRIPTINA – nu pot suporta, mi se face extrem-extrem de rău).
Din cauza mersului dificil, stepat, toată greutatea preluând-o membrul inferior drept, sănătos, în martie 2008 am suferit o intervenție chirurgicală la genunchiul acestuia, pentru CONDROMALACIE GRAD II CONDIL FEMUR INT. PLATOU TIBIAL ARTICULAȚIA GENUNCHIULUI DREPT, PLICĂ SINOVIALĂ SUPRAPATELARĂ GENUNCHI DREPT. Iar în ziua de 23 februarie 2010 am fost operată pentru Hernia de disc de la nivelul L5-S1, prin NUCLEOPLASTIE PERCUTANĂ, DECOMPRESIE MECANICĂ A NUCLEULUI PULPOS.
Spitalizările, medicamentele, tratamentele, ghetele ortopedice speciale cu arc și plăcuțe de fier / întăritoare pe laterale, pentru a-mi susține gleznele, asupra cărora nu am control din cauza parezei, costau și costă o avere. Nici mai mult, nici mai putin. Pentru unii, suma ar fi mică, totuși, însă pentru mine – enormă. În condițiile în care se ridica cu mult peste 800 RON lunar.
Pentru a putea contribui la cheltuielile casei, pentru a nu stagna în procesul devenirii de sine, pentru a culege, din nou, din Nectarul Vieții, m-am hotărât să nu mai fiu o povară pentru cei dragi ai mei. Pentru că sufereau și ei, alături de mine, pentru că… se certau. Da! Se certau! Și eu tânjeam după liniște, după pacea aducătoare de senin, frumos și bucurii. Nu-mi doream să ajung a cerși pe la colț de stradă, ori prin curțile bisericilor, ale mănăstirilor, o bucată de pâine ori vreun leuț. Nu! Nu suportam gândul acesta!
Încurajată și plină de speranță (datorită OUG 102/1999, modificată în 2002 şi 2005; datorită Legii 448 din 6 decembrie 2006), am susținut și susțin examene, pentru a fi numită, prin repartiție, la muncă. Munca la catedră. La scoală. În învățământul preuniversitar de stat. Activitate la care tânjeam încă de pe vremea când eram elevă, la Școala 169, și mă uitam lung, foarte lung la scara profesorilor, pe care mă imaginam urcând veselă, purtând, sub braț, faimosul catalog aducător de lacrimi și de bucurie. În urma obținerii unor rezultate care mi-au permis să fiu repartizată (note de 7,60; 7,70; 6,00; 5,80; 5,75; 5,60; 9,12; 8,12), am fost încadrată ca profesor. Profesor calificat, dar suplinitor. Încadrată pe perioade determinate. Uneori chiar obligată să-mi dau demisia (de către conducerile instituțiilor de învățământ, întrucât acestea nu doreau să aibe profesori care să predea doar jumătate de normă, așa cum Legea prevedea, să aibă, în colectiv, profesori cu handicap locomotor…)…
M-am bucurat de reușite, am plâns când atingeam pământul, însă mă ridicam mereu, mergeam mai departe, tot mai departe. Înaintam.
Prezentul – pentru mine – e dur, urât, negru..: Casa de Pensii pe raza căreia domiciliez m-a somat să-i returneze suma primită, ca „pensie necuvenită”, pe 3 ani în urmă. În valoare de nu mai puțin de 123.770.000 lei vechi.
Hm! „Pensie necuvenită”?!???
Până în martie 2010, am avut gradul II de invaliditate (cu pierderea, „în cea mai mare parte, a capacității de muncă”, după cum atestă unele Certificate medicale de încadrare în grad de invaliditate, fără nicio indicație expresă, la rubrica „Recomandări profesionale”, cum că nu aș avea voie să muncesc – cum se făcea odinioară, in primii mei ani de după accident – ) și gradul accentuat de handicap locomotor. Grade stabilite în urma atâtor și atâtor investigații medicale, în servicii de specialitate, aflate în spitale de renume. Acum, Casa de Pensii își vrea banii (care sunt cât 3-4 averi), trimițându-mi somație după somație, Tribunalul Municipiului București și Curtea de Apel catalogând ca „nefondate” acțiunile mele de solicitare a ștergerii debitului instituit în sarcina mea. Sau, cel puțin, a diminuării acestuia, funcție de context, de costuri (medicamente, costuri, tratament). Plus că, din luna mai a anului trecut (2012), această Casă de Pensii a Municipiului București mi-a mai adus o ”veste”, printr-o somație în care mi se aduce la cunoștință că mai am de returnat către ea, tot ca ”pensie necuvenită”, suma de 52.360.000 lei vechi, pentru perioada 1 septembrie 2010 – 31.12.2011, deși, de la 1 octombrie 2011 pânș la 31.12.2011 am avut o jumătate de normă, așa cum prevede Legea (am deciziile de repartiție, de la Inspectoratul Școlar, respectiv adeverință de la Grupul Școlar la care am predat, ce atestă acest lucru).
În luna ianuarie 2012, am fost operată pentru TRIPLĂ ARTRODEZĂ SUPRAASTRAGALIANĂ ȘI SUBASTRAGALIANĂ, iar pe 1 iunie 2012, am mai fost operată pentru FRACTURĂ DE ASTRAGAL, glezna stângă fiindu-mi îndreptată și fixată la 25 de grade cu ajutorul a 4 șuruburi și 2 scoabe, cu sârme, în prezent neputându-mă deplasa decât prin casă, cu ajutorul cârjelor.
Nu am serviciu, pentru că nu mă poat deplasa, am o pensie foarte mică (de 282 de lei noi) și îmi este necesară, pentru deplasarea prin casă și prin curtea casei, o pereche de ghete ortopedice speciale, care se fac pe comandă, precum și – urgent – de 5 fiole de Hyalgan, pentru infiltrații în articulația genunchiului drept, operat în 2008, mai ales că, de anul trecut, din ianuarie, de când am făcut prima operație, tot am sărit și sar în piciorul relativ mai sănătos, care a început – din nou – să ”scârțâie”, să mă doară…
Dar cu ce să le cumpăr? De unde bani? Casa de Pensii are întâietate, nu? Doar o singură fiolă de Hyalgan costă 150 de lei noi, Dostinexul costă 130 de lei noi (compensat) + celelalte medicamente… Plus că și mama îmi este bolnavă, fiind diagnosticată cu diabet zaharat insulino-dependent, hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică dureroasă, osteoporoză, este operată de două ori de hernie de disc L5-S1, are reumatism articular acut etc., afecțiuni pentru care trebuie să ia o groază de medicamente care nu sunt tocmai ieftine…
Tatăl meu, Vasile, a murit anul trecut, la doar două săptămâni de la prima operație, pe 26 ianuarie…
Trebuie să fac o serie de investigații – în luna februarie -, printre care și un RMN, pentru evaluarea herniei de disc, însă acesta este foarte-foarte scump.
Aș vrea ca povestea mea să aibă, totuși, un final cu lacrimi de bucurie, nu cu lacrimi de tristețe. Mă puteți ajuta? M-ați putea ajuta? Cel puțin trimiteți acest mesaj și cunoscuților dumneavoastră, poate se va găsi cineva cu posibilități financiare și cu inima mare, care ar dori ș ar putea să mă ajute. Vă mulțumesc respectuos!
Vă rog, iară și iară: dați-mi o mână de ajutor, am nevoie de ea!
Aceasta este povestea mea…,
NICOLETA ENCULESCU, strada Călugăreni, nr.3, sector 3, cod poștal 031528, oficiul poștal 77, e-mail: enculescunicoleta@yahoo.com,
– LICENȚIATĂ ÎN FILOLOGIE, SPECIALIZAREA ROMÂNĂ – FRANCEZĂ, promoția 1999 (media examenului de Licență: 8,25);
– STUDII APROFUNDATE DE ETNOLOGIE ȘI FOLCLOR, promoția iunie 2002 (media examenului de disertație: 10,00);
– PREMII I și MENȚIUNI obținute în urma participării la diferite concursuri literare naționale și internaționale (Franța), în perioada 2000 – 2012;
– POEZII și ESEURI, REPORTAJE – apărute în diferite ziare, reviste, săptămânale, în perioada 1992 – 2000, 2009, 2010 („La Datorie”, „Observatorul Militar”, „Opinia Națională”, „Metrobus”, „Cruce și Înviere”, „Buletinul parohiei Buna-Vestire” din sectorul 4 al Bucureștiului; revista „ASTO”), precum și în volumul antologic „Lampadeforii” (Editura MOREL, București, 2001);
– VOLUM PROPRIU DE POEZII FLACĂRĂ ARZÂND (Editura UNIVERSITARĂ, București, 2009), apărut în urma decernării Premiului Special pentru încurajarea debutului editorial, acordat de Fundația „Vâlcea 1”, prin președintele său, domnul Emilian Frâncu. (cu notificarea: premiul era acordat pentru publicarea unei alte lucrări, finalizate, dar care necesita o sumă uriașă – 37.000.000 lei vechi -, de care nu am de unde să fac rost. Este vorba despre lucrarea intitulată SPIRITUALITATE ȘI ARTĂ ORTODOXĂ ÎN COMUNA COSTEȘTI, JUDEȚUL VÂLCEA)
– LICENȚIATĂ ÎN TEOLOGIE ORTODOXĂ, SPECIALIZAREA DIDCATICĂ, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” – Bucureşti, promotia 24 iunie 2012 (media examenului de licență: 8,62).
V Ă M U L Ț U M E S C pentru înțelegere și pentru ajutor!
Să vă dăruiască Bunul Dumnezeu, Preasfânta Treime, Măicuța Domnului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria, toți Sfinții sănătate și bucurii binecuvântate!”

