Category Archives: familie

Tinerii faţă în faţă cu Biserica

De ce nu vin tinerii la Biserică?

Întâi de toate, pentru că nu-i cheamă nimeni. Această afirmatie nu trebuie să surprindă. Este usor să critici pe cineva că nu vine la Biserică, dar cine mai cheamă astăzi lumea la Biserică? Cel mai adesea, cei care cred că cheamă, de fapt gonesc; cei din Biserică sunt primii care gonesc lumea afară din Biserică.

În al doilea rând, tinerii nu vin la Biserică pentru că nu văd rostul acestui lucru. Ei spun că se poate trăi si fără Biserică. Nu trebuie criticati pentru această viziune. Nici părintii lor nu merg la Biserică si, evident, nu i-au învătat de mici cele de trebuintă despre Dumnezeu. Dacă copilul a fost crescut fără de Dumnezeu, dacă a învătat că se poate trăi si fără Dumnezeu, evident că la maturitate se va întreba ce rost are mersul la Biserică. Pe de altă parte, dacă se întâmplă să aibă întrebări existentiale, rareori se găseste cineva care să le arate, în cuvinte simple, pe întelesul lor, că viata poate fi trăită si altfel – o viată mai bună, mai împlinită decât cea a modei, a MTV-ului si a altor lucruri trecătoare din lumea aceasta.

Cele sfinte li se par tinerilor complicate si inutile. Teologia Bisericii Ortodoxe este una adâncă, însă trebuie să avem si capacitatea să o prezentăm pe întelesul tuturor – al celor nedeprinsi cu vorbirea înaltă sau cu cuvinte teologice. Sf. Ap. Pavel spune că credinta vine în urma auzirii. Dar cum să crezi, dacă nu întelegi ce auzi? Evanghelia si viata în Hristos trebuie prezentate tinerilor pornind de la lucruri simple, fundamentale si, pe măsură ce le înteleg si si le însusesc pe acestea, trebuie trecut la lucruri mai profunde. Vorba aceluiasi Apostol, de la hrană moale la hrană tare.

În Biserică, când întrebăm de ce un lucru este în cutare fel, cel mai frecvent răspuns primit este “Asa se face”. Ei bine, tinerii nu acceptă explicatii de genul “asa se face”. Acesta nu este un argument. Ei vor să stie de ce Sfânta Liturghie este asa si nu altfel, de ce ne închinăm la icoane, de ce cântările noastre sunt asa si nu altfel. Vor să stie rostul tuturor lucrurilor din biserică. Au apărut în ultimii ani o serie de autori tineri care încearcă să prezinte credinta pe întelesul tinerilor. Cărtile lor se găsesc de vânzare exclusiv în biserici si mănăstiri, de aceea nu atrag prea multi tineri, care cred că au din nou de-a face cu o scriere înaltă si, spun ei, ruptă de realitate.

De ce merg unii tineri la cultele neoprotestante?

Mersul la cultele neoprotestante este o chestiune de comparatie si de alegere.

Unii tineri sunt interesati de Dumnezeu si de credintă. Dacă s-au născut într-o familie ortodoxă si cred că sunt ortodocsi, vor încerca să meargă la biserica ortodoxă din cartier. Din nefericire, prima lor interactiune cu Biserica are loc de multe ori prin intermediul “agentilor de circulatie” din biserici: ia-o pe acolo, nu o lua pe acolo, închină-te asa, nu te închina asa. Domnia lui “asa se face”, fără nici o explicatie, fără nici o noimă pentru noul venit. O dată, de două ori, de trei ori… si acestuia începe să i se facă lehamite si să se întrebe dacă în asta stă credinta ortodoxă.

Atunci intervine alternativa religioasă: credinta practică, simplificată, a cultelor neoprotestante, expusă frumos de persoane amabile si manierate. Totul este prezentat simplu si clar. Aici nu mai există reguli fără explicatie si tabu-uri mai presus de Dumnezeu.

Mesajul acestor culte vine într-o formă simplă, pe întelesul tuturor. “Iisus te iubeste, si-a dat viata pentru tine ca tu să poti trăi o viată nouă chiar de acum.” Desi această afirmatie este un sablon neoprotestant, si noi, ortodocsii, suntem de acord cu ea. Problema este că noi nu o afirmăm, nu le-o spunem acelora care vor să se apropie de credintă. Si asta este rău, pentru că îi pierdem pe cei ce vin cu sinceritate la biserică.

În comparatie cu domnia lui “asa se face” din bisericile ortodoxe, la cultele neoprotestante există foarte putine reguli. Tinerilor – si nu numai lor – le place simplitatea. Teologia neoprotestantă este o sumă de precepte foarte accesibile. O simplificare care, spunem noi, se face în dauna Adevărului. Dar Adevărul nu trebuie să fie neapărat propovăduit în cuvinte înalte. Este nevoie în Biserica noastră de preoti si propovăduitori care să prezinte credinta adevărată pe întelesul tuturor, în cuvinte potrivite pentru fiecare.

Un alt aspect care atrage la cultele neoprotestante este substitutul de viată socială. În bisericile noastre, tânărul, după ce este luat în primire de “agentii de circulatie”, se simte singur, izolat si străin. În bisericile noastre poti să mergi cinci ani la rând si să nu ajungi să te cunosti cu cel de lângă tine. Desi învătătura noastră spune că toti suntem membri în Trupul mistic al lui Hristos, care este Biserica, ei bine, acesti membri sunt des-ruditi unul de altul. Desi mergem si ne vedem ani de zile la biserică, suntem si rămânem niste străini. De comuniune întru Hristos nici nu poate fi vorba.

Venim singuri la biserică, suntem singuri în biserică si plecăm singuri de la biserică. Cel putin în marile orase, comunitatea credinciosilor si comuniunea dintre ei întru credintă a dispărut aproape cu desăvârsire. Dacă adăugăm si sensibilitătile unora sau altora din biserică, tabloul se prezintă cât se poate de jalnic pentru tânărul venit la biserică.

Prin comparatie, la cultele neoprotestante se pun un mare accent pe legătura din oameni. Desigur, aici există o anumită doză de fătărnicie, dar nu toti cei rătăciti de la dreapta credintă sunt fătarnici. Iar tânărul nostru vede că acolo sunt oameni drăguti si politicosi si face imediat comparatia cu cei de la biserica ortodoxă din cartier. Alegerea pe care o face este evidentă.

În urma tânărului care alege să meargă la un astfel de cult rămân rudele si vecinii care îl acuză că si-a schimbat credinta si că s-a dus la secte. Care credintă si-a lăsat, dragi părinti? Ce credintă l-ati învătat voi? Ce credintă aveti voi? Credinta drobului de Pasti si a cârnatilor de Crăciun?

Foarte important în atragerea tinerilor la cultele neoprotestante este misionarismul/prozelitismul practicat de aceste culte.

