Bucuria darului

Crăciunul ne-a bătut la uşă cu degetele lui moi de zăpadă şi-a lăsat să pătrundă în odaie mireasmă de brad şi cântec de colinde. Poarta timpului a rămas deschisă în urma lui şi am văzut, ca-n icoană, Pruncul Sfânt la sânul Maicii Sale, în peştera încălzită de respiraţia vitelor. Pântecele pământului, luminat tainic, răsună de cântec îngemănat, de îngeri şi păstori; magii, aduşi de stea, vin şi ei cu daruri sfinte, de aur, smirnă şi tămâie, ca pentru un Rege, Profet  şi Preot.

Însă Darul nostru cel mai mare este Însuşi Copilul-Dumnezeu Care doarme acum în ieslea cu miros de fân curat. Naşterea Lui aduce bucurie şi lumină în peştera lumii şi a trupului nostru. Şi darul Lui umple inimile oamenilor într-atât încât se revarsă ca o apă clară de cântec şi veselie.

Bucuria darului... O sintagmă imprecisă prin caracterul semantic al determinantului, care implică reciprocitatea. Bucuria celui care dăruieşte şi bucuria celui care primeşte. Fiecare dă şi primeşte în egală măsură. O BUCURIE comună, într-un gest unic, ca două flăcări reunite într-un singur foc.

Bucurie izvorâtă  din ceea ce este mai profund în sufletul nostru.  Îndrăznesc să spun chiar că bucuria darului ne defineşte ca oameni, căci darul presupune iubire, recunoştinţă, dorinţă de comuniune şi de împărtăşire, jertfă. Ne defineşte umanitatea,  căci exprimă în cuvinte sensibile, neputincioase, legătura cu  Dumnezeu, care este dăruire şi bucurie continuă. Când omul nu mai poate dărui nimic, dintr-o sărăcie a spiritului lui care se naşte din secătuirea Izvorului de viaţă, devine egoist şi trist, plictisit, angoasat, deznădăjduit, împietrit. Moare, viu fiind.

Un an se termină, altul începe: timp în dar pentru a zidi şi preţui veşnicia. Pentru a ne obişnui cu ea şi a o înţelege. Devenire continuă, inconstanţă, subiectivitate, stări sufleteşti schimbătoare, trup mergând invers… Ce aţi zice dacă toate astea nu s-ar pierde într-un trecut construit de memoria noastră afectivă, ci ar rămâne, ca nişte cărămizi coapte la soare sau în cuptorul suferinţei, în ceea ce avem mai tainic şi personal fiinţei noastre? Sufletul viu, umblător şi căutător le poartă pe toate acolo, în tezaurul inimii, în chip, în cuvânt şi faptă. Suntem devenire, dar suntem, totodată , şi rezultatul acestei deveniri. Suntem sub timp, dar şi în afara lui, aşa cum ni s-a spus: “Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului“ (Matei 28, 19). Trăim paradoxal, da, dar doar pentru mintea noastră , neobişnuită cu un alt fel de logică.

Vreţi să vedeţi veşnicia în timp? Duceţi-vă la Biserică! Şi asta mai ales pentru că veşnicia nu se trăieşte de unul singur, ci doar în comuniune cu Hristos şi, prin El, cu Sfinţii şi cu sufletele celor adormiţi. Se trăieşte simplu şi frumos, mai întâi, ca-n ghicitură duminica, timp de 2-3 ore, o simte sufletul credincios şi râvnitor de desăvârşire. Apoi, cu timpul, stră-vederea eternităţii se prelungeşte în fiecare Taină, se face Liturghie după Liturghie, în  slujbă, rugăciune, milă şi smerenie. Se face Liturghie veşnică şi ajungi să-ţi dai seama că, prin Hristos, trăieşti în afara timpului, fiind în  timp.