Nicoleta a făcut un anunț care merită toată atenția și care conține toate datele ei de contact și cum ar dori să fie ajutată:

„A N U N Ț
I. Vă rog să ajutați la publicarea unei cărți-portret, o carte despre un vrednic și bun creștin, care a trăit frumos pe acest pământ, a luptat pentru idealurile sale, a sprijinit, a fost alături de toți cei ce îi cereau lucrul acesta într-un mod tacit sau nu, a crezut până în ultima clipă a vieții sale, iubind frumosul, bunul, utilul și împărtășindu-l și celorlalți, a trăit demn și a fost un adevărat român, inima tresărindu-i la tot ceea ce înseamnă ROMÂNESC, a promovat cultura și spiritualitatea românească, nu doar în interiorul arcului carpato-danubiano-pontic, ci și în afară, învățându-i pe toți cei ce l-au cunoscut cel mai frumos lucru: să fie frați, să fie prieteni, să fie frumoși la suflet și la chip. Modelul său, trăirea sa pe acest pământ este demnă de urmat, merită să nu fie uitată. Este o carte despre jertfelnicia sa.
Nu am banii necesari pentru publicarea acestei cărți, subsemnata fiind persoană cu gradul III de invaliditate locomotorie, fără loc de muncă, diagnosticată cu: 1) Pareză de S.P.E. și S.P.I. – nerv sciatic, membrul inferior stâng, 2) Hernie de disc L5-S1 operată, 3) Condromalacie rotuliană și plică sinovială suprapatelară genunchi drept – operată, 4) Nodul tumoral hipofizar laterosellar stâng, 5) Triplă artrodeză (subastragaliană + supraastragaliană) – glezna stângă, operată, 6) Fractură de astragal, membrul inferior stâng – operată. De aceea nici nu mă pot deplasa singură, ci am nevoie de taxi (când am bani, căci pensia de 258 de lei noi pe care o primesc în mână lunar nu-mi ajunge pentru prea multe… Plus că am o datorie la Casa de Pensii a Municipiului București – sector 3, în valoare de aproximativ 200.000.000 lei vechi, întrucât am lucrat având gradul II de invaliditate și nu am știut că nu am voie să lucrez cu acest grad…). Pentru acest lucru, vă solicit ajutorul.
Mă numesc Nicoleta Enculescu, am 9 ani vechime în învățământ, dar, de la 01.09.2012, datorită stării de sănătate, n-am mai putut fi repartizată, deși am obținut, la Concursul de Titularizare din 30 iulie 2013, nota 8,57 – pentru limba și literatura română -; despre mine s-a scris atât în ZIARUL ”LUMINA”
( http://www.ziarullumina.ro/reportaj/marele-pedagog-are-planul-lui-cu-fiecare-dintre-noi – nr. nou de telefon: 0746.398.753), cât și în revista ”LUMEA CREDINȚEI”, numărul din aprilie 2014.
Vă rog să distribuiți anunțul acesta! Vă mulțumesc respectuos!
Date de contact: adresă de e-mail – enculescunicoleta@yahoo.com, adresă poștală: strada Călugăreni, nr.3, sector 3, București, cod poștal 031528, oficiul poștal 77, CONT IBAN : RO59BRDE441SV99444804410, deschis la BRD Groupe Société Générale.

II. LA FEL, RUGĂMINTEA MEA ESTE DE A MĂ AJUTA ŞI PE MINE, ÎNTRUCÂT, AŞA CUM SPUNEAM MAI SUS, DEŞI AM SUSŢINUT CONCURSUL DE TITULARIZARE ŞI AM OBŢINUT NOTA 8,57, ÎNCĂ NU AM FOST REPARTIZATĂ CA PROFESOR, PENTRU A PREDA.

AU FOST ÎNSĂ REPARTIZAŢI PROFESORI PENSIONARI ŞI ASOCIAŢI – PERSOANE CARE LUCREAZĂ ŞI ÎN ALTE INSTITUŢII -, CARE AVEAU ACORDUL DIRECTORILOR PENTRU POSTURILE SCOASE PENTRU REPARTIŢIE. AM O PENSIE DE DOAR 258 DE LEI ŞI O DATORIE DE APROAPE 200.000.000 LEI VECHI CĂTRE CASA DE PENSII, ÎNTRUCÂT AM LUCRAT AVÂND GRADUL II DE INVALIDITATE ŞI NU AM ŞTIUT CĂ NU AM VOIE SĂ FAC LUCRUL ACESTA, DAR NICI ANGAJATORUL DIN ACEA PERIOADA (ANUL SCOLAR 2009-2010) NU M-A ANUNTAT PE MINE CA NU AM VOIE SA LUCREZ, CI A PURCES SA MA RECLAME LA MAI SUS MENTIONATA INSTITUTIE. NU MĂ POT DEPLASA, AM FOST OPERATĂ, PE 22 IULIE 2014, PENTRU A TREIA OARĂ, LA GLEZNA MEMBRULUI INFERIOR STÂNG, AFECTAT DE PAREZĂ DE S.P.E. ŞI S.P.I. – NERV SCIATIC, AM NEVOIE DE MEDICAMENTE (ŞI PENTRU ALTE AFECŢIUNI), MI S-A RECOMANDAT URMAREA ANUMITOR TRATAMENTE BALNEARE, FIZIOTERAPICE, KINETOTERAPICE, PE CARE ÎNSĂ NU LE POT FACE, PENTRU CĂ NU AM BANI PENTRU ELE, PENDRU DEPLASAREA – CU TAXIUL, ÎNTRUCÂT ALTCUMVA NU SE POATE – LA SPITAL / POLICLINICĂ… LOCUIESC LA CURTE ŞI, PE TIMPUL IERNII, ÎNCĂLZIREA SE FACE CU LEMNE…

VĂ MULŢUMESC RESPECTUOS!

