Dumnezeu în exil. Despre Iezechiel 1 (4)

Hipertextul

Hipertextul este o valorificare a unui text de bază – în această interpretare, a Logosului sămânţă– într-o nouă înţelegere a sa, mergând pănă la a considera realul, proiecţie coerentă a conştiinţei, drept o prelungire textuală. Înţelesul profund al alegoriei din viziunea Lui Iezechiel se dezvăluie în hipertext, adică în lumea scripturală, lumea înţeleasă ca teofanie a LOGOSULUI suprem, ca  raţiune plasticizată în care creaţia devine instrument al comunicării dintre Dumnezeu şi om, ca text. Teofaniile Vechiului Testament sunt de fapt hristofanii, prorocia/vedenia este o icoană a venirii Mantuitorului, dezvăluindu-şi astfel profunda ei valenţă teologică: “Cercetaţi Scripturile, pentru ca în ele veti găsi viaţa veşnică.” (In 5, 39) numind “viaţa veşnică” cunoaşterea Lui. “Căci aceasta e viaţa veşnică – zice Domnul către Tatăl – să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevarat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In 17, 3). Toată Scriptura s-a scris pentru venirea Mântuitorului. Prorociile ei Îl proroceau numai pe Acela: “Toţi prorocii au prorocit până la Ioan” (Lc 24, 27), arătând că tema prorocilor este El însuşi. 

Legea, istoriile şi îndemnurile educau, pe de o parte, obiceiurile oamenilor şi-i făceau vrednici de primirea Mântuitorului, iar, pe de altă parte, arătau şi unele icoane ale venirii Lui la oameni. Viziunile prorocilor au transmis mult mai evident întruparea lui Dumnezeu şi aducerea oamenilor la El, prin credinţă. Scriptura este Cale pentru mântuirea oamenilor, întruchipare a lui Hristos însuşi. “Şi a zis sufletului meu: Mântuirea ta Eu sunt.” (Ps 34,3),”Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, mântuindu-se în dar prin harul Lui.” (Rom 3, 23), arătând prin aceasta harul Botezului. Vechiul Testament este, în raport cu cel Nou, cunoaştere “în parte” : “Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa”, spune Sfântul Apostol Pavel făcând referire la cunoaşterea soteriologic, dar şi eshatologică a lui Hristos. Revelaţia dumnezeiască în profeţii presupune o cunoaştere “ca un copil”: “simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.”(ICor.13,9-11), căci doar Hristos-Dumnezeu este măsura desăvârşirii:  “Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.“ (Efes.4,13)  

Iată cum nucleele semantice ale textului capătă semnificaţii noi, se îmbogăţesc şi devin germeni ai unităţii şi ai devenirii, în interpretarea patristică, din care o remarc îndeosebi pe cea a Sfântului Nicolae Cabasila:  

Captivitatea evreilor arată robia oamenilor, deveniţi sclavi ai păcatului după alungarea din vatra stramoşească a raiului. Sfântul a văzut vedenia în “al cincilea an al captivităţii” (Iez. 1, 2) adică după cincii mii de ani de la căderea primilor oameni a venit Domnul. “A venit” insă “la râu” (Iez. 1, 13) pentru că în apa am aflat libertatea, o prefigurare a botezului.  

Nordul.“De la miazănoapte” (Iez. 1, 4) este, de fapt, de-a dreapta lui Dumnezeu, de unde Hristos a venit în lume, răsăritul fiind o sugestie enigmatica a Tatălui (Is 41, 25; Za 6, 12). Şi dacă ne gandim că Tatăl stă spre răsărit, precum este scris (Ps 67, 34), şi priveşte spre cele umile (Ps 113, 6), vom înţelege că partea dinspre miazănoapte e la dreapta Lui. Prorocul zugrăveşte, ca într-o icoană, pe cât era cu putinţă, cum va veni la noi, cei de pe urmă, Domnul, căci viziunea sa are nenumărate corespondenţe eshatologice.  