Desigur, termenul de “prozelitism” are conotatii negative – nu este bine să “furi” credinciosii altor credinte – dar nu trebuie să uităm că primii crestini, începând cu Sfintii Apostoli, tocmai asta au făcut: prozelitism. Fie că-i spunem misionarism, fie că-i spunem prozelitism, el se bazează pe credinta că tu detii Adevărul si că trebuie să-l prezinti si altora.

Această credintă o au si membrii cultelor neoprotestante si chiar mai mult decât credinciosii ortodocsi. Această încredintare îi face să vorbească tuturor despre credinta lor, despre dragostea lui Dumnezeu, despre Iisus si despre cum le-a schimbat El viata. Prezentarea lor este atrăgătoare prin simplitatea si logica ei: Dumnezeu te iubeste, L-a dat pe Fiul Său la moarte pentru păcatele tale iar tu, dacă spui acum o mică rugăciune prin care îl chemi pe Iisus în inima ta, vei începe chiar din clipa aceasta o viată nouă cu El. Din acest moment vei deveni crestin (până acum nu ai fost crestin) si un copil al lui Dumnezeu.

Este interesant de observat că Ortodoxia nu contestă nici una dintre aceste afirmatii. Nimeni nu contestă dragostea lui Dumnezeu pentru întreaga omenire, nimeni nu contestă jertfa lui Hristos de pe Golgota si nimeni nu contestă faptul că, urmând lui Hristos (predându-ti inima Lui), începi o viată nouă, o viată de credintă. Dar, cu toate acestea, noi în Ortodoxie rareori le vorbim oamenilor despre aceste adevăruri. O fac însă cultele neoprotestante care, după ce îi atrag pe oameni cu câteva afirmatii simple si nu neapărat false, îi conduc către erori teologice fundamentale (Sola Scriptura, mântuirea exclusiv prin credintă, mântuirea instantanee, respingerea Sfintei Traditii a Bisericii, etc.). În comparatie cu simplitatea misionarismului neoprotestant, de cele mai multe ori noi în Biserica noastră îi întâmpinăm pe nou-veniti cu un set de reguli rigide si cu chipuri încruntate, care veghează ca totul să fie făcut “asa cum se face”. Nu de putine ori tânărul intrat în biserică rămâne cu impresia că în Ortodoxie regulile sunt mai presus decât oamenii si chiar mai presus decât însusi Dumnezeu; regulile par ele însele un dumnezeu.

Misionarismul neoprotestant se bazează exclusiv pe Biblie. Toată credinta crestină porneste de la Mântuitorul Iisus Hristos si de la propovăduirea Apostolilor, iar despre acestea citim în Sfânta Scriptură. Pentru ca omul să înteleagă de unde purcede credinta, neoprotestantii îsi întemeiază toate afirmatiile pe Biblie, fiind adevărati prestidigitatori în mânuirea versetelor necesare. Având acum în fată textul negru pe alb, tânărul începe să creadă că “crestinul” din fata lui chiar îi spune adevărul. El stie prea bine că, atunci când a fost la biserica ortodoxă, nu numai că s-a lovit de niste cutume rigide, dar nu a fost nimeni care să-i spună de unde provin acestea. Acum, misionarul îi vorbeste simplu si frumos si, mai mult, îi arată negru pe alb cum stau lucrurile.

Tânărul simte că a găsit răspunsurile la căutările sau frământările lui: câteva idei clare si o dovadă scrisă. Începe să frecventeze biserica sau adunarea sau casa de rugăciune – denumirile variază de la un cult la altul. El vede că, spre deosebire de cei din biserica ortodoxă din cartier, cei de aici nu se calcă în picioare, nu dau buzna, nu se înghesuie, nu îsi răspund cu tâfnă, nu sunt supărăciosi. Cei de aici arată îngrijit, îi zâmbesc si par mereu amabili.

Slujba religioasă de aici este mai scurtă, mai simplă si mai usor de înteles. Nimeni nu trebuie să stea în picioare. Cântările sunt clare, frumoase, iar unele au si ritm. Corul cântă atât de frumos, iar tinerii cu instrumentele trebuie să cânte asemenea îngerilor din Cerul unde va ajunge si el, cu sigurantă. Ce diferentă fată de biserica ortodoxă, unde figuri încruntate îl admonestau la tot pasul ba că nu stă unde trebuie, ba că a trecut prin fata altarului, ba că nu a ocolit Sfânta Evanghelie, ba că a sărutat icoane după ce s-a împărtăsit, ba că…

Întoarcerea la Ortodoxie

Există însă tineri si mai putin tineri care se întorc la Ortodoxie. De fapt, având în vedere că înainte de a pleca la neoprotestanti aveau o credintă amorfă – o combinatie de superstitii si opinii personale – mai corect este să spunem că ei vin la Ortodoxie, acum pentru întâia oară.

Ce se întâmplă? După o perioadă petrecută în aceste culte, după o perioadă de “crestere” si învătare (citeste Biblia si învată o multime de versete pe dinafară), persoana în cauză începe să aibă un anumit discernământ. Venind din afara mediului respectiv si nefiind deprins de copil să accepte tot ce spune cultul ca pe un adevăr de la Dumnezeu, în unele cazuri el îsi păstrează un anumit grad de luciditate. Această luciditate sau discernământ începe să lucreze în momentul în care sunt sesizate fie contradictiile teologice ale cultului, fie diferenta dintre cele spuse si cele trăite (fariseism). Eventual, tânărul începe să pună întrebări care devin agasante pentru liderii cultului. Dacă se întâmplă ca insatisfactia lui să crească suficient de mult, el îsi pierde încrederea în infailibilitatea cultului. Din acel moment începe să nu mai vadă lumea si lucrurile în alb si negru – noi suntem cei buni, ei sunt cei răi. Mai mult, începe să caute, îsi continuă acea căutare abandonată în momentul în care a fost atras în acel cult.

După o eventuală cercetare si a altor culte neoprotestante, în care vede aceleasi tare, tânărul începe să-si pună problema unor criterii de “selectie”. Cum poti stii care e credinta adevărată? Ce criteriu să folosesti? Abilitatea în mânuirea Bibliei? Nu, pentru că toti o cunosc pe dinafară, dar scot învătături diferite din ea. Amabilitatea oamenilor? Nu, pentru că iată, amabilitatea lor merge mână în mână cu cele mai nefiresti învătături. Trăirea curată? Nu e suficient – mormonii, de pildă, sunt niste oameni foarte drăguti.

Cum poate stii cineva care e credinta adevărată? Însirându-i (în sens figurat) pe toti predicatorii în fata ta si întrebându-i: Tu de unde vii? De unde vine învătătura ta?

“Un tânăr pe nume Joseph Smith a avut o revelatie în anul 1840…”

“O femeie cu o credintă puternică în Dumnezeu – Ellen White – a avut în 1844 o viziune…”

“În anul 1896, pe când se rugau fierbinte, un grup de credinciosi au început să vorbească în alte limbi…”

“La 1640, un grup de credinciosi au decis că credinta trebuie să se bazeze numai pe Scriptură…”

Toti vorbesc la fel, toti au viziuni si certificări de la Dumnezeu, fiecare pe calea lui. Tânărul vede că toate aceste culte sunt lucrări ale omului, initiative ale unui predicator cu reforma în sânge.