Nicoleta Enculescu – masterandă – Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” București, specializarea Comunicare și comuniune eclesială în spațiul ortodox eclezial,
– Licențiată în Filologie și Teologie Ortodoxă, cu Studii Aprofundate de Etnologie și Folclor (http://www.flacaraarzand.blogspot.ro/search/label/Din%20Curriculum%20Vitae%20Nicoleta%20Enculescu)”

Despre rânduială și iubirea aproapelui

Interesant ar fi ca, înainte de orice discuție, să citești (în caz că n-ai făcut-o deja) textul integral al povestirii lui Cehov de aici, căci ceea ce urmează nu e decât o umilă selecție a câtorva citate mai importante, urmată de unele note.

Arendaşul satului Nizy, Maxim Torciakov, se întorcea de la biserică, savurând alături de proaspătă lui soţie bucuria Învierii. “Oriunde ar fi privit şi orice ar fi gândit, toate i se păreau luminoase, pline de bucurie şi fericire”. “S-a zis: mare este ziua aceasta!- zicea el. Înseamnă că este mare! Să vezi, Liza, acuşi soarele va începe să joace. La fiecare Paște joacă! Şi el se bucura, ca şi oamenii!”. Pe drum întâlnesc un cazac bolnav, neputincios care, din cauza slăbiciunii în care se afla nu ajunsese la biserică să se bucure de slujba Învierii. Cazacul le face următoarea rugăminte: “Voi, ortodocşilor, poate-mi veţi da, ca unui drumeţ, o bucăţică de pască sfinţită, să mă înfrupt!” Moşierul din preaplinul bucuriei inimii sale imediat îi vine în întâmpinarea nevoii lui: “-Pască?- întrebă Torciakov. Se poate… Aşteaptă, acuşi… Maxim cauta repede prin buzunare, privi la nevasta şi zise: -N-am cuţit, n-am cu ce să tai. Dar să o rup nu-mi da mâna, voi strica toată pască. Asta, da problema! Caută, poate ai tu cuţit? Cazacul, cu ultimele puteri, se ridică şi se îndreaptă spre şaua sa după cuţit. – Iaca ce v-a trecut prin cap! – zise supărată nevasta lui Torciakov. Nu te voi lăsa să strici pasca! Cum s-o duc tăiată acasă? Şi cine a mai văzut să faci Paştele în stepă! Du-te la ţărani în sat şi acolo o să te înfrupţi! Femeia luă din mina bărbatului pasca învelită într-un şervet alb şi zise: – N-o dau! Se cuvine a şti rânduiala. Asta nu e o chiflă, ci pască sfinţită şi este păcat să o rupi fără socoteală.” Nu se cuvenea aşa cum nu se cuvenea ca Mântuitorul nostru să vindece de păcat şi de boală oamenii în zi de sâmbătă.Moşierul îşi călca pe inimă şi îi cedează nevestei: “-Ei, cazacule, nu te supăra!-zise Torciakov şi începu să râdă. Nu mă lasă femeia! Bun rămas, drum bun! Maxim smunci hăţurile, şuieră şi brişca pleca cu zgomot mai departe”. Înainte de a ajunge acasă pe moşier începu să îl chinuie conştiinţă: “Nu i-am dat pască, Lizaveta, dar cred că lui ar fi trebuit să-i dăm. Doar şi el vroia să se înfrupte.” În inima moşierului soarele bucuriei aduse de Înviere începe să apună. Ouăle roşii, pasca, vinul nu îl mai atrag. Pleacă în căutarea cazacului, dar nu îl mai găseşte. În sat întreabă pe toată lumea dacă nu au văzut cumva un cazac şi un cal. Nimeni nu l-a văzut. Disperat, Maxim se întoarce acasă îi îi zise soţiei; “Eu mă tot gândesc: dacă Dumnezeu a vrut să ne ispitească şi ne-a trimis un înger sau vreun sfânt în cale, în chip de cazac? Doar există aşa ceva. Nu-i bine, Lizenika, am mâhnit un om.”Moşierul Maxim are revelaţia faptului că s-a însoţit cu o femeie rea şi proastă. Din acest moment viaţa să devine un iad. Încep certurile casnice, recade în patima beţiei, gospodăria se împuţinează, datoriile cresc. “Când era beat, stătea acasă şi făcea scandal, iar când era treaz bântuia prin stepa, aşteptând să-i iasă în cale cazacul…”Timpul în care trebuie să ne manifestăm iubirea de aproapele nostru, timpul mântuirii noastre este clipa, ‘acum’, pare să ne şoptească Cehov printre rânduri.

(Rezumatul povestirii ”Cazacul”a fost preluat de pe site-ul editurii Cathisma)

* * *

Un alt text care mă pune pe gânduri, convergent în mesaj cu cel de dinainte este un fragment din eseul – predică al monahului Nicolae de la Rohia (Nicolae Steinhardt), Sfinți și oameni iubiți, publicat în vol. Dăruind vei dobândi – Cuvinte de credinţă, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992:

Sfântul Ierarh Nicolae care, dimpreună cu Sfântul Cassian Romanul, se îndreaptă degrabă şi-nveşmântat în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum căruţa unui ţăran, adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Îl ceartă însă Cassian: se poate, să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului cu haine mânjite de noroi sau, mai ştii minune, sfâşiate? Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sf. Nicolae, dar nici pe năpăstuitul ăsta nu-l putem lăsa la voia întâmplării şi trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv. Şi nici una, nici două, îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecile stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă din greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea… Dar până la urmă căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sf. Cassian, estimp, privind cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare. Sosesc amândoi la întâlnire. Sf. Cassian adastă (pe jăratic) de multă vreme când, în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Cassian e uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul, atunci, ce face? Pe Sfantul Cassian îl primeşte cu glacială politeţe, pe Sf. Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi mult protocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni – şi încă! Şi vei fi prăznuit numai o dată la patru ani. Iar al tău, o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednicule iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al mult compătimitorului Meu Fiu, va fi printre cele mai populare din lumea toată. Tâlcul istorisirii este că Sf. Nicolae nu a întârziat. Mai mult decât atât. A sosit înainte de Cassian. Căci în clipa chiar când şi-a suflecat mânecile şi şi-a sumes hlamida, el a stat în faţa lui Dumnezeu. Aşa ne apropiem de Dumnezeu, făcând binele; atunci ne acordă El audienţă (aude rugăciunile noastre). N-a fost nevoie de prezenţa fizică a ierarhului pentru că, prin fapta sa, a luat-o înaintea celuilalt şi a străbătut distanţele cu iuţeala gândului. Pe acest pământ, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fără greş şi instantaneu este săvârşirea binelui, ajutoararea aproapelui aflat în necaz.

