Imaginaţia şi viaţa duhovnicească

               Imaginaţia reprezintă una dintre problemele fundamentale ale asceticii Bisericii ortodoxe, deoarece, după cum afirmă Mitropolitul Hierotheos Vlachos, ea împiedică păşirea omului spre viaţa în Hristos[1] 

          Sfântul Ioan Scărarul defineşte imaginaţia ca „amăgirea ochilor în gândirea adormită, extazul minţii, al trupului, în stare de veghe”. Aristotel numea imaginaţia simţirea cea de obşte, deoarece ea cuprinde toate chipurile, imaginile şi vederile ce au intrat din afara prin cele trei organe ale simţurilor noastre. O numeşte şi simţire, deoarece orice patimă sau mişcare produsă de simţurile cele din afară ale unui organ al simţurilor – al ochilor sau al urechilor – în suflet poate fi produsă în acelaşi timp numai de imaginaţie. Astfel, imaginarul este potenţa naturală a sufletului, imaginaţia aflându-se între minte şi simţire, aşa după cum spune Sfântul Grigore Palama. 

            Omul nu a fost creat să aibă în trup plăcere şi durere, acestea fiind rezultatul neascultării omului. În Adam de dinaintea căderii nu existau închipuirile, acestea fiind o stare de după căderea acestuia. Sfinţii Părinţi spun că închipuirea este o potenţă naturală a sufletului după cădere şi se află între minte şi simţire. Sufletul are cinci potenţe şi lucrări: mintea, gândirea, opinia, închipuirea şi simţirea. Închipuirea se opune rugăciunii curate sau  rugăciunii inimii şi lucrării unitare şi nerătăcitoare a minţii, pentru că omul nu se poate ruga din inimă dacă nu veghează prin pocăinţă şi curăţire să scape de închipuire. 

            Sfântul Maxim Mărturisitorul  ne arată că acela care scapă de plăcere şi durere a dobândit curăţirea inimi, acela care se eliberează de neştiinţă şi uitare are veşnică amintirea de Dumnezeu, iar mintea îi este iluminată, cel care s-a eliberat de forme şi închipuiri a ajuns la teologia mistică. 

            Imaginaţia, ca proces cognitiv, dezvoltă trei aspecte: imagistica percepţiilor, care înseamnă capacitatea de a face ideile şi percepţiile imagini sensibile, adică posibilitatea cuprinderii şi  structurării înăuntrul nostru a imaginii; reimprimarea din amintirile rămase, adică şederea ideii şi a imaginii în imaginarul sufletului; plăcerea, tristeţea care pornesc din existenţa acestor imagini pe care le-a oferit percepţia în imaginarul sufletului[2]. Când scapă de închipuirea de orice fel, mintea se află într-o stare naturală, adică este sănătoasă duhovniceşte. Astfel, Sfântul Casian Romanul ne învaţă că semnul faptului că omul a dobândit virtutea sfinţeniei şi înţelepciunii este ca sufletul să nu-i fie atent la nicio închipuire, nici în somn chiar. 

            În funcţie de modul de acţiune, putem identifica patru feluri de imaginaţie: 

  1. Imaginaţia aflată în relaţie cu acţiunea patimilor trupeşti;
  2. Visarea sau reveria – aflată în legătură cu imaginile lumii reale;
  3. Creaţia artistică şi culturală – element necesar al structurării vieţii;
  4. Creaţia teologică, definită prin tentaţiile gândirii de a pătrunde în tainele lui „a fi” şi de a concepe lumea dumnezeiască;

            Creştinul care se află în lume trebuie să scape în orice fel de prima închipuire, să evite reveria şi visarea care creează multe probleme psihologice şi să se limiteze la creaţia artistică şi culturală[3]

            În afară de om şi diavolul are închipuiri. De aceea, închipuirea este „puntea” între demoni şi om, pentru că este un bun îndrumător al lucrării satanice prin care se asociază şi se amestecă cu sufletul şi fac  din om  sălaş de  idei  neroditoare şi pătimaşe. Sfântul  Dionisie Areopagitul spunea „ Ce este răul în demoni? Mânia neraţională, pofta fără minte, închipuirea avântată”[4]. Sfântul Nicodim Aghioritul  spune că diavolul se foloseşte de imaginaţie ca de o unealtă, de vreme ce pe Adam prin închipuire l-a amăgit, făcându-l să creadă că poate fi întocmai cu dumnezeirea[5]. Şi pe mulţi ca pe Adam diavolul i-a prăbuşit în păcate şi în răutăţi, în necuvântătoare amintiri şi necuvioase erezii, amăgindu-i prin imaginaţie. 