Suntem oare pregătiţi să redevenim ce-am fost? Poate trupul nostru primi, ca un potir, veşnicia? Cum, dacă nu l-am întărit în foc? Slăbiciunea firii se arată, după Sfinţii Părinţi, din lipsa ei de fermitate, în nestatornicia ei. Iar aceasta nestatornicie o vădeşte uşurinţa cu care e atrasă de plăcere şi e împinsă de durere. Ea n-are forţa să stea dreaptă în faţa acestora, ci ajunge de o vibrabilitate foarte puţin bărbătească, ca o trestie bătută de vânt. Voinţa şi judecata ei dreaptă din elementele esenţiale ale firii îşi pierd orice fertilitate. Firea ajunge ca o minge în mâna patimilor, purtată încoace şi încolo de toate împrejurările, de toate impresiile. A ajuns la o slăbiciune spirituală, care poartă toate semnele stricăciunii, ea nu trădează nicidecum o incoruptibilitate care să-i asigure eternitatea. Dar omorârea acestor slăbiciuni de moarte, strecurate în fire (fortificarea firii prin asceză) a devenit posibilă de-abia prin mortificarea şi moartea de viaţă făcătoare a lui lisus Hristos. Puterea divinităţii Lui a ajutat să se biruie iubirea de plăcere şi frica de moarte a firii omeneşti, s-o facă aşadar fermă. Iar legătura trainică, în care se află potenţial firea din orice ipostas omenesc cu firea omenească din ipostasul Lui divino-omenesc, devenind printr-o credinţa vie lucrătoare o legătură tot mai vie efectivă, face ca forţa redobândită de firea Lui omenească să se comunice şi firii celorlalţi oameni. Eforturile ascetice sunt mijloace prin care firea omenească, ce o purtăm fiecare, participă tot mai mult la forţa firii Lui omeneşti. Căci în eforturile noastre e prezentă şi forţa din firea omenească a lui Hristos. Pe măsură ce legătura potenţială cu Hristos se face mai efectivă, forţa Lui devine tot mai mult forţa noastră. De aceea, asceza creştină este o moarte treptată cu Hristos, ca desfăşurare de putere, o moarte a omului vechi, o prelungire prin voinţă a Botezului, ea nu e numai o imitare a lui Hristos, ci o mortificare eroică cu Hristos şi în Hristos. Noi suntem uniţi cu Hristos încă înainte de învierea mistică, încă în actul mortificării noastre. Nu numai că înviem cu Hristos, ci şi murim cu El; sau, nu înviem cu El de nu murim mai întâi cu El. Învierea cu Hristos urmează ca o mortificare în continuare, sau o continuare a morţii cu El, nu ca o schimbare de direcţie. E adevărat că, în unirea cu Hristos în moarte, prezenţa Lui nu e atât de vizibilă, dar aceasta ţine de faptul că în vreme ce noi murim treptat după omul cel vechi, şi Hristos moare cu noi, iar moartea este şi o smerenie, ascundere a slavei, Hristos nu se vede în etapa mortificării, ci se crede, fiind prezent în noi în mod ascuns. Iar întemeierea siguranţei noastre despre prezenţa Lui în noi, pe credinţă şi nu pe vedere, vădeşte din nou caracterul eroic al bazei ascetice.(Pr. prof. Dumitru Staniloae, Sensul ascezei monahale).

Pentru a ajunge la bucurie, e nevoie, aşadar, de suferinţă. Pentru păcatele noastre, Hristos a pătimit, deci natura umană se curăţă odată cu crucificarea Sa şi învie odată cu El. Suferinţa şi bucuria coexistă. Crucea presupune şi răscrucea acestora: bucuria aşteptării  în extrema suferinţă. Fereastra luminată a Raiului văzută din bezna iadului. Această tensiune între deja şi nu încă e bucuria omenească, bucuria vieţii noastre pământeşti, dătătoare de sens. Şi să nu uităm că cine nu a cunoscut Împărăţia încă din viaţa aceasta, nu poate nădăjdui că o va dobândi după moarte.

Să păstrăm lumina Naşterii şi a Învierii şi să nu uităm că singura noastră răsplată e darul de iubire, iertare şi jertfă, dobândit tot prin harul Domnului.

