Despre rânduială și iubirea aproapelui

bread of lifeInteresant ar fi ca, înainte de orice discuție, să citești (în caz că n-ai făcut-o deja) textul integral al povestirii lui Cehov de aici, căci ceea ce urmează nu e decât o umilă selecție a câtorva citate mai importante, urmată de unele note.

Arendaşul satului Nizy, Maxim Torciakov, se întorcea de la biserică, savurând alături de proaspătă lui soţie bucuria Învierii. “Oriunde ar fi privit şi orice ar fi gândit, toate i se păreau luminoase, pline de bucurie şi fericire”. “S-a zis: mare este ziua aceasta!- zicea el. Înseamnă că este mare! Să vezi, Liza, acuşi soarele va începe să joace. La fiecare Paște joacă! Şi el se bucura, ca şi oamenii!”. Pe drum întâlnesc un cazac bolnav, neputincios care, din cauza slăbiciunii în care se afla nu ajunsese la biserică să se bucure de slujba Învierii. Cazacul le face următoarea rugăminte: “Voi, ortodocşilor, poate-mi veţi da, ca unui drumeţ, o bucăţică de pască sfinţită, să mă înfrupt!” Moşierul din preaplinul bucuriei inimii sale imediat îi vine în întâmpinarea nevoii lui: “-Pască?- întrebă Torciakov. Se poate… Aşteaptă, acuşi… Maxim cauta repede prin buzunare, privi la nevasta şi zise: -N-am cuţit, n-am cu ce să tai. Dar să o rup nu-mi da mâna, voi strica toată pască. Asta, da problema! Caută, poate ai tu cuţit? Cazacul, cu ultimele puteri, se ridică şi se îndreaptă spre şaua sa după cuţit. – Iaca ce v-a trecut prin cap! – zise supărată nevasta lui Torciakov. Nu te voi lăsa să strici pasca! Cum s-o duc tăiată acasă? Şi cine a mai văzut să faci Paştele în stepă! Du-te la ţărani în sat şi acolo o să te înfrupţi! Femeia luă din mina bărbatului pasca învelită într-un şervet alb şi zise: – N-o dau! Se cuvine a şti rânduiala. Asta nu e o chiflă, ci pască sfinţită şi este păcat să o rupi fără socoteală.” Nu se cuvenea aşa cum nu se cuvenea ca Mântuitorul nostru să vindece de păcat şi de boală oamenii în zi de sâmbătă.Moşierul îşi călca pe inimă şi îi cedează nevestei: “-Ei, cazacule, nu te supăra!-zise Torciakov şi începu să râdă. Nu mă lasă femeia! Bun rămas, drum bun! Maxim smunci hăţurile, şuieră şi brişca pleca cu zgomot mai departe”. Înainte de a ajunge acasă pe moşier începu să îl chinuie conştiinţă: “Nu i-am dat pască, Lizaveta, dar cred că lui ar fi trebuit să-i dăm. Doar şi el vroia să se înfrupte.” În inima moşierului soarele bucuriei aduse de Înviere începe să apună. Ouăle roşii, pasca, vinul nu îl mai atrag. Pleacă în căutarea cazacului, dar nu îl mai găseşte. În sat întreabă pe toată lumea dacă nu au văzut cumva un cazac şi un cal. Nimeni nu l-a văzut. Disperat, Maxim se întoarce acasă îi îi zise soţiei; “Eu mă tot gândesc: dacă Dumnezeu a vrut să ne ispitească şi ne-a trimis un înger sau vreun sfânt în cale, în chip de cazac? Doar există aşa ceva. Nu-i bine, Lizenika, am mâhnit un om.”Moşierul Maxim are revelaţia faptului că s-a însoţit cu o femeie rea şi proastă. Din acest moment viaţa să devine un iad. Încep certurile casnice, recade în patima beţiei, gospodăria se împuţinează, datoriile cresc. “Când era beat, stătea acasă şi făcea scandal, iar când era treaz bântuia prin stepa, aşteptând să-i iasă în cale cazacul…”Timpul în care trebuie să ne manifestăm iubirea de aproapele nostru, timpul mântuirii noastre este clipa, ‘acum’, pare să ne şoptească Cehov printre rânduri.

(Rezumatul povestirii ”Cazacul”a fost preluat de pe site-ul editurii Cathisma)

* * *

Un alt text care mă pune pe gânduri, convergent în mesaj cu cel de dinainte este un fragment din eseul – predică al monahului Nicolae de la Rohia (Nicolae Steinhardt), Sfinți și oameni iubiți, publicat în vol. Dăruind vei dobândi – Cuvinte de credinţă, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992:

Sfântul Ierarh Nicolae care, dimpreună cu Sfântul Cassian Romanul, se îndreaptă degrabă şi-nveşmântat în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum căruţa unui ţăran, adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Îl ceartă însă Cassian: se poate, să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului cu haine mânjite de noroi sau, mai ştii minune, sfâşiate? Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sf. Nicolae, dar nici pe năpăstuitul ăsta nu-l putem lăsa la voia întâmplării şi trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv. Şi nici una, nici două, îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecile stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă din greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea… Dar până la urmă căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sf. Cassian, estimp, privind cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare. Sosesc amândoi la întâlnire. Sf. Cassian adastă (pe jăratic) de multă vreme când, în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Cassian e uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul, atunci, ce face? Pe Sfantul Cassian îl primeşte cu glacială politeţe, pe Sf. Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi mult protocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni – şi încă! Şi vei fi prăznuit numai o dată la patru ani. Iar al tău, o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednicule iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al mult compătimitorului Meu Fiu, va fi printre cele mai populare din lumea toată. Tâlcul istorisirii este că Sf. Nicolae nu a întârziat. Mai mult decât atât. A sosit înainte de Cassian. Căci în clipa chiar când şi-a suflecat mânecile şi şi-a sumes hlamida, el a stat în faţa lui Dumnezeu. Aşa ne apropiem de Dumnezeu, făcând binele; atunci ne acordă El audienţă (aude rugăciunile noastre). N-a fost nevoie de prezenţa fizică a ierarhului pentru că, prin fapta sa, a luat-o înaintea celuilalt şi a străbătut distanţele cu iuţeala gândului. Pe acest pământ, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fără greş şi instantaneu este săvârşirea binelui, ajutoararea aproapelui aflat în necaz.

Ce aș mai putea adăuga eu pe lângă munții Cehov și Steinhardt? Să luăm aminte la tipicăreala, tabietlâcul, ritualismul, formalismul, rigorismul și toate formele degenarate de automatism care ucid adevărata spiritualitate, onestitatea și spontaneitatea manifestarii vii a sufletului. Sfântul Apostol Pavel ne învăța că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrănarea, curăţia; împotriva unora ca acestora nu este lege” (Galateni 5. 22-24).

Advertisements

One thought on “Despre rânduială și iubirea aproapelui

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s