Norul este imaginea Duhului Sfânt-Dumnezeu, în multe locuri din Scriptură El arătându-se printr-un nor. Duhul Sfânt n-a dat numai subzistenţa acelui trup dumnezeiesc în pântecul Fecioarei celei sfinte şi nepătate, dar, ca Unul deofiinţă cu Mântuitorul, a fost prezent împreuna cu El si L-a preamarit prin lucrurile cuvenite lui Dumnezeu. “Şi o stralucire şi un foc fulgerau în jurul norului” (Iez. 1, 4) sugerează strălucirea lucrurilor dumnezeieşti şi dumnezeirea Fiului şi a Duhului, iar că “în mijlocul norului era ca un chip de metal în văpaie” (Iez. 1, 4) arată ca în el însuşi trupul Mântuitorului e luminos şi demn de Unul-Nascut, iar “stralucirea din metalul încins in văpaie” e dumnezeirea ascunsă în om. Norul era “mare” din pricina dumnezeirii, pe care o sugerau şi strălucirea, şi focul care arunca raze fulgerătoare. 

Cele patru făpturi (Iez.1, 5) sunt vestitorii iconomiei (apostolii) care au străbatut lumea (în cele patru colţuri/puncte cardinale) toată, propovaduindu-L pe Hristos atât ca om – ceea ce se arată prin faţa de om – “cât şi provenit din seminţie împărătească – ceea ce se arată prin faţa de leu, ca Cel aşteptat din sămânţa lui David (In 7, 42) Care va veni pentru eliberarea oamenilor. Că El era, şi acest lucru îl arata “leul”, căci zice (Scriptura): “Pui de leu din vlăstar ai urcat fiul meu”(Fc 49, 9). Mântuitorul este împărat nu pământesc, ci ceresc – ceea ce sugera faţa de vultur ce arată totodată şi intelepciunea mai presus de toate a Tatălui, dumnezeirea Mântuitorului, pentru că numele “Dumnezeu” e luat de la “a vedea”. Faţa de viţel (Iez. 1, 10) prefigurează jertfa ce-i  curăţeşte pe oameni prin sânge. Sângele jertfelor înseamnă la iudei curăţire de păcate, deci este o prefigurare (typos) a dumnezeiescului sânge al Mântuitorului, pentru că zice Apostolul: “Căci sângele ţapilor şi al taurilor şi cenusa junincii stropindu-i pe cei spurcaţi îi sfinţeşte spre curăţirea trupului” (Evr 9, 13). “Feţele” animalelor dezvăluie şi cuvintele-raţiunile privitoare la Mântuitorul. Capul e o unealtă a minţii,”faţa”, partea aratată a minţii, sugerează cuvântul spus, care face arătat gândul ascuns, deoarece cuvântul nu e altceva decât o formă (morphe) a raţiunii; căci o întipăreşte (typoi) cumva prin sunete si devine o figură (schema) şi o înfăţişare (eidos) a lui. Prorocii Îl cunoşteau pe Dumnezeu, pentru că, scrie Pavel: “Noi însă avem mintea lui Hristos” (1 Co 2, 16). “Iar limba lor, îmbrăcând mintea prin cuvinte într-un chip şi o formă, a spus şi celorlalţi oameni ce părere au avut ei cu privire la Domnul.De aceea feţele animalelor l-au învăţat pe proroc cuvintele apostolilor despre Mântuitorul.”[1] “Iar cele patru aripi” (Iez.1, 6) care dădeau fiinţelor vii mişcare şi le acopereau sunt cuvintele dumnezeieşti ale dogmelor. Căci duhul dumnezeiesc insuflat în ei (apostoli) îi punea în mişcare spre lucrul Evangheliei şi acoperea neputinţa omenească, de multe ori fiind socotiţi de păgâni dumnezei (FA 14, 11). “Şi picioarele lor erau înaripate” (Iez. 1, 7) din pricina repeziciunii cu care se răspândeşte vestea cea bună şi pentru că nu erau legaţi nimic din cele pământeşti. “Si drepte erau picioarele lor” (Iez. 