La  mulţi ani, fără de număr, întru Hristos, în lumina veşniciei Sale în Care să ne bucurăm cu bucuria de dincolo de bucurie!

Nicuşor

 

[...] Frumos Crăciun o să fie! A nins două zile din crivăţ şi acum, în ajun, s-a schimbat vântul; suflă austrul subţiind norii printre care încep să se iveasă stelele şi aducând cu ele un ger de taie.

La curtea caselor lui conu’ Mişu e zarvă mare. Pe porţile deschise larg nu mai contenesc săniile încărcate cu musafiri. E pom de Crăciun, la care sunt poftiţi copiii tuturor prietenilor. În mijlocul salonului încăpător, care ţine de la intrare până la terasa din fund, e aşezat bradul împodobit de-ţi ia ochii. Cucoanele se învârtesc de colo până  colo, rânduind lucrurile la locul lor. Copiii nerăbdători aşteaptă în odaia din dreapta semnalul când vor putea intra. Să aştepte, că nu e încă gata. Mai sunt de aşezat jucăriile pe meşcioara din jurul bradului şi de pus la fiecare teanc de jucării câte o carte de vizită cu numele copilului căruia i se cuvine; şi nici conu’ Mişu n-a sosit încă de la club cu bărbaţii, ca să se bucure de bucuria copiilor.

În vremea asta, alături, la casierie, e un sufleţel stingher, care se zbate şi se frământă…Mama e dusă la cucoana casierului să ajute la gătit şi la scuturat – şi a luat şi pe Lenuţa cu ea; tatăl e dus la cârciumă…iar el stă singur în gangul casieriei, muncit de gânduri…A văzut azi dimineaţă pe un om din curtea boierească, ducând la spinare un brad mare…pe urmă băieţii  de la cofetărie cu tăvi şi un alt băiat de la librărie încărcat cu fel de fel de cutii. Şi el ştie ce înseamnă asta. Anul trecut, când l-a durut în gât, l-a dus mă-sa la spiţărie[n.r. farmacie] şi atunci, prin uşa întredeschisă a zărit o clipă în odaia de alături, cu ochii lui împăienjeniţi de friguri, un brad frumos îmbrăcat în…, dar a închis spiţerul uşa…şi era ziuă, lumânăricile nu erau aprinse şi mămica i-a spus aşa: că seara e mai frumos când se aprind lumânăricile…Toţi copiii ăştia care trec în sănii, acolo se duc, să vază pomul de Crăciun!!…Şi nici prin crăpăturile ulucilor nu poate să se uite, că e zăpada până la gât…E! dar dacă ar vrea conu’ Mişu…„Ce, conu’ Mişu nu e om bun? Ba e bun.” Nu-i dă lui întotdeauna câte un ban? Adineauri  a trecut în târg şi nu s-a întors acasă…Dacă i-ar ieşi înainte şi l-ar ruga să-i arate şi lui pomul de Crăciun, – numai niţel, niţel de tot…

Cât e de mica inimioara lui, s-a despărţit acum în două. Jumătate îl îmbrânceşte înainte: „Încearcă, conu’ Mişu e om bun; poate te duce să vezi pomul…pomul!!”, iar cealaltă îl trage înapoi: „ Fugi d-acolo, nu se poate…nu se poate”…

Se aud sănii venind din târg…Uite-le, cotesc la colţ şi în bătaia lămpii electrice de la răspântie, Nicuşor recunoaşte pe conu’ Mişu şi-l aude râzând cu poftă. Repede o ia la fugă să-i iasă înainte. Cine ştie? Poate chiar fără să-i spuie nimic, văzându-l, o să i-l arate, că e om bun. A ajuns! Aci e altă cotitură. „ Hei! la o parte!”, strigă birjarul degeaba: iar conu’ Mişu, ieşind pe jumătate din sanie şi văzând copilul în drum:

− În drum, hai? Drace împeliţat! Să te calce sania. Marş acasă!