            Noul Adam, Domnul nostru, nu a primit imaginaţie. Cunoaşterea lucra în Hristos  cu deplină libertate, nefiind oprită de nimic căci mintea acestuia nu depindea de imaginaţie[6]. Întrupându-se, Hristos a luat tot sufletul şi trupul pătimitor şi muritor, însă fără păcat, luând starea naturală a omului, înaintea căderii. În ceea ce priveşte consecinţele – distrugerea, moartea, a luat starea de după cădere[7]

            Un rol important îl are modul în care se manifestă imaginaţia, cum se prezintă şi cum se dezvoltă. Cel mai adesea senzaţiile sunt cele care sădesc imaginile care urmează a fi prelucrate. Sunt imagini care pornesc din realitatea sensibilă; astfel, mintea încuviinţează imagini, când trupul este mişcat prin senzaţii . Vedem obiectul, îl dorim, simţim plăcere şi este creată închipuirea. De asemenea, amintirea unei persoane, a unui lucru sau a unui obiect aprinde închipuirea. În timp ce acest lucru îl face mintea vicioasă, cel virtuos „se stăpâneşte şi se abţine pe sine de la închipuirile pătimaşe”. 

              De senzaţii sunt legate gândurile. Astfel, imaginile ajung în noi şi prin gânduri care întotdeauna sunt închipuirea unui lucru sensibil. Orice gând este închipuirea în minte a unui lucru sensibil. Mintea omului, învârtindu-se şi ocupându-se cu imaginile care se nasc prin senzaţii „felurite şi gândurile le face, gândind dialectic şi analogic şi silogistic în chip variat, cu patimă, fără patimă, prin mijlocire, în mod eronat şi neeronat, de la care cele mai multe înseşi virtuţile şi răutăţile, bunele păreri sau relele păreri se nasc.”(Sfântul Grigore Palama). Astfel are mare importanţă starea gândului care domină în noi. Dacă gândul este dumnezeiesc, creează sănătate spirituală în noi. 

                Patimile sunt legate strâns cu senzaţiile şi gândurile, iar prin ele se manifestă închipuirile. Dintre toate patimile cea mai mare şi cea mai îngrozitoare este mândria. Omul mândru are imaginaţie bolnavă, imaginaţia lui este înflăcărată, concepe imagini şi închipuiri de orice fel. 

             Imaginaţia se manifestă şi prin vise. Ele reflectă existenţa imaginilor în suflet. Sfântul Diadoh din Foticeea spune că „visele nu sunt nimic altceva decât ori idoli ai unor gânduri rătăcite, ori batjocuri ale demonilor”. Nu există independenţă de vise, care sunt închipuiri datorate patimilor. De aceea din imaginile închipuirilor putem distruge patimile pe care le avem[8]

            Din cele prezentate este evident că închipuirea continuu cultivată creează multe anomalii în ordinea noastră spirituală, ceea ce îmbolnăveşte tot sufletul, îl face să se distrugă. Este deformată întreaga viaţă spirituală. Din moment ce gândurile joacă un rol important în starea spirituală a omului, este firesc ca gândurile care sunt legate de închipuire, şi mai ales de imaginaţia demonică, să denatureze întreaga viaţă duhovnicească. Omul ajunge în punctul de a recunoaşte în el elemente ale dumnezeirii, şi, deoarece recunoaşte în lucrurile create elemente dumnezeieşti, este în realitate panteist, iar autoîndumnezeirea este cel mai mare păcat. În acesta a căzut Adam, iar pentru noi recunoaşterea unui principiu dumnezeiesc înăuntrul nostru, adică autoîndumnezeirea, este o nouă cădere adamică. 

