Film documentar despre Sfîntul Nectarie

Viata si minunile Sfantului Nectarie- un documentar realizat de Trinitas TV

Tinerii faţă în faţă cu Biserica

De ce nu vin tinerii la Biserică?

Întâi de toate, pentru că nu-i cheamă nimeni. Această afirmatie nu trebuie să surprindă. Este usor să critici pe cineva că nu vine la Biserică, dar cine mai cheamă astăzi lumea la Biserică? Cel mai adesea, cei care cred că cheamă, de fapt gonesc; cei din Biserică sunt primii care gonesc lumea afară din Biserică.

În al doilea rând, tinerii nu vin la Biserică pentru că nu văd rostul acestui lucru. Ei spun că se poate trăi si fără Biserică. Nu trebuie criticati pentru această viziune. Nici părintii lor nu merg la Biserică si, evident, nu i-au învătat de mici cele de trebuintă despre Dumnezeu. Dacă copilul a fost crescut fără de Dumnezeu, dacă a învătat că se poate trăi si fără Dumnezeu, evident că la maturitate se va întreba ce rost are mersul la Biserică. Pe de altă parte, dacă se întâmplă să aibă întrebări existentiale, rareori se găseste cineva care să le arate, în cuvinte simple, pe întelesul lor, că viata poate fi trăită si altfel – o viată mai bună, mai împlinită decât cea a modei, a MTV-ului si a altor lucruri trecătoare din lumea aceasta.

Cele sfinte li se par tinerilor complicate si inutile. Teologia Bisericii Ortodoxe este una adâncă, însă trebuie să avem si capacitatea să o prezentăm pe întelesul tuturor – al celor nedeprinsi cu vorbirea înaltă sau cu cuvinte teologice. Sf. Ap. Pavel spune că credinta vine în urma auzirii. Dar cum să crezi, dacă nu întelegi ce auzi? Evanghelia si viata în Hristos trebuie prezentate tinerilor pornind de la lucruri simple, fundamentale si, pe măsură ce le înteleg si si le însusesc pe acestea, trebuie trecut la lucruri mai profunde. Vorba aceluiasi Apostol, de la hrană moale la hrană tare.

În Biserică, când întrebăm de ce un lucru este în cutare fel, cel mai frecvent răspuns primit este “Asa se face”. Ei bine, tinerii nu acceptă explicatii de genul “asa se face”. Acesta nu este un argument. Ei vor să stie de ce Sfânta Liturghie este asa si nu altfel, de ce ne închinăm la icoane, de ce cântările noastre sunt asa si nu altfel. Vor să stie rostul tuturor lucrurilor din biserică. Au apărut în ultimii ani o serie de autori tineri care încearcă să prezinte credinta pe întelesul tinerilor. Cărtile lor se găsesc de vânzare exclusiv în biserici si mănăstiri, de aceea nu atrag prea multi tineri, care cred că au din nou de-a face cu o scriere înaltă si, spun ei, ruptă de realitate.

De ce merg unii tineri la cultele neoprotestante?

Mersul la cultele neoprotestante este o chestiune de comparatie si de alegere.

Unii tineri sunt interesati de Dumnezeu si de credintă. Dacă s-au născut într-o familie ortodoxă si cred că sunt ortodocsi, vor încerca să meargă la biserica ortodoxă din cartier. Din nefericire, prima lor interactiune cu Biserica are loc de multe ori prin intermediul “agentilor de circulatie” din biserici: ia-o pe acolo, nu o lua pe acolo, închină-te asa, nu te închina asa. Domnia lui “asa se face”, fără nici o explicatie, fără nici o noimă pentru noul venit. O dată, de două ori, de trei ori… si acestuia începe să i se facă lehamite si să se întrebe dacă în asta stă credinta ortodoxă.

Atunci intervine alternativa religioasă: credinta practică, simplificată, a cultelor neoprotestante, expusă frumos de persoane amabile si manierate. Totul este prezentat simplu si clar. Aici nu mai există reguli fără explicatie si tabu-uri mai presus de Dumnezeu.

Mesajul acestor culte vine într-o formă simplă, pe întelesul tuturor. “Iisus te iubeste, si-a dat viata pentru tine ca tu să poti trăi o viată nouă chiar de acum.” Desi această afirmatie este un sablon neoprotestant, si noi, ortodocsii, suntem de acord cu ea. Problema este că noi nu o afirmăm, nu le-o spunem acelora care vor să se apropie de credintă. Si asta este rău, pentru că îi pierdem pe cei ce vin cu sinceritate la biserică.