Şi săniile trec…E noapte…nu se poate vedea lacrimile care au năpădit în ochişorii lui negri, catifelaţi, dulci ca o mângâiere…

I-a zis aşa : „Marş acasă!”, dar ce să facă acasă? Nu e nimeni acasă, nimeni…Şi coşul de la sobă ţiuie…Şi-i e urât…Şi cum stă în drum, parcă-i şopteşte cineva la ureche: „ Ştii ce? Poate că se vede de la poartă prin ferestre”. O ia la fugă înspre curtea boierească. Se dă la o parte lângă uluci ca să treacă săniile care ies; apoi, când au trecut, face doi paşi în curte şi se uită cu încordare…Ies valuri de lumină pe ferestre, dar pomul nu se vede…Şi mai face doi paşi, strângându-şi la piept paltonul lung şi larg, făcut dintr-o scurteică  a mă-sii, în care parcă e un pui de lăutar…Ferestrele sunt prea sus…degeaba…A! ştie el un loc de unde ar putea vedea, d-acolo de pe prispa unde mănâncă boierii vara! Acolo, a văzut el prin crăpăturile ulucilor, sunt ferestrele jos. Da, dar câinii!!! Gândul acesta îl face să se retragă repede din curte…Ce bine ar vedea el de acolo pomul de Crăciun!! Stă…şi-şi face socoteli de om mare. Nu se poate să fie câinii dezlegaţi acum, când vine lume…Asta nu se poate! ce, să muşte pe lume? Face câţiva paşi în curte, trăgând cu urechea şi neputându-şi dezlipi ochii de la lumina ferestrelor…Ocoleşte în vârful picioarelor casa… mai sunt câţiva paşi… A ajuns!…na! perdelele lăsate…ba nu, una e ridicată! Păşeşte binişor…binişor…Aaaa!!! Ce frumos! Ce frumos!

Poate de-acum să sufle austrul vânt tăios de rece, că în tot trupul copilului s-a revărsat căldura unei fericiri nemăsurate. Tot sufletul i s-a urcat în ochii care privesc cu nesaţ…Cum sclipeşte beteala! Uite şi lumânăricile aprinse! Şi ce de jucării! Trâmbiţe, tobe, păpuşi! Uite şi nişte iepuraşi albi, mici şi drăguţi…Înăuntru se deschide de părete uşa odăii din dreapta, prin care năvălesc o droaie de copii, băieţaşi, fetiţe şi noduleţe mici, pe care îi dau jos fundele. Sunt câteva clipe de extaz general vrednice de admirat: copiii de o parte rămaşi ţaglă [ţintă, n.r] cu ochii pironiţi la pom, părinţii de alta, cu ochii umezi de fericirea bucuriei lor. Acum madamele aşază copiii în semicerc. Trebuie să cânte:„ O ! Tannenbaum! O! Tannenbaum!”. Se face o tăcere desăvârşită. Cucoana Zoe, gazda, deschide pianul şi se aşază să-i acompanieze…dar în clipa în care-şi ridică mâna ca să înceapă, dinspre terasă se aude lătratul gros al unui câine şi ţipătul unui copil, ţipăt de groază , lung, sfâşietor, care spintecă tăcerea şi trece ca un junghi în inimile tuturor…Bărbaţii dau năvală într-acolo: deschid uşa. „Marş Leu! Marş Leu !” strigă conu’ Mişu dând cu piciorul în câine…Jos, lângă fereastră, zace copilul fără cunoştinţă…

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Nu te mai frământa atâta, coane Mişule. Închide ochii şi dormi în pace, că Dumnezeu e bun şi iertător.El ştie c-ai priceput prea târziu de ce-ţi ieşise copilul înainte şi că te-ai căit de a-l fi gonit cu asprime. Te-a văzut cum l-ai dus acasă, cum l-ai îngrijit, cum i-ai încărcat braţele de jucării şi de bunătăţi şi pentru el şi pentru Lenuţa. El ştie că eşti hotărât mâine, în ziua de Crăciun, să te duci la casierie, să te încredinţezi cu ochii dumitale că copilul nu s-a îmbolnăvit de spaimă. Dumnezeu e bun şi iertător şi a auzit ce-ai pus de gând cu coana Zoe să faceţi la anul. Închide ochii si dormi în pace.

