Category Archives: călătorie

Capetele Sfîntului Ioan Botezătorul

Deunăzi am citit un articol cu privire la un pelerinaj arbitrar la Basilica Sfîntului Silvestru din Roma, unde călătorul nostru, de bună credință, a fost uimit să regăsească, spre închinare, sfîntul cap al lui Ioan Botezătorul. Am rămas la fel de uimită, căci acestui cap m-am închinat și eu, dar nu la Roma, ci la Topkapî, reședința sultanului de la Istanbul, astăzi muzeu, fiind încredințată că era cu adevărat capul Înaintemergătorului Domnului, iar mîna lui, sfînta mînă ce L-a atins pe Mîntuitorul pe creștet. Am căutat să văd cum ar fi putut ajunge sfintele moaște la Roma, dar nu am găsit decît unele referiri, fără trimiteri la izvoare istorice. Așa că, pornind de la această dilemă: unde se află adevăratul cap al Sfîntului Ioan, am început o scurtă investigație, derizorie, e adevărat, căci nu am căutat decît prin sursele românești de pe internet, fiindu-mi spre scuză lipsa timpului în perioada pregătirilor pentru un drum mai lung. Dar, fiindcă azi s-a nimerit să fie chiar sărbătoarea Tăierii Capului Sfîntului Ioan, m-am gîndit să vă scriu și vouă rodul micii mele căutări.
În mod firesc, ar fi trebuit să detaliez istoria ascunderii și aflării Sfintelor Moaște ale Botezătorului, dar m-am gîndit că ea este îndeajuns de cunoscută din Sfînta Tradiție, dar și din lucrările istorice. Și totuși, simt că ar fi necesar un studiu temeinic care să pună cap la cap, riguros, știintific, toate informațiile, pentru a ne lămuri cu privire la autenticitatea relicvelor sfinte și a locurilor unde se află acestea. Dacă exista deja acest studiu (și mă gîndesc că trebuie să existe așa ceva!), dați-mi și mie de știre.
Pînă atunci, vă dau, celor care vă veți afla mai mult sau mai puțin întîmplător prin aceste locuri, o sugestie: mergeți și vă închinați sfintelor moaște ale ”celui mai mare născut din femeie” (Mat.11,11), cum Însuși Hristos, Dumnezeul nostru, l-a numit. Aici se află părticele din trupul Sfîntului, autentificate prin mijloacele știnței moderne, prin Sfînta Tradiție sau prin înseși minunile pe care le înfăptuiesc.

Capul Sfîntului Ioan Botezătorul:

Capul Sfîntului Ioan din Amiens, Franța

  • Topkapî (de la fosta Mănăstire Studion, devenită moscheea Îmrahor Camii) – o parte din creștetul capului și părticele din antebraț și palma stîngă;
  • Catedrala din Amiens, Franța (partea din față a capului);
  • Basilica Sfîntul Silvestru din Roma, Italia (partea din spate a capului)?;
  • Basilica San Giovani, Laterano;
  • Moscheea Umayyad, Damasc, Siria (sper să nu se fi întîmplat vreo schimbare în perioada asta grea);
  • Mănăstirea Prodromu, Petra, Grecia;

Mîna dreaptă (părticele):

  • Mănăstirea Dionisiou, Muntele Athos, Grecia (antebratul si palma dreapta);
  • Mănăstirea Cetinje, Muntenegru-o parte mai mare;
  • Abația Citeaux, Franța;
  • Mănăstirea coptă Sfîntul Macarie cel Mare, Sketis, Egipt;

Părticele din trupul Sfîntului:

  • Biserica Sfîntul Gheorghe din Sozopol, Bulgaria;
  • Biserica Sfîntul Vasile cel Mare, Calea Victoriei, București, România;

Cu siguranță mai sînt și alte locuri, însă, deocamdată, pe acestea le-am găsit eu.
Pentru mai multe lămuriri, o să vă dau și sursele:
http://www.doxologia.ro/istoria-bisericii/istoria-capului-sfantului-ioan-botezatorul

http://www.crestinortodox.ro/religie/capul-sfantului-ioan-botezatorul-119946.html

http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/taierea-capului-sfantului-ioan-botezatorul/capul-sfantului-ioan-botezatorul-cinstit-musulmani-137235.html

http://manastireadornelor.blogspot.com/2012/09/capul-sfantului-ioan-botezatorul.html

http://theologhia.wordpress.com/2010/08/28/cuvant-la-taierea-capului-sfantului-ioan-botezatorul/

http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfantul-ioan-botezatorul/mana-sfantului-ioan-botezatorul-care-a-botezat-hristos-98655.html

http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfantul-ioan-botezatorul/moastele-sfantului-ioan-botezatorul-sozopol-bulgaria-128074.html

http://www.noriimei.ro/nord/moastele-sfioan-botezatorul/

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/relicvele-descoperite-in-bulgaria-acum-doi-ani-ar-putea-apartine-sfantului-ioan-botezatorul-615642.html

Pelerinaj la moaştele Sfântului Gherman de Alaska, dascăl al învăţăturii paisiene

 18 Februarie 2009 – Pe apele inghetate ale Oceanului Pacific, cu barca cu motor spre pustia Insula Spruce (Insula Pinului), mergem in cautarea locurilor in care a vietuit Sf Gherman din Alaska, primul sfant ortodox al Americii.

Ajuns la capatul lumii in pamant pagan, in cadrul unei misiuni crestine pornite de la Manastirea Valaam in 1794, pe cand Alaska era pamant rusesc, Sf. Gherman a adus cu sine Rugaciunea Inimii si o carte de capatai, care i-a fost de mare folos in pastorirea aleutilor increstinati: o copie a Filocaliei tradusa in slavona la Manastirea Neamt de catre Sf Paisie Velicicovski! De altfel, pe fresca bisericutei de pe tarmul Insulei Spruce scrie: “ The repose of St Herman on the day of his beloved St Paisius” ( Sf. Gherman a murit de ziua iubitului sau Sf. Paisie).

Parintele tuturor calugarilor din Lumea Noua s-a hranit asadar cu invatatura duhovniceasca iradiata de la Manastirea Neamtului din Moldova secolului XVIII ! 

Cand au auzit calugarii de la Manastirea Platina din California ca mergem in Alaska la timpul acesta (in februarie)  si ne-am mai si planificat sa stam numai o noapte pe insula Kodiak, locul de plecare spre Insula Spruce, au zambit ingaduitor: sa stiti ca si vara poti sta o saptamana in asteptare pe Insula Kodiak, pana se face vreme buna peste ape, ca sa ajungi la insula Sfantului Gherman! Oceanul nu te primeste oricand! Dar, faca-se voia Sf Gherman! Asa ne-au spus ulterior si tinerii calugari ortodocsi americani, izolati in apele Oceanului Pacific ca oarecand primii monahi in pustia egipteana, sau ca Sf Nil Sorski in imensitatea tundrei Rusiei de Nord…

 Atat schitul de maici de pe Insula Nilus (4 vietuitoare) cat si schitul de calugari Sf Arh Mihail de pe Insula Spruce(3 vietuitori)  sunt metocuri ale Manastirii Sf Gherman din Platina, California.