În comparatie cu domnia lui “asa se face” din bisericile ortodoxe, la cultele neoprotestante există foarte putine reguli. Tinerilor – si nu numai lor – le place simplitatea. Teologia neoprotestantă este o sumă de precepte foarte accesibile. O simplificare care, spunem noi, se face în dauna Adevărului. Dar Adevărul nu trebuie să fie neapărat propovăduit în cuvinte înalte. Este nevoie în Biserica noastră de preoti si propovăduitori care să prezinte credinta adevărată pe întelesul tuturor, în cuvinte potrivite pentru fiecare.

Un alt aspect care atrage la cultele neoprotestante este substitutul de viată socială. În bisericile noastre, tânărul, după ce este luat în primire de “agentii de circulatie”, se simte singur, izolat si străin. În bisericile noastre poti să mergi cinci ani la rând si să nu ajungi să te cunosti cu cel de lângă tine. Desi învătătura noastră spune că toti suntem membri în Trupul mistic al lui Hristos, care este Biserica, ei bine, acesti membri sunt des-ruditi unul de altul. Desi mergem si ne vedem ani de zile la biserică, suntem si rămânem niste străini. De comuniune întru Hristos nici nu poate fi vorba.

Venim singuri la biserică, suntem singuri în biserică si plecăm singuri de la biserică. Cel putin în marile orase, comunitatea credinciosilor si comuniunea dintre ei întru credintă a dispărut aproape cu desăvârsire. Dacă adăugăm si sensibilitătile unora sau altora din biserică, tabloul se prezintă cât se poate de jalnic pentru tânărul venit la biserică.

Prin comparatie, la cultele neoprotestante se pun un mare accent pe legătura din oameni. Desigur, aici există o anumită doză de fătărnicie, dar nu toti cei rătăciti de la dreapta credintă sunt fătarnici. Iar tânărul nostru vede că acolo sunt oameni drăguti si politicosi si face imediat comparatia cu cei de la biserica ortodoxă din cartier. Alegerea pe care o face este evidentă.

În urma tânărului care alege să meargă la un astfel de cult rămân rudele si vecinii care îl acuză că si-a schimbat credinta si că s-a dus la secte. Care credintă si-a lăsat, dragi părinti? Ce credintă l-ati învătat voi? Ce credintă aveti voi? Credinta drobului de Pasti si a cârnatilor de Crăciun?

Foarte important în atragerea tinerilor la cultele neoprotestante este misionarismul/prozelitismul practicat de aceste culte.

Desigur, termenul de “prozelitism” are conotatii negative – nu este bine să “furi” credinciosii altor credinte – dar nu trebuie să uităm că primii crestini, începând cu Sfintii Apostoli, tocmai asta au făcut: prozelitism. Fie că-i spunem misionarism, fie că-i spunem prozelitism, el se bazează pe credinta că tu detii Adevărul si că trebuie să-l prezinti si altora.

Această credintă o au si membrii cultelor neoprotestante si chiar mai mult decât credinciosii ortodocsi. Această încredintare îi face să vorbească tuturor despre credinta lor, despre dragostea lui Dumnezeu, despre Iisus si despre cum le-a schimbat El viata. Prezentarea lor este atrăgătoare prin simplitatea si logica ei: Dumnezeu te iubeste, L-a dat pe Fiul Său la moarte pentru păcatele tale iar tu, dacă spui acum o mică rugăciune prin care îl chemi pe Iisus în inima ta, vei începe chiar din clipa aceasta o viată nouă cu El. Din acest moment vei deveni crestin (până acum nu ai fost crestin) si un copil al lui Dumnezeu.

Este interesant de observat că Ortodoxia nu contestă nici una dintre aceste afirmatii. Nimeni nu contestă dragostea lui Dumnezeu pentru întreaga omenire, nimeni nu contestă jertfa lui Hristos de pe Golgota si nimeni nu contestă faptul că, urmând lui Hristos (predându-ti inima Lui), începi o viată nouă, o viată de credintă. Dar, cu toate acestea, noi în Ortodoxie rareori le vorbim oamenilor despre aceste adevăruri. O fac însă cultele neoprotestante care, după ce îi atrag pe oameni cu câteva afirmatii simple si nu neapărat false, îi conduc către erori teologice fundamentale (Sola Scriptura, mântuirea exclusiv prin credintă, mântuirea instantanee, respingerea Sfintei Traditii a Bisericii, etc.). În comparatie cu simplitatea misionarismului neoprotestant, de cele mai multe ori noi în Biserica noastră îi întâmpinăm pe nou-veniti cu un set de reguli rigide si cu chipuri încruntate, care veghează ca totul să fie făcut “asa cum se face”. Nu de putine ori tânărul intrat în biserică rămâne cu impresia că în Ortodoxie regulile sunt mai presus decât oamenii si chiar mai presus decât însusi Dumnezeu; regulile par ele însele un dumnezeu.