            Închipuirea mai poate crea anomalii psihologice, care ajung până la halucinaţii, şi iluzii. Când omul cultivă intens reveria, chiar şi pentru stări spirituale, atunci denaturează întreaga lui viaţă spirituală prin puternice anomalii psihologice şi patologice. Folosindu-se de imaginaţia lui, omul creează în mintea lui imagini intuitive din viaţa lui Hristos sau alte scene sfinte. Cine face o astfel de „fantasmatică” rugăciune nu închide mintea lui în inimă pentru bucuria cumpătării interioare, ci, îndreptându-o spre latura intuitivă a celor dumnezeieşti se conduce pe el însuşi la o stare de excitare psihică care într-o situaţie de concentrare intensivă poate să ajungă până la bizarul extaz patologic. Se bucură pentru „reuşitele” lui, se dăruieşte acestor stări, le cultivă, le consideră duhovniceşti şi datorate  acţiunii harului, are ideea că şi el este sfânt şi văzător al tainelor lui Dumnezeu şi, în sfârşit, ajunge la halucinaţii şi boli psihice, sau, în cea mai bună situaţie, rămâne „în rătăcire”, petrecându-şi viaţa într-o lume închipuită[9]

            Între imaginaţie şi rugăciune există o strânsă legătură, căci rugăciunea curată a inimii trebuie să fie eliberată de imaginaţie. Mintea imaginativă este incapabilă să facă o rugăciune curată. Rugăciunea minţii imaginative este impură, plină de imagini şi închipuiri. Cel care se roagă trebuie să respingă orice cugetare pe durata rugăciunii. Sfântul Ioan Scărarul recomandă: „Orice închipuire sensibilă să nu accepţi în timpul rugăciunii şi orice închipuire”. Cum spun Sfinţii Părinţi, lumina necreată este necompusă, lină, unitară, fără culoare. Contrariul se întâmplă cu lumina diabolică. 

            După toate cele prezentate se naşte întrebarea: cum să scăpăm de imaginaţie? 

            Este necesară lupta împotriva imaginaţiei prin conştientizarea strădaniei de a scăpa şi de a nu accepta gândirile şi închipuirile, refuzul acestor senzaţii, pentru că este posibil ca diavolul să ne pună la încercare prin ele. În plus, este necesară strădania de a ne păzi mintea. Este ceea ce în limba Noului Testament şi în limba Sfinţilor Părinţi este numită trezvie. Cuvioşii Calist şi Ignatie Xantopol scriu că mintea, ca existenţă individuală simplă şi independentă trebuie păstrată „pură şi asemănătoare luminii”şi păstrată „neparticipantă şi neîngrijorată de aceasta, adică de imaginaţie”. 

           Cei mai eficace mijloc de a scăpa de imaginaţie este pocăinţa, căci numai în adâncă pocăinţă omul poate să cureţe imaginarul. Când omul se luptă să păstreze poruncile lui Hristos, este scăpat de groaznicele stări ale imaginaţiei. Păstrarea poruncilor lui Hristos este strădania de a păzi rânduiala lui Dumnezeu şi prin acestea să redobândim dumnezeirea. 

            Pocăinţa este legată cu smerenia, iar acolo unde există profundă smerenie, acolo nu este posibil să se dezvolte imaginaţia căci, ea creşte prin trufie, egoism, îngâmfare. Cel trufaş visează necontenit, stabileşte înalte gânduri pe care vrea să le realizeze. 

            Deoarece multe închipuiri se manifestă şi prin vise, Sfinţii Părinţi recomandă să facem multă rugăciune înainte să ne culcăm. Multă rugăciune, studiul cărţilor sfinte şi recitarea Simbolului de Credinţă poate să elibereze omul de atacurile imaginaţiei. După cuvântul Sfintei Scripturi trebuie să ne rugăm neîncetat (I Tesal. V, 17). Cine, de asemenea, are puterea de a se concentra cu mintea şi a simţi cu inima în timpul rugăciunii, că stă în prezenţa lui Dumnezeu, acela rămâne nemişcat ca un stâlp cât timp se roagă şi gândurile rele nu-l pot clinti. 

           Spiritualitatea răsăriteană afirmă o cunoaştere directă şi duhovnicească a lui Dumnezeu şi aşteaptă „îndumnezeirea” credinciosului sau uni­rea lui cu Dumnezeu prin harul necreat izvorât din fiinţa dumnezeiască. 

            Viaţa creştinului este o luptă continuă între omul cel vechi cu toate patimile si poftele lui şi omul cel nou cu virtuţile ce rodesc din el; este o încleştare între binele propriu firii noastre si răul coborât în ea. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că : „Cel ce şi-a făcut inima curată nu va cunoaşte numai raţiunea lucrurilor inferioare şi care sunt după Dumnezeu, ci vede pe  Însuşi  Dumnezeu”. 