( I. Al. Brătescu-Voineşti, Nicuşor, text selectiv)

Betleem- Biserica Naşterii Domnului

“Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei. Şi în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul,  că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.” (Luca 2, 4 –11)

 

La aproape 10 kilometri la sud de Ierusalim, Betleemul răsare în faţa privirilor cu bisericile şi casele sale albe, aşezate în formă de amfiteatru îndreptat spre răsărit, către vârfurile golaşe ale Galaadului şi Moabului şi mărginit de depresiunea Mării Moarte. Înconjurat de văi şi dealuri cu livezi de măslini, portocali şi lămâi, cu viţă-de-vie, chiparoşi şi eucalipţi, vechiul orăşel este un loc sacru atât pentru creştini, cât şi pentru evrei. Numele de Betleem, din ebraicul Beit Lehem – Casa Pâinii -, apare în Facere ca Ephratah, Vechiul Testament vorbind despre el ca loc al familiei regelui David. Binecuvântarea lui Dumnezeu asupra locului este deplină când Însuşi Fiul Său Se naşte în el împlinind profeţia.

Din 1995, Betleemul se află sub autoritate palestiniană, jumătate din cei aproape 30000 de locuitori fiind creştini, jumătate musulmani.

 

“Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea au învăţat să se închine Ţie, Soarelui Dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie!” (Troparul Naşterii Domnului)

Biserica Naşterii Domnului se află în partea de răsărit a oraşului şi este considerată cea mai veche biserică creştină din Ţara Sfântă. Accesul în biserică se face printr-o uşă înaltă de aproximativ 1,20 m,  aşa încât oricine intră trebuie să-şi plece capul, de aceea se mai numeşte şi “uşa umilinţei”. Mărimea ei a fost schimbată în timpul invaziei otomane, pentru a-i împiedica pe turci să intre călare şi să o profaneze.

În forma ei originară, biserica a fost ridicată din porunca Sfintei Împărătese Elena în 326. Adevărată capodoperă de arhitectură bizantină, ea se distingea prin naosul compus din cinci nave longitudinale, sprijinite pe stâlpi de marmură, şi prin altarul octogonal, ridicat chiar deasupra Sfintei Peşteri. Pardoseala era împodobită cu mozaicuri remarcabil realizate artistic şi împodobite cu motive florale creştine, o parte din ele fiind descoperite odată cu restaurările din 1934.

Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peşteră celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci” (Condacul Naşterii Domnului)

Forma ei actuală datează din 531, când împăratul Iustinian a modificat mica biserică, dorind s-o înfrumuseţeze, s-o mărească şi s-o consolideze. I-a adăugat contraforţi şi a împărţit atriumul în pridvor şi pronaos, păstrând însă naosul original, lung de peste 40 de metri.  Navele laterale se sprijină pe 44 de coloane de marmură roşie, în stil corintic.Vechiul altar a fost împărţit în trei abside: centrul contituie altarul propriu-zis al ortodocşilor, absida din dreapta – un altar mai mic, tot ortodox, iar cea din stânga aparţine Bisericii Armene.

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul şi a Sfântului Nicolae, aflate în dreapta, sunt considerate făcătoare de minuni. Mozaicurile, catapeteasma sculptată şi aurită, icoanele împărăteşti îmbrăcate în argint, policandrele şi candelele şi ele din argint şi aur, bolta bisericii lucrată artistic în lemn vorbesc despre puţina putere a omului de a-şi arăta recunoştinţa, despre dragoste şi evlavie.