1, 7), fiindcă ei n-au ostenit, deşi au trecut prin multe greutăţi şi încercari, şi nici nu s-au lăsat biruiţi de răutatea oamenilor şi pentru că aveau un caracter liber, căci n-au ajuns sclavi de frică, nici nu şi-au plecat genunchiul în faţa tiranilor pământului, “care pot omorî numai trupul, dar nu pot face rău sufletului” (Mt 10, 28). Rectitudinea dogmelor propovăduite poate fi o altă semnificaţie. “Şi sprintene erau aripile lor” (Iez.1, 7), din pricina repeziciunii întinderii propovăduirii, în al doilea rând, pentru că în ei cuvântul Evangheliei n-avea nimic pământesc, iar în al treilea rând, pentru că, educând obiceiurile oamenilor, fericiţii apostoli n-au introdus nimic aspru, nici greu; “căci poruncile Lui nu sunt grele, jugul Meu e bun si povara Mea e uşoara” (Mt 11, 30). “Şi o mână de om era sub aripile lor” (Iez. 1, 8), fiindcă propovăduirea Evangheliei n-a fost puternică nici prin înţelepciune, nici prin chibzuinţă, nici printr-un alt meştesug ori putere omenească (I Cor.2, 1-5), căci, ca oameni, ei aveau o putere, dar ea nu conlucra nicidecum spre lucrul acesta, ci era copleşită de puterea dumnezeiască din pricina superiorităţii covârşitoare a acesteia. Întrucât erau oameni, lucrurile puterii dumnezeiesti le ramaneau ascunse. ” Aripile lor se atingeau una de alta” -(Iez.1, 9a) sugerează mai întâi că într-Unul Domn Iisus, într-un singur ipostas, s-au adunat toate raţiunile privitoare la iconomie; în al doilea rând, pentru că propovăduiau şi-i învăţau pe oameni pacea şi, în al treilea rând, pentru că apostolii aveau o singură inima si un singur suflet, fiindcă aşa aveau toţi crestinii, cum stă scris în Faptele Apostolilor (4, 23); în al patrulea rând, pentru că lucrul propovăduit de ei e unul şi simplu, întrucât e Dumnezeu “Şi când mergeau, fiarele nu se întorceau, ci fiecare mergea drept înainte.” (Iez.1, 9b), pentru că apostolii biruiau greutăţile şi păstrau calea cea dreaptă. Misiunea lor era să înteţească focul pe care a venit să-1 aprinda Domnul pe pământ (Lc 12, 49). “Iar aripile le aveau unele spre altele” (Iez. 1, 11), fiindcă în toţi era o singură dogma propovăduită.”În mijlocul animalelor apărea ca vederea unor cărbuni aprinşi în foc şi că înfăţişarea unor făclii aprinse şi răsucite” (Iez. 1, 13). Dar întrucât focul acela nu era stricăcios, ci viu si luminos, făcliile păreau răsucite şi fulgerau ca o văpaie de foc. “Şi fiinţele vii alergau şi se încovoiau iarăşi” (Iez.1, 21), iar de multe ori păreau că se opreau.  

“Căci atunci când se opreau fiinţele vii, se opreau şi roţile” (Iez. 1, 21): mişcarea arată propovăduirea Evangheliei, iar oprirea soliditatea şi nemişcarea dogmelor. Alternanţa lor arată ca sunt un indiciu nu al unei firi neobosite, ci al unor oameni, apoi trimite la soliditatea şi imutabilitatea cuvintelor, precum şi la intenţia şi tensiunea apostolilor, alergarea trebuie să nu li se para a fi în zadar, întrucât nu ajung la ţintă. Mişcarea arată încă şi purtarea de grijă a apostolilor faţă de oameni, iar oprirea înclinarea lor spre Dumnezeu şi asemănarea lor cu El provenită din această înclinare, căci oprirea este o icoană despre adevarata Pace şi Unul propriu-zis: Dumnezeu.  