Singurul criteriu de discernere nu este credibilitatea aparentă a învătăturii si nici cumsecădenia membrilor, ci originea acelei învătături. Astfel, singură învătătura ortodoxă este adevărată pentru că ea vine din vremurile Apostolice si este ceea ce a învătat Biserica de mai bine de două mii de ani.

Dar, tânărul are o problemă. Cum poate concilia acest adevăr cu ceea ce vede el astăzi în bisericile ortodoxe? Iată că lucrurile pe care a ajuns el să le învete, de-a lungul căutărilor sale, sunt total necunoscute multor ortodocsi din ziua de azi, care nu au habar nici măcar de învătăturile de bază ale Ortodoxiei. După zeci de ani de mers la biserică, ei încă sparg căni pe la înmormântări, aruncă cu bani la intersectii si varsă vin pe jos pentru morti. Tânărul nu întelege – în tot acest timp, oamenii acestia nu au învătat nimic din Ortodoxie?

Adevărul este că există o anumită cerbicie a unora din Biserică, cerbicie care merge până acolo încât ei îl învată pe preot ce si cum să facă la diferite slujbe. Desigur, acesti oameni, foarte convinsi că “asa trebuie făcut”, nu mai pot si nici nu vor să învete si să-si schimbe căile. Astăzi, pentru multi din Biserică, cana spartă la mort este fundamental mai importantă decât orice pericopă evanghelică comentată de preot duminica.

În aceste conditii, ce face tânărul nostru? Începe să caute, în Biserică, pe altii ca el, alti tineri, cu care poate împărtăsi aceeasi credintă ortodoxă. Sună neverosimil, dar există “credinte ortodoxe”. Multi au propria credintă “ortodoxă” – toti laolaltă reprezintă 89% din populatia tării. Nu trebuie judecati – nici ei, la rândul lor, nu au avut de la cine să învete credinta ortodoxă. Nu trebuie să uităm că majoritatea celor de azi din biserici s-au format în perioada comunistă, când propovăduirea Evangheliei le era interzisă preotilor. Acum, la bătrânete, este prea greu să-si schimbe căile. Trebuie să mai treacă câteva zeci de ani până vom avea si crestini ortodocsi în bisericile noastre.

Nu este usor. Tânărul are de luptat pe de-o parte cu un nefiresc sentiment de singurătate într-o biserică altminteri plină, pe de altă parte cu “credinta” celor mai în vârstă din biserică, care în continuu tin să-i amintească cum se fac lucrurile acolo. El îsi vede însă de drumul lui; îi caută si are părtăsie cu altii care cred ca el si merg pe calea acelei Ortodoxii predată de Sfintii Părinti si trăită de-a lungul vremii de Biserică.

De ce să vină tinerii la Biserică?

Dincolo de această întrebare cred că stă una mai fundamentală, care are însă acelasi răspuns: de ce mergem noi la Biserică?

Dacă am face un sondaj printre cei aflati duminică la Sfânta Liturghie, cu întrebarea “De ce veniti la Biserică?”, ce răspunsuri am primi?

Am obtine multe răspunsuri de genul “Asa se face”, “Asa trebuie” si “Asa e frumos”. Sunt acestea motive pentru a merge la Biserică? Evident, nu. Si să te plimbi în parc, într-o zi de toamnă, este frumos.

De ce mergem si de ce trebuie să mergem la Biserică?

Cu riscul de a deveni prea teologic sau idealist si deci în conflict cu realitatea, voi prezenta răspunsul meu la această întrebare fundamentală.

Pe scurt, mergem la Biserică pentru că, oameni fiind, ne întâlnim acolo cu Creatorul nostru, cu cel de la care avem viata si prin care putem avea o viată mai bună. Prin relatia cu El, care porneste din Biserică, ne pregătim în această viată pentru viata de dincolo.

Acesta este răspunsul. Desigur, acceptarea lui este în sine un act de credintă.

Mergem la Biserică pentru a ne întâlni cu Cel ce este pentru noi reperul fundamental în viată: Iisus Hristos. Tot omul are nevoie de repere sau principii solide în viată, de valori care să nu se schimbe de la o zi la alta. Toate valorile oamenilor sunt relative si pot fi puse în discutie. Valorile reprezentate de Hristos vin din afara sistemului omenesc, sunt dumnezeiesti si sunt deci mai presus de măruntul cotidian al omului. Cine se întemeiază pe ele va avea stabilitate si sigurantă în viată, si ajutor de la Dumnezeu.

Multi tineri spun: De ce să vin la biserică, când pot sta si acasă să mă rog si să meditez la Dumnezeu? Sigur, te poti ruga si acasă, dar dacă nu vii la biserică, stii cărui dumnezeu te rogi? Îl cunosti pe dumnezeul căruia te rogi? Este Dumnezeul cel adevărat, despre care afli la biserică, sau este o închipuire a mintii tale, un dumnezeu amabil care îti cântă în strună în toate faptele tale?

Tot ce se face la biserică, toate slujbele, rugăciunile si cântările sunt menite a-l face cunoscut pe Dumnezeul cerurilor si al pământului. Numai în biserică îl putem cunoaste pe Dumnezeu. Mersul la Biserică, cel putin la Sfânta Liturghie, este o reîntâlnire periodică cu El. Asa cum nu poti să stai departe de cineva care are importantă pentru tine, pentru viata ta, de o persoană iubită, de exemplu, asa nu poti sta departe nici de Cel din care simti că-ti vine viata.

În Sfânta Evanghelie, Iisus Hristos se prezintă pe sine ca fiind o stâncă. O stâncă pe care ne putem clădi viata, o stâncă pe care construim ceva care rezistă în fata vitregiilor vietii. Dacă ne construim viata si ne hrănim sufletul cu altceva, de pildă cu sistemul trecător de valori ale oamenilor, vom sfârsi prin a ne simti goi pe dinăuntru, căci lucrurile despre care am crezut că pot da substantă vietii si-au pierdut gustul si azi nu mai sunt. Locul lor a fost luat de altă croială a pantalonilor sau a fustei, de un nou telefon mobil cu cameră foto de rezolutie mai mare si de un nou album de muzică. Sufletul omului nu se poate hrăni cu ceva care astăzi e sus iar mâine e la cosul de gunoi. El are nevoie de ceva mai profund, mai adânc si mai adevărat, iar asa ceva nu se găseste printre oameni, ci în afara sistemului lor, la Dumnezeu.

Cine îsi construieste viata pe Hristos si cultivă legătura cu El are un sens în viată. Stie de unde vine, stie ce are de făcut si stie unde merge. Contrar părerii celorlalti, el nu consideră că se privează pe sine de bucuriile vietii. Pur si simplu ceea ce îi încântă pe ceilalti nu are valoare pentru el. El îsi găseste plăcerea în alte lucruri, care sunt la fel de gustoase astăzi ca si acum o mie sau două mii de ani.

