Dumnezeu în exil. Despre Iezechiel 1 (4)

Hipertextul

Hipertextul este o valorificare a unui text de bază – în această interpretare, a Logosului sămânţă– într-o nouă înţelegere a sa, mergând pănă la a considera realul, proiecţie coerentă a conştiinţei, drept o prelungire textuală. Înţelesul profund al alegoriei din viziunea Lui Iezechiel se dezvăluie în hipertext, adică în lumea scripturală, lumea înţeleasă ca teofanie a LOGOSULUI suprem, ca  raţiune plasticizată în care creaţia devine instrument al comunicării dintre Dumnezeu şi om, ca text. Teofaniile Vechiului Testament sunt de fapt hristofanii, prorocia/vedenia este o icoană a venirii Mantuitorului, dezvăluindu-şi astfel profunda ei valenţă teologică: “Cercetaţi Scripturile, pentru ca în ele veti găsi viaţa veşnică.” (In 5, 39) numind “viaţa veşnică” cunoaşterea Lui. “Căci aceasta e viaţa veşnică – zice Domnul către Tatăl – să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevarat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In 17, 3). Toată Scriptura s-a scris pentru venirea Mântuitorului. Prorociile ei Îl proroceau numai pe Acela: “Toţi prorocii au prorocit până la Ioan” (Lc 24, 27), arătând că tema prorocilor este El însuşi. 

Legea, istoriile şi îndemnurile educau, pe de o parte, obiceiurile oamenilor şi-i făceau vrednici de primirea Mântuitorului, iar, pe de altă parte, arătau şi unele icoane ale venirii Lui la oameni. Viziunile prorocilor au transmis mult mai evident întruparea lui Dumnezeu şi aducerea oamenilor la El, prin credinţă. Scriptura este Cale pentru mântuirea oamenilor, întruchipare a lui Hristos însuşi. “Şi a zis sufletului meu: Mântuirea ta Eu sunt.” (Ps 34,3),”Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, mântuindu-se în dar prin harul Lui.” (Rom 3, 23), arătând prin aceasta harul Botezului. Vechiul Testament este, în raport cu cel Nou, cunoaştere “în parte” : “Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa”, spune Sfântul Apostol Pavel făcând referire la cunoaşterea soteriologic, dar şi eshatologică a lui Hristos. Revelaţia dumnezeiască în profeţii presupune o cunoaştere “ca un copil”: “simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.”(ICor.13,9-11), căci doar Hristos-Dumnezeu este măsura desăvârşirii:  “Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.“ (Efes.4,13)  

Iată cum nucleele semantice ale textului capătă semnificaţii noi, se îmbogăţesc şi devin germeni ai unităţii şi ai devenirii, în interpretarea patristică, din care o remarc îndeosebi pe cea a Sfântului Nicolae Cabasila:  

Captivitatea evreilor arată robia oamenilor, deveniţi sclavi ai păcatului după alungarea din vatra stramoşească a raiului. Sfântul a văzut vedenia în “al cincilea an al captivităţii” (Iez. 1, 2) adică după cincii mii de ani de la căderea primilor oameni a venit Domnul. “A venit” insă “la râu” (Iez. 1, 13) pentru că în apa am aflat libertatea, o prefigurare a botezului.  

Nordul.“De la miazănoapte” (Iez. 1, 4) este, de fapt, de-a dreapta lui Dumnezeu, de unde Hristos a venit în lume, răsăritul fiind o sugestie enigmatica a Tatălui (Is 41, 25; Za 6, 12). Şi dacă ne gandim că Tatăl stă spre răsărit, precum este scris (Ps 67, 34), şi priveşte spre cele umile (Ps 113, 6), vom înţelege că partea dinspre miazănoapte e la dreapta Lui. Prorocul zugrăveşte, ca într-o icoană, pe cât era cu putinţă, cum va veni la noi, cei de pe urmă, Domnul, căci viziunea sa are nenumărate corespondenţe eshatologice.  

Norul este imaginea Duhului Sfânt-Dumnezeu, în multe locuri din Scriptură El arătându-se printr-un nor. Duhul Sfânt n-a dat numai subzistenţa acelui trup dumnezeiesc în pântecul Fecioarei celei sfinte şi nepătate, dar, ca Unul deofiinţă cu Mântuitorul, a fost prezent împreuna cu El si L-a preamarit prin lucrurile cuvenite lui Dumnezeu. “Şi o stralucire şi un foc fulgerau în jurul norului” (Iez. 1, 4) sugerează strălucirea lucrurilor dumnezeieşti şi dumnezeirea Fiului şi a Duhului, iar că “în mijlocul norului era ca un chip de metal în văpaie” (Iez. 1, 4) arată ca în el însuşi trupul Mântuitorului e luminos şi demn de Unul-Nascut, iar “stralucirea din metalul încins in văpaie” e dumnezeirea ascunsă în om. Norul era “mare” din pricina dumnezeirii, pe care o sugerau şi strălucirea, şi focul care arunca raze fulgerătoare. 

Cele patru făpturi (Iez.1, 5) sunt vestitorii iconomiei (apostolii) care au străbatut lumea (în cele patru colţuri/puncte cardinale) toată, propovaduindu-L pe Hristos atât ca om – ceea ce se arată prin faţa de om – “cât şi provenit din seminţie împărătească – ceea ce se arată prin faţa de leu, ca Cel aşteptat din sămânţa lui David (In 7, 42) Care va veni pentru eliberarea oamenilor. Că El era, şi acest lucru îl arata “leul”, căci zice (Scriptura): “Pui de leu din vlăstar ai urcat fiul meu”(Fc 49, 9). Mântuitorul este împărat nu pământesc, ci ceresc – ceea ce sugera faţa de vultur ce arată totodată şi intelepciunea mai presus de toate a Tatălui, dumnezeirea Mântuitorului, pentru că numele “Dumnezeu” e luat de la “a vedea”. Faţa de viţel (Iez. 1, 10) prefigurează jertfa ce-i  curăţeşte pe oameni prin sânge. Sângele jertfelor înseamnă la iudei curăţire de păcate, deci este o prefigurare (typos) a dumnezeiescului sânge al Mântuitorului, pentru că zice Apostolul: “Căci sângele ţapilor şi al taurilor şi cenusa junincii stropindu-i pe cei spurcaţi îi sfinţeşte spre curăţirea trupului” (Evr 9, 13). “Feţele” animalelor dezvăluie şi cuvintele-raţiunile privitoare la Mântuitorul. Capul e o unealtă a minţii,”faţa”, partea aratată a minţii, sugerează cuvântul spus, care face arătat gândul ascuns, deoarece cuvântul nu e altceva decât o formă (morphe) a raţiunii; căci o întipăreşte (typoi) cumva prin sunete si devine o figură (schema) şi o înfăţişare (eidos) a lui. Prorocii Îl cunoşteau pe Dumnezeu, pentru că, scrie Pavel: “Noi însă avem mintea lui Hristos” (1 Co 2, 16). “Iar limba lor, îmbrăcând mintea prin cuvinte într-un chip şi o formă, a spus şi celorlalţi oameni ce părere au avut ei cu privire la Domnul.De aceea feţele animalelor l-au învăţat pe proroc cuvintele apostolilor despre Mântuitorul.”[1] “Iar cele patru aripi” (Iez.1, 6) care dădeau fiinţelor vii mişcare şi le acopereau sunt cuvintele dumnezeieşti ale dogmelor. Căci duhul dumnezeiesc insuflat în ei (apostoli) îi punea în mişcare spre lucrul Evangheliei şi acoperea neputinţa omenească, de multe ori fiind socotiţi de păgâni dumnezei (FA 14, 11). “Şi picioarele lor erau înaripate” (Iez. 1, 7) din pricina repeziciunii cu care se răspândeşte vestea cea bună şi pentru că nu erau legaţi nimic din cele pământeşti. “Si drepte erau picioarele lor” (Iez. 1, 7), fiindcă ei n-au ostenit, deşi au trecut prin multe greutăţi şi încercari, şi nici nu s-au lăsat biruiţi de răutatea oamenilor şi pentru că aveau un caracter liber, căci n-au ajuns sclavi de frică, nici nu şi-au plecat genunchiul în faţa tiranilor pământului, “care pot omorî numai trupul, dar nu pot face rău sufletului” (Mt 10, 28). Rectitudinea dogmelor propovăduite poate fi o altă semnificaţie. “Şi sprintene erau aripile lor” (Iez.1, 7), din pricina repeziciunii întinderii propovăduirii, în al doilea rând, pentru că în ei cuvântul Evangheliei n-avea nimic pământesc, iar în al treilea rând, pentru că, educând obiceiurile oamenilor, fericiţii apostoli n-au introdus nimic aspru, nici greu; “căci poruncile Lui nu sunt grele, jugul Meu e bun si povara Mea e uşoara” (Mt 11, 30). “Şi o mână de om era sub aripile lor” (Iez. 1, 8), fiindcă propovăduirea Evangheliei n-a fost puternică nici prin înţelepciune, nici prin chibzuinţă, nici printr-un alt meştesug ori putere omenească (I Cor.2, 1-5), căci, ca oameni, ei aveau o putere, dar ea nu conlucra nicidecum spre lucrul acesta, ci era copleşită de puterea dumnezeiască din pricina superiorităţii covârşitoare a acesteia. Întrucât erau oameni, lucrurile puterii dumnezeiesti le ramaneau ascunse. ” Aripile lor se atingeau una de alta” -(Iez.1, 9a) sugerează mai întâi că într-Unul Domn Iisus, într-un singur ipostas, s-au adunat toate raţiunile privitoare la iconomie; în al doilea rând, pentru că propovăduiau şi-i învăţau pe oameni pacea şi, în al treilea rând, pentru că apostolii aveau o singură inima si un singur suflet, fiindcă aşa aveau toţi crestinii, cum stă scris în Faptele Apostolilor (4, 23); în al patrulea rând, pentru că lucrul propovăduit de ei e unul şi simplu, întrucât e Dumnezeu “Şi când mergeau, fiarele nu se întorceau, ci fiecare mergea drept înainte.” (Iez.1, 9b), pentru că apostolii biruiau greutăţile şi păstrau calea cea dreaptă. Misiunea lor era să înteţească focul pe care a venit să-1 aprinda Domnul pe pământ (Lc 12, 49). “Iar aripile le aveau unele spre altele” (Iez. 1, 11), fiindcă în toţi era o singură dogma propovăduită.”În mijlocul animalelor apărea ca vederea unor cărbuni aprinşi în foc şi că înfăţişarea unor făclii aprinse şi răsucite” (Iez. 1, 13). Dar întrucât focul acela nu era stricăcios, ci viu si luminos, făcliile păreau răsucite şi fulgerau ca o văpaie de foc. “Şi fiinţele vii alergau şi se încovoiau iarăşi” (Iez.1, 21), iar de multe ori păreau că se opreau.  