Misionarismul neoprotestant se bazează exclusiv pe Biblie. Toată credinta crestină porneste de la Mântuitorul Iisus Hristos si de la propovăduirea Apostolilor, iar despre acestea citim în Sfânta Scriptură. Pentru ca omul să înteleagă de unde purcede credinta, neoprotestantii îsi întemeiază toate afirmatiile pe Biblie, fiind adevărati prestidigitatori în mânuirea versetelor necesare. Având acum în fată textul negru pe alb, tânărul începe să creadă că “crestinul” din fata lui chiar îi spune adevărul. El stie prea bine că, atunci când a fost la biserica ortodoxă, nu numai că s-a lovit de niste cutume rigide, dar nu a fost nimeni care să-i spună de unde provin acestea. Acum, misionarul îi vorbeste simplu si frumos si, mai mult, îi arată negru pe alb cum stau lucrurile.

Tânărul simte că a găsit răspunsurile la căutările sau frământările lui: câteva idei clare si o dovadă scrisă. Începe să frecventeze biserica sau adunarea sau casa de rugăciune – denumirile variază de la un cult la altul. El vede că, spre deosebire de cei din biserica ortodoxă din cartier, cei de aici nu se calcă în picioare, nu dau buzna, nu se înghesuie, nu îsi răspund cu tâfnă, nu sunt supărăciosi. Cei de aici arată îngrijit, îi zâmbesc si par mereu amabili.

Slujba religioasă de aici este mai scurtă, mai simplă si mai usor de înteles. Nimeni nu trebuie să stea în picioare. Cântările sunt clare, frumoase, iar unele au si ritm. Corul cântă atât de frumos, iar tinerii cu instrumentele trebuie să cânte asemenea îngerilor din Cerul unde va ajunge si el, cu sigurantă. Ce diferentă fată de biserica ortodoxă, unde figuri încruntate îl admonestau la tot pasul ba că nu stă unde trebuie, ba că a trecut prin fata altarului, ba că nu a ocolit Sfânta Evanghelie, ba că a sărutat icoane după ce s-a împărtăsit, ba că…

Întoarcerea la Ortodoxie

Există însă tineri si mai putin tineri care se întorc la Ortodoxie. De fapt, având în vedere că înainte de a pleca la neoprotestanti aveau o credintă amorfă – o combinatie de superstitii si opinii personale – mai corect este să spunem că ei vin la Ortodoxie, acum pentru întâia oară.

Ce se întâmplă? După o perioadă petrecută în aceste culte, după o perioadă de “crestere” si învătare (citeste Biblia si învată o multime de versete pe dinafară), persoana în cauză începe să aibă un anumit discernământ. Venind din afara mediului respectiv si nefiind deprins de copil să accepte tot ce spune cultul ca pe un adevăr de la Dumnezeu, în unele cazuri el îsi păstrează un anumit grad de luciditate. Această luciditate sau discernământ începe să lucreze în momentul în care sunt sesizate fie contradictiile teologice ale cultului, fie diferenta dintre cele spuse si cele trăite (fariseism). Eventual, tânărul începe să pună întrebări care devin agasante pentru liderii cultului. Dacă se întâmplă ca insatisfactia lui să crească suficient de mult, el îsi pierde încrederea în infailibilitatea cultului. Din acel moment începe să nu mai vadă lumea si lucrurile în alb si negru – noi suntem cei buni, ei sunt cei răi. Mai mult, începe să caute, îsi continuă acea căutare abandonată în momentul în care a fost atras în acel cult.

După o eventuală cercetare si a altor culte neoprotestante, în care vede aceleasi tare, tânărul începe să-si pună problema unor criterii de “selectie”. Cum poti stii care e credinta adevărată? Ce criteriu să folosesti? Abilitatea în mânuirea Bibliei? Nu, pentru că toti o cunosc pe dinafară, dar scot învătături diferite din ea. Amabilitatea oamenilor? Nu, pentru că iată, amabilitatea lor merge mână în mână cu cele mai nefiresti învătături. Trăirea curată? Nu e suficient – mormonii, de pildă, sunt niste oameni foarte drăguti.

Cum poate stii cineva care e credinta adevărată? Însirându-i (în sens figurat) pe toti predicatorii în fata ta si întrebându-i: Tu de unde vii? De unde vine învătătura ta?