Ce aș mai putea adăuga eu pe lângă munții Cehov și Steinhardt? Să luăm aminte la tipicăreala, tabietlâcul, ritualismul, formalismul, rigorismul și toate formele degenarate de automatism care ucid adevărata spiritualitate, onestitatea și spontaneitatea manifestarii vii a sufletului. Sfântul Apostol Pavel ne învăța că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrănarea, curăţia; împotriva unora ca acestora nu este lege” (Galateni 5. 22-24).

C de la Cristian

Cristian are 13 ani. 13 ani şi, totuşi, maturitatea unui bătrân încercat de viaţă.

Trecerea la adolescenţă s-a dovedit a fi cu mult mai dureroasă şi mai dificilă, odată cu aflarea veştii că suferă de sarcom Ewing la genunchiul stâng. Ultimii trei ani şi i-a petrecut prin spitale, îndurând şocul unei intervenţii chirurgicale mutilante şi al multiplelor cure cu citostatice care i-au slabit organismul şi l-au făcut să-şi piardă speranţa că va reuşi să izbândească în lupta cu boala.

***

Mult încercata familie Saiu trece printr-o grea suferinţă de ani buni. Mai întâi, boala gravă a mamei şi moartea ei. Nadejda Saiu s-a mutat la Domnul în 2008, la doar 43 de ani, răpusă de un cancer osos metastazat, lăsând în urmă un soţ deznădăjduit şi un copil trist şi plin de dor.

Râsul copilului de altădată s-a transformat într-un surâs sceptic, mai ales că descoperise, cu câteva luni înainte de moartea mamei, că şi el, ca şi tatăl său, este bolnav de diabet şi că toată viaţa va trebui să-şi administreze injecţii cu insulină, păstrând un regim drastic.

Ca şi cum nu ar fi fost îndeajuns, la doi ani după moartea mamei, Cristi, copil năzdrăvan şi inventiv de altfel, a căzut de pe bicicletă. Micul incident se va dovedi începutul un adevărat cataclism sufletesc atât pentru el, cât şi pentru nefericitul său tată.

Urmează un lung periplu pe la spitale şi doctori. Mai întâi, radiografia nu arătase a fi nimic grav, însă, fiindcă durerea persista, au primit o trimitere către secţia de Ortopedie, unde sperau să obţină o compensaţie pentru un RMN. Doctorul i-a tratat cu superficialitate şi-a replicat tăios că nu poate acorda trimiteri pentru RMN tuturor copiilor care cad de pe bicicletă. Astfel, Cristi s-a ales cu tot piciorul pus în ghips, fără alte investigaţii.

După 10 zile, când i-a fost scos ghipsul, piciorul era foarte umflat, iar durerea era chiar mai puternică. I s-a recomandat doar o genunchieră, în ciuda insistenţelor tatălui de a face totuşi RMN-ul.

Au urmat analize pentru reumatism, care au ieşit negative. De abia după trei luni, în  noiembrie 2010, au primit trimiterea compensată pentru RMN, piciorul lui Cristi fiind atât de umflat încât nu-l mai putea îndrepta. Chiar daca trimiterea era tip co-plată, la toate clinicile unde au întrebat, efectuarea RMN-ului trebuia plătită integral. În final, au reuşit să găsească o clinică unde au putut plăti cu 70 de lei mai puţin, costul fiind de 600 de lei.

Tomografia a indicat imediat diagnosticul de sarcom Ewing. Doctorul, plin de remuşcări, i-a chemat de urgenţă la cabinet şi, la 1 decembrie, a urmat o scintigrafie, altă analiză, pentru a se vedea gravitatea bolii. După câteva zile, biopsia care a demonstrat că diagnosticul iniţial nu a fost corect şi că tipul de cancer este condrosarcom, o formă gravă care nu putea fi tratată prin chimioterapie, ci doar prin înlăturare chirurgicală.

Procedura standard în cazul lui Cristi ar fi fost înlăturarea genunchiului şi înlocuirea lui cu o proteză. Cum Cristi suferă şi de diabet, această intervenţie era imposibilă. Ar fi murit din cauza septicemiei după maxim o săptămână de la operaţie.

Amputaţia rămânea singura variantă. Doctorul chirurg care urma să facă operaţia le-a reproşat că au ajuns prea târziu, cu toate că domnul Saiu şi Cristi insistaseră pentru efectuarea RMN-ul şi au pierdut vreme de 5 luni cu procesul sinuos al investigaţiilor.

Stări premergătoare dureroase, de negare, gânduri de sinucidere bântuie sufletul adolescentului care îşi doreşte mai degrabă să moară decât să trăiască fără un picior. De abia după lungi încercări, Cristian este convins că, doar prin operaţie, va putea continua să trăiască.

Din fericire, perioada de recuperare a fost mai uşoară decât li se preconizase şi, după 2 luni petrecute la secţia de diabet, operaţia se vindecase foarte bine.

Ceea ce ridică un serios semn de întrebare este însă rezultatul ultimei biopsii: diagnosticul este schimbat a doua oară!!! Cristian nu suferea de condrosarcom, ci de osteosarcom, o formă de cancer care poate răspunde pozitiv la tratamentul cu citostatice. Tratamentul însă nu a fost făcut înainte de operaţie din cauza diagnosticului inţial (condrosarcom) care nu permitea chimioterapia.

După alte 3 luni petrecute în spital, au primit o altă lovitură: lui Cristi i-au fost depistate celule canceroase la ambii plămâni, aflate în stadiul de metastază.

Băiatul şi tatăl său se află, în prezent, la Spitalul “M.S Curie”, la a 8-a cură de citostatice, de fiecare internându-se aproape 2 săptămâni pe lună. Spitalul a devenit, practic,  a doua lor casă. Cei doi împart în fiecare seară petrecută în spital acelaşi burete gros de 5 centimetri, pe post de saltea.

Doar în ultima lună şi jumătate, Cristi a mai trecut prin încă 2 cure de citostatice, care i-au lăsat corpul foarte slăbit. Din această cauză, a avut nevoie de un timp de spitalizare mai lung pentru recuperare. După realizarea tomografiei, vestea cea bună a fost că din cei 14 noduli câţi fuseseră depistaţi iniţial la ambii plămâni, au mai rămas doar 4. Cristi şi tatăl său aşteaptă formarea unei comisii care să analizeze rezultatele şi să stabilească dacă va fi totuşi necesară operaţia la plămâni.

Aş vrea să scriu acum în cuvinte sărace şi puţine şi despre suferinţa tatălui său. O suferinţă sfâşietoare care vine din neputinţă. Nu doar aceea de a fi rămas fără soţie încă de tânăr şi de a-şi vedea fiul bolnav, agonizând de multe ori, ci aceea de nu putea face nimic pentru a-l ajuta. Mihai Saiu a lucrat ca electronist, în prezent fiind pensionat pe caz de boală. Suferă de diabet de 25 de ani. A ajuns să locuiască împreună cu băiatul său la o mătuşă, nedeplasabilă, într-o garsonieră aflată pe lângă piaţa Râmnicu-Sărat. Din cauza bolii soţiei, şi acum a lui Cristi, a fost nevoit să-şi vândă şi casa, şi maşina. Singura sursă de venit a sa a rămas pensia.