“Căci atunci când se opreau fiinţele vii, se opreau şi roţile” (Iez. 1, 21): mişcarea arată propovăduirea Evangheliei, iar oprirea soliditatea şi nemişcarea dogmelor. Alternanţa lor arată ca sunt un indiciu nu al unei firi neobosite, ci al unor oameni, apoi trimite la soliditatea şi imutabilitatea cuvintelor, precum şi la intenţia şi tensiunea apostolilor, alergarea trebuie să nu li se para a fi în zadar, întrucât nu ajung la ţintă. Mişcarea arată încă şi purtarea de grijă a apostolilor faţă de oameni, iar oprirea înclinarea lor spre Dumnezeu şi asemănarea lor cu El provenită din această înclinare, căci oprirea este o icoană despre adevarata Pace şi Unul propriu-zis: Dumnezeu.  

Făpturile îngereşti, care pe de-o parte se acoperă, pe de alta se acund trimit cu gândul şi la firea duală a Dumnezeului întrupat, la posibilitatea cunoaşterii Lui. Întrucat a fost împreuna cu noi şi a fost om, Fiul lui Dumnezeu a murit si a înviat, dar modul cum anume s-au facut toate acestea e ascuns, învăluit, mai presus de ce pot şti oamenii.  

Carul ceresc, sugerat de “miscarea fiintelor vii pe roti” (Iez.1, 19) arata indoita activitate (energeia) a Mantuitorului, dumnezeiasca si omeneasca, prima fiind sugerata de miscarea in cerc, care se cuvine mai mult celor vesnice, iar cea omeneasca si care inceteaza, e sugerata de miscarea in linie dreapta. Cercul este simbol al desăvârşirii, dar şi al raţiunii, al continuumului spaţial şi temporal, adică al veşniciei lui Dumnezeu. In context sugerezaă şi rapiditatea. Miscarea rotilor si facerea lor era aceeasi, intrucat “erau unele intr-altele”, pentru că lucrul propovaduit era pacea, aspect transmis şi de expresia “ca si cum erau o roata in roata” (Iez. 1, 16), dar şi unitatea de credinţă- cele patru fiinte vii se miscau ca una singura pusa in miscare de patru. Adevărul propovaduit e unul, asemanator prin aceeasi inspiratie si pace, si ca atare unic prin Dumnezeu. “Si aveau o inaltime mare” (Iez. 1, 18) din pricina marimii propovaduirii. Apostolii au fost stiutori ai celor viitoare si au cunoscut cele din urma, de aceea “obezile rotilor erau pline de ochi” (Iez. 1, 18). Şi Zaharia numeste darurile Duhului “ochii Domnului Savaot care privesc peste tot pamantul” (Za 4, 5). Apostolii au facut toate miscati fiind de Duhul (II Ptr 1, 21). De aceea “un duh de viata era in roti si o asemanare asemenea unei bolti deasupra capului fiintelor vii” (Iez.1, 21-22). Acela care sedea pe ele este “Cel ce a pasit peste cerul cerului.” (Ps 67, 34).  

 Tronul şi figura “ca de om”. “Si pe piatra ca asemanarea unui tron, iar pe asemanarea tronului o asemanare ca un chip de om pe el” (Iez.1, 26). Aceasta era o icoana a lui Hristos insusi- ale Caruia sunt si toate celelalte simboluri –  ” Care S-a facut intr-o asemanare de om.” (Fil. 1, 17) si Care “de la coapse in sus era ca infatisarea unui metal invapaiat, iar de la coapse in jos era ca infatisarea unui foc.” (Iez.1, 27). Asemanarea “ca un chip de om” de pe asemanarea tronului il arata pe Domnul “Care S-a facut intru asemanarea oamenilor” (Mc 2, 7), sezand, fericit si singur puternic (1 Tim 6, 15) si odihnindu-se intru sfintii Lui (Is 57, -15; 66, 2). Chipul de metal incins in vapaie arata umanitatea Lui, despre care s-a vorbit şi la inceputurile viziunii. Umanitatea Mantuitorului si petrecerea Sa cu oamenii a fost stralucita ca un soare, dar nu avea nimic infricosator, ci era intru plină de iubire de oameni. Focul, care se misca in linie dreapta, scrie ca l-a vazut in cerc, ca sa invete ca lucrurile aratate nu se arata prin ele insele, ci sunt legate unele de altele si sunt icoanele celor mai presus de fire. Chipul de metal este incins in vapaie de la mijloc in sus şi chipul de foc si de la mijloc in jos arată că prima venire a lui Hristos a fost cu iubire de oameni si n-a avut nimic infricosator, “caci n-a venit sa judece lumea” (In 12, 47), dar a doua va fi infricosatoare si-i va deosebi pe cei buni de cei potrivnici (Mt 25, 31), cand vapaia focului ii va mistui pe cei potrivnici. 

“Astfel era chipul slavei Domnului” (Iez.1, 28). ), cu alte cuvinte cele vazute sunt o icoana a Iconomiei Mantuitorului. Fiindca slava  Lui numeste Domnul atat insasi crucea, cat si intreaga Iconomie. Caci plinind tot lucrul pentru noi si venind la Tatal, a spus apostolilor: “Acum a fost preaslavit Fiul Omului” (In 13,31). Viziunea lui Iezechiel, alături de cea din Is. 6 sunt baza reprezentării iconografice a „Mântuitorului în slavă”, aşa cum o arată şi icoana de mai sus –Spas v silah- ce combină motivele „chipului ca de om” de pe tronul înaripat şi cu roţi, înconjurat de patru chipuri de fiare: de om, de leu, de bou şi de vultur cu cele din Isaia: Dumnezeu/Hristos pe tron, înconjurat de serafimi. 

Lumina/strălucirea: “scânteile” (Iez. 1, 7) sunt o aluzie a limbilor de foc (FA 2, 3-4). “Si straluceau ca arama” (Iez.1, 7), nu ca soarele, nici ca fulgerul, “caci nu erau ei Lumina, ci numai martori ai Luminii” (In 1, 7). “Si ca vederea unui cristal infricosator” (Iez.1, 22), iar dupa putin: “ca vederea unei pietre de safir” (Iez. 1, 26). Cunoaşterea lui Dumnezeu se săvârşeşte şi prin raţiune, catafatică – “cristalul” fiind straveziu- care arată si face cunoscut oamenilor Înţelepciunea lui Dumnezeu, dar şi cu inima, apofatică, dincolo de puterea de pătrundere a minţii omeneşti- “safirul”; de aceea safirul s-a vazut mai aproape de tron, iar cristalul mai departe de el. Amandoua sunt pietre, pentru ca il prefigurau pe Domnul pe Care Scriptura L-a numit “Piatra din capul unghiului” ( I Ptr 2, 6).  “Iar de jur-imprejur lumina stralucitoare era ca vederea unui curcubeu, cand se arata in nor in zi de ploaie” (Iez.1, 27-28). Acest curcubeu s-a facut dupa potop semn al impacarii lui Dumnezeu cu oamenii. Domnul, impacandu-i pe oameni cu Tatal, a dat drept semn credinciosilor sangele Sau, ca ei sa fuga de la fata arcului (Ps 59, 4) si sa scape de pierzatorul, aşa cum spune psalmistul:”Fa cu mine semn spre bine” (Ps 85, 17). Semnul se va arata pe nori (Mt 24, 30; Ap 17, 66) crucea , care e simbol al impacarii lui Dumnezeu cu oamenii. “Caci cu Dumnezeu ne-am impacat prin cruce”, zice Apostolul (Rom 5, 10).  

Viziunea lui Iezechiel din cap.1 şi 10, surprinzătoare şi plină de înţelesuri, este un temei al iconomiei divine, dar şi al teologiei creştine. Trebuie însă făcută distincţia dintre natura divină şi energiile necreate ale Divinităţii, prin care ne apropiem de Dumnezeu. Aşa după cum omul, făcut după chipul lui Dumnezeu, rămâne necunoscut în fiinţa sa, interioară, dar se face cunoscut prin lucrările sale exterioare, cu atât mai mult Creatorul omului, Persoana supremă, rămâne o taină în fiinţa Sa personală, dar se face cunoscut şi comunicabil prin lucrările sau energiile Sale necreate. Caracterul de Persoană vine să fundamenteze atât caracterul apofatic, tainic al fiinţei lui Dumnezeu, cât şi pe cel catafatic, cognoscibil al lucrărilor lui Dumnezeu. Energiile necreate păstreaza taina personală a dumnezeirii, fiindcă Dumnezeu nu poate fi cunoscut în esenţa Sa, dar şi deschiderea personală a Divinităţii faţă de ceea ce nu este Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu, ca iubire, este comunicabil. Ceea ce cunoaştem în Dumnezeu nu este fiinţa Sa, ci Persoana Sa, prin energiile divine. Sfântul Grigore Palama a susţinut încă din vremea sa (sec. XIV), că lucrarea nu face ca fiinţa să fie compusă, ci e o manifestare necesară a ei, fiindcă manifestarea sau lucrarea ţine de fiintă, numai abstract putând cugeta la o fiinţă fără lucrări.    

Considerat un părinte al genului apocaliptic pe care îl fundamentează, Iezechiel rămâne, totuşi, un profet al speranţei, restaurării şi înnoirii: „Şi le voi da o altă inimă; şi duh nou voi pune într’înşii; inima lor de piatră le-o voi smulge din trup şi le voi da o inimă de carne, pentru ca ei în poruncile Mele să umble şi rânduielile Mele să le păzească şi să le facă; şi ei Îmi vor fi Mie popor, iar Eu le voi fi lor Dumnezeu” (11, 19-20).   