            Căci, cei curaţi cu inima văd pe Dumnezeu Însuşi care locuieşte şi Se arată în cei ce-L iubesc pe El şi sunt iubiţi de El, după făgăduinţa pe care Însuşi le-a facut-o. Ne cunoaştem pe noi înşine prin curăţirea minţii, pocăinţa stăruitoare şi prin asceză. 

                                                   Slavă lui Dumnezeu pentru toate! 

   BIBLIOGRAFIE: 

   Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti, Editura Paideia, Bucureşti, 1996 

   Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre necunoaşterea lui Dumnezeu, Editura Herald, Bucureşti, 2007 

   Sfântul Maxim Mărturisitorul, Patru sute de cugetări creştine, Editura Credinţa strămoşească, Bucureşti, 1996 

   Sfântul  Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2001 

   Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti, 2001 


[1] Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă, Editura Sophia, Bucureşti, 2001,p.90 

[2] Hierotheos Vlachos,op.cit.,p.93 

[3] Idem, p.95 

[4] Sfântul Dionisie Areopagitul, Despre numirile dumnezeieşti,p.144 

[5] Sfântul  Nicodim Aghioritul, Paza celor cinci simţuri, Editura Egumeniţa, p.232 

[6] Idem, p.23 

[7] Hierotheos Vlachos,op.cit., p.91 

[8] Hierotheos Vlachos,op.cit., p.98 

[9] Hierotheos Vlachos, op.cit., p.100

Advertisements

7 thoughts on “Imaginaţia şi viaţa duhovnicească

  1. Mariuca

    “Creatia artistica si culturala-element necesar structurarii vietii”, draga Theodora, este precedata de reverie, si da, e posibil sa se nasca si din anumite patimi trupesti. Omul care sufera, de ex, dintr-o dragoste neimpartasita, isi poate canaliza suferinta in asa fel incat sa creeze o capodopera. Asta implica si vizualizare in mintea sa, imaginatie cat incape…Imaginatia te poate distruge atunci cand nu e alimentata sau hranita din surse curate, dar este inacceptabil ce spui tu aici: ca trebuie sa scapi de toata imaginatia! Spune-mi cum explici urmatorul pasaj: ” Cand va rugati de cereti ceva Tatalui in Numele meu, sa va rugati ca si cum ati fi primit deja.” Cum se poate face o astfel de rugaciune fara imaginatie? Cat timp inca nu cunoastem desavarsit, imaginatia alimentata de Cuvantul Lui Dumnezeu si inspirata de Duhul Sfant al Lui Dumnezeu este singura ajutatoare.

    Reply
  2. Mariuca

    Nu contest ca au existat si exista sfinti pe pamant. Dar prin stradanii proprii, oricat de mari, nu s-a mantuit nimeni. La ce ne-ar mai folosi Harul? De asemenea stiu ca-ti dovedesti credinta prin fapte,” credinta fara fapte e moarta”, si inca:” suntem facuti desavarsiti prin credinta in Iisus Hristos”. Desigur trebuie sa se vada o diferenta intre viata unui om care traieste prin Hristos si viata unui om care-L refuza pe Hristos ca Mantuitor. La nivel de gand se iau multe hotarari, incepand cu directia inspre care iti vei dezvolta imaginatia, inspre rau sau inspre bine.Sunt multe teste care se dau in gand, draga mea Theodora, si e nevoie de imaginatie pentru ele, de vizualizare ale eventualelor fapte. Noi vom fi judecati dupa fapte si pentru fiecare vorba rostita nelalocul ei. Fructul , concretul gandului si al imaginatiei cu care fiecare om, Slava Domnului e inzestrat sunt faptele si vorbele, singurele graitoare.Nu-mi place cand se pun sarcini mai grele decat cele pe care ni le-a trasat Dumnezeu. Sa-i spui omului ca trebuie sa renunte la imaginatia sa este ca si cum i-ai spune ca nu exista linia orizontului. Ce rezolvi prin asta?

    Reply
    1. Theodora Post author

      Draga mea Nonce,

      Măriuca mi-aduce aminte de o poveste care era în manualul nostru de română de prin clasa a 5-a, cu o fetiţă eroină care s-a suit într-un nuc şi de acolo ghida tirul artileriei române… Până când s-a întâmplat ca un obuz să se lovească de nucul ăsta şi n-a mai apucat să audă strigătele victoriei.