17 februarie 2009, dimineata: am ajuns cu ferrybotul pe insula Kodiak, in St Paul Harbor ( Portul Sf Pavel).

 Primul popas in capitala insulei a fost la Monk’s Rock Caffe, cafeneaua Academiei Sf Innokentie, in care tinerii studenti ortodocsi fac toata treaba. Le-am cumparat toate icoanele cu Sf. Gherman de pe pereti, nu prea erau doua la fel, pentru ca nimeni nu se astepta ca in februarie sa vina pelerini si deci nu comandasera marfa pentru vanzare. Pelerinii sosesc de prin aprilie si pana in octombrie in Alaska, ca de altfel toti turistii. Dupa-amiaza am avut prima tentativa de traversare cu barca cu motor spre Insula Spruce dar, desi apele oceanului la plecare pareau linistite, aproape de tinta, in larg, barca a trebuit sa faca cale intoarsa, pentru ca apa devenise tot mai agitata iar carmaciul nu a vrut sa riste o esuare . Inghetata si uda, dezamagita, aproape de mal, l-am intrebat pe parintele Martirius, care ne insotea: “pentru pacatele noastre nu am putut ajunge azi la insula Sfantului Gherman?” A zambit de intrebarea naiva, oamenii marii stiu ca vremea e imprevizibila… Mi-a raspuns: “A fost o mica aventura de Alaska. Daca maine voi ajungeti si eu nu (pleca spre Platina dimineata) inseamna ca pentru pacatele mele? “ Buna logica, deci nu era doar asta cauza!

Ca sa ne mangaie sufletul, Parintele Martirius a telefonat preotului de la biserica ortodoxa din Kodiak -Catedrala Sfintei Invieri – sa mergem sa ne inchinam la moastele Sf Gherman. Pana sa ajungem cu masina din port la biserica, parintele paroh iesise deja si matura, gospodareste, zapada din fata portii. Tanar si bland, parintele Innokentie ne-a deschis cu atata evlavie racla Sfantului Gherman, ca numai privindu-l am inteles ce inseamna sa-l iubesti din tot sufletul pe sfantul care te ocroteste in fiecare secunda a vietii tale! Parintele Innokentie nu are pasaport, l-a refuzat si deci va ramane o viata langa iubitul sau Sf Gherman! Spre mirarea noastra aflam ca Parintele Martirius, cel care ne-a insotit intreaga zi, desi vietuieste de 15 ani in zona, este pentru prima data cand se inchina direct la sfintele moaste, pentru ca racla se deschide doar la sarbatori si atunci el slujeste la Schitul Sf Mihail de pe Insula Spruce! Noroc cu noi, romanii! In biserica se afla si icoana Maicii Domnului la care se inchina Sf Gherman si care pana acum trei ani, la restaurare, era atat de innegrita incat nu i se cunostea chipul!

A doua zi de dimineata la ora 9 ne-am reluat tentativa de a strabate pe ape cei 18 km pana la izolata Insula a Pinului in care Sf Gherman din Alaska s-a retras impreuna cu copiii aleuti (bastinasi ) pe care ii botezase si pe care ii luase spre ocrotire dupa ce multi dintre parintii lor murisera intr-o epidemie. De data aceasta apa Oceanului Pacific, cumintita, a fost lina…

Aproape de Insula Spruce, ascutita Monk’s Rock (Stanca Monahului) rasare brusc din valuri; in apa de la mal plutesc tuburi lungi de alge, o caprioara se iteste pe plaja, iesind dintre copaci, in apropierea bisericutei de lemn, vizibila din larg … Colonia de foci a ramas mai in urma, intr-un golf numai al lor, pe alta insulita… E soare, peisajul foarte clar, fara ceata! Parintele Adrian – calugarul american care sta jumatate de an la Platina lucrand ca editor si jumatate de an la Schitul Sf Mihail de pe Insula Spruce din Alaska –  taie precis valurile oceanului cu barca, cautand din priviri locul potrivit pentru acostare. Suntem in  extremitatea sudica, joasa, a Insulei Spruce, in Monk’s Lagoon (Laguna Calugarului), aici a vietuit Sf. Gherman si copiii la inceputul sec XIX. Schitul Sf. Mihail este construit pe un varf de munte din mijlocul insulei, iar localitatea Ouzinkie, in care locuiesc urmasii orfanilor ortodocsi, se afla la extremitatea nordica. Pe muntele Sf. Gherman, comunitatea ortodoxa din Kodiak a ridicat in 2007 o cruce de otel de 7 metri inaltime, proiectata sa reziste vanturilor care bat chiar si cu 160 km/ora. Acestea sunt singurele repere pe harta Insulei Spruce! In rest, doar padurea de pini.

Bisericuta Intampinarii Domnului a fost construita de calugarii de la schit chiar pe tarmul sudic, fara sa stie cu precizie unde era locul bisericii initiale. Bisericuta este extrem de mica si foarte colorat pictata in interior, cu scene-medalion din viata Sf. Gherman: plecarea copilului de 13 ani – viitorul sfant – la manastirea de la Sarov, Sf.  Gherman hranind ursul pe insula, ca oarecand Sf. Serafim de Sarov (doar ca ursii Kodiak sunt celebri in toata lumea, prin statura lor de 3 metri!); Sf. Gherman aratand copiilor ca aici va fi viata monastica; minunea cu Sf. Gherman oprind apele cu icoana Maicii Domnului in procesiune; Sf. Gherman vegheat de copiii orfani, la moartea sa petrecuta de ziua iubitului sau Sf Paisie Velicicovski, cu care va fi pomenit impreuna in veci!

In decorul absolut straniu, ca de alta lume, al padurii de pini imbracata complet in muschi verde chiar si in mijlocul iernii subpolare, pasim pe urmele Sf Gherman, din loc in loc inchinandu-ne la icoanele atarnate direct pe trunchiurile pinilor … Mi se pare ca toata insula este o ampla manastire – de altfel Sf Gherman a si denumit-o Noul Valaam… Datorita umezelii, muschiul acopera fiecare crenguta, intr-o simbioza perfecta cu copacii carora abia le lasa cativa centimetri goi, expusi la aer, la soare…

Ajungem la Capela cu Icoana Maicii Domnului de la Kaluga, langa care se afla chilia si mormantul Arhim. Gherasim Schmaltz (rus, care s-a mutat singur pe Insula Spruce in 1935), apoi mai in adancul padurii, la Biserica Sf. Serghie si Gherman, intemeietorii Manastirii Valaam de pe lacul Ladoga ( secolul X). Aici, sub aceasta biserica asezata pe piloni de lemn, se afla mormantul Sf. Gherman, la care chiar se poate intra! La plecare, Parintele Adrian ne-a aratat izvorul Sf. Gherman si locul in care anual se organizeaza o procesiune-pelerinaj, in data de 9 august, in ziua canonizarii sfantului ca primul sfant ortodox al Lumii Noi (27 iulie / 9 august). Si ne-a spus, ingandurat: aceasta a fost prima zi frumoasa a acestei ierni, cu mult soare, fara ceata, cu ape line… Sf Gherman a dat binecuvantare sa veniti! Aveam sa aflam ce a insemant aceasta la plecare cu ferribotul in aceeasi seara, cand timp de 22 de ore n-am putut iesi pe punte din cauza vantului iute, a frigului si a cetii coborate pana la nivelul apei!