Slăvit fie numele Domnului în veci!  

 

---

   [1] Sfantul Nicolae Cabasila-Introducere la Cartea Profetului Iezechiel în Scrieri filocalice uitate, Edit. Deisis,Sibiu, 2007,p. 145    

 Bibliografie:    

BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURA, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005    

Biblia sau Sfanta Scriptura, Editie jubiliară a Sf. Sinod ( Versiune diortosita dupa Septuaginta, redactata si adnotata de Bartolomeu Valeriu Anania )- Cartea profetului Iezechiel şi introducere.    

Allen, Leslie C.- The Structure and Intention of Ezekiel I, în Vetus Testamentum, vol. 43, Fasc.2 (Apr., 1993), pp. 145-146    

Sfantul Nicolae Cabasila-Introducere la Cartea Profetului Iezechiel în Scrieri filocalice uitate, culegere de texte aparţinând Sfinţilor Grigorie Sinaitul, Nicolae Cabasila, Ioan Carpathiul, Marcu al Efesului, Editura Deisis,Sibiu, 2007. Traducere si studiu introductiv: diac. Ioan I. Ica jr     

Driver, G. R. –Ezekiel’s Inaugural Vision în Vetus Testamentum, Vol. 1, Fasc. 1 (Jan., 1951), pp. 60-62    

ENCYCLOPAEDIA JUDAICA, Second Edition, Volume 6     

Schultz, Samuel S.-Călătorie prin Vechiul Testament, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2001    

Halperin, David J. – Origen, Ezekiel’s Merkabah, and the Ascension of Moses în Church History, Vol. 50, No. 3 (Sep., 1981), pp. 261-275, published by: Cambridge University Press on behalf of the American Society of Church History    

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu-Treime şi comuniune, în Almanahul Bisericesc al Arhiepiscopiei Bucureştilor, 2003, p. 54-62.    

Skipwith, Grey Hubert- The Lord of Heaven. (The Fire of God; The Mountain Summit; The Divine Chariot; And the Vision of Ezekiel.)  în The Jewish Quarterly Review, Vol. 19, No. 4 (Jul., 1907), pp. 688-703     

Wolfson, Elliot R. – Halperin’s “The Faces of the Chariot” .Reviewed work(s): The Faces of the Chariot by David Halperin în The Jewish Quarterly Review, New Series, Vol. 81, No. 3/4 (Jan. – Apr., 1991), pp. 496 -500, published by University of Pennsylvania Press    

http://en.wikipedia.org/wiki/Main_Page    

http://teologie.net/biblioteca/traduceri/palama_text1.pdf    

e-Sword. The Sword of the Lord with an electronic edge   

    

 

Imaginaţia şi viaţa duhovnicească

               Imaginaţia reprezintă una dintre problemele fundamentale ale asceticii Bisericii ortodoxe, deoarece, după cum afirmă Mitropolitul Hierotheos Vlachos, ea împiedică păşirea omului spre viaţa în Hristos[1] 

          Sfântul Ioan Scărarul defineşte imaginaţia ca „amăgirea ochilor în gândirea adormită, extazul minţii, al trupului, în stare de veghe”. Aristotel numea imaginaţia simţirea cea de obşte, deoarece ea cuprinde toate chipurile, imaginile şi vederile ce au intrat din afara prin cele trei organe ale simţurilor noastre. O numeşte şi simţire, deoarece orice patimă sau mişcare produsă de simţurile cele din afară ale unui organ al simţurilor – al ochilor sau al urechilor – în suflet poate fi produsă în acelaşi timp numai de imaginaţie. Astfel, imaginarul este potenţa naturală a sufletului, imaginaţia aflându-se între minte şi simţire, aşa după cum spune Sfântul Grigore Palama. 

            Omul nu a fost creat să aibă în trup plăcere şi durere, acestea fiind rezultatul neascultării omului. În Adam de dinaintea căderii nu existau închipuirile, acestea fiind o stare de după căderea acestuia. Sfinţii Părinţi spun că închipuirea este o potenţă naturală a sufletului după cădere şi se află între minte şi simţire. Sufletul are cinci potenţe şi lucrări: mintea, gândirea, opinia, închipuirea şi simţirea. Închipuirea se opune rugăciunii curate sau  rugăciunii inimii şi lucrării unitare şi nerătăcitoare a minţii, pentru că omul nu se poate ruga din inimă dacă nu veghează prin pocăinţă şi curăţire să scape de închipuire. 

            Sfântul Maxim Mărturisitorul  ne arată că acela care scapă de plăcere şi durere a dobândit curăţirea inimi, acela care se eliberează de neştiinţă şi uitare are veşnică amintirea de Dumnezeu, iar mintea îi este iluminată, cel care s-a eliberat de forme şi închipuiri a ajuns la teologia mistică. 

            Imaginaţia, ca proces cognitiv, dezvoltă trei aspecte: imagistica percepţiilor, care înseamnă capacitatea de a face ideile şi percepţiile imagini sensibile, adică posibilitatea cuprinderii şi  structurării înăuntrul nostru a imaginii; reimprimarea din amintirile rămase, adică şederea ideii şi a imaginii în imaginarul sufletului; plăcerea, tristeţea care pornesc din existenţa acestor imagini pe care le-a oferit percepţia în imaginarul sufletului[2]. Când scapă de închipuirea de orice fel, mintea se află într-o stare naturală, adică este sănătoasă duhovniceşte. Astfel, Sfântul Casian Romanul ne învaţă că semnul faptului că omul a dobândit virtutea sfinţeniei şi înţelepciunii este ca sufletul să nu-i fie atent la nicio închipuire, nici în somn chiar. 

            În funcţie de modul de acţiune, putem identifica patru feluri de imaginaţie: 

1. Imaginaţia aflată în relaţie cu acţiunea patimilor trupeşti;
2. Visarea sau reveria – aflată în legătură cu imaginile lumii reale;
3. Creaţia artistică şi culturală – element necesar al structurării vieţii;
4. Creaţia teologică, definită prin tentaţiile gândirii de a pătrunde în tainele lui „a fi” şi de a concepe lumea dumnezeiască;

            Creştinul care se află în lume trebuie să scape în orice fel de prima închipuire, să evite reveria şi visarea care creează multe probleme psihologice şi să se limiteze la creaţia artistică şi culturală[3]. 

            În afară de om şi diavolul are închipuiri. De aceea, închipuirea este „puntea” între demoni şi om, pentru că este un bun îndrumător al lucrării satanice prin care se asociază şi se amestecă cu sufletul şi fac  din om  sălaş de  idei  neroditoare şi pătimaşe. Sfântul  Dionisie Areopagitul spunea „ Ce este răul în demoni? Mânia neraţională, pofta fără minte, închipuirea avântată”[4]. Sfântul Nicodim Aghioritul  spune că diavolul se foloseşte de imaginaţie ca de o unealtă, de vreme ce pe Adam prin închipuire l-a amăgit, făcându-l să creadă că poate fi întocmai cu dumnezeirea[5]. Şi pe mulţi ca pe Adam diavolul i-a prăbuşit în păcate şi în răutăţi, în necuvântătoare amintiri şi necuvioase erezii, amăgindu-i prin imaginaţie. 

            Noul Adam, Domnul nostru, nu a primit imaginaţie. Cunoaşterea lucra în Hristos  cu deplină libertate, nefiind oprită de nimic căci mintea acestuia nu depindea de imaginaţie[6]. Întrupându-se, Hristos a luat tot sufletul şi trupul pătimitor şi muritor, însă fără păcat, luând starea naturală a omului, înaintea căderii. În ceea ce priveşte consecinţele – distrugerea, moartea, a luat starea de după cădere[7]. 

            Un rol important îl are modul în care se manifestă imaginaţia, cum se prezintă şi cum se dezvoltă. Cel mai adesea senzaţiile sunt cele care sădesc imaginile care urmează a fi prelucrate. Sunt imagini care pornesc din realitatea sensibilă; astfel, mintea încuviinţează imagini, când trupul este mişcat prin senzaţii . Vedem obiectul, îl dorim, simţim plăcere şi este creată închipuirea. De asemenea, amintirea unei persoane, a unui lucru sau a unui obiect aprinde închipuirea. În timp ce acest lucru îl face mintea vicioasă, cel virtuos „se stăpâneşte şi se abţine pe sine de la închipuirile pătimaşe”. 

              De senzaţii sunt legate gândurile. Astfel, imaginile ajung în noi şi prin gânduri care întotdeauna sunt închipuirea unui lucru sensibil. Orice gând este închipuirea în minte a unui lucru sensibil. Mintea omului, învârtindu-se şi ocupându-se cu imaginile care se nasc prin senzaţii „felurite şi gândurile le face, gândind dialectic şi analogic şi silogistic în chip variat, cu patimă, fără patimă, prin mijlocire, în mod eronat şi neeronat, de la care cele mai multe înseşi virtuţile şi răutăţile, bunele păreri sau relele păreri se nasc.”(Sfântul Grigore Palama). Astfel are mare importanţă starea gândului care domină în noi. Dacă gândul este dumnezeiesc, creează sănătate spirituală în noi. 

                Patimile sunt legate strâns cu senzaţiile şi gândurile, iar prin ele se manifestă închipuirile. Dintre toate patimile cea mai mare şi cea mai îngrozitoare este mândria. Omul mândru are imaginaţie bolnavă, imaginaţia lui este înflăcărată, concepe imagini şi închipuiri de orice fel. 

             Imaginaţia se manifestă şi prin vise. Ele reflectă existenţa imaginilor în suflet. Sfântul Diadoh din Foticeea spune că „visele nu sunt nimic altceva decât ori idoli ai unor gânduri rătăcite, ori batjocuri ale demonilor”. Nu există independenţă de vise, care sunt închipuiri datorate patimilor. De aceea din imaginile închipuirilor putem distruge patimile pe care le avem[8]. 