De ce să vină tinerii si tot omul la Biserică? Psalmistul spune: “Gustati si vedeti că bun este Dumnezeu”. Greu poti descrie în cuvinte ce gust are un fruct nou. De aceea, alături de psalmistul David, Biserica spune de două mii de ani “Veniti, gustati si vedeti ce bun este Dumnezeu”.

Un articol de Bogdan Mateciuc

Citeşte şi Comuniunea sau bucuria de a nu fi singur

Tânără, singură şi mamă

         Aflate în situația ei, multe tinere aleg avortul. Li se pare singura cale să scape de ”pacostea” de a avea în grijă un suflet. Nu realizează că este o crimă, că omul are o identitate din momentul concepției lui. Copilul, care ”poartă” vina iresponsabilității lor, trebuie să plătească cu viața. Și totuși, există și tineri, ca Andreea, care au ales viața. Pentru unii ca aceștia, nașterea este firescul și împlinirea vieții, miracolul ei perpetuu.

      Numele meu este Andreea și am 22 de ani. Am avut o relație, de aproape trei ani, cu un băiat pe care l-am iubit enorm, însă dragostea s-a stins subit, în urma scenelor de gelozie și comportamentul lui schimbat în mod radical. Când am început relația, eu eram fecioară și așteptam momentul potrivit pentru a începe un raport intim cu el. Între timp, el se schimba din rău în mai rău, motiv pentru care eu amânam ‘momentul’, în speranța că el își va reveni și va fi așa cum îl cunoscusem. Mă judeca aspru din cauza locului de muncă pe care îl aveam, și anume dansam ca animatoare in diferite cluburi din capitală, job constrâns și de situația familială, aspect pe care îl cunoștea foarte bine.

        Tragedia familiei mele a început din momentul în care ne-a murit o o soră într-un accident de mașină. De atunci, mama a intrat într-o depresie cronică foarte periculoasă. În tinerețe, ea fusese diagnosticată cu schizofrenie paranoidă, trecând prin mai multe episoade care prezentau labilitate la nivel psihic. Tata ne-a părăsit și el, încă de la o vârstă fragedă. Am rămas patru surori din cele cinci, însă doar eu , cea mai mică dintre toate, și cu o altă surioară, cu un an mai mare decât mine, am rămas alături de mama, să avem grijă de ea și să o întreținem, de 5 ani încoace. Mă întrețin și pe mine, și pe mama de la o vârstă fragedă, dar, între timp, am terminat și o facultate, în timpul căreia nu îmi permiteam un job de zi, plus că un salariu normal nu îmi acoperea toate cheltuielile.

          Am plecat în Italia să muncesc ca ‘hostess’ într-un night club deoarece relația meu cu respectivul scârțâia și m-am gândit că, poate, această pauză, o să îl facă pe el să reflecteze și să mă prețuiască la adevărata valoare. După nouă luni, m-am întors în țară, la el, cu dorința arzătoare să ne împăcăm și să o luam de la zero. La scurt timp, pentru că-l iubeam nebunește, m-am decis să îmi încep viața sexuală cu el, crezând că așa se va îmbunătăți și legătura noastră. Decizia a fost una regretabilă, din păcate. Hotărâsem împreună să ne protejăm, pentru a evita o sarcină, considerând că nu suntem pregătiți să avem deja un copil.

          Sunt împotriva anticoncepționalelor de când m-am documentat intens despre cum funcționează cu adevărat. Mijloacele contraceptive nu împiedică fecundarea, ci prinderea micuţului prunc de mucoasa uterină. Deci, nu au efect preventiv, ci abortiv. Pilulele contraceptive au multe efecte negative deosebit de grave. Pilula antibaby a început să fie comercializată în anii ’60. La 10 ani de la introducerea pilulei apăruseră deja 600 de lucrări ştiinţifice despre efectele secundare ale acesteia. Cele mai cunoscute efecte sunt: infarct miocardic, hemoragii cerebrale, tromboembolii, creşterea incidenţei cancerului, sterilitate, tulburări digestive, tulburări oculare, dezechilibru psihic, depresie, modificări de personalitate. Deşi se cunosc bine aceste efecte negative, ‘sistemul oficial’ (adica cei care ne conduc și ne controlează ) încearcă să le minimalizeze pentru a susţine contracepţia.

         Ce poate fi mai clar de atât? Deși cu toții știm, în conștiința noastră, că avortul este o CRIMĂ, refuzăm adevărul, pentru că știm că este rușinos și ne face să ne simțim vinovați. Așadar, înainte să luați o decizie fatală, documentați-vă bine!

          Deci, nu am luat aceste contraceptive și am rămas însărcinată. De menționat că, după o lună, mă desparțisem definitiv de acest băiat. În urma multor neînțelegeri, el începuse să fie agresiv verbal și fizic, iar eu nu am acceptat o asemenea atitudine. Eram hotărâtă, pentru prima oară în toți acei ani, să mă despart de el fără cale de întoarcere.

          Curând, am aflat că sunt însărcinată în cinci săptămâni, iar reacția mea a fost una de șoc teribil, refuz, neputință de a accepta. Mă simțisem transpusă într-o clipită într-un coșmar! Recunosc, cu regret și o rușine de nedescris, că primul gând a fost să fac avort, însă acest gând diabolic și criminal nu a durat mai mult de câteva minute. Eram mult prea conștientă de faptul că avortul este o crimă și o discriminare fatală pe baza vârstei și a locului unde se afla bebelușul în pântec. 

          În perioada în care am aflat de sarcină, treceam printr-o depresie cauzată de despărțire, sufeream enorm, slăbisem într-un mod exagerat (ajunsesem la 45 de kg, înălțime 1.66) și aveam insomnii cronice de câteva luni. Doar o surioară, penultima din cele  din cele patru, despre v-am spus şi la început, mi-a fost alături  atât la aflarea veștii, în timpul sarcinii, cât și la ora actuală. Disperarea mea s-a accentuat şi din cauză că sora cea mai mare m-a dat afară din propria casa, în timpul sarcinii, iar eu nu am niciun drept asupra casei, doar din motivul ca eram minoră cand s-a cumpărat casa din banii părinţilor şi de aceea nu am fost trecută ca proprietar nici eu, nici sora care acum  îmi poartă de grijă. Şi în prezent stăm tot cu chirie şi cu nesiguranţa zilei de mâine.

          A trebuit să duc multă muncă emoțională până să accept sarcina și ideea ca voi fi o mamă singură, fără o casă, fără o carieră, fără sprijin din partea părinților, familiei, fără absolut nicio stabilitate sau siguranță. A fost groaznic de greu și încă mai este.