Aceasta era asadar Alaska lunii februarie! Sfantul Gherman imblanzise vremea, salutand poate prin noi Romania iubitului sau Sfant Paisie Velicicovski!

Sursa: http://miriamturism.wordpress.com/2009/11/15/sf-gherman-din-alaska-15-noiembrie/

Basmul : tâlcuirea imaginară a departelui


   Jean Alexandru Steriadi (n. 29 octombrie 1880, Bucureşti, d. 23 noiembrie 1956, Bucureşti) a fost un pictor şi grafician român, profesor universitar la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti şi membru de onoare al Academiei Române din anul 1948.

   A studiat la Bucureşti cu G.D. Mirea, apoi la München şi la Paris. A condus Muzeul Aman, apoi Muzeul Kalinderu şi a fost profesor la Şcoala de arte plastice din Bucureşti. Steriadi este iniţiatorul şi promotorul saloanelor de alb-negru în grafică. În prima perioadă de creaţie, Steriadi a fost preocupat de compoziţia de mari dimensiuni, înfăţişând scene din viaţa oamenilor simpli („Hamali în portul Brăilei”, „Chivuţele în Piaţa Mare”, „Vânzătoare de dantelă”), şi de portret, demostrând o sensibilitate receptivă la vibraţiile sufletului uman. Mai târziu a pictat, cu o emoţie uneori învăluită de o uşoară melancolie, peisaje urbane şi acvatice, colţuri ale vechiului Bucureşti, imagini din Dobrogea şi din numeroasele sale călătorii. Pictura lui Steriadi, de o luminozitate delicat nuanţată, atestă asimilarea celor mai preţioase trăsături ale impresionismului. Desenator talentat, este autorul a numeroase portrete-schiţă (în creion sau în peniţă), care ating, în grafica românească, o culme a genului prin precizia caracterizării, spiritul de observaţie, umorul inteligent. Steriadi a practicat cu succes şi litografia. Pictorul Jean Alexandru Steriadi a fost şi unul dintre preşedinţii Societăţii “Tinerimea Artistică“.

***

Cele cinci piese ce alcătuiesc superbul mozaic ce împodobeşte o dependinţă  a bisericii Saint Mary Romanian Orthodox Church din Cleveland, Ohio sunt elemente ale unei vaste compoziţii unitare, realizate în tehnica mozaicului, care are la bază basmul popular românesc.*

Este o operă inedită a pictorului Jean Steriadi, care surprinde prin viziune şi  stil, consacrându-l pe autor ca artist total. Tema acesteia nu poate fi alta decât lupta binelui cu răul, vizibilă mai ales în tabla 5 (T5), când personajul negativ este învins.

Autorul nu preia o anume fabulă, ci elaborează o sinteză originală din basme populare, dar şi culte, cum ar fi Povestea lui Harap- Alb de Ion Creangă (proba ursului). Motive ca merele de aur, calul năzdrăvan, corbul, cele trei fete de împărat, le întâlnim însă şi în Prâslea cel Voinic şi merele de aur, dar şi în Greuceanu ori Ileana Cosânzeana. Intenţia artistului nu este însă de a imita o poveste, ci de a redescoperi, prin imagini ce funcţionează la nivel simbolic, o paradigmă a existenţei omeneşti. Conflictul binelui cu răul se subscrie schemei narative a basmului, descriind un traiect iniţiatic, căci orice basm nu este altceva decât o aventură de (auto)cunoaştere şi descoperire a lumii.

Deşi sunt separate, cele cinci table mozaicate sunt unitare atât prin elemente compoziţionale ca fundalul – contururile ondulatorii ale spaţiului geografic continuându-se dintr-o tablă în alta, cât şi prin redundanţa unor motive ca păsările, apa, pomii cu fructe aurite, florile. Unitatea organică a tabloului o dă însă chiar fabula ei, călătoria iniţiatică a eroului.

Începutul poveştii stă, ambiguu, chiar la mijlocul tabloului (tabla 2). Îl trădează lipsa apei, laitmotiv al poveştii care desemnează un spaţiu diferit, tărâmul îndepărtat de peste şapte mări şi şapte ţări. Tabla 2, însă, se remarcă printr-o mai mare dependenţă, în raport cu celelalte, de bucata anterioară. Primele două fragmente de mozaic nu pot fi citite separat, deoarece se leagă atât prin numeroase elemente de continuitate: podul, râul, relaţionarea personajelor, cât, mai ales, prin tâlcul secvenţei surprinse în ele. Eroul, un făt- frumos tipic, fiu de împărat, moştenitor unic (deci excepţional prin condiţia şi atributele lui), pleacă de acasă, în lume, să-şi împlinească dorul ( Făt-Frumos din lacrimă, Tinereţe fără bătrâneţe…)

În orice basm, aşa cum indică şi V. Popp în Morfologia basmului, intriga este determinată de o lipsă, fie o răpire (soarele şi luna de pe cer, fata de împărat, merele de aur), fie de o dorinţă neîmplinită, aşa cum se vădeşte şi-n cazul eroului nostru.

La nivelul simbolic, generalizator, scopul intrinsec al oricărei călătorii, aşa cum am amintit deja, nu este altul decât (auto)cunoaşterea. Motivul mărului cu roade de aur trimite atât la pomul cunoaşterii, cât şi la cel al vieţii din naraţiunea biblică a Facerii. Eroul de basm este un civilizator, căci lumea descoperită de el, la fel ca în cazul oricărui copil, se instituţionalizează, capătă consistenţă şi coerenţă în conştiinţa sa şi sporeşte sensul lumii. Şi, totuşi, basmul depăşeşte planul subiectiv al aventurii şi propune un model etic de împlinire umană, în plan personal, prin căsătorie, cât şi în plan social, prin moştenirea împărăţiei. La fel ca în basmele populare, realizarea în plan marital este îngemănată cu cea socială (eroul ajunge să stăpânească o jumătate, una sau chiar două împărăţii!).

O altă împărăţie se descoperă la un alt nivel, mai profund, al lecturii imaginare: Impărăţia Cerurilor, moştenire veşnică pregătită de la începutul lumii. Nivelul spiritual de înţelegere a întregului tablou este concentrat asupra unui mesaj creştin. Autorul inserează subtil un element care la început nu atrage atenţia, dar care se va dovedi, în fond, laitmotivul tabloului: păunul. Pasărea mică, albă, ambiguă prin conturul său oferă cheia de înţelegere a celui mai profund nivel al lecturii imaginare. Mereu izolat, într-o enigmatică relaţie cu personajul principal, pasărea îşi modifică penele odată cu devenirea eroului. Misterioasa înaripată de dovedeşte a fi un păun de-abia în T4 şi în T5, când e scos în evidenţă penajul maiestuos de culoare albă. Păunul, din timpuri stăvechi asociat ideii de nemurire**, devine, în credinţa populară, un simbol creştin. Semnele distinctive din coada păunului au fost identificate cu nişte ochi încă de la început, iar în creştinism pot reprezenta Biserica atotvăzătoare.