            Din cele prezentate este evident că închipuirea continuu cultivată creează multe anomalii în ordinea noastră spirituală, ceea ce îmbolnăveşte tot sufletul, îl face să se distrugă. Este deformată întreaga viaţă spirituală. Din moment ce gândurile joacă un rol important în starea spirituală a omului, este firesc ca gândurile care sunt legate de închipuire, şi mai ales de imaginaţia demonică, să denatureze întreaga viaţă duhovnicească. Omul ajunge în punctul de a recunoaşte în el elemente ale dumnezeirii, şi, deoarece recunoaşte în lucrurile create elemente dumnezeieşti, este în realitate panteist, iar autoîndumnezeirea este cel mai mare păcat. În acesta a căzut Adam, iar pentru noi recunoaşterea unui principiu dumnezeiesc înăuntrul nostru, adică autoîndumnezeirea, este o nouă cădere adamică. 

            Închipuirea mai poate crea anomalii psihologice, care ajung până la halucinaţii, şi iluzii. Când omul cultivă intens reveria, chiar şi pentru stări spirituale, atunci denaturează întreaga lui viaţă spirituală prin puternice anomalii psihologice şi patologice. Folosindu-se de imaginaţia lui, omul creează în mintea lui imagini intuitive din viaţa lui Hristos sau alte scene sfinte. Cine face o astfel de „fantasmatică” rugăciune nu închide mintea lui în inimă pentru bucuria cumpătării interioare, ci, îndreptându-o spre latura intuitivă a celor dumnezeieşti se conduce pe el însuşi la o stare de excitare psihică care într-o situaţie de concentrare intensivă poate să ajungă până la bizarul extaz patologic. Se bucură pentru „reuşitele” lui, se dăruieşte acestor stări, le cultivă, le consideră duhovniceşti şi datorate  acţiunii harului, are ideea că şi el este sfânt şi văzător al tainelor lui Dumnezeu şi, în sfârşit, ajunge la halucinaţii şi boli psihice, sau, în cea mai bună situaţie, rămâne „în rătăcire”, petrecându-şi viaţa într-o lume închipuită[9]. 

            Între imaginaţie şi rugăciune există o strânsă legătură, căci rugăciunea curată a inimii trebuie să fie eliberată de imaginaţie. Mintea imaginativă este incapabilă să facă o rugăciune curată. Rugăciunea minţii imaginative este impură, plină de imagini şi închipuiri. Cel care se roagă trebuie să respingă orice cugetare pe durata rugăciunii. Sfântul Ioan Scărarul recomandă: „Orice închipuire sensibilă să nu accepţi în timpul rugăciunii şi orice închipuire”. Cum spun Sfinţii Părinţi, lumina necreată este necompusă, lină, unitară, fără culoare. Contrariul se întâmplă cu lumina diabolică. 

            După toate cele prezentate se naşte întrebarea: cum să scăpăm de imaginaţie? 

            Este necesară lupta împotriva imaginaţiei prin conştientizarea strădaniei de a scăpa şi de a nu accepta gândirile şi închipuirile, refuzul acestor senzaţii, pentru că este posibil ca diavolul să ne pună la încercare prin ele. În plus, este necesară strădania de a ne păzi mintea. Este ceea ce în limba Noului Testament şi în limba Sfinţilor Părinţi este numită trezvie. Cuvioşii Calist şi Ignatie Xantopol scriu că mintea, ca existenţă individuală simplă şi independentă trebuie păstrată „pură şi asemănătoare luminii”şi păstrată „neparticipantă şi neîngrijorată de aceasta, adică de imaginaţie”. 

           Cei mai eficace mijloc de a scăpa de imaginaţie este pocăinţa, căci numai în adâncă pocăinţă omul poate să cureţe imaginarul. Când omul se luptă să păstreze poruncile lui Hristos, este scăpat de groaznicele stări ale imaginaţiei. Păstrarea poruncilor lui Hristos este strădania de a păzi rânduiala lui Dumnezeu şi prin acestea să redobândim dumnezeirea. 

            Pocăinţa este legată cu smerenia, iar acolo unde există profundă smerenie, acolo nu este posibil să se dezvolte imaginaţia căci, ea creşte prin trufie, egoism, îngâmfare. Cel trufaş visează necontenit, stabileşte înalte gânduri pe care vrea să le realizeze. 

            Deoarece multe închipuiri se manifestă şi prin vise, Sfinţii Părinţi recomandă să facem multă rugăciune înainte să ne culcăm. Multă rugăciune, studiul cărţilor sfinte şi recitarea Simbolului de Credinţă poate să elibereze omul de atacurile imaginaţiei. După cuvântul Sfintei Scripturi trebuie să ne rugăm neîncetat (I Tesal. V, 17). Cine, de asemenea, are puterea de a se concentra cu mintea şi a simţi cu inima în timpul rugăciunii, că stă în prezenţa lui Dumnezeu, acela rămâne nemişcat ca un stâlp cât timp se roagă şi gândurile rele nu-l pot clinti. 

           Spiritualitatea răsăriteană afirmă o cunoaştere directă şi duhovnicească a lui Dumnezeu şi aşteaptă „îndumnezeirea” credinciosului sau uni­rea lui cu Dumnezeu prin harul necreat izvorât din fiinţa dumnezeiască. 

            Viaţa creştinului este o luptă continuă între omul cel vechi cu toate patimile si poftele lui şi omul cel nou cu virtuţile ce rodesc din el; este o încleştare între binele propriu firii noastre si răul coborât în ea. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că : „Cel ce şi-a făcut inima curată nu va cunoaşte numai raţiunea lucrurilor inferioare şi care sunt după Dumnezeu, ci vede pe  Însuşi  Dumnezeu”. 

            Căci, cei curaţi cu inima văd pe Dumnezeu Însuşi care locuieşte şi Se arată în cei ce-L iubesc pe El şi sunt iubiţi de El, după făgăduinţa pe care Însuşi le-a facut-o. Ne cunoaştem pe noi înşine prin curăţirea minţii, pocăinţa stăruitoare şi prin asceză. 

                                                   Slavă lui Dumnezeu pentru toate! 

   BIBLIOGRAFIE: 

   Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti, Editura Paideia, Bucureşti, 1996 

   Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, Editura Herald, Bucureşti, 2007 

   Sfântul Maxim Mărturisitorul, Patru sute de cugetări creştine, Editura Credinţa strămoşească, Bucureşti, 1996 

   Sfântul  Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2001 

   Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti, 2001 

---

[1] Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti, 2001,p.90 

[2] Hierotheos Vlachos,op.cit.,p.93 

[3] Idem, p.95 

[4] Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti,p.144 

[5] Sfântul  Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Egumeniţa, p.232 

[6] Idem, p.23 

[7] Hierotheos Vlachos,op.cit., p.91 

[8] Hierotheos Vlachos,op.cit., p.98 

[9] Hierotheos Vlachos, op.cit., p.100

După chipul şi asemănarea Sfintei Treimi

Odată cu sufletul începe comuniunea harică a omului cu Dumnezeu şi, cu cât e mai dezvoltată înţelegerea, cu atât legătura se întăreşte. Harul este, deci, comuniune cu Dumnezeu. Teologia bizantină leagă harul de natura omului, în special de sufletul lui, de aceea e posibil şi pentru omul căzut să rămână în el o părticică a harului dumnezeiesc, vizibilă prin aspiraţia lui către împlinire. Părintele Dumitru Stăniloae dezvoltă o întreagă teologie a chipului ca răspuns al chemării iniţiale a lui Dumnezeu. Nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit, scria, în acelaşi duh, şi Fericitul Augustin cu referire la rugăciune, care corespunde chemării originare pline de iubire a lui Dumnezeu. Sufletul, înrădăcinat în trup, are, prin raţiune, conştiinţa răspunsului şi, deci, a alterităţii sale în raport cu Eul suprem. Comuniunea este văzută sub forma unui dialog care se desfăşoară la nivelul celor mai intime resorturi omeneşti şi care se manifestă ca relaţie de iubire: Pentru Tine trăiesc, vorbesc şi cânt (Sfântul Grigorie Teologul). Apologetica vorbeşte despre o argumentare ontologică a existenţei lui Dumnezeu care se exprimă în nostalgia absolutului şi care are un caracter universalist. Pentru omul căzut, desăvârşirea ia forma unui Bine impersonal, abstract şi închis în transcendenţa sa. Omul înviat însă, tinde spre absolutul pe care-l recunoaşte în Arhetipul personal, prin chipul care e făcut în conformitate cu El- Inquietum est cor meum donec requiescat in te, Fer. Augustin, Confesiuni, I, 1. Şi Paul Evdokimov vedea în chip primatul vieţii noastre spirituale, animate de desăvârşire. Astfel, pe lângă unitatea suflet–trup, omul îşi defineşte identitatea ca fiinţă personală (< gr. Πρόσωπον, prosopon are drept sem comun [+ relaţie] ) care devine întru Chip. Asemănarea este expresia dinamică a chipului. În viaţa sa pe pământ, omul dezvoltă asemănarea în timp, trecând de la o treaptă la alta, dar nu ajunge să se bucure deplin de absolutul dumnezeiesc. Doar prin moarte cel mântuit ajunge cu adevărat la odihna în Dumnezeu. Atras către infinitul dumnezeiesc, omul nu se pierde într-un ocean nelimitat, căci Dumnezeu, ca fiinţă personală, îl transcende: Căci infinitatea e în jurul lui Dumnezeu, dar nu e Dumnezeu, Care e mai presus de ea în mod incomparabil. Alteritatea umană se păstrează în comuniunea cu Dumnezeu care nu o anihilează, topind-o în ilimitarea sa, ci o redimensionează perpetuu. Veşnica odihnă este, deci, veşnica sporire în cunoaşterea, dragostea şi bucuria divină. Progresul acesta este, de fapt, îndumnezeirea omului, theosisul, sau actualizarea permanentă a chipului. Asemănarea nu este atunci starea finală de îndumnezeire – în măsura în care se poate vorbi de spre o stare finală – , ci însăşi procesualitatea descoperirii chipului, prin voinţa omului stimulată de harul dumnezeiesc. Când tot acest chip al lui Dumnezeu în om Îl contemplă pe Creator, putem vorbi despre asemănare, aceasta însemnând statornicirea în Bine sau odihna. Ceea ce imprimă în noi chipul dumnezeiesc este fără îndoială sfinţenia, adică împărtăşirea de Fiul în Duhul. De aceea, când firea omului a alunecat spre abatere şi frumuseţea chipului a fost desfigurată, am fost înnoiţi în starea de la început; am fost remodelaţi prin Duhul spre chipul Creatorului, adică al Fiului, prin care vin toate de la Tatăl . Omul devine astfel o persoană ce se bucură de graţia divină , iar nu un dumnezeu în sine.