“Un tânăr pe nume Joseph Smith a avut o revelatie în anul 1840…”

“O femeie cu o credintă puternică în Dumnezeu – Ellen White – a avut în 1844 o viziune…”

“În anul 1896, pe când se rugau fierbinte, un grup de credinciosi au început să vorbească în alte limbi…”

“La 1640, un grup de credinciosi au decis că credinta trebuie să se bazeze numai pe Scriptură…”

Toti vorbesc la fel, toti au viziuni si certificări de la Dumnezeu, fiecare pe calea lui. Tânărul vede că toate aceste culte sunt lucrări ale omului, initiative ale unui predicator cu reforma în sânge.

Singurul criteriu de discernere nu este credibilitatea aparentă a învătăturii si nici cumsecădenia membrilor, ci originea acelei învătături. Astfel, singură învătătura ortodoxă este adevărată pentru că ea vine din vremurile Apostolice si este ceea ce a învătat Biserica de mai bine de două mii de ani.

Dar, tânărul are o problemă. Cum poate concilia acest adevăr cu ceea ce vede el astăzi în bisericile ortodoxe? Iată că lucrurile pe care a ajuns el să le învete, de-a lungul căutărilor sale, sunt total necunoscute multor ortodocsi din ziua de azi, care nu au habar nici măcar de învătăturile de bază ale Ortodoxiei. După zeci de ani de mers la biserică, ei încă sparg căni pe la înmormântări, aruncă cu bani la intersectii si varsă vin pe jos pentru morti. Tânărul nu întelege – în tot acest timp, oamenii acestia nu au învătat nimic din Ortodoxie?

Adevărul este că există o anumită cerbicie a unora din Biserică, cerbicie care merge până acolo încât ei îl învată pe preot ce si cum să facă la diferite slujbe. Desigur, acesti oameni, foarte convinsi că “asa trebuie făcut”, nu mai pot si nici nu vor să învete si să-si schimbe căile. Astăzi, pentru multi din Biserică, cana spartă la mort este fundamental mai importantă decât orice pericopă evanghelică comentată de preot duminica.

În aceste conditii, ce face tânărul nostru? Începe să caute, în Biserică, pe altii ca el, alti tineri, cu care poate împărtăsi aceeasi credintă ortodoxă. Sună neverosimil, dar există “credinte ortodoxe”. Multi au propria credintă “ortodoxă” – toti laolaltă reprezintă 89% din populatia tării. Nu trebuie judecati – nici ei, la rândul lor, nu au avut de la cine să învete credinta ortodoxă. Nu trebuie să uităm că majoritatea celor de azi din biserici s-au format în perioada comunistă, când propovăduirea Evangheliei le era interzisă preotilor. Acum, la bătrânete, este prea greu să-si schimbe căile. Trebuie să mai treacă câteva zeci de ani până vom avea si crestini ortodocsi în bisericile noastre.

Nu este usor. Tânărul are de luptat pe de-o parte cu un nefiresc sentiment de singurătate într-o biserică altminteri plină, pe de altă parte cu “credinta” celor mai în vârstă din biserică, care în continuu tin să-i amintească cum se fac lucrurile acolo. El îsi vede însă de drumul lui; îi caută si are părtăsie cu altii care cred ca el si merg pe calea acelei Ortodoxii predată de Sfintii Părinti si trăită de-a lungul vremii de Biserică.

De ce să vină tinerii la Biserică?

Dincolo de această întrebare cred că stă una mai fundamentală, care are însă acelasi răspuns: de ce mergem noi la Biserică?

Dacă am face un sondaj printre cei aflati duminică la Sfânta Liturghie, cu întrebarea “De ce veniti la Biserică?”, ce răspunsuri am primi?

Am obtine multe răspunsuri de genul “Asa se face”, “Asa trebuie” si “Asa e frumos”. Sunt acestea motive pentru a merge la Biserică? Evident, nu. Si să te plimbi în parc, într-o zi de toamnă, este frumos.

De ce mergem si de ce trebuie să mergem la Biserică?

Cu riscul de a deveni prea teologic sau idealist si deci în conflict cu realitatea, voi prezenta răspunsul meu la această întrebare fundamentală.

Pe scurt, mergem la Biserică pentru că, oameni fiind, ne întâlnim acolo cu Creatorul nostru, cu cel de la care avem viata si prin care putem avea o viată mai bună. Prin relatia cu El, care porneste din Biserică, ne pregătim în această viată pentru viata de dincolo.

Acesta este răspunsul. Desigur, acceptarea lui este în sine un act de credintă.

Mergem la Biserică pentru a ne întâlni cu Cel ce este pentru noi reperul fundamental în viată: Iisus Hristos. Tot omul are nevoie de repere sau principii solide în viată, de valori care să nu se schimbe de la o zi la alta. Toate valorile oamenilor sunt relative si pot fi puse în discutie. Valorile reprezentate de Hristos vin din afara sistemului omenesc, sunt dumnezeiesti si sunt deci mai presus de măruntul cotidian al omului. Cine se întemeiază pe ele va avea stabilitate si sigurantă în viată, si ajutor de la Dumnezeu.