Pliniu, în Istoria naturală, c. X. cap. XXII. menţionează că păunul năpârleşte când vine iarna, dar îşi reprimeşte podoaba de pene în primăvară. Sfântul Augustin pomeneşte o tradiţie mai veche conform căreia păunul are o carne care nu putrezeşte. Păunul – atribut al zeiţei Iunona, întruchipând apoteoza pentru împărătese atât în antichitatea păgână, cât şi în iconografia paleocreştină, este simbolul învierii si al nemuririi, de aceea se asociază reprezentărilor hristice. Nici gnosticii n-au putut ignora coloritul acestei păsări, asa cum o dovedeşte decorul din catacomba de pe bulevardul Manzoni din Roma, şi nici iudeii, cum se poate observa în sinagoga Hammam-Lif în proximitatea Cartaginei.

In ambianţa creştină, păunul apare figurat printre palmieri, lângă vase sau cupe, asemenea porumbeilor, în cele mai multe cazuri în spaţii sepulcrale. Cele mai vechi reprezentări datează din secolul al III-lea şi se află în catacomba Priscilei si a Sfântului Sebastian In spaţiul hipogeului de la Constanţa păunii sunt zugrăviţi în aceeaşi manieră ca potârnichile şi iepurii, oferind un bun prilej pictorului să-şi demonstreze calităţile de bun colorist. Aici păunii afrontaţi străjuiesc un coş cu fructe de culoare purpurie.

In substratul reprezentărilor fitomorfe, zoomorfe si avimorfe din mormântul tomitan sensul euharistic se asociază, se contopeşte cu cel mesianic. Fiindcă s-au împărtăşit din vinul euharistie, defuncţii pot să consume veşnic din rodul arborelui vieţii figurat pe bolta mormântului, ale cărui fructe sunt păzite de cei doi păuni . Exact în această poziţie întâlnim porumbeii si păunii pe unele sarcofage unde încadrează monograma lui Hristos.***

Revenind la mozaicul realizat de Steriadi pe peretele conex al bisericii, trebuie să recunoaştem nu doar o întelegere profundă, ci şi o redare iconografică a vieţii în registrul fabulosului. Existenţa umană se descoperă a fi devenire în taina sfântă a îndumnezeirii prin Hristos.

  Dorul feciorului de împărat care pleacă în lume este acea nelinişte a sufletului pe care  o simţea şi Fericitul Augustin şi pe care omul, chiar căzut în păcat, o posedă şi-i determină devenirea. Căutarea lui este nu doar nostalgia paradisului pierdut, căci prinţ fiind, el are deja, prin condiţia sa, tot ce-şi poate dori. Tărâmul unde s-a născut este un rai pământesc autohtonizat prin relieful ondulatoriu (gura de rai a Mioriţei), prin brazi şi atmosfera patriarhală. De aceea, ceea ce-l determină pe erou să plece nu poate fi altul decât visul său de absolut, dorul nemuririi. Prezenţa permanentă a păsărilor, simboluri ale sufletului căutător, corespunde transhumanţei spirituale a fiului de crai care caută şi el soarele-răsare.

Fiul craiului se desprinde din sânul familiei sale, din spaţiul protector al împărăţiei lumeşti a tatălui său. Podul, laitmotiv al poveştilor populare, indică întotdeauna trecerea (aici, marcată ritualic prin proba ursului). Ca-n Harap Alb, tatăl este cel dintâi care-i determină iniţierea eroului, căci îi trasează un drum asemănător cu al său, aşezat sub semnul masculinului, al puterii şi curajului. Atât ursul, ca simbol totemic, cât şi bradul, motiv vegetal al bărbăţiei şi perpetuării veşnice pun în evidenţă această idee.

Trecerea este desprinderea de timpul copilăriei, al vârstei de aur, şi intrarea în lume. Asumarea unui destin de căutător implică nu doar îndrăzneală, ci şi oblăduirea paternă,  trădată prin privirea cu care tatăl îl conduce pe cale, sprijinindu-se în toiagul-sceptru. Feciorul priveste şi el cu nostalgie în urmă. Desprinderea nu este niciodată uşoară.

Deşi unitare primele două piese stabilesc, esenţial, două categorii spaţiale şi, implicit, cognitive: aproape/departe, familiar/străin. Categoria departelui se dovedeşte însă a nu se diferenţia fundamental, dimpotrivă, dezvoltă similarităţi surprinzătoare cu cea presupus opusă ei. Deşi Făt-Frumos ancorează într-un port (drept dovadă corăbiile – T2!), tărâmul necunoscut aduce uluitor cu cel de acasă, creionând tot un paradis, dar sălbatic: copaci înfloriţi (în planul secund), pomi încărcaţi de roade, căprioare blânde, pe care el are menirea să-l civilizeze.

Tabla 3 introduce personaje noi: cele trei fete de împărat. Stând laolaltă, îmbrăcate în haine împărăteşti şi purtând pe cap coroane, ele alcătuiesc parcă un singur personaj. Frumuseţea şi puritatea lor sunt sugerate prin hainele albe, dar şi prin aerul pe care îl degajă prezenţa lor fabuloasă în acea pierdută grădină a Edenului. Se deosebesc, totuşi, prin elemente subtile ca podoabele veşmintelor, părul, statura. Cea mai mică se distinge şi prin blândeţea cu care mângâie sălbăticiunea, comunicând tainic cu ea.

 Tabla 4 este mult mai concentrată epic, spre deosebire de cea anterioara, preponderent descriptivă. Este de la sine înţeles că fiul craiului se va îndrăgosti de fiica cea mică a împăratului, aşa cum des se întâlneşte în basme. Cei doi se află împreună pe cale, un drum şerpuit ce pleacă de la palat spre lume, semn al vieţii aflate încă la început, al tinereţii. El îi oferă prinţesei să bea dintr-un potir. Fecioara priveşte sfioasă în jur, ţinând mâinile încrucişate pe piept. Straiele protocolare, cununile de pe cap trimit vădit la taina nunţii. Aşa se explică si motivul potirului, simbol euharistic al comuniunii în Hristos. Merele de aur se metamorfozează din fructe ale cunoaşterii în roade ale vieţii veşnice, proiectate într-un orizont al speranţei.

 Tabloul dezvăluie misterioase corespondenţe: în fundal se profilează case ce poartă în vârf crucea, simbol al încreştinării şi al Bisericii. Familia nou întemeiată este şi ea biserică, născută în sânul celei mari şi aflată mereu sub oblăduirea ei. Se descoperă, prin urmare, valenţe noi ale eroului: el nu este doar un civilizator ci, în egală măsură, un cruciat. Păunul care-l însoţeste mereu este credinţa şi harul pe care le poartă în suflet. De această dată, păsărea albă apare şi ea în toată splendoarea, are coada înfoiată şi creasta ridicată. Căsătoria se afirmă ca taină a comuniunii harice cu Hristos.