Făpturile îngereşti, care pe de-o parte se acoperă, pe de alta se acund trimit cu gândul şi la firea duală a Dumnezeului întrupat, la posibilitatea cunoaşterii Lui. Întrucat a fost împreuna cu noi şi a fost om, Fiul lui Dumnezeu a murit si a înviat, dar modul cum anume s-au facut toate acestea e ascuns, învăluit, mai presus de ce pot şti oamenii.  

Carul ceresc, sugerat de “miscarea fiintelor vii pe roti” (Iez.1, 19) arata indoita activitate (energeia) a Mantuitorului, dumnezeiasca si omeneasca, prima fiind sugerata de miscarea in cerc, care se cuvine mai mult celor vesnice, iar cea omeneasca si care inceteaza, e sugerata de miscarea in linie dreapta. Cercul este simbol al desăvârşirii, dar şi al raţiunii, al continuumului spaţial şi temporal, adică al veşniciei lui Dumnezeu. In context sugerezaă şi rapiditatea. Miscarea rotilor si facerea lor era aceeasi, intrucat “erau unele intr-altele”, pentru că lucrul propovaduit era pacea, aspect transmis şi de expresia “ca si cum erau o roata in roata” (Iez. 1, 16), dar şi unitatea de credinţă- cele patru fiinte vii se miscau ca una singura pusa in miscare de patru. Adevărul propovaduit e unul, asemanator prin aceeasi inspiratie si pace, si ca atare unic prin Dumnezeu. “Si aveau o inaltime mare” (Iez. 1, 18) din pricina marimii propovaduirii. Apostolii au fost stiutori ai celor viitoare si au cunoscut cele din urma, de aceea “obezile rotilor erau pline de ochi” (Iez. 1, 18). Şi Zaharia numeste darurile Duhului “ochii Domnului Savaot care privesc peste tot pamantul” (Za 4, 5). Apostolii au facut toate miscati fiind de Duhul (II Ptr 1, 21). De aceea “un duh de viata era in roti si o asemanare asemenea unei bolti deasupra capului fiintelor vii” (Iez.1, 21-22). Acela care sedea pe ele este “Cel ce a pasit peste cerul cerului.” (Ps 67, 34).  

 Tronul şi figura “ca de om”. “Si pe piatra ca asemanarea unui tron, iar pe asemanarea tronului o asemanare ca un chip de om pe el” (Iez.1, 26). Aceasta era o icoana a lui Hristos insusi- ale Caruia sunt si toate celelalte simboluri –  ” Care S-a facut intr-o asemanare de om.” (Fil. 1, 17) si Care “de la coapse in sus era ca infatisarea unui metal invapaiat, iar de la coapse in jos era ca infatisarea unui foc.” (Iez.1, 27). Asemanarea “ca un chip de om” de pe asemanarea tronului il arata pe Domnul “Care S-a facut intru asemanarea oamenilor” (Mc 2, 7), sezand, fericit si singur puternic (1 Tim 6, 15) si odihnindu-se intru sfintii Lui (Is 57, -15; 66, 2). Chipul de metal incins in vapaie arata umanitatea Lui, despre care s-a vorbit şi la inceputurile viziunii. Umanitatea Mantuitorului si petrecerea Sa cu oamenii a fost stralucita ca un soare, dar nu avea nimic infricosator, ci era intru plină de iubire de oameni. Focul, care se misca in linie dreapta, scrie ca l-a vazut in cerc, ca sa invete ca lucrurile aratate nu se arata prin ele insele, ci sunt legate unele de altele si sunt icoanele celor mai presus de fire. Chipul de metal este incins in vapaie de la mijloc in sus şi chipul de foc si de la mijloc in jos arată că prima venire a lui Hristos a fost cu iubire de oameni si n-a avut nimic infricosator, “caci n-a venit sa judece lumea” (In 12, 47), dar a doua va fi infricosatoare si-i va deosebi pe cei buni de cei potrivnici (Mt 25, 31), cand vapaia focului ii va mistui pe cei potrivnici. 