Biserica Naşterii a supravieţuit miraculos marii invazii a perşilor din 614, conduse de Horsoe, pentru că pe faţada ei era un mozaic reprezentând scena închinării magilor în care aceştia purtau veşminte identice cu ale cotropitorilor. În timpul primei cruciade (1096-1099), biserica a intrat sub tutela Bisericii Catolice şi în 1100, conducătorul armatei cruciate, Balduin de Flandra, s-a încoronat în ea chiar în ziua de Crăciun ca rege al Regatului Latin al Ierusalimului. În secolul al XVI-lea, turcii i-au topit acoperişul din plumb ca să facă din el ghiulele de tun. Din 1757, biserica Sf.Elena şi-a împăratului Iustinian a reintrat în posesia ortodocşilor.

Pe treptele care pornesc de la cele două abside laterale se coboară în Sfânta Peşteră. Este o încăpere naturală în stâncă, de formă dreptunghiulară, lungă de aproximativ 7 m şi lată de aproape 3 m. Pardoseala este din marmură, iar bolta cilindrică este cea originală, întărită cu fier pentru a susţine construcţia superioară. Pereţii sunt căptuşiţi cu mici panouri de carton.

Locul ieslei unde S-a născut Pruncul Sfânt se află la răsăritul peşterii şi este marcat de o stea de argint cu 14 colţuri, montată pe o placă de marmură albă pe care este inscripţionat: Hic de Vergine Maria Jesus Christus Natus est. (Aici a născut Fecioara Maria pe Iisus Hristos). Locul constituie altarul unde creştinii ortodocşi slujesc zilnic Sfânta Liturghie (între 5.30 –7.00). În partea opusă, spre sud-est, se află un mic altar deservit de catolici unde Maica Domnului L-a alăptat pe Iisus, iar alături un altul, numit „Altarul Magilor”, locul în care magii I-au adus lui Hristos darurile lor – aur, smirnă şi tămâie, ca unui împărat, profet şi arhiereu.

“Hristos se naşte, măriţi-L! Hristos din ceruri,întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!” (Cantarea I, canonul întâi al Naşterii).

Sfântul Apostol Pavel, meditând asupra tainei întrupării şi lucrării mântuitoare a lui Hristos spune: „Iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat, El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt pe Care L-a revărsat peste noi, din belşug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru” (Tit 3, 4-6). Întrucât iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin „Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 5), cei care au crezut în Dumnezeu „să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune” (Tit 3, 8).

(sursa principală: Pelerinaj la Mormântul Domnului de arhimandrit Ioanichie Bălan, Edit. Episcopiei Romanului, 1999)

De la cult la cultură. Un posibil cuvânt-înainte

Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare. După voia Sa ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca să fim începătură făpturilor Lui.  ( Iacob 17, 18 )

Bucuria convorbirii cu Dumnezeu, dăruită nouă prin Întruparea şi Învierea lui Hristos, este temeiul întregii noastre învăţături creştineşti revelate şi arvună a vieţii celei veşnice. Evanghelia după Ioan ne arată că Dumnezeu – Tatăl a făcut Lumea prin Fiul, adică prin Cuvântul Său Cel veşnic: “toate s-au făcut prin El şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”(Ioan 1,3), iar Sfântul Apostol Pavel, în Epistola sa către Coloseni, arată că Hristos este “Chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut”, adică icoana Sa. (Col. 1,15). Sfânta Liturghie celebrează deodată pe Cuvântul cel viu şi mântuitor Care ni Se dă nouă de-a pururi ca hrană nemuritoare, spre întărire în urcuşul cel duhovnicesc şi împărtăşire cu sfinţii, dar şi pe Hristos – icoană a Tatălui. În creştinism, cultul lui Dumnezeu se exprimă atât prin cuvânt, cât şi prin imagine şi de aici derivă o imensă bogăţie de forme, de stiluri şi de expresii, create de-a lungul timpului şi în contexte diferite, în care se îmbracă viaţa liturgică şi arta creştină, creând perspectiva  diversităţii în unitate. Taina lui Hristos rămâne însă centrul spiritual unificator, căci Persoana Sa, viaţa, învăţătura şi lucrarea Sa mântuitoare în lume trebuie înţelese atât ca mărturie a Sfintelor Scripturi, cât şi ca plenitudine de viaţă a întregii Tradiţii, văzute în caracterul ei dinamic, în experienţa şi misiunea Bisericii în lume.