Decorul natural apare transfigurat, sub impresia elementului uman. Prezenţa brazilor, simbol al virilităţii şi al nemuririi, este semnul autohtonizării locului: tărâmul de peste şapte mări şi şapte ţări a devenit un nou acasă.

Schiţa lui Steriadi, în ansamblul ei nu se caracterizează  prin instituirea niciunei tensiuni. Probele eroului sunt deductibile, fără reprezentare. O atmosferă generală ceremonioasă, solemnă, fără răceală însă, se regăseşte permanent în toate cele patru secvenţe.

În T5 însă, tabloul este construit simetric, în raport cu o axă verticală imaginară: de o parte răul simbolizat de personajele negative (Baba Cloanţa/ zgripţuroaica/ vrăjitoarea, care urlă de ciudă şi aruncă flăcări pe nas, pisica neagră cu ghearele scoase şi păsările negre), de cealaltă parte, cei doi tineri păşind împreună pe calea vieţii. Fata ţine în mână o floare roşie (simbolul dragostei lor?), iar prinţul îi cuprinde candid mijlocul. Fără îndoială, cuplul, căruia i se alătură tainic acelaşi păun înfoiat, focalizează întregul tablou.

Întorşi cu spatele spre lume, cei doi tineri lasă în urmă răul ascuns în ea şi se îndreaptă spre apus. Liniştea şi bucuria de pe chipurile lor transmit pace întregului spaţiu, în ciuda negrilor antieroi. Iubirea binecuvântată se proiectează asupra lumii şi anihilează răul. Doar un corb singuratic îi urmăreşte în zbor. Să fie corbul care îl ajută pe Ţugulea în lupta cu zmeul? Să fie semnul că lupta cu răul nu s-a sfârşit încă? Asociat apusului, ne duce cu gândul la moarte. Viaţa devine o frumoasă peregrinare prin lume spre moarte şi Înviere, aşa cum garantează iarăşi prezenţa păunului.

Întreaga compoziţie a lui Steriadi împrumută ceva din mistica icoanei şi din limbajul ei tainic. Tabloul ascunde o filosofie teocentrică a vieţii şi a morţii, redată în stil naiv şi plastic pe peretele – pridvor, ce iese din Biserică spre lume.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!


* Din exterior spre interior, compoziţia cuprinde cinci table mozaicate numerotate, convenţional, în ordinea în care s-au realizat.
** Frumuseţea şi grandoarea penelor păunului i-au dat o varietate de asocieri, înfăţişarea sa a făcut să fie adesea asociat regalităţii, în unele culturi, cum ar fi babilonienii antici şi perşii care credeau că doi păuni păzesc Copacul vieţii, simbolizând dualitatea omului, şi au aşezat conducătorii pe tronuri de păuni.Împărătesele şi prinţesele romane aveau ca emblemă păunul. Alte simboluri ale păunului derivă direct din mitologia greco-romană. Pasărea-zeu, Phaon cunoscută şi ca Fiorul, a fost identificată cu un păun. Hera pentru care pasărea e sacră a creat păunul din cadavrul unui gigant, Argus, un monstru fabulos ai cărui 100 de ochi i-a semănat pe coada păunului, care reprezintă bolta cerului, iar ochii, stelele.În panteonul hindus, păunul este calul lui Lakshmi, Brahma şi Kama şi e sacru pentru Sarasvati. Islamismul descrie ochii păunului că ochi ai inimii şi îi asociază cu soarele, luna şi universul.Budiştii privesc păunul ca simbol al roţii vieţii şi al soarelui. A fost emblema budistului Avalokitesvara şi Amitabha Buddha, de asemenea fiind legat de zeiţele Chinei şi Japoniei, zeiţe ale milei, Kwanyin şi Kwannon. Reprezentând veghea înţelegătoare, păunul era odată sacru în China, unde penele sale lucioase şi frumos colorate erau emblema dinastiei Ming şi simbol al unui rang înalt.Pentru că devine neastâmpărat înaintea furtunilor şi scoate un ţipat caracteristic, este asociat şi cu ploaia.Păunul poate fi asimilat cu simboluri negative, ostentaţia sa semnifică păcatul capital al mândriei  şi vanitatea.În hinduism, se spune că păunul are penele unui înger, vocea diavolului şi mersul unui hoţ, şi că ţipetele sale sunt în relaţie cu picioarele sale urâte. Despre cei care se fălesc cu meritele altora se zice că se îmbrăca în pene de păun sau se împăunează.
*** Arta creştină timpurie din vremea persecuţiei romane era extrem de circumspectă faţă de redările plastice, iar obiectele iconice utilizate, peştele sau păunul, de exemplu, aveau o funcţie strict simbolică. Catacombele marchează, totuşi, naşterea artei creştine, întrucât simbolurile păgâne sunt adoptate de arta abia plămădită. Anotimpurile care erau pentru păgâni semnul vieţii dincolo de moarte, devin simbol al Învierii. Gradina, palmierul, porumbelul, păunul evocă paradisul ceresc. Nava, simbol al prosperităţii devine Biserica. Reprezentarea paleocreştină s-a dezvoltat într-un imperiu care aproape că nu a cunoscut antiiudaismul, fiind tolerant atât pe plan social cât şi religios. Treptat, se pune din ce în ce mai acut problema operării unei distincţii clare între ecclesia şi sinagogé, pe un fundal de confuzii doctrinare dar şi de vădită rivalitate. Reprezentările iconografice, din ce în mai caracteristice pentru arta creştină, vizau cu prioritate ilustrarea textelor sacre, şi ca modalitate comodă de popularizare. Ilustrarea lor face parte, într-un fel, şi dintr-un demers exegetic, pentru că se urmărea o traducere, o explicitare a respectivelor texte. În acest context intervine, absolut firesc, o raportare la sursele Vechiului Testament, deci la tradiţia iudaică. Treptat, arta reprezentativă s-a structurat, semantic, ca lectură dirijată a evangheliilor, ca reflex al dezbaterilor teologice şi clişeelor populare. Autorii diverselor artefacte operau în conformitate cu prescripţiile canonului oficial, practicând stereotipia. Din momentul în care era probată şi acceptată, imaginea era preluată, conservată în tipare cvasiidentice, cu unele detalii care adaptau mesajul la particularităţile zonale, la noile strategii teologice etc. Simbolul, fabula, alegoria se pliau pe teologia oficială pentru interpretarea dirijată a Bibliei, dar şi pe gândirea artistică a vremii. Rolul unei astfel de arte era cu precădere acela de a forma cultura săracilor. Ea trebuia să exprime identitatea religioasă, dar şi pe cea etnică a unei colectivităţi. Cu alte cuvinte, creştinismul selectează şi adoptă din lumea păgână tot ce era al său, adică tot ce era creştin înainte de Hristos, tot ce era risipit în ea sub forma de farâme de adevăr apoi le adună laolaltă, unindu-le în plinătatea revelaţiei. Putem observa că nu este influenţa lumii păgâne asupra creştinismului, ci influxul în creştinism al acelor elemente ale lumii păgâne prin însăşi natura lor, trebuiau să se reverse în el; nu este o pătrundere în Biserică a obiceiurilor păgâne, ci o îmbisericire a lor; nu o păgânizare a artei creştine, aşa cum se credea adesea, ci o încreştinare a artei păgâne.