Multi tineri spun: De ce să vin la biserică, când pot sta si acasă să mă rog si să meditez la Dumnezeu? Sigur, te poti ruga si acasă, dar dacă nu vii la biserică, stii cărui dumnezeu te rogi? Îl cunosti pe dumnezeul căruia te rogi? Este Dumnezeul cel adevărat, despre care afli la biserică, sau este o închipuire a mintii tale, un dumnezeu amabil care îti cântă în strună în toate faptele tale?

Tot ce se face la biserică, toate slujbele, rugăciunile si cântările sunt menite a-l face cunoscut pe Dumnezeul cerurilor si al pământului. Numai în biserică îl putem cunoaste pe Dumnezeu. Mersul la Biserică, cel putin la Sfânta Liturghie, este o reîntâlnire periodică cu El. Asa cum nu poti să stai departe de cineva care are importantă pentru tine, pentru viata ta, de o persoană iubită, de exemplu, asa nu poti sta departe nici de Cel din care simti că-ti vine viata.

În Sfânta Evanghelie, Iisus Hristos se prezintă pe sine ca fiind o stâncă. O stâncă pe care ne putem clădi viata, o stâncă pe care construim ceva care rezistă în fata vitregiilor vietii. Dacă ne construim viata si ne hrănim sufletul cu altceva, de pildă cu sistemul trecător de valori ale oamenilor, vom sfârsi prin a ne simti goi pe dinăuntru, căci lucrurile despre care am crezut că pot da substantă vietii si-au pierdut gustul si azi nu mai sunt. Locul lor a fost luat de altă croială a pantalonilor sau a fustei, de un nou telefon mobil cu cameră foto de rezolutie mai mare si de un nou album de muzică. Sufletul omului nu se poate hrăni cu ceva care astăzi e sus iar mâine e la cosul de gunoi. El are nevoie de ceva mai profund, mai adânc si mai adevărat, iar asa ceva nu se găseste printre oameni, ci în afara sistemului lor, la Dumnezeu.

Cine îsi construieste viata pe Hristos si cultivă legătura cu El are un sens în viată. Stie de unde vine, stie ce are de făcut si stie unde merge. Contrar părerii celorlalti, el nu consideră că se privează pe sine de bucuriile vietii. Pur si simplu ceea ce îi încântă pe ceilalti nu are valoare pentru el. El îsi găseste plăcerea în alte lucruri, care sunt la fel de gustoase astăzi ca si acum o mie sau două mii de ani.

De ce să vină tinerii si tot omul la Biserică? Psalmistul spune: “Gustati si vedeti că bun este Dumnezeu”. Greu poti descrie în cuvinte ce gust are un fruct nou. De aceea, alături de psalmistul David, Biserica spune de două mii de ani “Veniti, gustati si vedeti ce bun este Dumnezeu”.

Un articol de Bogdan Mateciuc

Citeşte şi Comuniunea sau bucuria de a nu fi singur

Maica Domnului şi femeia modernă

[Articol, n.m.] în care se discută despre încăpăţânări şi modele de urmat şi modele de neurmat şi, în general, despre o viaţă morală sănătoasă şi despre educaţia copiilor. Dar mai ales, despre ce este şi ce poate să devină femeia contemporană, în caz că lasă la o parte ambiţiile personale şi egoismul. Părintele Gheorghe Holbea, preot la Biserica “Adormirea Maicii Domnului” – Precupeţii Noi din Bucureşti.

Părintele Gheorghe:

“Numele primei femei, menţionat în Sfânta Scriptură, Eva, se tâlcuieşte “Viaţă“, pentru că prin ea s-a dăruit viaţă. Ea este mama tuturor celor care s-au născut şi se vor naşte. Aşadar, prin “Eva cea veche”, Dumnezeu a dăruit viaţă, iar prin “Eva cea nouă“, care este Maica Domnului, ne dăruieşte viaţa veşnică, pentru că întruparea Mântuitorului Iisus Hristos este cea care deschide calea vieţii veşnice, după căderea în păcat. Sfânta Fecioară Maria este cea mai pură jertfă şi darul cel mai de preţ şi mai curat pe care umanitatea l-a oferit lui Dumnezeu. Neamul omenesc nu poate să dăruiască ceva mai mult decât a dăruit prin Sfânta Fecioară Maria. A dăruit ce avea mai pur şi mai curat. Maica Domnului este întruchiparea smereniei, în care Mântuitorul Iisus Hristos găteşte tronul dumnezeirii. După ce arhanghelul Gavriil îi vesteşte că va naşte Fiu de la Duhul Sfânt, Sfânta Fecioară Maria se lasă cu totul în voia Domnului, prin acel “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău“. Acesta este cel mai smerit gest cu putinţă. Să renunţi cu totul la voia proprie şi să împlineşti voia Lui.