După cădere, omul pierde asemănarea – Sfântul Grigorie Palama -, deci ceea ce îi împlinea de fapt chipul, determinând o estompare a acestuia: Nerefuzând relaţia cu cele rele, Adam introduce urâţenia necinstitoare în chipul lui Dumnezeu;( …) cel ce iubeşte nedreptatea, urăşte sufletul său şi sfârtecă şi corupe chipul lui Dumnezeu şi cade într-o patimă apropiată celor stăpâniţi de furie, care îşi sfâşie trupurile lor în mod conştient.[1] Chipul devine pasiv: Tradiţia patristică este foarte fermă: după cădere, chipul, în realitatea sa proprie rămâne neschimbat, dar în acţiunea sa este redus la o tăcere ontologică.[2]  Prin păcat, răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu devine ne-firesc, tinde să asimileze un absolut impersonal şi să se afirme pe sine în raport cu ceilalţi. Legătura ontologică cu semenii rămâne însă esenţială, de aceea recuperabilitatea chipului se realizează printr-o orientare pozitivă către lume. Comuniunea cu Dumnezeu se înfăptuieşte chiar prin această comuniune cu aproapele, cu toată creaţia, ca operă divină, prin înfrânarea patimilor ca tendinţe spre finit şi prin cultivarea virtuţilor, culminând cu dragostea person-ală. Astfel, lumea şi semenii se descoperă în potenţialitate ca infiniţi, căci raţiunile lor se revelează treptat şi nesfârşit. Cunoaşterea perpetuă are la bază atât apofatismul divin, cât şi pe cel antropologic. În asemănare, întrevedem, de fapt, reproducerea misterului trinitar negrăit[3], căruia îi corespunde misterul omului. Chipul se actualizează relaţional, ceea ce determină complexitatea cunoaşterii lui Dumnezeu direct proporţională cu experienţa trăirii efective. Misterul nu constă într-o limitare, ci mai degrabă este o închidere care se deschide fenomenologic. A trăi în comuniune cu semenii nu este altceva decât o consecinţă a iubirii intratrinitare, care se răsfrânge în creat, în virtutea chipului. Chipul devine astfel vocaţia unificatoare a lui Dumnezeu afirmată în om, astfel încât, prin har, el adună întreg cosmosul în prezenţa dumnezeiască: În alt înţeles, asemănarea cu Dumnezeu nu e numai chipul unei Persoane din Sfânta Treime, ci a întregii Treimi de viaţă începătoare. Omul, îm felul acesta reflectă în sine, în structura şi viaţa sa spirituală, viaţa intertreimică a Dumnezeirii.[4]  

Dacă în împlinirea chipului, voinţa omului atrasă de Arhetip conlucrează cu energiile necreate ale harului divin, în comuniunea cu semenii acţionează şi atracţia naturii[5] noastre comune: Ceea ce corespunde în noi chipului lui Dumnezeu nu e deci o parte a naturii noastre, ci persoana care cuprinde în ea natura… Ca persoană (şi nu ca individ), ipostasul nu împarte natura, dând loc la mai multe naturi particulare… Treimea nu e trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu… Omul se prezintă sub un dublu aspect: ca natură individuală, el devine o parte a totului, unul din elementele constitutive ale universului; dar ca persoană, el nu e o parte: el conţine în sine totul. Natura e conţinutul persoanei, existenta ei. O persoană care se închide ca individ, închizându-se în limitele naturii sale particulare, nu poate să se realizeze deplin; ea se sără­ceşte, numai renunţând la conţinutul său propriu, dându-1 în mod liber, adică încetând să existe pentru sine însăşi, persoana se exprimă deplin în natura cea una pentru toţi. Renunţând la binele său particular, ea se dilată infinit şi se îmbogăţeşte prin tot ce aparţine tuturor. Persoana devine chip desăvârşit al lui Dumnezeu, dobândind asemănarea, care e desăvârşirea naturii comune tuturor oamenilor Dis­tincţia între persoană şi natură reproduce în umanitate or­dinea vieţii divine exprimată prin dogma trinitară.[6] Prin căderea în păcat, s-a alterat oarecum şi natura umană, în sensul că ea nu mai păstrează trăsăturile depline şi autentic armonice. Nu natura în sine devine negativă, ci persoana care o posedă secvenţial şi se închide în sine devenind individ, izolând-o astfel de întreg: Persoana a devenit individ nu pentru că s-a amestecat cu elementele naturii umane, ci pentru că nu cuprinde toată natura, pentru că vrea să ţină despărţită natura pe care o repretintă, de natura întreagă.[7] Comuniunea interpersonală nu înseamn acapararea de către individ a naturii celorlalţi, ci doar voinţa naturii de a fi a tuturor în comun, voinţă manifestată prin persoanele în care ea există în mod concret.[8] În tradiţia patristică nu există o opoziţie logică între natura umană şi persoană. Oamenii cuprind, în totalitatea lor, natura pe care şi-o transmit reciproc, aflându-se într-o relaţie ontologică şi de iubire similară Sfintei Treimi, cu deosebirea că, în plan uman, este posibil acest lucru doar prin har, ca o reflectare a naturii şi iubirii dumnezeieşti. Natura nu poate fi gândită însă dincolo de ipostas/ persoană şi nici invers, deci comuniunea naturii subzistă doar prin realţiile pluriipostatice; experierea lor ne conduce la acelaşi apofatism personal, divin şi uman, ca premisă a veşniciei asemănării.Comuniunea cu semenii merge, deci, laolaltă cu progresul în cunoaşterea lui Dumnezeu.

Dacă relaţiile interiipostatice sunt chip al vieţii treimice, trebuie avută în vedere şi o altă perspectivă: omul este şi chip al Logosului, Care, la rândul Său este Chipul Tatălui. Crearea omului este interpretabilă atunci şi hristologic. În Noul Testament – Col. 1, 15; I Cor. 15, 49 -, Hristos singur este chip/icoană a lui Dumnezeu – ὅ ἐστιν εἰκὼν τοῦ θεοῦ –, omul fiind invitat să îmbrace această icoană. Omul creat după chipul lui Dumnezeu este, de fapt, creat după Hristos. Adam constituie, în calitatea sa de om primordial, un tip al lui Hristos. Hristos este numit chiar Adam cel din urmă (ὁ ἔσχατος Ἀδάμ) – I Cor. 15, 45; cf. paralela în v. 45-48.

Omul devine atunci chip al Chipului, situându-se într-o relaţie de comuniune treimică  şi chemat să realizeze în plan uman o viaţă de comuniune asemănătoare Ei, prin puterea dumnezeiască.

Hristos a ridicat chipul la maxima asemănare, fară ca prin acesta să înţelegem o limitare, ci concretizarea modelului de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, care nu poate fi depăşit în perfecţiune. În relaţie cu Logosul divin, omul devine subiect al raţiunilor lucrurilor şi împreună-subiect cu semenii săi[9], descoperind  prin ele Logosul creator. Acestă comuniune deplină cu Dumnezeu şi între oamenii care cred în Hristos, nu se poate înfăptui decât ca o comuniune a întregii naturi în umanitatea transfigurată a lui Hristos, prin şi în Duhul Sfânt: Duhul dumnezeiesc, răspândit în plenitudinea Lui din Hristos în oamenii care cred în El, întărind spiritul din ei, va face nu numai trupul lor deplin elastic şi transparent, ci şi natura cosmică.[10] Asemănarea este înţeleasă, aşadar, drept transfigurare a creaţiei de către om, prin capacitatea lui de a o vedea şi de a o face mediu transparent al ordinii spirituale ce iradiază din Persoana Cuvântului. [11] 

---

 [1] Sfântul Grigorie Palama – Capita Physica Theologica., 39-40, Filocalia greacă, vol. II, ed. II, p. 316

 [2] Evdokimov, Paul – L’Esprit Saint dans la tradition orthodoxe, Editions du Cerf, Paris, 1969, p. 88

 [3] Ibid., p. 80

 [4] Kern, Ciprian – Antropologia Sv. Grigorii Palamii (rus.), Ymca Press, Paris, 1959, p.455 apud Stăniloae, Dumitru pr.prof.dr. – Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 2003, p. 420

 [5] Prin natură, înţelegem fiinţa umană comună, care se manifestă şi exista ca atare doar ipostatic.« Spaţiul » fiinţei este deţinut, prin excelenţă, de Dumnezeu, care acordă, prin har, libertatea de a exista şi altora: duhuri, oameni, animale. Raţionalitatea fiinţei şi, deci, eternitatea ei, nu aparţin însă decât primelor două.

 [6] Lossky, Vladimir – Theologie Dogmatique în Messager de l’ Exarchat du Patriarcat Russe en Europe Occidentale, nr. 46-47 / 1964, pp. 116-119

 [7] Stăniloae, Dumitru pr.prof.dr. – Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 2003, p. 424

[8] Ibidem. 

[9] Stăniloae, Dumitru pr.prof.dr. – Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 2003, p.426 

[10] Ibidem. 

[11] Ibidem.

Milogul

           de  Nichifor Crainic

Cerşea la colţ un slăbănog
în zdrenţe, slut şi fără dinţi
neguţătorul de arginţi
gândi, zãrindu-l pe milog:

Eu nu dau mila mea obol
acestui trântor de prisos
şi-ntoarse rânjetu-i câinos
rãmasului cu mâna-n gol.

Trecu maestrul glorios
al farmecului triumfal
cu spiritul în ideal
şi-a zis vãzând pe zdrenţuros:

E-atât de slut şi mã-nspãimânt
eu, magul purei frumuseţi!
şi-ntoarse recele dispreţ
rãmasului cu mâna-n vânt.

Trecu predicatorul sfânt
grãbindu-se cãtre amvon
vijelios ca un ciclon
sã se dezlãnţuie-n cuvânt,

s-aprindã mila din altar
de soarta celui slãbãnog,
dar ocoli pe-acest milog
cu mâna-ntinsã în zadar.