Jurnal de călătorie : Patmos (5)

Mai sunt câteva ore şi ridicăm ancora spre Atena.

Patmosul m-a primit frumos, ca şi Eghina, de altfel. Mi-aduc aminte de momentul sosirii, când se coborau în noapte podurile uriaşe ale feribotului Blue Ferries 1, aruncând în afară zgomotul teribil de lanţuri trase, pârâituri şi scârţâituri, dezvăluind treptat lumina verzuie a portului(…) M-a pătruns atunci o teamă şi o sfială, o cutremurare din cap până-n picioare, pentru îndrăzneala mea (…)

Ioan. Blândul, bunul, iubitorul Ioan! Cel mai înţelept dintre pescari, cel mai dăruit dintre apostoli! Ce-ar fi fost teologia noastră fără Ioan? Ce-ar fi fost ortodoxia fără Iubirea cea înţeleasă de Ioan? Ce-ar fi fost fără Policarp al Smirnei şi Iustin Martirul şi Irineu al Lyonului care l-au urmat?

Ioan L-a propovăduit pe Hristos Cel născut din Tatăl din veci, Fiul Omului. El vorbeşte despre Cuvânt, înţelegând prin Duhul, în chip minunat atât cât poate mintea să priceapă şi inima să încapă. Şi ce inimă largă avea Ioan care, bătrân fiind, şi nemaiputând spune altceva, zicea doar : “Fraţilor, iubiţi-vă unii pe alţii!”

Am vizitat Chora chiar a doua zi de dimineaţă, uimindu-ne de fiecare lucru şi împărţindu-ne atenţia între atracţiile turistice şi cele religioase. Bucuria ne-a fost dublă, căci, fiind praznicul Sfântului Hristodul, am asistat la Liturghie arhierească şi am sărutat moaştele Sfântului. (…)

Mănăstirea pare o fortăreaţă (şi chiar era în trecut). Ctitorită în secolul al XI-lea de Hristodul, era concepută ca loc de refugiu în calea piraţilor şi corsarilor. După căderea Constantinopolului (1453), multe dintre familiile bogate ale Bizanţului s-au refugiat aici, făcând un soi de mic oraş (exo-castro)  la polalele mănăstirii, care s-a înconjurat mai apoi cu alte ziduri groase, pentru a nu fi prădat de năvălitori. Chora arată, aşadar, ca un pâlc de case adunate, vârâte unele în altele, cu străduţe strâmte, aşa de strâmte că nu încap două persoane ţinându-se de mână. Uşile sunt foarte joase (ca, de altfel, peste tot la chiliile călugăreşti), ferestrele mici şi spoite în albastru. Drumul este pavat cu piatră cubică, purtând patina secolelor şi a carelor pline cu răcodelii şi poame. Atmosferă de burg medieval.

Cetatea imensă, lungă şi largă ca o arcă, cu turnurile ei crenelate, domină peisajul. O vezi în vârful dealului de cum cobori în port, ca o pasăre mare, cenuşie, stând pe cuib, cu puişorii mici şi albi, scoţându-şi căpşoarele de sub puful ei de cloşcă…

***

This slideshow requires JavaScript.

Jurnal de călătorie : Patmos (4)

M-am întrerupt. Am fost să caut melci pentru Io… Mi-am lăsat gleznele udate de marea Ikariei – un golf egeean mai mare -,  mare caldă şi limpede, plină de peşti mici, aproape străvezii. E aproape 4, dar soarele stă cocoţat bine. Aici bat vânturi puternice, de aceea clima Arhipeleagului Dodecanez, deşi mediteraneeană, e aspră. Toamna târziu şi iarna, vânturile ridică marea şi o tulbură şi plouă mult, mult…

Aşa ne povestea Ramona, românca de la Igloo, o cafenea chiar în scuarul principal din Skala. E aici din februarie. A venit tocmai din Arad, unde şi-a lăsat familia, pe soţul ei, poliţist de frontieră şi pe fetiţa lor de 5 ani, Andreea. Avea un serviciu extrem de solicitant şi, pentru că e genul de femeie săritoare, energică, rapidă, într-un cuvânt, eficientă – de asta ne-am convins şi noi!-, şefa începuse să abuzeze de bunăvoinţa ei, trimiţând-o să-i ia chiar şi pâine, şi ţigări. “Prea mult, prea puţini bani…”, conchide Ramona. Oare nu acesta este motivul întotdeauna? A dat peste o agenţie care media contracte pentru Grecia şi aşa a ajuns mai întâi în Kos, o insulă de prin apropiere, puţin mai mare decât Patmos. A lucrat acolo o vară, a mai învăţat puţin limba şi iat-o acum aici!

Din prima seară, de când Jacob ne-a aşteptat în port, ne-a arătat un român care aştepta lângă un motoscuter, iar noi l-am salutat în treacăt. Apoi, Ramona ne-a făcut cunoştinţă cu Roxana, fata de la salate, din barul de vizavi. Mai târziu, am cunoscut-o şi pe Carmen, la Chris Cafe, o mignonă cu ochelari, tot din Arad, care a vărsat sticla de Heineken înainte de-a o aduce la masă. A trădat-o exclamaţia înciudată: “Haide acum! Bravo!” Aşa ne-am prins că e româncă, zâmbind de toată situaţia. Am vorbit în treacăt cu ea, în timp ce ne beam berile în lumina chioară a barului cu terasă,  sub o lampă cu gaz. De altfel, ne-am luat tălpăşiţa destul de repede. Spre deosebire de Ramona, genul de femeie voluntară şi adaptabilă situaţiilor dificile, femeie simplă, probabil crescută la ţară, după expresia dură a feţei şi asprimea palmelor, Carmen mi s-a părut tăcută şi mai delicată. Bag mâna-n foc că e absolventă de facultate. Mi-a spus plină de speranţă şi ambiţie: “Aş vrea să rămân…” şi ne-a mai spus şi că “are principiile ei”, nu se dă în vânt să intre-n vorbă cu românii de pe insulă şi nici nu are de gând să plece de la firma care a angajat-o, deşi clientela se subţiază şi vânzarile nu-i merg prea bine. Ramona îmi povestea că a lucrat şi mai mult de 10 ore pe zi, vara, în plus acceptând să facă şi menajul pentru familia şefului său, curăţenie şi gătit, căci soţia acestuia era bolnavă. Dormea într-una din casele lui de pe insulă, în condiţii sordide. Îl dispreţuia pentru aroganţa cu care îi solicita multe şi diverse servicii şi, mai ales,  pentru lipsa de consideraţie. Îmi spunea că în timpul de când e acolo, adică mai bine de un an, nu a avut răgaz să ajungă nici la Chora, nici la Peşteră, dar că are, totuşi, de gând să o facă, înainte de a se întoarce în ţară, ceea ce urma să se întâmple în curând.