Despre încăpăţânări

Eu cred că femeia de astăzi şi-a uitat vocaţia. Şi vocaţia care este? Fineţea, sensibilitatea, frumuseţea, tandreţea. Acestea sunt lucruri pe care femeia poate să le împărtăşească. Bucuria şi dragostea sunt completate de asumarea maternităţii. Până la urmă, femeia, aşa cum spunea Părintele Stăniloae, este maica şi matca vieţii. În afara acestei vocaţii, femeia riscă să devină altceva, îndepărtându-se încetul cu încetul de menirea ei. Pe vremea comuniştilor, să fii buldozerist sau sudor, ca femeie, era un titlu de uriaş succes. Femeia muncind cot la cot cu bărbatul, femeia descoperindu-şi capacităţi ieşite din comun. Eu consider că e o anomalie. Nu! Femeia are vocaţia ei şi în această vocaţie se şi mântuieşte.

Din cauza unui stupid spirit competitiv, se naşte în societate o tensiune enormă între sexe. Soluţia nu este să transformi femeia în bărbat sau bărbatul în femeie, ci fiecare să-şi împlinească vocaţia şi aşa se ajunge la armonie. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat bărbat şi femeie, atunci fiecare să-şi joace rolul până la capăt, în firea sa.

Despre modelul Maicii Domnului

Goana după succes este specifică bărbaţilor, care au alunecările şi căderile lor. În ce o priveşte pe femeie, ea ajunge într-o stare nefirească şi aici este, de fapt, marea problemă. Fiind chemată să împlinească, aşa cum spuneam, aceste lucrări sensibile, atât în familie cât şi în societate, ea trebuie să meargă pe această vocaţie a firii femeii, care este sensibilitatea, tandreţea, maternitatea, frumuseţea lăuntrică, toată această gamă a însuşirilor pe care Maica Domnului, de altfel, le are şi le împărtăşeşte. Uitaţi-vă la Maica Domnului, în câte ipostaze o avem în icoană!

O avem pe Maica Domnului în ipostaza de călăuzitoare (Hodighitria). Or, în familie, femeia este prin excelenţă călăuzitoarea copiilor. Maica Domnului arată calea, iar singura cale adevărată este spre Dumnezeu, calea spre Pruncul Iisus. E, prin urmare, călăuzitoare. Întotdeauna, mama are mai mare putere de a călăuzi pe copil decât tatăl.

Maica Domnului estegrabnic-ascultătoarea(Gorgoipikoos). Şi femeia, prin firea ei, este mai dispusă să asculte şi este mai răbdătoare, asemenea chipului Maicii Domnului. Şi câtă nevoie avem şi noi, în calitate de copii ai părinţilor noştri trupeşti, ca cineva să ne asculte, să aibă răbdare cu noi, chiar maturi fiind.

Maica Domnului este bucuria cea neaşteptată. Şi oare nu este femeia cea mai receptivă la nevoile celor din preajma ei? Şi, în acelaşi timp, nu este ea făptura prin excelenţă care poate să dăruiască o bucurie neaşteptată?

Maica Domnului este dulcea sărutare (Glicofilousa). Orice creştin are în casă o icoană în care Maica Domnului lipeşte obrazul ei de obrazul Pruncului Iisus. Această tandreţe bărbatul nu poate s-o exprime aşa cum o exprimă femeia. Acea iubire profundă a mamei pentru copilul ei nu este decât prelungirea iubirii duioase cu care Maica Domnului îşi ţine lângă obraz Pruncul.

Avem de asemenea icoana Maicii Domnului Mângâietoarea (Paramythia). Mângâierea  mamei sau a soţiei tale nu poate fi înlocuită de nici o fiinţă de pe acest pământ. Femeia are în firea sa toate dimensiunile delicateţii şi gingăşiei: e mângâietoare, degrabă vindecătoare, este cea care grabnic ascultă, cea a cărei mângâiere e cea mai tandră şi mai plină de iubire, cea care răspunde imediat la boala copilului ei şi aleargă să aline o durere, o suferinţă şi chiar să vindece această suferinţă, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Vedeţi, toate aceste ipostaze ale Maicii Domnului sunt, de fapt, împliniri ale femeii către care trebuie să tindă.