      E-he-he…, iată că mi-aduc aminte şi asta graţie imaginaţiei. Evident că fără imaginaţie nu poţi face nici măcar o plăcintă de brânză cu stafide, darămite odisei şi novele.

      Imaginaţia este o facultate psihică care nu se poate desprinde de întregul proces al gândirii; ne ajută să rememorăm şi să proiectăm în viitor gândurile noastre.

      Aici însă mă refeream strict la întâlnirea omului cu Dumnezeu, în exerciţiul ascetic (mai des lucrat de monahi) şi-n experienţa mistică. Personal nu pot da lămuriri, de aceea îi las pe cei înduhovniciţi să vorbească, căci abandonarea totală a imaginaţiei mi se pare o faptă de credinţă asemănătoare cu zborul vulturului. La asemenea înălţimi nu putem ajunge decât prin îndelungă răbdare, înfrânare şi dragoste dumnezeiască, căci acestea pregătesc inima creştinului să primească harul. Într-adevăr, cunoaşterea lui Dumnezeu nu se poate înfăptui decât prin harul Său, dar voinţa Sa conlucrează nemijlocit şi permanent cu voinţa omului.

      Reply
      1. Theodora Post author

        Imaginatia isi are locul sau in cadrul contemplatiei naturale, însă atunci cand este vorba despre cunoaşterea lui Dumnezeu, ea trebuie inlaturata cu totul, intrucat Dumnezeu este transcendent oricarei fapturi, deci oricarei intelegeri, oricarei gandiri şi oricarei reprezentari sub forma de imagine sau chip (cf. Sfantul Diadoh al Foticeei, “Cuvânt ascetic in 100 de capete”, 68; Sfantul Maxim Marturisitorul, “Capete despre dragoste”, III, 49). Sfintii Parinti arata ca nu poate exista nicio inchipuire despre Dumnezeu, deoarece El este „pururea mai inalt decat toate şi dincolo de orice cugetare” (“Scolii la Numele divine”). Odata cu depasirea lumii sensibile in urcusul duhovnicesc, omul depaseste stadiul imaginatiei bune. Unirea cu Dumnezeu in rugaciunea curata a inimii inseamna pe de o parte nepatimire, iar, pe de alta parte, absenta oricarei reprezentari de orice natura, a oricarui gand si, in primul rand a imaginatiei (Sfantul Diadoh al Foticeei, Cuvânt ascetic in 100 de capete, 59, 68). La acest nivel al contemplatiei, imaginatia inceteaza si in timpul somnului. Omul se afla in permanenta in stransa comuniune cu Dumnezeu si chiar in somn sufletul lui vegheaza. Vedeniile sunt inlocuite cu descoperiri dumnezeiesti. Sfantul Simeon Noul Teolog arata că cel care e luminat de Duhul Sfânt, fie ca privegheaza, fie ca doarme, priveste cu trezvie si cu intelegere bunatatile acelea „pe care ochiul nu le-a vazut si urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit” (1 Corinteni 2,9), la care doresc şi ingerii sa priveasca. Aceste descoperiri dumnezeiesti nu mai sunt constituite din imagini si nu mai pun in lucrare imaginatia (Sfantul Grigore Palama, Triade, III, 3, 59), ci sunt produse in mintea omului deplin induhovnicit de Duhul Insuşi (Sfantul Simeon Noul Teolog, Capete teologice, gnostice şi practice, III, 61 ,64) si de aceea ele nici nu ar mai trebui sa se numeasca vise, ci cu adevarat vederi si descoperiri.

        Reply
        1. Gopo

          recomand cu drag Antropologia apofatică a părintelui Scrima… Theodora mai întâi trebuie ca limbajul să fie comun, altceva înteleg părinţii prin imaginaţie şi alt sens cuprindem noi.

          Reply
  3. Lup din Apuseni

    Este foarte interesant, și bun în aceeași măsură! Articol ce poate fi luat ca lecție de învățătură duhovnicească! Mulțumim!

    P.S. Excelentă și pictura! Mai ales din „construcția” trunchiului arborelui, reiese subtil și „elegant”, stilul specific Iconografiei Bizantine! Frumos!

    Reply

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s