“Astfel era chipul slavei Domnului” (Iez.1, 28). ), cu alte cuvinte cele vazute sunt o icoana a Iconomiei Mantuitorului. Fiindca slava  Lui numeste Domnul atat insasi crucea, cat si intreaga Iconomie. Caci plinind tot lucrul pentru noi si venind la Tatal, a spus apostolilor: “Acum a fost preaslavit Fiul Omului” (In 13,31). Viziunea lui Iezechiel, alături de cea din Is. 6 sunt baza reprezentării iconografice a „Mântuitorului în slavă”, aşa cum o arată şi icoana de mai sus –Spas v silah- ce combină motivele „chipului ca de om” de pe tronul înaripat şi cu roţi, înconjurat de patru chipuri de fiare: de om, de leu, de bou şi de vultur cu cele din Isaia: Dumnezeu/Hristos pe tron, înconjurat de serafimi. 

Lumina/strălucirea: “scânteile” (Iez. 1, 7) sunt o aluzie a limbilor de foc (FA 2, 3-4). “Si straluceau ca arama” (Iez.1, 7), nu ca soarele, nici ca fulgerul, “caci nu erau ei Lumina, ci numai martori ai Luminii” (In 1, 7). “Si ca vederea unui cristal infricosator” (Iez.1, 22), iar dupa putin: “ca vederea unei pietre de safir” (Iez. 1, 26). Cunoaşterea lui Dumnezeu se săvârşeşte şi prin raţiune, catafatică – “cristalul” fiind straveziu- care arată si face cunoscut oamenilor Înţelepciunea lui Dumnezeu, dar şi cu inima, apofatică, dincolo de puterea de pătrundere a minţii omeneşti- “safirul”; de aceea safirul s-a vazut mai aproape de tron, iar cristalul mai departe de el. Amandoua sunt pietre, pentru ca il prefigurau pe Domnul pe Care Scriptura L-a numit “Piatra din capul unghiului” ( I Ptr 2, 6).  “Iar de jur-imprejur lumina stralucitoare era ca vederea unui curcubeu, cand se arata in nor in zi de ploaie” (Iez.1, 27-28). Acest curcubeu s-a facut dupa potop semn al impacarii lui Dumnezeu cu oamenii. Domnul, impacandu-i pe oameni cu Tatal, a dat drept semn credinciosilor sangele Sau, ca ei sa fuga de la fata arcului (Ps 59, 4) si sa scape de pierzatorul, aşa cum spune psalmistul:”Fa cu mine semn spre bine” (Ps 85, 17). Semnul se va arata pe nori (Mt 24, 30; Ap 17, 66) crucea , care e simbol al impacarii lui Dumnezeu cu oamenii. “Caci cu Dumnezeu ne-am impacat prin cruce”, zice Apostolul (Rom 5, 10).  

Viziunea lui Iezechiel din cap.1 şi 10, surprinzătoare şi plină de înţelesuri, este un temei al iconomiei divine, dar şi al teologiei creştine. Trebuie însă făcută distincţia dintre natura divină şi energiile necreate ale Divinităţii, prin care ne apropiem de Dumnezeu. Aşa după cum omul, făcut după chipul lui Dumnezeu, rămâne necunoscut în fiinţa sa, interioară, dar se face cunoscut prin lucrările sale exterioare, cu atât mai mult Creatorul omului, Persoana supremă, rămâne o taină în fiinţa Sa personală, dar se face cunoscut şi comunicabil prin lucrările sau energiile Sale necreate. Caracterul de Persoană vine să fundamenteze atât caracterul apofatic, tainic al fiinţei lui Dumnezeu, cât şi pe cel catafatic, cognoscibil al lucrărilor lui Dumnezeu. Energiile necreate păstreaza taina personală a dumnezeirii, fiindcă Dumnezeu nu poate fi cunoscut în esenţa Sa, dar şi deschiderea personală a Divinităţii faţă de ceea ce nu este Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu, ca iubire, este comunicabil. Ceea ce cunoaştem în Dumnezeu nu este fiinţa Sa, ci Persoana Sa, prin energiile divine. Sfântul Grigore Palama a susţinut încă din vremea sa (sec. XIV), că lucrarea nu face ca fiinţa să fie compusă, ci e o manifestare necesară a ei, fiindcă manifestarea sau lucrarea ţine de fiintă, numai abstract putând cugeta la o fiinţă fără lucrări.    