Despre modele şi modele strâmbe

Femei care să se raporteze la Maica Domnului mai există, în măsura în care există şi această conştiinţă creştin-ortodoxă. Pe de altă parte, aş vrea să spun un lucru care depăşeşte această sferă a celor care au o dimensiune rituală a vieţii lor creştine. Eu cred că fiecare femeie simte la un moment dat nevoia de a i se acorda atenţie plină de iubire, de a primi tandreţe, de a simţi purtarea de grijă maternă, dar şi de a-şi manifesta ea însăşi grija maternă faţă de ceilalţi. Adică întrupează toate calităţile Maicii Domnului pe care le-am spus mai sus. Deci, înlăuntrul său, fiecare femeie îşi doreşte de la Maica Domnului, în calitatea ei de Maică prin excelenţă, să se împărtăşească de tandreţe, de mângâiere, de atenţie şi de o grijă permanentă. Cred că acestea există în firea omului, în firea fiecărei femei.

Despre mântuirea femeii moderne

Acest cuvânt, “mântuire”, am impresia că nu este înţeles corect, pentru că de cele mai multe ori, el pare ceva vag, specific Bisericii şi vieţii creştine. “Mântuire” nu înseamnă numai “salvare”, mântuirea înseamnă împlinirea plenară a fiinţei tale, a persoanei tale. Şi atunci ce se întâmplă? Neavând conştiinţa că fiinţa noastră lăuntrică se împlineşte în relaţie cu Dumnezeu Cel care ne-a dăruit viaţa, atât femeia, cât şi bărbatul încearcă să-şi împlinească această fiinţă pe o cale care se dovedeşte până la urmă greşită. Mântuire caută şi femeia care încearcă să se împlinească într-o carieră (politică sau de orice fel), care vrea să devină femeie de succes, vedetă, chiar dacă acestea nu reprezintă răspunsul căutărilor ei lăuntrice. Dar, atenţie! Cine nu are setea de a se îmbunătăţi şi împlini lăuntric, acela nu este pe traiectoria cea bună, nu este în firea sa.

Despre oameni şi jertfă

Cine are sete de avere, sete de succes cu orice preţ, acela şi-a ieşit din fire. Ce mai rămâne după succesele oamenilor? E posibil ca aceste succese să rămână într-o arhivă, într-o fonotecă, într-o cinematecă, sau consemnate undeva, dar, până la urmă, oamenii rămân, de fapt, cu fiinţa lor lăuntrică, cu ei înşişi, şi-şi dau seama că, în ciuda succeselor lor, ei sunt ca nişte epave, sunt “expiraţi” şi pe dinafară, dar mai ales, înlăuntrul lor. De ce? Pentru că-şi dau seama că toate aceste succese nu le pot sluji la ceea ce noi numim “marea trecere”, adică în faţa morţii.

Oamenii încearcă să-şi înveşnicească succesele vremelnice, să se culcuşească în vremelnicie, deşi sunt conştienţi că lucrul acesta nu se poate, oricâte succese ar avea şi oricâte bogăţii ar acumula şi oricâtă putere ar avea, la un moment dat, sunt nevoiţi să recunoască faptul că toate acestea, totuşi, nu fac parte din fiinţa noastră. De aceea sentinţa evanghelică este necruţătoare: “Nebune! în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?“ Şi ce rămâne din noi? Cum spune Evanghelia, rămâne cât suntem dragoste, puterea iubirii adunată în fiinţa noastră lăuntrică (“Flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc…”). Rămâne cât suntem comuniune pe calea inimii cu Dumnezeu şi cu oamenii, cât suntem jertfă, cât suntem dăruire. Atâta rămâne din noi şi de fapt acest lucru este cel care ne bucură cu adevărat.

Despre valori

Pentru că dincolo de toate, ce înseamnă “a ne realiza“, “a ne mântui”? Mântuirea, aşa cum spuneam, e împlinirea plenară a fiinţei noastre, care nu poate să se întâmple decât ca eveniment al relaţiei noastre cu Dumnezeu, care ne-a dăruit viaţă. Pentru că în momentul în care noi, mai mult sau mai puţin conştient, spunem că viaţa ne aparţine, uităm un singur lucru, că viaţa nu ne aparţine, pentru că nu noi ne-am dat-o, ci Dumnezeu ne-a dăruit-o, e adevărat, prin părinţii noştri, dar nu noi am fost cei care am comandat să venim la viaţă şi nu de noi depinde când vom trece din această viaţă. Ne-am trezit trăind, prin puterea Lui Dumnezeu, chiar dacă nu totdeauna suntem conştienţi de acest lucru, şi “am luat-o ca atare”.