Deşi nu şi-au pierdut cu totul speranţa, Mihai şi Cristi, sunt în pragul disperării. Din cauza multiplelor veşti proaste legate de sănătate şi mai ales a suferinţei prelungite şi a indiferenţei multora dintre noi, sunt sceptici: nu mai cred nici în minuni, nici în ajutorul oamenilor. Totuşi, undeva, în inima lor, aşa cum o mărturisesc icoanele de pe perete, Dumnezeu rămas singurul liman de odihnă şi mângâiere. Ar fi un gest nepreţuit să le daţi puţină speranţă, să-i îndrumaţi şi să-i pomeniţi neîncetat în rugăciune.

Scrieţi-le un mesaj încurajator (fasstina@yahoo.com), au atâta nevoie, şi nu uitaţi să-i treceţi mereu pe pomelnic!

Când am intrat în legătură cu dl. Mihai Saiu, prin intermediul unei asistente medicale inimoase, am aflat că una din dorinţele sale arzătoare este aceea de a-i cumpăra lui Cristi o proteză (cea mai ieftină, mi-a adăugat cu sfială), dar care să-l ajute cumva, să meargă, să-l facă să se simtă mai puţin dependent şi să-i dea o fărâmă de bucurie.

Costul unei astfel de proteze de coapsă modulară cu vacuum se ridică la aproximativ 16.000 de lei, sumă ce nu poate fi susţinută financiar de tatăl său. De aceea, facem un apel către toţi cei care vor să ajute familia Saiu, rugându-i să contribuie prin rugăciune şi dăruind puţin din puţinul lor .

Donaţiile se pot face direct în

contul tatălui său, Mihai Saiu (titular)

RO28RNCB0075108515900001,

deschis la BCR, Sucursala Sector 4

Pentru alte detalii:

Asociaţia Tinerilor Ortodocşi “Orthograffiti“:

Miruna Ionescu: 0748.851.336 / 0764.665.249

Alexandra Nadane: 0725.034.037

Elena Dumitrescu: 0724.311.204

e-mail: contact@daruindveidobandi.com

Blogul lui Cristi Saiu: click AICI

Un tată şi un fiu

Cristi şi tatăl lui, Mihai Saiu, sunt în curtea spitalului M. S. Curie şi de vis-à-vis se aude muzica înfundată a unei terase.  Preţ de o oră scapă de aerul închis al salonului din spital.

-Păi şi de ce nu te operezi, tati? întreabă Cristi, uitându-se la nodulul de pe gâtul tatălui său.

-Dacă ai fi avut tu aripi acum…, m-aş fi operat.

-Cum adică?

-Păi să fi avut tu vreo 20 de ani aşa, să fi avut rostul tău…

-Aaa, mă gândeam că mă vezi un fel de mutant, ca ăia din Mutant X, cu aripi.

Mihai Saiu este un bărbat la vârsta a doua, de profesie electronist, cu mustaţă stufoasă, pensionat pe caz de boală din cauza diabetului de care a suferit în ultimii 25 de ani. Este un om cu o privire gravă şi pasul apăsat.

Cristi, băiatul lui, este un năzdrăvan de 13 ani care nu stă o clipă locului şi pe întreaga perioadă a plimbării prin curtea spitalului se joacă cu beţe, transformându-le cu măiestrie în săbii cu care îşi înfruntă adversarul invizibil.

“Domnul Goe”, aşa cum îl alintă tatăl său, este un copil ca oricare altul, însă un copil care poartă pe umeri o grea povară. La vârsta de 10 ani, Cristian Saiu şi-a văzut mama răpusă de cancer. Cu câteva luni înainte de moartea mamei, diabetul care l-a chinuit pe tatăl său în ultimele două decenii şi-a făcut apariţia şi la el. Acum trebuie să-şi facă doza de insulină după un program strict: 7:30, 13:30, 19:30 şi 22:30. Fiecare dintre cele 3 mese principale ale zilei şi cele 2 suplimente alimentare îi este atent cântărită, iar fiecare carbohidrat care intră în organism este cu grijă contorizat.

Sunt zile în care Cristi îşi doreşte o îngheţată, iar tatăl lui se lasă înduplecat de stăruinţele copilului său. Acceptând să-i ofere lui “Costache” mica trataţie, ştie că numărul de carbohidraţi dintr-o îngheţată este echivalentul unei mese principale. Astfel încât, dacă în locul celor 4 felii de pâine cu mezel va mânca o banană, o îngheţată sau chips-urile Lays preferate, Cristi nu va mai putea mânca nimic până la următoarea masă.

Pe vremea când încă mergea la şcoală, pacheţelul zilnic conţinea, pe lângă mâncarea cu grijă cântărită, o sticlă cu apă, dar şi puţini bani de buzunar. Copil năzdrăvan dar şi inventiv, deşi ştia ca nu are voie să mănânce dulciuri, găsea o metodă prin care să îndulcească apa primită la pachet. Dizolva în ea mentosane. Când ajungea acasă şi tatăl lui îi verifica glicemia, nu mai  avea cale de scăpare şi trebuia să recunoască tot ce mâncase fără să-i fie permis.

Mihai Saiu îşi aminteşte ceea ce a trăit alături de soţia lui, Nadia, cu câţiva ani în urmă:

-Îl deschid? o întrebă domnul Saiu pe Nadia, referindu-se la rezultatul scintigrafiei ei. Îşi aduce aminte ca ieri explicaţia doctorului:

– Dom’le, uite care-i treaba. Oricine îşi poate da seama. O să vezi un schelet. Dacă e cu negru, e ok. Tot ce e cu alb e metastază…cancer.

Îl deschide. Era un schelet alb, doar scalpul era negru. În rest tot, absolut tot, era cu alb.

Într-o zi în care luna august a dorit parcă să-şi motiveze denumirea de Cuptor, Nadia Saiu se întorcea din spital împreună cu soţul ei. Tocmai terminase tratamentul cu citostatice şi, în ciuda caniculei de afară, un frig puternic a cuprins-o. I-a cerut lui Mihai să aducă plapuma.

-Păi eu sunt în maiou şi nu mai pot de cald şi tu îmi ceri plapuma? o întrebă extrem de mirat domnul Saiu.

Nadia a insistat, şi apoi chiar l-a rugat să o ia în braţe, poate aşa va reusi să se încălzească. Aceeaşi reacţie de uimire a venit din partea soţului ei, dar acesta s-a învoit, văzând că nu glumeşte şi că îi este din ce in ce mai frig.

Mama lui Cristi a aflat a doua zi, când s-a întors la spital, că acea cură de citostatice nu ar fi trebuit să aibă loc întrucât rezultatele analizelor au fost foarte slabe. Fusese la un pas de a muri.

Nu mult după acest episod, Nadejdea Saiu s-a stins din viaţă la vârsta de 43 de ani, cântărind 30 de kilograme şi având tot corpul invadat de celule canceroase metastazice.

La aproape 2 ani după pierderea mamei, pe 20 septembrie 2010, Cristi “domnul Goe” Saiu plimbându-se cu bicicleta, a căzut şi s-a lovit la genunchi. Pentru că durerea nu-i dădea pace, a ajuns la spital pentru investigaţii. Doctorul, în urma radiografiei, neidentificând nicio leziune, le-a recomandat pentru siguranţă un RMN. Au fost trimişi la ortopedie pentru a cere o trimitere compensată pentru efectuarea RMN-ului. Doctorul ortoped le-a replicat tăios că nu poate acorda trimiteri pentru RMN tuturor copiilor care cad de pe bicicletă. Astfel, Cristi s-a ales cu tot piciorul pus în ghips, fără alte investigaţii.