Fără comuniunea tainică a sufletului cu Hristos, fără perspectiva religioasă, transcendentală, societatea se secularizează, devine individualistă, narcisistă şi autosuficientă, nu mai caută chipul lui Dumnezeu din om şi nici lumina din icoanele sfinţilor. În lumea contemporană, imaginea mediatică a eului narcisist, construită pe exaltarea puterii, a plăcerii şi a ştiinţei atotputernice, a devenit ea însăşi un  idol, căci omul secularizat ajunge să caute Infinitul în lucrurile finite. El pierde cultura interiorităţii, care este rugăciunea, pentru că, deşi acceptă existenţa lui Dumnezeu, nu construieşte o relaţie personală cu Acesta, situându-L undeva în afara istoriei; lipsindu-se de această legătură sfântă, omul contemporan pierde şi simţul comuniunii, care este, de fapt, chinovia Duhului Sfânt.

Cu atât mai mult astăzi, în contextul acestei crize spirituale, Biserica are misiunea esenţială să semnaleze necesitatea unei înnoiri spirituale profunde şi autentice, care să reafirme vocaţia sfinţeniei, făcând distincţia dintre ceea ce este esenţial şi profund şi ceea ce este secundar, dintre ceea ce este autentic şi ceea ce este artificial. Secularizarea trebuie înţeleasă drept chemare a lui Dumnezeu spre aprofundarea credinţei, prin redescoperirea izvoarelor uitate.

Experienţa noastră culturală, ca popor, ne oferă cel mai edificator exemplu, căci, vreme de secole, cultul şi cultura sunt aproape identice. Omul medieval al acestui spaţiu românesc îşi înţelege profund rostul său, de a-L reprezenta şi preamări pe Creatorul după al Cărui chip a fost creat aici, pe pământ, şi-n veşnicia luminii şi vede creaţia ca mijloc de comunicare cu El, ca dar şi ca responsabilitate dată sieşi. Cultura şi credinţa constituie, firesc, două realităţi care se întrepătrund şi se conţin, cultura oferind un sol fertil credinţei, iar aceasta făcând să rodească perenitatea culturii ca o liturghie a istoriei unui popor, săvârşită în devenire şi dăinuire spre slava lui Dumnezeu.

Arta sacră s-a născut Biserică, luând multiple forme: muzica, poezia şi literatura religioasă, miniatura, caligrafia, tiparul bisericesc, arhitectura, sculptura bisericească, iconografia, broderia ş.a. Toate acestea au inspirat şi luminat apoi cultura poporului român: şcoala, limba, literatura, arta, folclorul, onomastica, toponimia, sărbătorile legale, cultul eroilor, stema ţării, imnul naţional, dar mai ales jertfelnicia şi răbdarea românilor cu speranţa biruinţei asupra răului, ca tărie a legăturii dintre Crucea şi Învierea lui Hristos, arătată în viaţa poporului drept-credincios. Tot prin Liturghie a fost inspirată şi susţinută o cultură a continuităţii creştine, iar circulaţia cărţilor de cult în limba română, în toate provinciile româneşti, a contribuit la dezvoltarea conştiinţei naţionale, încât putem spune că formarea României creştine este rodul tainei sfinte a Liturghiei.