Asistăm însă la o amăgire, o încercare a omului, uneori disperată, de a se culcuşi în vremelnicie, conştient că este o vremelnicie, că nu poate să se înveşnicească aici, pe pământ. Chiar cei care au putere, fie politică, fie financiară, ştiu că toate acestea nu se pot înveşnici şi că, până la urmă, trec “precum  fumul”. Din păcate, societatea de astăzi devorează adevăratele valori, le ignoră şi încearcă să le arunce în derizoriu şi în uitare.

Viaţa ca eveniment lăuntric

Aş evoca aici o lucrare a lui Brâncuşi, “Rugăciune”. “Rugăciunea” lui Brâncuşi are o profunzime teologică deosebită. Figura reprezentată nu e nici bărbat, nici femeie, ci înfăţişează chipul plenar al fiinţei umane, care stă îngenuncheat şi în care toate simţurile (pe care omul în general le risipeşte numai în afară) se strâng înspre înlăuntru. Urechile, asemenea unor scoici care concentrează în ele vuietul mării, se fac ascultare lăuntrică, mâinile se retrag spre înlăuntru, privirea se retrage şi ea spre înlăuntru şi toate simţurile se retrag spre înlăuntru, ca să înţelegem că, de fapt, marea dramă a vieţii omului nu se petrece în afara, ci înlăuntrul lui.

A trăi viaţa ca un eveniment lăuntric.Aceasta este mântuirea.În Biserică, noi trăim viaţa ca eveniment al comuniunii noastre cu Dumnezeu. El ne dăruieşte bucurie, El ne dăruieşte viaţă. Ceea ce noi trăim atunci când avem succes, nu sunt decât surogate ale bucuriei, euforii. Ori fiinţa noastră profundă nu se poate hrăni cu euforii. Este o mare diferenţă între euforie şi entuziasm. Euforia este trecătoare, este ca o beţie, ca un drog.(Un scriitor francez spunea: “nu întotdeauna succesul este şi garanţia valorii autentice“.) Succesul se întâmplă, dar asta nu-ţi garantează valoarea. Toate acestea sunt euforii trecătoare.

Entuziasmul (termen care vine de la grecescul “enthousiasmos“, “a fi în Dumnezeu”) nu piere niciodată, se aprofundează, îţi dă simţământul profund că, într-adevăr, îţi trăieşti viaţa, că ai momentele tale de bucurie, în care poţi să contempli un răsărit sau un apus de soare, să contempli natura, care se transfigurează cu fiecare anotimp, schimbându-şi haina. Dacă nu te bucuri de culorile pădurilor de fag şi de stejar din toiul toamnei, de splendorile naturii, asta înseamnă că nu trăieşti, ţi-ai pierdut entuziasmul. Dacă nu privim cu bucurie unul spre celălalt am pierdut sensul, calea!

“Animalele de succes”, pe culmile disperării

Copiii sunt victimele acestei competiţii cu care sunt obişnuiţi de mici. Dacă ei vor lua ca model “vedetele”,  viaţa va fi într-adevăr un eşec. Viaţa va fi un eşec, pentru că nu toată lumea poate să aibă succesul unei vedete. În această mentalitate a lumii lume, cel care nu are succesul unei vedete trebuie oare să se simtă un ratat, un nenorocit lovit de fatalitate?

Mai mult decât atât, acest curent al spiritului competitiv, alimentat de la vârstă fragedă, e distructiv. În loc ca cei mici să se bucure unul de prezenţa celuilalt, se însingurează şi simt nevoia de a se diferenţia. Or, în momentul în care te-ai înstrăinat de celălalt, te înstrăinezi, de fapt, de tine însuţi. E o înstrăinare pentru că omul se regăseşte întotdeauna în dragostea şi în comuniunea cu celălalt. Atunci simte că trăieşte, că e persoană, că nu este doar un “animal de succes”. Succesul are durata lui limitată. Fotbalistul până la o anumită vârstă, prezentatoarea şi cântăreaţa până la o anumită vârstă… Tocmai aceste lucruri ne arată însă efemeritatea lor. Ori noi trebuie să înţelegem că omul, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, are o profunzime a lui, care e dincolo de succesele efemere şi dincolo de egoism. Că dacă este, într-adevăr, într-o competiţie, este într-o competiţie permanentă cu sine însuşi.

Pentru că omul îşi împlineşte vocaţia de om atâta timp cât tinde spre cele înalte, cât înţelege că “pasărea măiastră” nu este o pasăre oarecare, ci este însuşi zborul spre tării, spre cele înalte”.

(art. preluat din Jurnalul Naţional, 9 octombrie 2008, autor: Luiza Moldovan)

Sursa intermediară: http://www.razbointrucuvant.ro/2009/10/01/praznicul-cinstitului-acoperamant-al-preasfintei-nascatoare-de-dumnezeu-parintele-gheorghe-holbea-despre-maica-domnului-si-femeia-moderna/