După 10 zile, când i-a fost scos ghipsul, piciorul era foarte umflat, iar durerea era chiar mai puternică. I s-a recomandat doar o genunchieră, în ciuda insistenţelor tatălui de a face totuşi RMN-ul.

Au urmat analize pentru reumatism, care au ieşit negative. În luna noiembrie, când au primit trimiterea compensată pentru RMN, piciorul lui Cristi era deja atât de umflat încât nu-l mai putea îndrepta.

Chiar daca trimiterea era tip co-plată, la toate clinicile unde a întrebat, efectuarea RMN-ului trebuia plătită integral. Într-un final, au reuşit să găsească o clinică unde au putut plăti cu 70 de lei mai puţin, costul fiind de 600 de lei.

-E prea grav ca să fie adevărat! E posibil să fie greşit rezultatul şi vreau întâi să mă consult cu colegii mei, spuse medicul de la clinică, având în faţă rezultatul RMN-ului.

Când doctorul ortoped, care altădată le-a refuzat RMN-ul, aude diagnosticul – sarcom Ewing – , îi chemă de urgenţă la cabinet, plin de remuşcări.

Pe data de 1 decembrie a urmat scintigrafia lui Cristi. Acum domnul Saiu este pus în faţa aceluiaşi plic pe care a trebuit să-l desfacă şi în urmă cu 2 ani pentru soţia lui. Sosise momentul ca scheletul lui Cristi să fie cu alb sau negru. Al lui a fost negru, cu o excepţie aflată chiar la genunchiul piciorului stâng, cel care nu-i dădea pace de la o banală căzătură de pe bicicletă.

A urmat pe 6 decembrie biopsia, şi o veste si mai cutremurătoare pentru greu încercata familie Saiu. Diagnosticul iniţial nu a fost corect, tipul de cancer este condrosarcom, o forma care nu putea fi tratată prin chimioterapie, ci doar prin înlăturare chirurgicală.

Procedura standard în cazul lui Cristi ar fi fost înlăturarea genunchiului şi înlocuirea lui cu o proteză. Însă Cristi suferă şi de diabet, ceea ce făcea această intervenţie imposibilă. Ar fi murit din cauza septicemiei după maxim o săptămână de la operaţie.

Amputaţia. Este singura variantă. Doctorul chirurg care urma să facă operaţia le-a spus că au ajuns prea târziu, cu toate că domnul Saiu şi Cristi insistaseră pentru efectuarea RMN-ul şi timp de 5 luni au trecut prin procesul sinuos al investigaţiilor.

“Costache” priveşte în urmă amuzându-se când îşi aduce aminte câtă tevatură şi câţi medici psihologi a refuzat în încercarea lor de a–l convinge că amputaţia este singura soluţie.

A trecut prin negare, apoi prin disperare, sfârşind prin a spune că mai degrabă se sinucide decât să aibă un singur picior.

Prima încercare, februarie 2011. “Domnul Goe” se îndreaptă către blocul operator, neştiind că este programată procedura chirurgicală. I s-a spus că merge pentru a face o radiografie. Ajuns în faţa uşilor, începe să strige:

-Cum radiografie? Nu vezi ce scrie aici? Bloc operator! Nu mă tăiaţi! Nu mă omorâţi!

Iniţial, glicemia lui Cristi era bună pentru operaţie (140), însă din cauza stresului ajunsese la aproape 300, excluzând posibilitatea unei intervenţii chirurgicale. Astfel, operaţia a fost amânată.

Au urmat 2 săptămâni de tratament pentru stabilizarea glicemiei.

28 februarie 2011. Cu mare dificultate, Cristi ajunge pe masa de operaţie la ora 10:30 şi iese la ora 14:00.

După operaţie, cei doi membri ai familiei Saiu se privesc unul pe celălalt:

-Mi l-au tăiat?

-Nu ştiu, mi-a fost frica să mă uit, răspunde tatăl.

-Ridică-mi cearşaful, vreau să văd dacă-l mai am.

Ridicând cearşaful, au vazut amândoi că operaţia a fost dusă până la capăt.

Perioada de recuperare a fost mai uşoară decât li se preconizase şi, după 2 luni petrecute la secţia de diabet, operaţia se vindecase foarte bine.

Din piciorul tăiat a fost făcută o biopsie şi din nou diagnosticul a fost schimbat. Din condrosarcom a devenit osteosarcom, o formă de cancer care poate răspunde pozitiv la tratamentul cu citostatice. Tratamentul însă nu a fost făcut înainte de operaţie din cauza

După 3 luni petrecute în spital, au primit o altă lovitură: lui Cristi i-au fost depistate celule canceroase la ambii plămâni, aflate în stadiul de metastază.

În prezent, Cristi se află la M.S Curie, după a 6-a cură de citostatice, de fiecare dată internându-se împreună cu tatăl său aproape 2 săptămâni pe lună, spitalul fiind practic  a doua lor casă. Cei doi împart în fiecare seară petrecută în spital acelaşi burete gros de 5 centimetri, pe post de saltea.

Marţi, 27 iulie 2011, la ultima întâlnire cu familia Saiu, i-am găsit pe amândoi nerăbdători să plece acasă a doua zi. Mihai Saiu salută personalul medical răspunzând la întrebarea “ce faceţi?” cu “mâine plecăm acasă!”

În acest moment, Cristi trebuie să mai urmeze cel puţin o cură de citostatice înainte de efectuarea tomografiei care va decide dacă este necesară o intervenţie chirurgicală la plămâni.

La data finalizării acestui articol, 1 august 2011, “Costache” se află tot în spital, deşi au trecut 5 zile de când trebuia să plece acasă. Analizele nu i-au ieşit suficient de bune pentru a fi externat.

text si fotografii de Elena si Antonio Dumitrescu

***

Pentru toti cei care vor să ajute :

Cristian Saiu, pentru a merge, are nevoie de o proteză de coapsă modulară cu vacuum. Costul unei astfel de proteze se ridică la aproximativ 16.000 de lei, sumă ce nu poate fi susţinută financiar de tatăl său, pensionat pe caz de boală.

Donaţiile se pot face direct în contul tatălui său, Mihai Saiu, nr. RO28RNCB0075108515900001, deschis la BCR Sucursala Sector 4.

Contact:

Asociaţia Tinerilor Ortodocşi “Orthograffiti“:

Miruna Ionescu: 0748.851.336 / 0764.665.249

Alexandra Nadane: 0725.034.037

Sursa aici

Față în față cu moartea : povestea unei tinere mame

Să ajutăm o mamă aflată în teribilă suferință, rugându-ne pentru ea și familia ei și donând! Ii puteti scrie mesaje de încurajare fie aici, fie direct pe adresele de email din josul paginii!

Iată povestea ei relatată de ea însași:

”M-au condamnat la moarte! Va rog: ajutati-ma!

14 iunie 2008: ziua in care m-am casatorit, ziua in care, si pentru mine, a inceput o noua viata, asa cum a lasat Dumnezeu omului pe pamant. Eram mandra de mine; am invatat o viata intreaga, am ajuns medic veterinar, acum era timpul sa-mi intemeiez si o familie.
Nu vreau sa para un sablon siropos, dar chiar am plutit de fericire in ziua aceea, m-am bucurat apoi ca ne-am aranjat casa, iar cand, mai tarziu, am primit vestea ca vom avea un copil, am simtit cum rostul meu in viata prinde din ce in ce mai bine contur.
Insa fara sa stiu, din clipa aceea, am apucat drumul pieirii.