Târziu când noaptea cobora,
sosi o umbrã ca-n icoane,
pe mâini cu semne de piroane
şi-o inimã ce sângera.

Pe chipul ars de chin şi vai
oftând îl sãrutã fierbinte
cu veşnicie în cuvinte
tu azi vei fi cu Mine-n Rai!

Georgiana sau fericirea suferindă

Cel mai bun lucru pe care îl fac de doi ani încoace este să mă bucur de fiecare zi petrecută alături de Georgi

 

Text: Isabela ; Foto: Alexandra Dinca

Când Victoriţa rosteşte fericirea suferindă, vocea parcă i se transformă în acadea. Ochii îi strălucesc ca două diamante. Poate de la lacrimi. Pe care nu le lasă să-şi iasă din matcă, pentru că nu e voie. Georgi nu o lasă pe mami să plângă. E ruşinos. Victoriţa o veghează pe Georgiana cu atenţie. Fetiţa respiră liniştit. O strânge în braţe pe Giri, girafa de jucărie. Georgi spune că şi Giri e bolnavă, are şi ea o branulă, prinsă de un picior. E mai uşor când e şi altcineva bolnav cu tine, că te plictiseşti mai puţin – spune Georgi zâmbind. Mai sunt câteva picături şi se termină şi cura asta de citostatice. Georgi nu mai scoate niciun sunet. Nu e frumos să se plângă, doar e fată mare. Are 6 ani.

 

Prea multe s-au întâmplat în ultimii doi ani, povesteşte Victoriţa. În timpul ăsta Georgi a făcut 3 operaţii pe creier, citostatice… deja le-am uitat numărul, radioterapie. De drumuri la spitale, ce să mai spun… Prea mult, pentru oricine. Pentru un copil este imens. A început cu un tremur uşor de mână. Eram acasă, la Buzău, şi am văzut cum îi tremura mânuţa dreaptă. Am fugit la doctor. Ne-au trimis mai departe, la Bucureşti. Tumoră cerebrală. Georgiana avea o tumoră mare cât un cartof. Au operat-o. Am sperat până în ultimul moment ca tumora să fie benignă. Nu am avut noroc. Analiza a indicat tumoră malignă. Georgi avea 3 ani şi 8 luni.

 

 

Acum are 6 ani, i-a împlinit pe 25 iulie. Asta da, minune. Tot timpul ăsta am reuşit să rezistăm, eu şi soţul meu, datorită ei. Georgi, minunea noastră, a luptat ca un soldat. Nu s-a plâns, nu a plâns, ne-a încurajat, ne-a copleşit cu dragostea ei, cu dorinţa ei de viaţă, cu puterea ei. Poate că niciodată nu voi afla de unde atâta forţă într-un copil. Nu avea nici 4 ani când a fost operată prima dată şi ea a râs, ne-a încurajat ea pe noi. Cristi, soţul meu, o alintă Minuniţa – de la minune. Eu îi spun Fericirea suferindă. Cu toată suferinţa asta cumplită, Georgi ne arată zi de zi ce înseamnă fericirea cu adevărat: Fericirea de a trăi, chiar şi aşa, în suferinţă. De câte ori o strângem în braţe pe Georgi, ne gândim că Cineva, acolo sus, ne iubeşte…

 

 

Georgiana Cosmina Dinu s-a născut pe 25 iulie 2003. Până pe 31 octombrie 2009, Georgi a suferit 3 intervenţii chirurgicale de extirpare a tumorii gigant pe creier, a făcut 13 cure de chimioterapie şi una de radioterapie. Prima intervenţie a avut loc pe 23 aprilie 2007. Diagnostic: tumoră cerebro-ventriculară-temporo-parieto-occipitală stânga. După opereraţie a urmat tratament medicamentos. Nu a fost indicat tratament chimio sau radioterapeutic. Pe 31 ianuarie 2008, Georgiana a fost internată de urgenţă la Spitalul Elias, cu cefalee şi tremur la piciorul drept. Pe 12 februarie 2008, Georgiana a suferit a doua intervenţie chirurgicală: ablaţia cvasitotală a tumorii. Atunci părinţii s-au gândit că ar fi mai bine să o ducă pe Georgiana la o clinică din Franţa, Hopital d’Enfants de la Timone Marseille, aflând că acolo se poate face tratamentul optim împotriva acestui tip de tumoră. Preţul cerut de clinica franceză a fost peste orice aşteptări: 280.000 de euro. Timp de două luni, părinţii au încercat să obţină finanţarea prin Formularul E 112. Cererea nu a fost aprobată. Un singur medic din comisie a semnat. Ceilalţi au spus tratamentul se putea face şi în ţară. Părinţii au încercat să strângă bani prin acţiuni umanitare. Nu au reuşit.

 

 

 

Pe 3 aprilie 2008, Georgiana era internată la Institutul Oncologic Bucureşti iar pe 8 aprilie 2008 a început primele două cure chimio. Din 3 iunie până pe 15 iulie 2008, a făcut radioterapie cranio-spinală. Au urmat alte 10 cure de chimioterapie, din 28 iulie 2008 până în 20 martie 2009. Pe 8 aprilie 2009, se practică gamma-knife pe resturile tumorale, la Spitalul Bagdasar Arseni. Pe 15 septembrie 2009, Georgiana s-a simţit din nou rău. Investigaţiile medicale au indicat hipertensiune intracraniană. Pe 22 septembrie 2009, Georgiana a suportat o nouă intervenţie chirurgicală – ablaţia parţială a tumorii cerebrale (recidivă tumorală voluminoasă fronto-parieto-temporal stâng). Examenul histopatologic indica diagnosticul de PNET supratentorial cu agresivitate deosebit de ridicată. Pe 30 septembrie 2009, Georgiana a început o nouă cură de citostatice. A urmat încă una, începând din 2 octombrie 2009. Ultimul diagnostic al Georgianei este Neuroblastom cerebral/PNET supratentorial recidivat, operat, radio-chimiotratat; Rest tumoral tratat radiochirurgical; Recidivă locală operată – în curs de chimioterapie.

 

 

 

Părinţii cred că tot ce se putea face în România, s-a făcut. Au primit recomandarea (verbală) de a duce copilul la o clinică din Germania sau Turcia, pentru tratament cu radioterapie numită Cyberknife, procedeul noninvaziv care tratează tumori (canceroase şi necanceroase). Clinicile care au acest aparat, cum ar fi INI Hanovra sau John Hopkins (Anadolu) Istanbul la care părinţii au trimis documentele, nu au contract cu CAS România, deci nu poate fi cerut Formularul E 112. Preţul estimat este de cca 25.000 – 30.000 de euro.

Ultima informaţie, 19 dec. 2009

Cu ajutorul lui Dumnezeu, Georgiana este in prezent in Germania pentru investigaţii mai amănunţite şi tratament. Detalii despre starea ei puteţi găsi pe blogul destinat:
versiunea in limba engleza: http://help-georgiana.blogspot.com/
versiunea in limba romana: http://salveaza-georgiana.blogspot.com/

Fetiţa are în continuare nevoie de noi. Clinica la care a fost acceptata a primit-o pe baza formularului E112. Banii care îi mai sunt necesari în acest moment ar acoperi costurile cu investigaţiile şi alte cheltuieli strict necesare care nu sunt incluse in finanţarea primită de la statul roman.

Donaţiile se pot face şi electronic în conturile menţionate mai sus care se găsesc şi pe blog.

Georgiana vă mulţumeşte din suflet pentru ajutorul pe care i l-aţi dat şi aşteaptă să se intoarcă acasă sănătoasă!

Dacă puteţi şi vreţi să o ajutaţi pe Georgi:
Raiffeisen Bank – Sucursala Buzău
RON: RO 15 RZBR 0000 0600 1014 7293
EURO: RO 31 RZBR 0000 0600 1014 7296
Cod SWIFT: RZBRROBU
Titular Dinu Cristian (tatăl)
Telefon părinţi: 0724 335 993
E-mail: nicol5277@yahoo.com

Despre campania “Steluţele de mare” şi despre cum puteţi să ajutaţi copiii suferinzi aflaţi mai multe accesând situl:  http://steluteledemare.fotografiidefamilie.ro/

 

Fane

       Doamne, nu pot să nu mă gândesc, pe gerul ăsta de crapă pietrele, ce-o fi cu el… Ştiu, a trecut ierni mult mai grele din 2004 până acum. Şi a supravieţuit. Dar era şi el mai tânăr, mai vânos, mai plin de haz.

       Ştefan îl cheamă, de fapt. Acum a îmbătrânit şi atârnă pielea pe el. Ce să-i ţină cald? Păturica aia cu care-şi înveleşte picioarele? Sau sacul de deasupra? Poate umbrela pe care-o ţine zi şi noapte, iarnă şi vară deasupra capului?

       Ce să fac să-l conving? Refuză aproape totul. Casa lui unde nu mai vrea să se întoarcă niciodată. Să se gândească la nevasta lui care i-a înşelat aşteptările, pe fata lui care a vrut să-l ia de acolo. Preotul. Refuză să meargă, refuză să mai creadă că poate fi ceva bun în viaţa lui decât acestă lungă aşteptare sub streaşina unui bloc de cartier, lângă uşa gheenei. Fiecare zi curge la fel, alături de “prietenii” lui… De unde răsar, Doamne, oamenii ăştia fără căpătâi care-şi petrec ore-n şir, zilnic, pe lângă el, aducându-i să bea? Ei au casă de vreme ce vin şi pleacă. El nu poate merge -i s-au subţiat teribil picioarele!-, nu-i poate conduce la plimbare. Nici nu-i refuză, e drept, se bucură şi el de companie.

       Nu e, totuşi, beţiv, de câte ori vorbesc cu el, e coerent. Nu şi-a pierdut simţul umorului şi asta l-a făcut să treacă peste suferinţă mai uşor. Cred că n-aş fi rezistat nicio zi aşa cum trăieşte el de ani buni. Primeşte câte un coltuc de pâine, câte o sticlă de apă de chiuvetă şi aşa, din când în când, câte o bucătură mai bună. În rest, dispreţul şi ocara tuturor. Singurul lui prieten adevărat e un puiandru de câine, o corcitură de câine-lup, negru cu bej pe la colţul ochilor. Îl păzeşte, îl încălzeşte, îl ascultă, îl apără.