Considerat un părinte al genului apocaliptic pe care îl fundamentează, Iezechiel rămâne, totuşi, un profet al speranţei, restaurării şi înnoirii: „Şi le voi da o altă inimă; şi duh nou voi pune într’înşii; inima lor de piatră le-o voi smulge din trup şi le voi da o inimă de carne, pentru ca ei în poruncile Mele să umble şi rânduielile Mele să le păzească şi să le facă; şi ei Îmi vor fi Mie popor, iar Eu le voi fi lor Dumnezeu” (11, 19-20).   

Slăvit fie numele Domnului în veci!  

 


   
[1] Sfantul Nicolae Cabasila-Introducere la Cartea Profetului Iezechiel în Scrieri filocalice uitate, Edit. Deisis,Sibiu, 2007,p. 145    

 Bibliografie:    

BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURA, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005    

Biblia sau Sfanta Scriptura, Editie jubiliară a Sf. Sinod ( Versiune diortosita dupa Septuaginta, redactata si adnotata de Bartolomeu Valeriu Anania )- Cartea profetului Iezechiel şi introducere.    

Allen, Leslie C.- The Structure and Intention of Ezekiel I, în Vetus Testamentum, vol. 43, Fasc.2 (Apr., 1993), pp. 145-146    

Sfantul Nicolae Cabasila-Introducere la Cartea Profetului Iezechiel în Scrieri filocalice uitate, culegere de texte aparţinând Sfinţilor Grigorie Sinaitul, Nicolae Cabasila, Ioan Carpathiul, Marcu al Efesului, Editura Deisis,Sibiu, 2007. Traducere si studiu introductiv: diac. Ioan I. Ica jr     

Driver, G. R. –Ezekiel’s Inaugural Vision în Vetus Testamentum, Vol. 1, Fasc. 1 (Jan., 1951), pp. 60-62    

ENCYCLOPAEDIA JUDAICA, Second Edition, Volume 6     

Schultz, Samuel S.-Călătorie prin Vechiul Testament, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2001    

Halperin, David J. – Origen, Ezekiel’s Merkabah, and the Ascension of Moses în Church History, Vol. 50, No. 3 (Sep., 1981), pp. 261-275, published by: Cambridge University Press on behalf of the American Society of Church History    

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu-Treime şi comuniune, în Almanahul Bisericesc al Arhiepiscopiei Bucureştilor, 2003, p. 54-62.    

Skipwith, Grey Hubert- The Lord of Heaven. (The Fire of God; The Mountain Summit; The Divine Chariot; And the Vision of Ezekiel.)  în The Jewish Quarterly Review, Vol. 19, No. 4 (Jul., 1907), pp. 688-703     

Wolfson, Elliot R. – Halperin’s “The Faces of the Chariot” .Reviewed work(s): The Faces of the Chariot by David Halperin în The Jewish Quarterly Review, New Series, Vol. 81, No. 3/4 (Jan. – Apr., 1991), pp. 496 -500, published by University of Pennsylvania Press    

http://en.wikipedia.org/wiki/Main_Page    

http://teologie.net/biblioteca/traduceri/palama_text1.pdf    

e-Sword. The Sword of the Lord with an electronic edge   

    

 

Advertisements

2 thoughts on “Dumnezeu în exil. Despre Iezechiel 1 (4)

  1. Theodora Post author

    De regula, atunci cind preiau articole din alte surse, mentionez la sfarsit locul. Daca nu apare nimic, inseamna ca nu este preluat, ci imi apartine.
    Ma bucur ca ti-a placut si multumesc de vizita.

    Reply

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s