          M-am gândit să fiu morală și să îi mai acord tatăl copilului o șansă în relația noastră, în special pentru creșterea armonioasă a copilului. Așadar, am încercat timp de nouă luni, cât a durat sarcina, să fie bine între noi, să ne înțelegem, însă în zadar. A fost o tortură. Se comporta dezastruos de tiranic cu mine. Se simțea mai puternic crezând că eu depind de el, iar asta îi “permitea” să mă înjure zilnic și s-a întâmplat să și dea în mine de câteva ori în timp ce eu eram însărcinată. Am suferit și am plâns foarte mult în timpul sarcinii, deși în interiorul meu luptam cu toată ființa să rămân puternică și senină pentru bebelușa mea. Încercăm să mă înveselesc și să găsesc refugiu în cărți, în muzică clasică, uneori dansam și mă filmam. Făceam totul pentru fetița mea, pentru a nu-i transmite stări triste. Din cauza grijilor și a suferinței, nu aveam poftă de mâncare, dar, zilnic, mă forțam să mănânc ca la carte (fructe, lichide, carne, lapte, gătit, fără prăjeli sau conservanți). La sfârșitul sarcinii, aveam cu 25 de kg in plus, dovadă că avusesem bine grijă de bebe, să nu îi lipsească nimic sănătos din alimentație. Aveam momente în care disperam și mă panicam cu gândul la viitor și mă gândeam că poate ar fi mai bine să ne ia Dumnezeu la El pe amândouă. Însă sora mea era tot timpul lângă mine și mă susținea, precum îngerul meu păzitor.

          După naștere, am decis să plec cu fetița de lângă tatăl copilului, iar acum sunt senină si liniștită alături de îngerașul meu cel divin. Sunt mai mult îngrijorată decât fericită, având în vedere că sunt o mamă singură și nu știu exact cum îmi voi crește Bebelușa, însă voi lupta pentru îngerașul meu cu toată dragostea și cu toată ființa. Alegerile făcute au adus, în interiorul meu, o pace și o satisfacție greu de descris în cuvinte.

             Mă cutremur de fericire și emoții când îmi privesc cea mai mare creație și când mă gândesc că acest suflețel mititel a crescut înlăuntrul meu.

          Treziți-vă la realitate, doamnelor! Nu este nevoie de multă inteligență pentru a realiza că avortul este o crimă. Vă omorâți propriul copil și, poate, unicul. De ce credeți ca majoritatea femeilor care fac avorturi, când vine momentul în care își doresc un copil, nu mai pot să-l facă?

             Pentru că înțelepciunea lui Dumnezeu nu poate fi patrunsă de nimeni. Reflectați!

Din tânguirile unui dascăl blazat

       Am primit pe email mesajul subsecvent. Nu am reușit să găsesc sursa (cea mai veche se pierde pe aici: http://corinasworld.wordpress.com/2011/05/01/de-ce-ni-se-rupe-de-progresul-odraslei-dumitale/ ?) e postat pe zeci de pagini așa, fără nume, generalizat, asimilat de toți cei care au ceva în comun cu școala, cu instruirea, cu dăscălitul… E un punct de vedere, să zicem pertinent, cu o mică observație, notabilă ulterior.

      “Văzui că articolul despre putirinţele şcolii a stârnit replici de genu’ da, e-adevărat ce zici tălică acolo, e şi responsabilitatea părinţilor, da’ ce te faci când profesorului nu-i pasă de progresul copilului? No, să-ţ’ zic de ce nu-mi (mai) pasă mie de progresu’ odraslei dumitale. 1998, octombrie sau cam aşa ceva. 24 de ani, jună profă, liceu cool, pe specialitatea mea. Am 75-80 de dolari salariu, depinde de cursul valutar. Nici picior de meditaţie, trăiesc fix din salariu. De capul meu, cum am dorit – într-o garsonieră care nu-i a mea, dar în care stau moka. Mama e învăţătoare, văduvă de nici un an, de-abia se descurcă cu hangaralele proprii. Într-alt oraş. Am ore numai după-amiaza anul ăsta. Mi-am făcut o ciorbă – doar cartofi, ceapă, bulion. I-oi fi pus şi orez, să pară mai deasă. N-am altceva şi nici n-o să am până la salariu. Care abia mi-ajunge să-mi plătesc întreţinerea, pasta de dinţi, săpunul, şamponul, tampoanele şi mâncarea. Mâncare precum aia de zisei mai sus. Fructe de sezon? Mai răruţ, că-i mai drăguţ. 3 portocale dimineaţa drept mic dejun? N-ai să vezi. Îs delicatese, trebuie tratate ca atare. (Aveam o listă din vremea aia, cu toate cheltuielile lunare. Mă întreb dac-o mai fi pe undeva. Tare mi-ar plăcea s-o găsesc, dar mi-e c-am aruncat-o.) M-apuc să corectez lucrări (inclusiv pe-a odraslei dumitale) – cu pixul roşu cumpărat din banii mei, din ăia 80 de dolari care abia mi-ajung să supravieţuiesc. Că statul nu-mi dă “furnituri” dintr-astea, cum îţi dă ţie patronul capitalistul dracului. În 5 ani de predat mi-am cumpărat întotdeauna din banii mei pixul roşu de corectat, stiloul de pus note în catalog, culegeri din care lucrez cu odrasla dumitale, manuale, caietul în care-mi scriu planificarea orelor cu odrasla dumitale, caietul în care mi-am scris planurile de lecţie de debutantă, caietul în care ţin socoteala grupelor de elevi, absenţe, note. Că materia mea se predă pe grupe şi-i un singur catalog de împărţit la doi profesori. Din banii mei am xeroxat şi cărţile pe care le folosesc la clasă cu odrasla dumitale. M-apuc să-mi pregătesc lecţiile – din culegeri cumpărate, invariabil, pe banii mei. Unele încă din facultate. Iau autobuzul, pornesc către liceu. Cobor, văd “Caţavencu” la chioşc, dau să-l cumpăr, mă opresc. Costă 5.000 de lei (parcă) – din banii ăştia îmi iau pâine o săptămână, mai bine nu. E prima oară când nu-mi cumpăr “Caţavencu”. Îmi dau seama brusc cât sunt de săracă. Mai săracă decât în facultate. În ultimii 2 ani o dusesem bine – lucram la librărie, aveam bursă, ai mei îmi mai trimiteau bani din când în când. Ajung la oră. La clasa odraslei dumitale. A făcut careva tema? Nici poveste. E liceu de specialitate, e materie la care au să dea bac. Nimeni n-a făcut tema. Nu, nu pun 3 pe temă nefăcută, că ştiu din propria experienţă de elev că asta duce doar la copiat în pauză, or nu-i ăsta scopul. Dau teme întotdeauna – “pentru cine vrea să se deştepte, aveţi temă asta şi asta”. Nimeni niciodată nu vrea să se deştepte. Nu, nici măcar odrasla dumitale. Li se rupe. Nu-s proşti, doar li se rupe. Nu-s nici măcar nepoliticoşi. Atâta doar că nu le arde de-nvăţat. Te uiţi la ei – unii (unele, de fapt, că-s fete majoritatea) ar putea ajunge departe, da’ se dau prin parcarea liceului cu flăcăi cu maşinuţe colorate. Da, da, inclusiv odrasla dumitale. M-apuc să predau. Ceva gramatică. Scriu pe tablă, am mâinile murdare de cretă pân’ la cot. Mă-ntorc spre clasă – o mândruţă din prima bancă (odrasla dumitale?) stă cu coatele pe pupitru, şi-admiră unghiile. Tu de ce nu scrii? Aaaa, ştiţi, mi-am făcut unghiile în pauză şi încă nu s-a uscat oja. Era să fac atac de cord la cei 24-25 de ani. Ah, da? Ia ieşi tu cinci minute afară, să ţi se usuce oja. Se-ntoarce după cinci minute. Ţi s-a uscat oja? Daaaaa! Ia dă să văd. Nu, că s-a uscat. Dă-ncoa’ să văd. Şi-ncerc cu unghia (doamnele ştiu de ce). Nu s-a uscat, mai ai de stat afară. (Era odrasla dumitale? Ai dreptate, nu-i frumos ce-am făcut. Au râs colegii de ea, aşa-i. Şi profa a fost cool.) M-apuc să organizez la şcoală meditaţii – moka, fireşte – pentru bac. Deschise oricui, nu doar celor de-a XII-a. Să-nvăţăm să rezumăm un paragraf, să facem familii de cuvinte, să povestim şi-n general să exersăm ce se cerea la vremea aia pentru bac. Au venit quattro poveri gatti timp de vreo 2-3 săptămâni. Nu, odrasla dumitale n-a venit. Dar ţi-a bâzâit acasă că are nevoie de meditaţii, că la şcoală nu face nimic şi prin urmare o să ia notă mică la bac. Vezi, de-aia nu-mi mai pasă de progresul odraslei dumitale. Pentru că nu-s apostol şi nici dascăl – indiferent cum m-ar numi ăştia la teve. Îs profă, am un job ca şi tine. Cu osebirea că rezultatul muncii mele depinde prea puţin de strădania mea. Oricât m-aş strădui eu, rezultatul muncii mele depinde până la urmă de strădania odraslei dumitale. Şi-i deznădăjduitor, a mia oară, să-ţi dai seama că le-ai dat tot ce le puteai da, iar ei tot n-au învăţat nimic. Te străduieşti să-i faci să prindă ceva în clasă, că doar cu asta rămân. Să ne-nţelegem, părinte preocupat: treaba mea e să-i predau odraslei dumitale, cât pot eu de bine. Şi o fac. Însă progresul odraslei dumitale e fix treaba odraslei dumitale, că-i suficient de mare ca să conştientizeze lucrul ăsta, şi a dumitale personal, care trebuie s-o controlezi. Dar n-ai venit niciodată la şcoală să-ntrebi profii de vorbă – preferi să-ţi crezi odrasla pe cuvânt, e mai comod. E comod ca vina să fie a profesorului. Pentru că dacă ar fi vina odraslei ar însemna să te pui în discuţie pe tine ca părinte. Or tu i-ai cumpărat tot ce-avea nevoie, inclusiv meditaţii! Deci n-ai ce-ţi reproşa. Nu?