       Am văzut zilele trecute şi Ambulanţa, c-a dat dispoziţie Oprescu ca “aurolacii” să fie strânşi şi duşi la adăposturi… Halal! Bineînţeles c-a refuzat-o! Ştefan mi-a spus odată că el nu e câine, e mult mai groaznic acolo, la adăpost, decât sub balconul ăla…

       E comic dacă n-ar fi absurd. E absurd dacă n-ar fi tragic. Cum aş putea decât  numi decât tragică atitudinea lui încăpăţânată? De nedepăşit? S-a închis în dreptatea lui ca-ntr-un turn. Poate pentru că a fost, la rândul său, refuzat, înşelat. În orgoliul lui se crede biruitor…

       Şi totuşi ceva a primit Fane. A primit icoana Maicii Tale, Doamne, pe care o ţine mereu sub pernă şi o sărută plângând, spunându-mi: “O vezi? Ea mă ţine…”

       Într-adevăr, doar rugăciunile Maicii Tale, Hristoase Doamne, ne mai ţin! Te rog, ca toţi care citesc aceste rânduri, ajută-l să treacă peste noaptea asta!

       P.S.1  Am revenit. Ştefan nu mai e acolo… Am stat cu grijă toată noaptea şi azi-dimineaţă, înainte de a pleca la serviciu, am trecut pe la el. Sunt nedumerită şi tristă.  Să-l fi luat unul din “prietenii” lui? Să fi revenit Ambulanţa? Nu am avut timp să-ntreb… Şi pe cine?

       P.S.2 Fane nu era nici pe seară în “cuibul” lui. Nu vreau să mă gândesc la ceva rău. Probabil c-a fost dus la un adăpost de noapte. Mulţumesc celor care au avut un gând bun pentru el.

ARHIMANDRITUL SOFRONIE DE LA ESSEX – CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU PRIN ASEMĂNAREA CU HRISTOS ÎN ATOTOMENIREA SA [1]

  CUVANTAREA a 13-a

              Educaţia academică şi credinţa. Experienţa lui Hristos este temeiul vieţii Cuviosului Siluan. Ce înseamnă a fi chipul lui Dumnezeu. Hristos, ca ideal al omului. Despre adevărata cuvântare de Dumnezeu. „A nu săvârşi păcatul” – calea către primirea lui Dumnezeu, după pilda Cuviosului Siluan. Obştea – cale către viaţa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Asemănarea cu Hristos, în universalismul Său. Rezultatele theologiei cărturăreşti. Despre ecumenism – ca viaţă fără de păcat. Theologia contemporană – autour du pot. „Tatăl nostru” este adevărata patrologie.

Cineva mi-a spus că astăzi, la sinaxă, vor veni şi oaspeţii noştri, iubiţii noştri în Hristos fraţi şi surori. Mulţi din oaspeţii de astăzi cunosc limba rusă. Şi mie personal, acum, că am slăbit din pricina adâncilor bătrâneţe, mai uşor decât orice mi-ar fi totuşi să vorbesc în rusă. Trebuie să-i previn pe oaspeţi că sinaxa noastră are loc regulat de multă vreme, şi ceea ce veţi auzi va fi ca o bucăţică, ceva rupt dintr-un ziar, ca o părticică sau o foaie ruptă dintr-o carte. Dar eu trebuie totuşi să vorbesc fraţilor mei şi surorilor mele ce au venit nu demult.                                                             

Care este preocuparea mea pentru fraţii şi surorile mele, iubiţi în Hristos? Ea constă în aceea ca, trăind în lume, să nu cadă pradă vreunei aberaţii în ce priveşte căile   mântuirii   noastre  în   Dumnezeu. Pe vremuri, credinţa în Hristos era una de obşte şi copiii, din cea mai fragedă pruncie, se învăţau să se roage lui Dumnezeu şi să trăiască cu Dumnezeu. Înainte vreme se putea păstra o astfel de rânduială: tânărul mergea la şcoala unde se  învăţa theologia cărturărească deja pregătit, nu numai spre a crede în Iisus Hristos, dar şi spre a-L iubi. Asemenea Sfântului Ioan din Kronstadt, ei terminau Academia fără să-şi piardă credinţa, plini de experienţa harului ce le fusese dată în copilărie. În vremea noastră, educaţia copiilor este un moment extrem de greu. Şcolile noastre sunt sub dependenţa sferelor logicii omeneşti şi ale intereselor pământeşti. Din pricina lipsei de credinţă a părinţilor, copiii vin la şcoală şi învaţă theologia la fel ca pe alte discipline – chimia, fizica, geografia, lingvistica ş.a.m.d. Şi aceasta pricinuieşte o cumplită daună, pentru că ei se obişnuiesc să-L înţeleagă pe Dumnezeu în chip logic. Însă cei cărora le este cunoscut suflul Duhului Sfânt înţeleg că logica lui Aristotel nu se potriveşte cuvântării de Dumnezeu, că acea realitate ce ni se descoperă cere îndepărtare de la logica formală şi trecerea în logica ale cărei categorii sânt însăşi Fiinţa pe care Dumnezeu ne-o descoperă cu a Sa venire.

Această aberaţie are loc acum pentru că oamenii nu sunt pregătiţi din anii copilăriei (aş zice chiar „din pântecele maicii lor”) spre a trăi pe Dumnezeu. Cum vor înţelege ei, cei născuţi după trup, ceea ce li se predă în şcolile de theologie?  Ca pe nişte concepte abstracte despre Dumnezeu: „primprejur şi pe de lături”. De aci reiese că situaţia cea mai folositoare este ca dintru bun început să ai o experienţă a vieţii în Dumnezeu, aşa cum se face în mănăstire…

Aşa, iubiţii sufletului meu, fraţi şi surori, iarăşi cuvântul meu va fi despre aceleaşi: cea mai înaltă cuvântare de Dumnezeu, care priveşte principiul ipostasului în Fiinţa Dumnezeiască şi în fiinţa omenească, rămâne tema noastră de temei. La care atenţia noastră se concentrează asupra întrebării: care este calea ce duce către cunoaşterea lui Dumnezeu în Fiinţa Sa personală, ipostatică?

Pentru ce ne este atât de preţios Cuviosul Siluan, marele nostru părinte duhovnicesc? Nouă ni s-a dat un privilegiu mai mare decât au avut vreodată oamenii după pierderea marelui har al primelor veacuri: omul acesta, aproape analfabet, părăsind cazarma, ajunge la Sfântul Munte, şi dintru bun început s-a învrednicit de vederea Domnului celui Viu. Dar mai înainte petrecuse un ceas întreg în cea mai limpede vedere a vecinicei pierzanii. Ce stare! El însuşi se temea şi a vorbi despre ea – atât este de grea. Şi zdrobit fiind, a intrat în Paraclisul morii mănăstirii, unde lucra. Şi de-abia a rostit rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu…,” că a şi văzut pe Hristos cel Viu[2]. Ve­denia a durat o clipă, fără cuvinte, dar toată viaţa lui după aceea a fost însemnată de ceea ce voim noi a theologhisi.

Descoperirea lui Dumnezeu ne spune că, după ce se zidise cosmosul cu întreaga lume materială şi animală, Dumnezeu a zis: Să facem om dupre chipul nostru şi dupre asemănare[3]. Astfel, chipul în noi trăieşte dintru însăşi naşterea noastră. Dar ce înseamnă „dupre asemănare”? – „Dupre asemănare,” este ţelul nostru. Şi ce fel de „asemănare”: în parte, sau o ase­mănare adâncă, mare şi vecinică? Desigur, a doua este cea adevărată. Omul a fost zidit spre a trăi cu Dumnezeu, în unimea vieţii lui Dumnezeu şi a omului. Conţinutul acestui concept, „dupre asemănare,” iată tema theologiei noastre ultime şi celei mai importante, pe care oamenii au pierdut-o. Cum trăieşte în lume chipul lui Dumnezeu înfăptuit, cum reacţionează un astfel de ipostas, după chipul Ipostasului Fiului celui întrupat al lui Dumnezeu? Unde petrece mintea unui astfel de om zi şi noapte, orice ar face el?

Cum să ajungem şi cum să cunoaştem cuprinsul asemănării lui Dumnezeu? – Făcându-ne asemănători până la identitate cu Dumnezeu, dobândim viaţă vecinică în Dumnezeu. Viaţă vecinică în Dumnezeu – este însuşi Dumnezeu[4]. Viaţa Lui devine viaţa noastră. Domnul s-a descoperit lui Moise ca EU SUNT CEL CE SUNT[5]. În acest concept se cuprinde înţelesul că Fiinţa este numai Dumnezeu Care ni se descoperă: acest A FI era înainte de a se ivi viaţa cosmică, zidită de Dum­nezeu, Cel vecinic, Cel fără de început. Bineînţeles, pe noi în chip firesc ne cuprinde groaza: cum putem noi, cei născuţi dintru nimic, supuşi oricărei boli, să devenim stăpânitori şi purtători ai vieţii Dumnezeieşti, celei vecinice şi fără de început? Nicio logică omenească nu îngăduie a crede astfel. În Hristos însă noi am primit anume această descoperire; şi înţelegem ideea cea mai înainte de veci pe care a avut-o Dumnezeu pentru om, când a grăit: „Să facem om dupre chipul nostru şi dupre asemănare.” Pentru noi, creştinii, Fiul cel întrupat al lui Dumnezeu este Cel ce ne descoperă ideea cea mai înainte de veci a lui Dumnezeu pentru noi.