Odată cu secolul al XVI-lea, când tiparul va constitui modalitatea principală de răspândire a culturii, ţările române devin un centru de apărare a ortodoxiei şi a întregii spiritualităţi răsăritene, într-o lume mereu asaltată, aflată la graniţa marilor imperii, otoman şi habsburgic. Mult mai prolific în Ţara Românească şi în Moldova decât în Transilvania acelui Unio Trium Nationum, istoria tiparului dovedeşte lupta pe care Biserica şi domnii o duc acum în plan spiritual, de apărare a credinţei şi a românismului, de zidire sufletească şi de păstrare a nădejdii în biruinţă. Lumina tiparului este lumină a jertfei euharistice, lumină a Cuvântului Celui viu din  Evanghelie, de aceea majoritatea cărţilor tipărite la noi până în secolul al XIX-lea sunt cărţi de cult, cea dintâi fiind chiar un Liturghier. Răspândirea culturii creştine se face prin dăruire de sine, ca răspuns către Dumnezeu Creatorul, căci atât cultul liturgic, cât şi arta sunt ofrande ale iubirii  omului faţă de Dumnezeu, frumuseţe creată de om ca răspuns la frumuseţea creată de Dumnezeu pentru om.

Ctitorirea de biserici, de aşezăminte sociale şi de instituţii de cultură teologică, patronarea tipăririi de carte românească şi scrierea acesteia afirmă vocaţia întemeierii pe care o moştenesc domnii şi mitropoliţii români. Căderea Imperiului Bizantin nu a însemnat dispariţia lui totală, căci el rămâne, prin Biserică, oglindit în tot ceea ce a dat spiritualitatea monahilor şi a teologilor în spaţiul răsăritean, îndeosebi românesc, ceea ce-l făcea pe mare cărturar N. Iorga să vorbească despre un „Bizanţ după Bizanţ”. Modelul bizantin se păstrează nu doar la nivel eclesial, ci şi în legătura benefică dintre Biserică şi puterea politică a vremii, atât de necesară devenirii integre a unui popor. În sens duhovnicesc însă, expresia trebuie înţeleasă în legătură cu Împărăţia Cerurilor cea care nu cade niciodată şi a cărei pecete este sfinţenia. Şi când fac istorie, şi când îndură istoria, copleşiţi „sub vremi”, lăsând credinţa să lucreze în sufletele lor, voievozii şi mitropoliţii se fac ei înşişi purtători de har, chipuri ale sfinţeniei prin asemănarea cu Dumnezeu, aşa cum ne sunt pildă Martirii Brâncoveni, Neagoe Basarab, domnitorul isihast, luminaţii mitropoliţi Varlaam, Antim Ivireanul sau Grigorie Dascălul. Înţelegerea istoriei de către conducătorii, învăţătorii aflaţi în diferite trepte ale ierarhiei noastre bisericeşti şi de poporul nostru drept-credincios este, de la început şi până în Evul Mediu târziu, vizibil influenţată de viziunea Eclesiastului, a deşertăciunii gloriei şi a bogăţiei lumeşti, dar fructificată în perspectivă hristologică, ca dar şi prilej de veşnică vieţuire cu Dumnezeu. Timpul istoric devine timp liturgic şi timp-scară, adică succesiune de momente favorabile (kairoi), prin care omul, primind şi dăruind cuvântul lui Dumnezeu, se împărtăşeşte din bucuria cea veşnică a sfinţilor, căci „celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Cuvântul lui Dumnezeu, prin Care „toate s-au făcut” este şi Cel  întru Care ele devin („Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor”- Ioan, 1,4).

Unit cu Hristos prin Botez încă de la formare, poporul român poartă laolaltă, în devenirea sa, taina Crucii şi a Învierii. Destinul naţiei noastre a cunoscut, din timp în timp, răstignirea, dar temeiul învierii sale a fost şi va rămâne mereu ortodoxia vie şi lucrătoare care-l ţine aproape de Dumnezeu.

Biserica, realitate aflată în lume şi, în acelaşi timp, în afara ei, are rolul să inspire, nu să domine, să-i ajute pe oameni să simtă iubirea Sfintei Treimi şi nevoia comuniunii izvorâte din ea, să binecuvânteze creativitatea şi să vindece rănile păcatelor personale şi colective, prin redescoperirea dialogului viu al omului cu Dumnezeu, ca relaţie fundamentală a persoanei şi a societăţii.