Asadar, in luna februarie a lui 2010 am ramas insarcinata.
La momentul primului consult, i-am spus doctoritei ginecolog de prezenta nodulilor la san. Fara niciun fel de examinare, raspunsul acesteia a fost: “Discutam dupa ce termini cu alaptatul!”.
In primul semestru de sarcina m-am simtit rau, vomand chiar si apa. Am pus toate simptomele pe seama sarcinii. Doctorita m-a internat in spital, unde mi-a administrat un tratament perfuzabil pentru reducerea starii de voma. Precizez ca nu a recomandat efectuarea niciunui fel de ecografie abdominala necesara stabilirii cauzei concrete a starii mele de sanatate.
De asemenea, mentionez ca multitudiniea analizelor extrem de costisitoare efectuate pe parcursul sarcinii, nu a “aratat” nimic. Drept urmare, am considerat in continuare ca aceasta este reactia corpului meu la sarcina.

In luna noiembrie 2010, l-am nascut pe Mihaita, un baietel de 4,100 kg si 53 cm. Jubilam.

Insa, nu dupa mult timp, in ianuarie 2011, am inceput sa am dureri de ficat si prin palpare, mi-am dat seama ca este marit. Drept urmare, pe 4 februarie, am fost la o clinica particulara si am efectuat o ecografie abdominala.
Verdictul:
1. Ficatul este plin de metastaze.
2. Totul a plecat de la san.
3. Mi s-a spus ca nu mai am mult de trait.

Cine o sa-mi creasca copilul? Pe el cine o sa il iubeasca? Cine o sa-i cante? Cine o sa ii acopere obrajorii de sarutari? Cine o sa fie mama lui? Cine?
De ce trebuie sa mor? Tocmai acum! Acum cand Dumenezeu mi-a dat tot ce mi-am dorit vreodata!?
Doamne, copilul meu! Copilul meu!

Pe 15.02.2011, am ajuns la Spitalul Fundeni impreuna cu copilul. Am trecut prin momente de agonie pe tot parcursul analizelor care i s-au efectuat si am respirat usurata cand mi s-a spus ca este sanatos.
Eu am fost internata la sectia de chirurgie hepatica, unde mi s-a facut un tratament de sustinere hepatica. Mi se dadusera sperante cum ca pana la urma, o sa scap cu viata, dar cu multe sacrificii precum cele implicate de ovarohisterectomie. Am fost externata pe 25.02.2011 cu o stare clinic ameliorata si evolutie favorabila, cu recomandarea de a urma tratamentul oncologic.
Diagnosticul la iesirea din spital:
1. Neoplasm mamar stang,
2. Tumora mamara dreapta, recidivanta cu adenopatie axilara dreapta,
3. Metastaze hepatice multiple,
4. Carcinomatoza peritoneala,
5. Ascita.

Mi s-a recomandat regim alimentar. Consumam branza degresata, cu rosii decojite si fara miez, fructe, supa de legume. Regimul a dus la pierderea masei musculare, ajungand in incapacitatea de a ma tine pe picioare si de a desfasura o activitate normala.
Nu puteam sa respir, nu puteam sa dorm, ma omora o tuse ingrozitoare, iar in abdomen se acumula lichid ascitic. Slabeam de pe o zip e alta. Eram galbena din cap pana in picioare. Imi vedeam falmilia si prietenii cum se cutremurau in fiecare zi de schimbarile mele fizice.

Am fost trimisa la Spitalul Coltea pentru efectuarea tratamentului chimioterapic. Aici am fost preluata de un domn doctor extrem de zgarcit cu atentia acordata, care de altfel m-a transferat in grja unei domnisoare doctorite.
Mi s-au efectuat doua serii de chimioterapic cu Gemcitadina si Carboplatin, la o diferenta de 3 saptamani. In rest, eram chemata la spital, pentru ca, dupa o jumatate de zi de asteptare, sa mi se faca si mie ½ de punga de ser fiziologic cu dexametazona si un pansament gastric.
Domnisoara doctorita care se ocupa de mine, nu mi-a acordat prea multa atentie nici macar in momentul in care i-am comunicat ca, in timpul week-end-ului, am ajuns la spital cu hipertensiune, iar doctorul de garda mi-a prescris si Arginina.
Mai mult, in momentul in care am intrebat-o de regimul alimentar – cam ce as putea sa mai mananc, deoarece slabisem deja peste 20 de kg intr-un timp extraordinar de scurt -, pentru ca nu ma simteam bine deloc, mi-a recomandat sa fac “diversificare ca la bebe…sa experimentez”.

Datorita asa-numitului tratament, starea mea de sanatate s-a degradat vizibil, culminand cu acumularea din ce in ce mai mare a lichidului ascitic. Abia in momentul in care am ajuns la spital sustinuta pe brate, domnisoara doctorita mi-a acordat ceva mai multa atentie si mi-a administrat, la cererea mea, substante perfuzabile de sustinere a ficatului.
Dupa acest episod, a urmat o saptamana in care doctoriata a recomandat sa mi se recolteze sange in fiecare zi a unei saptamani, aduncandu-ma in stare critica.

Am luat legatura din nou cu doctorita de la Fundeni, cea care reusise intr-o prima faza, sa ma redreseze clinic. Aceasta m-a internat din nou pentru a incerca sa-mi ajute ficatul. Am primit tratament perfuzabil, dar, din pacate, starea mea nu s-a imbunatatit.
Lichidul ascitic acumulat in abdomen ma facea sa arat ca o femeie insarcinata in 9 luni; simteam cum imi plesneste pielea si nimeni nu imi facea nimic.

In ultima zi de spitalizare la Fundeni, am primit recomandarea de a cauta o solutie undeva, in afara tarii, pentru ca in Romania nu se mai putea face nimic.
La externare, diagnosticul a fost de icter mecanic prin metastaze multiple de carcinoma ductal invaziv mamar drept, carcinomatoza perioneala, ascita neoplazica, insuficienta hepatica postchimioterapie.

Disperata, am mers la o consultatie, la clinica de diagnostic Gral Medical, cu Prof. Christoph Zeilinski si Dr. Manolache. Cu eforturi supraomenesti am reusit sa ajung pana aici.
Slabisem si mai mult. Abia reuseam sa ma tarasc aplecata in unghi de 90 de grade, agatata de bratul sotului si al surorii mele. Nu puteam sa urc in masina, nu puteam sa cobor, nu puteam sa stau pe un scaun, nu puteam sa ma ridic. Orice efort era ca o lovitura care ma trimitea la pamant.
Aici mi s-a comunicat ca nu mai este nimic de facut in cazul meu, decat sa ma duc acasa, iar familia sa incerce sa gaseasca un serviciu ambulatoriu care sa “imi aline durerile” pana la moarte.
Totul parea ca se naruie. Familia tremura de durere.
Cu toate acestea, nu am renuntat! Am trimis analizele scanate in Franta si de acolo mi s-a zis ca pentru mine exista salvare. Din mila cadrelor didactice de la Facultatea de Medicina veterinara din Bucuresti, cu care am colaborat, a altor colegi, a studentilor, a prietenilor si cu ajutorul rudelor am reusit sa strang niste bani si am ajuns in Franta, in scaunul cu rotile.
Mi s-au scos 4,3 l de lichid ascitic, mi s-a facut o schema de tratament cu chimioterapice. Acum, dupa 2 luni de tratament, pot sa respir, sa manac si sa ma deplasez aproape ca un om normal.