Distanţa ce ne separă, pe cei născuţi în păcat, de Dumnezeul cel Sfânt şi Fără de început este nemăsurat de mare, până şi pentru astronomii care cercetează acest cosmos cu distanţele lui atât de mari. Cum putem noi trece peste această prăpastie? Dacă ne aflăm în timp, atunci, printr-o logică firească, ar trebui să murim. Dar iată că Domnul zice: „Voiesc unde sunt Eu, acolo şi slujitorul Meu să fie.”[6] Iar El însuşi este Dumnezeul Cel Fără de început şi sufletul ar dori să vorbească numai despre acest principiu al persoanei, al ipostasului în Dumnezeu, am dori să ne îndulcim inima şi mintea cu această viziune a Descoperirii. Însă noi dăm acum, cu precădere, atenţie felului cum vom putea ajunge la acel principiu. Logic, este cu neputinţă: mintea matematică afirmă că oricâte zerouri am adăoga unui număr, el niciodată nu va ajunge la neînceput şi la nesfârşit. Iar noi zicem ca trecem peste această prăpastie şi că suntem zidiţi anume pentru a purta în sine pe Dumnezeul cel vecinic.

Şi aşa, din programul nostru al theologiei celei mai înalte, vom trece acum la viaţa noastră practică. Ce putem face zilnic pentru a ne apropia către ţelul nostru – către viaţa cea neţărmurită, dumnezeiască? Cu ce vom începe viaţa noastră monastică? Cu aceea că în fiecare zi prima preocupare să fie a nu săvârşi păcatul. Printr-o astfel de străduinţă ascetică – „a nu săvârşi păcatul” – ni se curăţă mintea şi inima şi toată fiinţa noastră de întunerecul păcatului. Iar omul devine în stare de a primi nemijlocit ceea ce purcede de la Dumnezeu. De ce mă refer iarăşi la pilda noastră cea iubită – la Siluan? Pentru că el a dobândit cea mai înaltă stare theologică (şi aceasta nu ca erudiţie, ci ca stare) într-o singură clipită. Cum putem deveni şi noi asemenea lui Siluan, receptivi la ceea ce purcede de la Duhul Sfânt ca un mijloc de cunoaştere a Dumnezeului adevărat? Este nevoie să ne ferim de tot gândul negativ faţă aproapele în cercul  restrâns al  frăţiei mănăstireşti. Fiecare om înţelege lucrurile altfel, iar dacă noi ne vom deschide inima fiecăruia, în rugăciunea noastră neîncetată, vom putea asimila douăzeci de oameni ca să trăim cu ei ca şi cu un frate şi cu o soră. Dacă fiecare dintre noi reprezintă mai multe milioane de oameni care poartă un caracter asemănător în cele câteva miliarde de oameni ai Pământului, înseamnă că vom putea deja trăi împreună cu toate acele milioane. Ce înseamnă a trăi împreună cu ei? A-i  purta în rugăciunea noastră ca pe o fiinţă care ne este preţioasă. Şi sfârşitul este atunci când conştiinţa noastră renaşte prin părtăşia cu Hristos, Care este Dumnezeul Cel Fără de început şi Dumnezeu Ipostatic; iar acest Dumnezeu Personal ne împărtăşeşte viaţa Sa. Am preschimbat conceptul de „theolog”: Cuviosul Siluan a devenit theolog nu în înţelesul cărturăresc al cuvântului, adică primind o diplomă din seminar sau din academie sau aşa ceva. Nu! Ci în înţelesul în care theologia este starea omului ce trăieşte din Dumnezeu şi în Dum­nezeu. Şi Dumnezeu lucrează în el şi omul viază în Dumnezeu. Noi putem trăi theologia ca stare, citind Evanghelia de la Ioan.

Care este deci acea firească stare ce te aseamănă lui Dumnezeu-Hristos? Simbolul Credinţei noastre ne arată a fi Crucea: pentru că, suindu-se pe Golgotha spre a se răstigni, din dragoste către lume, pentru păcatele lumii, Hristos a purtat în Sine nu neamul evreiesc (aşa cum ar fi dorit-o evreii), nu pe romani, nu pe greci, nu pe sciţi, ci întreaga omenire, iar ea se numeşte „întregul Adam”: Hristos a purtat întregul Adam. Şi rugăciunea pentru întregul Adam care a fost dată lui Siluan cu vederea lui Hristos, a fost aşa: „Doamne, dă lumii întregi să Te cunoască în Duhul Sfânt.” În toată clipa, întâlnind neajunsurile omului, el gândea că întreaga omenire este rănită de boala asta pe care apostolul Pavel o numea „legea păcatului.”[7] Şi de fiecare dată când se izbea de nelegiuiri, de nedumeriri, de prigoane, de destrăbălări – de orice ar fi fost, totdeauna gândea aşa: „Este pentru că ei nu au cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt.” Căci dacă L-ar fi cunoscut în Duhul Sfânt, atunci, bineînţeles, omenirea ar fi trăit o cu totul altă viaţă. Aceasta ar fi fost nepovestita armonie a dragostei vecinice.”

Aşa începe „ştiinţa” noastră, cu ceva foarte simplu: o atitudine plină de răbdare către tot omul. Experienţa arată că până şi în căsătorie, în cazul dragostei omeneşti celei mai adânci, nu este cu putinţă a scăpa fără conflicte. Dar conflictele sunt de negândit în Fiinţa Dumnezeiască.

Când vă vom părăsi, rogu-vă, mântuiţi-vă de acea aberaţie – diplomele academice. Într-o zi m-am întâlnit aici, pe drumul mănăstirii noastre, cu un om care zicea că primise titlul de doctor în theologie. Şi eu i-am răspuns: „Ce vreţi, aceasta se preţuieşte mai mult decât sfinţenia în lumea noastră întunecată.”

Şi la ce ne-au dus aceste şcoli? Am dobândit nişte fiinţe standard ce vorbesc despre lucruri pe care niciodată nu le-au trăit. De unde întunerecul acesta în Biserica noastră? De unde toate rupturile?

Eu v-am spus deja, şi încă nu o singură dată, însă Duhul mă sileşte să repet. Mai înainte de a mă duce de la voi – iar sfârşitul vieţii mele, bineînţeles, este aproape – aş dori ca voi să vă mântuiţi de aberaţia de care suferă lumea contemporană în planul theologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creştină. Gândiţi-vă că la Geneva, în Centrul mondial al unirii Bisericilor, se află mai mult de două sute de doctori în theologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este.

Şi cum se întâmplă că există confesiuni care urăsc pe celelalte şi le prigonesc? Acum prigoana împotriva Dreptei Slăviri este în lumea întreagă. Şi prin ce provocăm noi această ură? Nouă ne e frică „şi o muscă să supărăm,” însă pe noi ne urăsc mai mult decât pe răufăcători. Iar aceasta nicidecum nu este fantezie, aşa cum o ştim din experienţă. Dar „să nu se turbure inima voastră: credeţi în Hristos Dumnezeu,”[8] şi continuaţi-vă această viaţă. El a zis: „Precum pe Mine au urât fără pricină[9], aşa şi voi veţi fi urâţi pentru Numele meu.”[10] Aşa, să nu pierdeţi din vedere viziunea de bază: viaţa fără de păcat!

Eu nu iau parte la mişcarea ecumenică. Dar ideea mea ar fi următoarea: adunaţi-vă şi socotiţi cum este cu putinţă a trăi fără de păcat. Se adună două sute de doctori în theologie şi fiecare îşi vorbeşte prostiile, dezvăluindu-şi propria neştiinţă şi ignoranţă. De pildă, una din   rătăciri: ei studiază toate religiile şi, în cunoaşterea teoretică a istoriei tuturor religiilor şi a cuprinsului învăţăturii lor, îşi văd propriul universalism. Dar Domnul ne spune: „Unul este Tatăl vostru, şi unul învăţătorul – Hristos.” Iar acest învăţător, Hristos, poartă în Sine întreaga zidire. Şi aşa, noi vom urma paşilor lui Hristos, Care poartă în conştiinţa Sa această tragedie şi moare pentru credinţa Sa.

Vreme de şaptezeci de ani în Rusia au fost la putere umaniştii de tip marxist care credeau că vor salva lumea de la rătăciri. Ei voiau cu de-a sila să dezrădă­cineze percepţia lui Dumnezeu din conştiinţa oame­nilor. Această robie duhovnicească a durat şaptezeci de ani. Preînchipuirea ei a fost robia cea din Vavilon, de şaptezeci de ani, a poporului evreu – purtătorul pri­melor principii ale Revelaţiei.

Rugăciunea cât se poate de simplă: „Doamne, învredniceşte-ne fără de păcat să ne păzim în ziua aceasta, în noaptea aceasta,” de care sunt în stare şi copiii – iată adevărata cale. Atunci vom vedea ştiinţa precum se cuvine: ştiinţa, în sine, nicidecum şi pe nimeni nu mântuieşte şi nu dă o cunoaştere fiinţială de Dumnezeu, ci numai toujour autour du pot – tot mereu primprejur şi pe de lături.

Şi se ceartă oamenii pentru nimicuri. Când începi să înţelegi pentru ce se ceartă, nici nu poţi pricepe cum oamenii ăştia învăţaţi pot fi atât de ignoranţi. Dar nu despre aceasta vreau să vă vorbesc astăzi. Altcândva voi spune câteva cuvinte despre ceva ce ar trebui să fie evident din Revelaţie. Şi cum oamenii nu o pot înţelege. Dar ce am la inimă: ca voi să ştiţi acestea şi să nu vă înşelaţi şi să nu rătăciţi. Vedem că uneori oameni duhovniceşte ignoranţi, trăind o viaţă contrară duhului lui Hristos cel răstignit din dragoste, se află la baza curentelor de idei bisericeşti. Aici este tragismul istoriei.

Aşa, ca să se descopere adevărata cunoaştere, noi vom urma un singur principiu; „Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, fără de păcat a ne păzi noi…”

Astfel, „Our Father…” is our true patrology.[11]

(Traducere din lb. rusa de ierom. Rafail Noica – Din “Cuvantari duhovnicesti”, vol. 1, editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2004)

_______________________________________________________________

[1] Nr. B-35 (l3 Mai 1991), după numerotarea M^TI

[2] Cf. Viaţa şi învăţătura…, op. cit., p. 21

[3] Fac. 1:26

[4] Cf. Io. 14:6

[5] Ieş. 3:14

[6] Cf. Io. 12:26

[7] Cf. Rm. 7:25

[8] Cf. Io. 14:1

[9] Cf. Io. 15:25

[10] Cf. Mc. 13:13

[11] „Tatăl nostru…” este adevărata noastră patrologie. (în lb. engl.)