***

Asta nu am scris în jurnal, dar am gândit-o atunci, ca şi acum: ce poate determina, totuşi, o femeie ca Ramona, să-şi lase soţul şi fetiţa pe care o adoră, ca să vină la capătul lumii? Patmos, la 1074.17  km de Arad, este un capăt al lumii, o altă lume, cu propriile legi. Nu cred că e vorba doar de bani. O femeie cu o personalitate puternică, la fel ca a Ramonei, ar fi răzbit oriunde. Am început să construiesc scenarii, căci refularea sentimentului matern nu poate fi determinată decât de traume ascunse, de dorinţe nerecunoscute vreodată ori de cauze exterioare. S-o fi silit bărbatu-său?  Familia ? Casa  pusă gaj, ratele la bancă, dorinţa imperioasă de-a-şi construi vreo vilă şi de a-şi lua maşină “ultimul răcnet” ? Să fim serioşi!.. Bărbatu-său e vameş. Încălcarea demnităţii ei, grijile prea multe de mamă şi soţie, rutina zilnică, toate acestea s-o fi gonit în lumea largă? Poate, cumva, insinuându-se febril, insulele Greciei nu sunt decât acel vis de libertate, paradisul iluzoriu al unui timp de mai târziu care să recompenseze sacrificiul autoimpus? După rânduiala înţeleaptă a proniei, nu am putut să mă gândesc decât la dorul depărtării care ne face să vedem comoara de sub vatră…

Cu precizie nu voi şti niciodată, decât că o femeie spală rufele altor copii, că le găteşte şi le face curat. Că le zâmbeşte fals grecoteilor burduhănoşi, care-i replică trivial, făcându-i cu ochiul. Nu ştiu sigur decât că încă o fetiţă  plânge după mama ei. Va creşte fără ea, visându-i mereu mângâierea, primind în răstimpuri doar bucăţele din vocea cea  mai dragă şi daruri dulci de sărbători…

Jurnal de călătorie : Patmos (2)

Mă întorc la arhitectura miniaturală şi tradiţionalistă, la terasele cu case alb-albastru, ca steagul grec, la liniştea insulei, la simplitatea oamenilor, pescari şi păstori de capre. Unele lucruri au rămas neschimbate de mii de ani. Mă gândeam ieri, privindu-l pe pescuitorul de caracatiţe că tot aşa trebuie să fi fost şi Andrei şi Petru, când i-a văzut Mântuitorul pe mal, descâlcindu-şi năvoadele şi le-a spus : “Veniţi după Mine!”. Iar ei au lăsat totul şi L-au urmat. De ce e inima noastră aşa de îndărătnică, aşa de murdărită, de înălţată în deşert ca o stâncă? M-am gândit mereu că Dumnezeu e acelaşi, cu fiecare, aceeaşi iubire pe care o are pentru Maica Sa, pentru Ioan, pentru fiecare din noi o are, căci Mâinile Lui ne-au plămădit şi ne-au crescut şi suflare de viaţă El ne-a dat şi cu baia naşterii din nou ne-a născut a doua oară întru viaţă veşnică. Fiecare om primeşte însă pe cât îşi pregăteşte inima sa, pe cât se smereşte şi se curăţeşte pentru a-L cunoaşte pe Domnul.

This slideshow requires JavaScript.

Uite, de pildă Pantelimon! Ce inimă şi ce credinţă! Harul era deasupra lui dinainte de a se boteza, căci necunoscându-L pe Hristos decât din auzire, inima lui L-a râvnit, a râvnit desăvârşirea şi deja Duhul îl aureolase şi aştepta nunta… Iar mila lui pentru tânărul cel mort a fost atât de mare, credinţa lui în Hristos aşa de puternică, inima lui aşa de curată, încât rugăciunea a lucrat şi, nebotezat fiind încă, Hristos S-a îndurat şi l-a înviat pe cel mort, spre slava Sa.

Am mai auzit, în mod similar, că rugăciunea unei desfrânate, încă murdară de păcatul ei, dar plină de smerenie, rugăciune cu lacrimi, plină de milă şi de iubire pentru cel suferind, a dezlegat cerul şi Dumnezeu S-a îndurat. Nu pentru virtuţi, nu pentru eforturile noastre ne răsplăteşte Domnul, ci pentru onestitate, pentru curăţia gândului (şi, dacă e gândului, nu e şi a a trupului? ), a inimii, pentru milă şi iubire de semeni, mai ales pentru credinţa totală în El şi-n puterea Cuvântului, pentru credinţa că Hristos este Dumnezeu, Stăpânul nostru, Domnul Vieţii şi Biruitorul morţii. Pentru că e BUN.

Aici, pe malul mării (între timp, ne-am apropiat de ţărm, de mare şi, privind-o, fără voie încep să  mă gândesc la viaţă, la moarte, la Dumnezeu), gândul e mai aproape de esenţe. Marea aceasta mare seamănă cu viaţa, cu sufletul nostru. Are multe nuanţe, mereu în consonanţă cu cerul, freamătă şi cântă uneori. Se înalţă în furtuni, se încălzeşte şi e blândă pe vreme bună, sub mângâierea soarelui. Mi-aduc aminte de vremea când marea mă speria. Mi se părea că e un animal uriaş, inteligent, demonic, care mă cheamă, vrăjindu-mă, în adânc. Acum mă emoţionează. Mă gândesc la Cel Care a făcut-o şi la docilitatea ei atunci când I-a auzit cuvântul. Mă gândesc la rostul ei, la devenirea ei, la dragostea care zace în ideea de mare. Uite, de pildă acum, când ea-mi vorbeşte de Dumnezeu. Ca orice lucru purtător de Logos, piesă din marele puzzle, mediator, pedagog, revelator de sensuri. Da, lumea e o taină, dar cele ce sunt pentru noi, nu pot fi decât aici şi acum şi mereu în schimbare. Existenţa lor e relativă şi, de fapt, ele există şi prin noi. Independent de Dumnezeu şi de om, îşi pierd sensul. Marea aceasta mare cu o infinitate de nuanţe, de la maron, verde, turcoaz, bleu, bleumarin, cu creste albicioase de val, e un poem scriptural, un psalm, un verset… Revelaţia naturală şi supranaturală sunt una, se întrevăd una prin alta. Iconomia divină e reprezentată prin cuvânt în Scriptură, prin lucruri, în Cosmos, şi prin toată devenirea lui. Destinatarul mesajului e omul. Când spun că marea nu are existenţă fără om, mă gândesc la raţiunea lui, la comunicarea şi la dialogul lui tainic din cămara sufletului său. Dacă n-aş şti că există mare sau ce înseamnă ea, pentru mine n-ar fi deloc. Iată, viaţa mea ar fi mai săracă, ternă, alienată. Marea şi-ar continua existenţa ei obiectivă, dar fiind doar un lucru, ar deveni brusc absurdă, o formă fără fond. De aceea, trebuie să înţelegem, prin toate lucrurile create de Domnul (şi de om, întoarse către El), că acestea nu sunt decât mărturii ale marii Sale iubiri.