____________________________

PS 1: Când am simţit că nu-mi mai pasă suficient de nişte copii cărora nu le pasă de ei înşişi (că părinţii oricum n-au dat niciodată semne că le-ar păsa de educaţia copiilor), eu am plecat. Deşi aia e meseria mea şi-mi plăcea.

PS 2: Toate cele de mai sus sunt adevărate. Disparate, dar adevărate. Şi mai ales trăite. De mine pe pielea mea.

***

            Observația este, dragă jună professoresă, că, intrinsec numirii voastre, nu puteți spune niciodată că ”le-ai dat tot ce le puteai da, iar ei tot n-au învăţat nimic”. Este o greșeală nu doar de prudență, ci și de vocație diligența voastră de a-i ”face să prindă ceva în clasă, că doar cu asta rămân” și ”meditații moka pentru bac.” Nu prea ați trecut testul cu unghiile… Era un indicator elocvent al gradului de interacțiune al lecției. De altfel, nu e de mirare că jemonfișismul ăsta se transmite așa de ușor…

          Mai înainte de orele dumneavoastră, au nevoie de modele, de sprijin moral, de DIRECȚIE. Și încă de ceva: de iubire și considerație, singurul fundament real cu care v-ați putea prezenta, pe oră, în fața a 30 de conștiințe ce așteaptă să fie modelate după chipul dumneavoastră. Dar deja chestiunea aceasta este așa de perimată…

            Vă compătimesc starea socială și, mai ales, minuția cu care înșiruiți cărțile și pixurile achiziționate de dumneavoastră, și, mai ales, dezavuarea cu care gătiți ciorba de post. Vă cred pe cuvânt că acestea vă pot conduce la deznădejde și patetism. La lamentația că am devenit niște sărmane victime ale sistemului…

            Și, totuși, stimabilă doamnă, la ce vă așteptați când ați absolvit cu brio facultatea și ați decis să veniți în învățământ? Prea mult elan, prea mult idealism, vexat acum? A cui e vina că nu alegem în cunoștință de cauză? Sunt atâtea meserii interesante: agent de pompe funebre, bancher, bucătar, instalator, video-chatter, farmacist, psihiatru etc. Vă asigur că o duceați excelent!!!

            Nu neg că am avut o problemă (înțeleg că vorbim la trecut despre profesorat, nu?) cu statutul nostru. Statut nobil din Antichitate și până deunăzi. Loviți prea des în imaginea publică de ”luminători”, modele, oameni culți și asimilați protestatarilor vocali sau, mai rău, impostorilor și violatorilor de conștiințe, dascălii României tind să ajung un soi de pleavă, de păturică socială găurită și neproductivă, numai bună de înjurat.

            Problema este, într-adevăr, de sistem, politică, juridică, culturală și morală, în ultimă instanță. Și nu e deloc una mică sau lipsită de importanță problema ce facem de mai bine de 20 de ani cu copiii și tinerii noștri. E o problemă de viziune care cere o reformare radicală. Ora clasică nu mai e deloc atractivă, nici programa, obiectivele lecțiilor nu mai sunt corelate cu cele ale examenelor naționale. Predarea-învățarea tradițională, în ciuda mult discutatei Reforme, e jenantă în secolul în care nici geniile nu mai rezistă bombardamentului de informație mass-media. Birocrația nu poate fi atunci decât un simptom al responsabilității tot mai mari care cade pe umerii dascălului, al cărui salariu e invers proporțional cu tonele de hîrtii pe care trebuie să le completeze. De parcă hârțogăraia asta inutilă l-ar face mai bun, mai competent! Petece de hârtie care să justifice neștiința!… De parcă el singur ar putea duce, precum Atlas, toată greutatea unui sistem muribund! Practicile de guerilla (mințit, copiat, furat teme, teze, licențe, idei …) au devenit atât de ”naturale”, încât nu prea mai există criterii de discernere a competenței.