Dupa incercari disperate am reusit sa obtin aprobarea dosarului la Casa de Asigurari de Sanatate.
Insa, nici acum, nu imi pot gasi linistea pentru ca, in felul acesta, nu am rezolvat decat o parte din problema banilor.
Nu am bani sa platesc 3 deplasari (transport, cazare, masa) pe luna in Franta, pentru mine si insotitor (deoarece eu sunt in incapacitatea de a avea singura grija de mine), timp de un an de zile, in care va trebui sa fac analize, tratamente si operatii.

DECI NU AM BANI SI CEL MAI GRAV ESTE CA EU NU MAI AM NICI TIMP!

De aceea, am nevoie disperata de ajutorul dumneavoastra.

Vreau sa traiesc! Vreau sa imi cresc baietelul! Va implor: AJUTATI-MA!”

Beneficiar: DRAGOSTIN ELENA

Banca: Banca Millennium – Sucursal Lujerului, Bucuresti
IBAN: RO13MILB0000000002459998 – cont RON
RO31MILB0000000002586550 – cont EUR

Adrese de contact pentru mai multe informatii:
dr_elena_staicu@yahoo.com
georgesculumi@yahoo.com

Ecaterina

 Ecaterina M. este una din persoanele acelea rare, căreia, atunci când faci cunoştinţă, nu-i poţi uita numele. Şi asta pentru că te priveşte direct în ochi, zâmbind cald şi sincer. Ai sentimentul că o cunoşti de mult şi certitudinea că-ţi va fi o bună prietenă. Timpul petrecut alături de ea mi-a dovedit că acest lucru este absolut real.

I-am întâlnit pe Cati şi pe Ovidiu, soţul ei, în urmă cu 14 ani, la o prietenă comună, Ioana, o colegă de-ale mele de facultate. Ea era la Fizică Medicală, la Măgurele, noi la Litere, dar ne-am descoperit o sumedenie de preocupări comune şi de afinităţi. M-a fascinat povestea lor de dragoste, una din acelea considerate astăzi legendare. Iubire născută de timpuriu, din adolescenţă, apoi căsătoria imediat după liceu, la puţin timp după ce Cati devenise majoră cu acte.

Binecuvântarea lui Dumnezeu înseamnă creştere pe verticală şi durată şi iată-i, după 16 ani tot împreună, cu mult mai îndrăgostiţi ca-n prima zi : Ana, fiica lor de trei ani, dă mărturie despre asta. Vine o vreme însă când, pentru a se întări, iubirea trebuie să treacă prin încercări şi suferinţe.

În ziua în care aniversau 14 ani de la căsătoria religioasă, pe 22 februarie a.c., Cati a primit o veste sumbră: că are meningiom de baza de craniu sfenoidal stâng, o tumoare cerebrală digitiformă, la nivelul lobului temporal stâng. Forma tumorii, bine precizată, indică faptul că e benignă, dar masa voluminoasă mare 52/48/47 presupune riscul crescut al unei crize comiţiale.

Evident, şocul a fost puternic, pentru familie, ca şi pentru prieteni.  Au căutat mai întâi să verifice diagnosticul la unii dintre cei mai buni neurochirurgi din Bucureşti, dar şi din Statele Unite, toţi confirmându-l şi oferind ca soluţie extirparea de urgenţă a tumorii. În ciuda stării de tulburare şi grijă, doctorii cred că o asemenea operaţie are mari şanse de reuşită. Este complicat că tumoarea e aşezată cumva pe carotidă, ceea ce va împiedica extirparea ei totală şi va necesita, evident, radioterapia postoperatorie.

Problema cea mai importantă acum este lipsa banilor pentru a se putea efectua această intervenţie. Operaţia se poate efectua în ţară, la un spital specializat din Bucureşti, care să aibă aparatura necesară, doctori specialişti şi condiţii decente. Există o astfel de clinică, dar, fiind cu capital privat, taxa pentru o asemenea operaţie este de 10 000 de euro, bani pe care veniturile familiei M. nu-i acoperă. Cati a lucrat înainte de naşterea fetiţei şi în ultimul an ca profesor-suplinitor de fizică, iar Ovidiu este kinoterapeut, dar nu are momentan un loc de muncă stabil. Economiile familiei nu sunt necesare să acopere nici măcar un sfert din costuri de aceea este nevoie urgentă de strângerea de fonduri care să permită efectuarea operaţiei în maxim două săptămâni, aşa cum recomandă doctorii.

Pericolul îl constituie iminenţa crizelor comiţiale şi a stării de comă care ar bloca orice intervenţie.

Salvarea unei vieţi depinde şi de tine!

Pentru donaţii:

În lei:

RO62RNCB0083039483540001 (BANCA COMERCIALA ROMANA, sucursala OBREGIA )

RO86BRDE441SV37031554410 (BANCA ROMANA DE DEZVOLTARE, sucursala UNIREA)

RO29INGB0000999901628243 (ING, sucursala OBREGIA )

Donaţii în valută:

RO35RNCB0083039483540002 la BCR (sucursala OBREGIA) pt. USD:

pt. transfer din strainatate de valuta, in acest cont, trebuie specificat si urmatorul cod: RNCBROBU

RO08RNCB0083039483540003 la BCR (sucursala OBREGIA) pt EUR:

pt transfer din strainatate de valuta, in acest cont, trebuie specificat si urmatorul cod: RNCBROBU

*Sucursalele sunt menţionate doar pentru a fi trecute în formularul de donaţie, dacă se solicită această informaţie.

VEZI EVOLUŢIA ACESTUI CAZ AICI! Update 19-03-2011. De citit neapărat!!!

Vă rog…

Cu multa incredere si speranta, indraznesc sa va cer ajutorul pentru un copil in varsta de aproape trei ani care are foarte mare nevoie de o operatie in strainatate. Se numeste CRIVAT MARIUS CONSTANTIN ,si sufera se boala EBSTEIN .Provine dintr-o familie monoparentala si mai are un fratior geaman ,mama lor desi stia ca nu va avea nici un sprijin in viata de la cel care le este tata si care nu i-a recunoscut niciodata ,a ales sa ii nasca si desi avea si alta optiune si chiar i s-a recomandat sa ii dea spre adoptie a ales sa ii creasca singura.A reusit ,dar din pacate boala de care sufera MARIUS s-a agravat si trbuie sa fie operat se urgenta in GERMANIA. Plecarea va fi pedata de 27 noiembrie,iar operatia va fi suportata de casa de asigurari dar trebuie internare pentru mama lui .Suma nu este foarte mare ,dar din pacate imposibil de asigurat de mama, este de 2500 DE EURO. Fara aceasta suma ei nu vor putea ajunge la timp in GERMANIA. Apelez cu incredere la bunavointa dumneavoastra si sper din toata inima ca impreuna ii vom putea ajuta. Numarul de cont RO 20 RZBR 0000 060012917620 RAIFFEISEN BANK, CRIVAT MARIA ROMINA este numele mamei iar numarul de telefon la care o puteti contacta este 0745522828 .

MULTUMIM DIN INIMA PENTRU TIMPUL ACORDAT!

Catalina Mihaela