Jurnal de călătorie : Patmos (1)

Joi, 21 octombrie, ora 18.00

Stau pe-o bancă deasupra mării, înconjurată de rugi galbeni, uscaţi, ce năpădesc bolovanii prăvăliţi peste tot din munte. În faţă, un cartier micuţ al insulei, dincolo de Skala. Probabil casele unor bogaţi sau chiar hosteluri, acum închise, la sfârşit de sezon. Miroase şi aici a toamnă, a fum şi pământ. Dar e un altfel de parfum, o mireasmă salină. Ascult marea, foartă blândă aici, în golful acesta micuţ şi curb ca o scoică. E cald încă pentru aceeaşi perioadă a anului în ţară. A fost frumos şi azi, şi ieri.

Primesc îmbrăţişări şi daruri, dar nu ştiu să mă bucur de ele cu adevărat. (…) În jurul meu se petrec taine, mă las învăluită de ele, dar nu mă pătrund. Le privesc: locuri, oameni, lucruri sunt atât de minunate, încărcate de sens!

E minunată toamna în Patmos. Oraş insular, portul  Skala e aşezat în terase, coborând uşor spre mare. Case albe, fără acoperiş, cu ferestre albastre, croite fără cusur sau dreptunghiulare blocuri maron, beige, crème, cu încadraturile ferestrelor vopsite în nuanţe închise. Flori, multe flori, ca umbrare ori decorative, leandri şi iasomie îmbătătoare. Mai sunt de un soi, al cărui nume îmi scapă şi care nu miros, dar a căror culoare purpurie te înalţă de-a dreptul, făcându-te să te simţi în vechi basme orientale.

23.36

Camera 4, în Vila Zacharo. Patronul şi recepţionerul pensiunii, dl. Jacob (!), ne-a aşteptat  ieri în port la 02.05 a.m. Într-adevăr, cum îmi scria şi părintele P., totul a mers “şnur”. Am plecat din Atena la 19.00 şi am ajuns la 02.05 în  Patmos, după ce am făcut o scurtă oprire în Siros. (…)

Vineri, 22 octombrie, ≈ 15.30

(…) Vreau să povestesc de-amănuntul tot ce am trăit zilele astea, pentru a nu pierde sensul timpului, pentru a-l păstra viu în amintire. (…)

Sâmbătă, 23 octombrie, 10.10 a.m

This slideshow requires JavaScript.

Casa cu pisici. M-am trezit devreme, după o noapte agitată, în care mă trezeam adesea, din cauza frigiderului care făcea un zgomot teribil. Jacob, gazda noastră, despre care zic că este un evreu ortodox, ne spusese că la 7.30 e slujbă la Peştera Apocalipsei. Am aşteptat 20 de minute autobuzul şi tocmai când voiam să plecăm, a venit. Şoferul, un bătrân mucalit, ne-a luat cei 3 euro, fără să taie bilet, iar la coborâre ne-a întrebat dacă suntem din Constanţa şi a arătat aşa, un gest ca o mângâiere pe faţă, în semn că româncele sunt femei frumoase …

 Am ajuns la Peşteră, dar nici ţipenie. Doar îngrijitorul a venit să arunce un ochi, mirat că ne vede iar. Un om, pe care îl văzusem aşteptând cu noi în staţia de autobuz, grăsan, ţinând în mână o pungă de plastic, transparentă, în care era ceva de mâncare şi două pâini, găsise o ocazie şi, plecând mai devreme decât noi spre Peşteră, ne aştepta acum la intrare. Era vânzătorul de la pangar, uimit de faptul că ne terminaserăm aşa de repede vizita.

Autobuzul tocmai cobora de la Chora şi şoferul cel mucalit a oprit, fără să-i facem semn, şi ne-a luat înapoi spre Skala. Am mai căutat biserici, căci auzisem clopotele bătând, dar nu am găsit. Cea din port era închisă. Mă gândeam că sâmbăta, în ţară, sunt parastase. Să fi încurcat Jacob zilele?

Acum sunt aici, cu F., la un restaurant părăsit de pe ţărm: CASA CU PISICI, aşa-i spunem. Am fost şi ieri, la prânz şi am stat aici o grămadă. În faţă e marea, destul de liniştită… Am văzut un pescar, cam modern, ce-i drept, care legase un năvod minuscul de 2 pietre; înăuntru i se adunaseră o sumedenie de caracatiţe mai mici şi mai măricele. A venit, le-a spălat pe fiecare cu grijă şi le-a dus acasă: cina lui.

Nu ştiu dacă m-aş plictisi în Patmos. Tind să cred că da. Dacă aş fi singură, da. Oamenii ăştia au o viaţă simplă: trăiesc din turism şi din peşte. Mai cresc capre. Totul, cu excepţia portului, pare prins într-un timp arhaic, din vremurile biblice, dar şi din trecutul nu foarte îndepărtat de acum o jumătate de secol.

De plidă, la ferestre nu vezi perdele. Multe case au un soi de “perdeluţe” care acoperă jumătate de geam, brodate sau croşetate cu igliţa, din macramé beige. Oamenii sunt foarte primitori, chiar calzi, ca acest Jacob, care este un om credincios şi drept. Gândeşte-te, ne-a aşteptat în port la 2 noaptea! “Vorbiserăm” noi cam pe fugă, într-un mail, în urmă cu 2 săptămâni, de întâlnirea asta, dar ar fi putut să se schimbe, să uite, să intervină altceva… Apoi, ne-a dus imediat, cu maşina, la mica lui pensiune, deşi ar fi trebuit să mai zăbovim , căci se aştepta să mai vină un cuplu. Camera e destul de modestă, dar nici nu ne trebuie altceva: 2 paturi destul de largi, veioze mici, clasice, baie minusculă cu aerisire prin acoperiş, oglindă, scaune, măsuţă scundă din lemn de pin. Fereastra dă spre o mică străduţă, care, în 100 de m, coboară în port.

Ieri, stăteam în mica lui curte, boltită cu vie, şi au venit 2 călugări : unul bătrân cu un potcap înalt, tipic grecesc, şi altul mai tânăr, cu o cipilică neagră. Au trecut pe la Jacob, nu că aveau treabă cu el, ci pentru că era frig afară şi ştiau că acolo vor găsi, cu siguranţă, cafea, ceai ori ciocolată fierbinte.  M-am dus să iau binecuvântare, dar  se pare că niciunul nu era preot. Cel bătrân mi-a întins, totuşi, mâna, să i-o sărut, şi m-a întrebat, în greacă, de unde sunt. I-am răspuns în engleză că din România şi s-a bucurat. Au mai stat puţin la masa de vizavi, au băut repede şi-au plecat.

Toţi grecii se bucură când le spunem că suntem românce. Când ne-am întors din Aigina, ne-a întrebat, la fel, cel care tăia biletele pe ferry-boat: “Sunteţi franţuzoaice?” “Spanioloaice?” “Nu, românce!” şi a avut o exclamaţie de bucurie, întinzând braţele. Celelalte naţii îi păreau de departe şi străine, dar românii parcă erau fraţii lor (!) Oare ce ne leagă altceva mai strâns decât ortodoxia? Grecii sunt încă un popor credincios. Am simţit că, întrucâtva, ortodoxia coincide cu fiinţa lor naţională, ca şi la noi. Nu sunt secularizaţi întru totul, deşi, şi aici se tinde spre ritualism.

(Va urma)