            Dascălii adevărați rezistă încă, dar nu sunt aceia care s-au adaptat, mulțumiți cu pungulițele, sacoșelele și pliculețele. Sunt cei care au rămas fideli credinței și meseriei lor, acolo unde sunt, sub ploaia gloanțelor și a loviturilor de tun. Aceia care  au înțeles că nu pot lupta cu un sistem corupt din toate punctele de vedere, nici cu o societate al cărei sistem de valori s-a răsturnat, virusată politic până în măduva oaselor, cu părinți care discreditează profesorul, uitând că este, poate, singurul partener real al lor, care dinamitează actul didactic și școala în totalitate, făcând din propriul eșec ca părinți sau ca familie un exemplu.

           Oricât de comunist sună asta, acestor dascăli vreau să le aduc omagiul meu. Mai sunt printe noi Profesori, care, din demnitate ori rușine, nu vorbesc despre postirile forțate, nici despre singurul costum de nunți și înmormântări, nici despre derizoriul zilei de mîine. Au înțeles, în final, că munca lor nu înseamnă să faci mutații sociale majore, să ai olimpici naționali sau internaționali, să-ți promoveze toți examenele, nici măcar să urmeze toți facultăți, ci să se adapteze cerințelor hic et nunc, cu multă răbdare, tact și iubire față de munca lor. Dacă a fost nevoie, și-au învățat elevii, indiferent ce vârstă ar fi avut, să scrie măcar corect, apoi să le placă să citească și să descopere, fiecare, pe fâșia lui de cunoaștere, esențele lumii acesteia, mai departe, să prețuiască adevărata cultură,  să-și respecte identitatea lor de români și să nu uite să se ducă și pe la Biserică. Le-au dat, adică, o metodă să ajungă la ei înșiși. Asta înseamnă să contribui puțin la nașterea unui Om [știu că e nevoie, în zilele noastre, să precizez ce înțeleg prin asta : un caracter, un om de tărie morală, demn și conștient de identitatea și scopul vieții sale]. Dacă doi, trei, patru, dacă unul singur a devenit Om și ar fi de ajuns.

            Acești dascăli adevărați rămân în barcă până la sfârșit, crezând mereu în acel Om și văzându-l în fiecare din copiii din fața lui. Nu vor ști niciodată dacă au reușit. Și vor muri cu speranța că lumea se va schimba.

            Voi încheia cu cuvintele unui asemenea dascăl adevărat: ”Mă închin în fața a ceea ce puteți deveni!”

C de la Cristian

Cristian are 13 ani. 13 ani şi, totuşi, maturitatea unui bătrân încercat de viaţă.

Trecerea la adolescenţă s-a dovedit a fi cu mult mai dureroasă şi mai dificilă, odată cu aflarea veştii că suferă de sarcom Ewing la genunchiul stâng. Ultimii trei ani şi i-a petrecut prin spitale, îndurând şocul unei intervenţii chirurgicale mutilante şi al multiplelor cure cu citostatice care i-au slabit organismul şi l-au făcut să-şi piardă speranţa că va reuşi să izbândească în lupta cu boala.

***

Mult încercata familie Saiu trece printr-o grea suferinţă de ani buni. Mai întâi, boala gravă a mamei şi moartea ei. Nadejda Saiu s-a mutat la Domnul în 2008, la doar 43 de ani, răpusă de un cancer osos metastazat, lăsând în urmă un soţ deznădăjduit şi un copil trist şi plin de dor.

Râsul copilului de altădată s-a transformat într-un surâs sceptic, mai ales că descoperise, cu câteva luni înainte de moartea mamei, că şi el, ca şi tatăl său, este bolnav de diabet şi că toată viaţa va trebui să-şi administreze injecţii cu insulină, păstrând un regim drastic.

Ca şi cum nu ar fi fost îndeajuns, la doi ani după moartea mamei, Cristi, copil năzdrăvan şi inventiv de altfel, a căzut de pe bicicletă. Micul incident se va dovedi începutul un adevărat cataclism sufletesc atât pentru el, cât şi pentru nefericitul său tată.

Urmează un lung periplu pe la spitale şi doctori. Mai întâi, radiografia nu arătase a fi nimic grav, însă, fiindcă durerea persista, au primit o trimitere către secţia de Ortopedie, unde sperau să obţină o compensaţie pentru un RMN. Doctorul i-a tratat cu superficialitate şi-a replicat tăios că nu poate acorda trimiteri pentru RMN tuturor copiilor care cad de pe bicicletă. Astfel, Cristi s-a ales cu tot piciorul pus în ghips, fără alte investigaţii.

După 10 zile, când i-a fost scos ghipsul, piciorul era foarte umflat, iar durerea era chiar mai puternică. I s-a recomandat doar o genunchieră, în ciuda insistenţelor tatălui de a face totuşi RMN-ul.

Au urmat analize pentru reumatism, care au ieşit negative. De abia după trei luni, în  noiembrie 2010, au primit trimiterea compensată pentru RMN, piciorul lui Cristi fiind atât de umflat încât nu-l mai putea îndrepta. Chiar daca trimiterea era tip co-plată, la toate clinicile unde au întrebat, efectuarea RMN-ului trebuia plătită integral. În final, au reuşit să găsească o clinică unde au putut plăti cu 70 de lei mai puţin, costul fiind de 600 de lei.

Tomografia a indicat imediat diagnosticul de sarcom Ewing. Doctorul, plin de remuşcări, i-a chemat de urgenţă la cabinet şi, la 1 decembrie, a urmat o scintigrafie, altă analiză, pentru a se vedea gravitatea bolii. După câteva zile, biopsia care a demonstrat că diagnosticul iniţial nu a fost corect şi că tipul de cancer este condrosarcom, o formă gravă care nu putea fi tratată prin chimioterapie, ci doar prin înlăturare chirurgicală.

Procedura standard în cazul lui Cristi ar fi fost înlăturarea genunchiului şi înlocuirea lui cu o proteză. Cum Cristi suferă şi de diabet, această intervenţie era imposibilă. Ar fi murit din cauza septicemiei după maxim o săptămână de la operaţie.

Amputaţia rămânea singura variantă. Doctorul chirurg care urma să facă operaţia le-a reproşat că au ajuns prea târziu, cu toate că domnul Saiu şi Cristi insistaseră pentru efectuarea RMN-ul şi au pierdut vreme de 5 luni cu procesul sinuos al investigaţiilor.

Stări premergătoare dureroase, de negare, gânduri de sinucidere bântuie sufletul adolescentului care îşi doreşte mai degrabă să moară decât să trăiască fără un picior. De abia după lungi încercări, Cristian este convins că, doar prin operaţie, va putea continua să trăiască.

Din fericire, perioada de recuperare a fost mai uşoară decât li se preconizase şi, după 2 luni petrecute la secţia de diabet, operaţia se vindecase foarte bine.

Ceea ce ridică un serios semn de întrebare este însă rezultatul ultimei biopsii: diagnosticul este schimbat a doua oară!!! Cristian nu suferea de condrosarcom, ci de osteosarcom, o formă de cancer care poate răspunde pozitiv la tratamentul cu citostatice. Tratamentul însă nu a fost făcut înainte de operaţie din cauza diagnosticului inţial (condrosarcom) care nu permitea chimioterapia.

După alte 3 luni petrecute în spital, au primit o altă lovitură: lui Cristi i-au fost depistate celule canceroase la ambii plămâni, aflate în stadiul de metastază.

Băiatul şi tatăl său se află, în prezent, la Spitalul “M.S Curie”, la a 8-a cură de citostatice, de fiecare internându-se aproape 2 săptămâni pe lună. Spitalul a devenit, practic,  a doua lor casă. Cei doi împart în fiecare seară petrecută în spital acelaşi burete gros de 5 centimetri, pe post de saltea.

Doar în ultima lună şi jumătate, Cristi a mai trecut prin încă 2 cure de citostatice, care i-au lăsat corpul foarte slăbit. Din această cauză, a avut nevoie de un timp de spitalizare mai lung pentru recuperare. După realizarea tomografiei, vestea cea bună a fost că din cei 14 noduli câţi fuseseră depistaţi iniţial la ambii plămâni, au mai rămas doar 4. Cristi şi tatăl său aşteaptă formarea unei comisii care să analizeze rezultatele şi să stabilească dacă va fi totuşi necesară operaţia la plămâni.

Aş vrea să scriu acum în cuvinte sărace şi puţine şi despre suferinţa tatălui său. O suferinţă sfâşietoare care vine din neputinţă. Nu doar aceea de a fi rămas fără soţie încă de tânăr şi de a-şi vedea fiul bolnav, agonizând de multe ori, ci aceea de nu putea face nimic pentru a-l ajuta. Mihai Saiu a lucrat ca electronist, în prezent fiind pensionat pe caz de boală. Suferă de diabet de 25 de ani. A ajuns să locuiască împreună cu băiatul său la o mătuşă, nedeplasabilă, într-o garsonieră aflată pe lângă piaţa Râmnicu-Sărat. Din cauza bolii soţiei, şi acum a lui Cristi, a fost nevoit să-şi vândă şi casa, şi maşina. Singura sursă de venit a sa a rămas pensia.

Deşi nu şi-au pierdut cu totul speranţa, Mihai şi Cristi, sunt în pragul disperării. Din cauza multiplelor veşti proaste legate de sănătate şi mai ales a suferinţei prelungite şi a indiferenţei multora dintre noi, sunt sceptici: nu mai cred nici în minuni, nici în ajutorul oamenilor. Totuşi, undeva, în inima lor, aşa cum o mărturisesc icoanele de pe perete, Dumnezeu rămas singurul liman de odihnă şi mângâiere. Ar fi un gest nepreţuit să le daţi puţină speranţă, să-i îndrumaţi şi să-i pomeniţi neîncetat în rugăciune.

Scrieţi-le un mesaj încurajator (fasstina@yahoo.com), au atâta nevoie, şi nu uitaţi să-i treceţi mereu pe pomelnic!

Când am intrat în legătură cu dl. Mihai Saiu, prin intermediul unei asistente medicale inimoase, am aflat că una din dorinţele sale arzătoare este aceea de a-i cumpăra lui Cristi o proteză (cea mai ieftină, mi-a adăugat cu sfială), dar care să-l ajute cumva, să meargă, să-l facă să se simtă mai puţin dependent şi să-i dea o fărâmă de bucurie.

Costul unei astfel de proteze de coapsă modulară cu vacuum se ridică la aproximativ 16.000 de lei, sumă ce nu poate fi susţinută financiar de tatăl său. De aceea, facem un apel către toţi cei care vor să ajute familia Saiu, rugându-i să contribuie prin rugăciune şi dăruind puţin din puţinul lor .

Donaţiile se pot face direct în

contul tatălui său, Mihai Saiu (titular)

RO28RNCB0075108515900001,

deschis la BCR, Sucursala Sector 4

Pentru alte detalii:

Asociaţia Tinerilor Ortodocşi “Orthograffiti“:

Miruna Ionescu: 0748.851.336 / 0764.665.249

Alexandra Nadane: 0725.034.037

Elena Dumitrescu: 0724.311.204

e-mail: contact@daruindveidobandi.com

Blogul lui Cristi Saiu: click AICI

Un tată şi un fiu

Cristi şi tatăl lui, Mihai Saiu, sunt în curtea spitalului M. S. Curie şi de vis-à-vis se aude muzica înfundată a unei terase.  Preţ de o oră scapă de aerul închis al salonului din spital.

-Păi şi de ce nu te operezi, tati? întreabă Cristi, uitându-se la nodulul de pe gâtul tatălui său.

-Dacă ai fi avut tu aripi acum…, m-aş fi operat.

-Cum adică?

-Păi să fi avut tu vreo 20 de ani aşa, să fi avut rostul tău…

-Aaa, mă gândeam că mă vezi un fel de mutant, ca ăia din Mutant X, cu aripi.

Mihai Saiu este un bărbat la vârsta a doua, de profesie electronist, cu mustaţă stufoasă, pensionat pe caz de boală din cauza diabetului de care a suferit în ultimii 25 de ani. Este un om cu o privire gravă şi pasul apăsat.

Cristi, băiatul lui, este un năzdrăvan de 13 ani care nu stă o clipă locului şi pe întreaga perioadă a plimbării prin curtea spitalului se joacă cu beţe, transformându-le cu măiestrie în săbii cu care îşi înfruntă adversarul invizibil.

“Domnul Goe”, aşa cum îl alintă tatăl său, este un copil ca oricare altul, însă un copil care poartă pe umeri o grea povară. La vârsta de 10 ani, Cristian Saiu şi-a văzut mama răpusă de cancer. Cu câteva luni înainte de moartea mamei, diabetul care l-a chinuit pe tatăl său în ultimele două decenii şi-a făcut apariţia şi la el. Acum trebuie să-şi facă doza de insulină după un program strict: 7:30, 13:30, 19:30 şi 22:30. Fiecare dintre cele 3 mese principale ale zilei şi cele 2 suplimente alimentare îi este atent cântărită, iar fiecare carbohidrat care intră în organism este cu grijă contorizat.

Sunt zile în care Cristi îşi doreşte o îngheţată, iar tatăl lui se lasă înduplecat de stăruinţele copilului său. Acceptând să-i ofere lui “Costache” mica trataţie, ştie că numărul de carbohidraţi dintr-o îngheţată este echivalentul unei mese principale. Astfel încât, dacă în locul celor 4 felii de pâine cu mezel va mânca o banană, o îngheţată sau chips-urile Lays preferate, Cristi nu va mai putea mânca nimic până la următoarea masă.

Pe vremea când încă mergea la şcoală, pacheţelul zilnic conţinea, pe lângă mâncarea cu grijă cântărită, o sticlă cu apă, dar şi puţini bani de buzunar. Copil năzdrăvan dar şi inventiv, deşi ştia ca nu are voie să mănânce dulciuri, găsea o metodă prin care să îndulcească apa primită la pachet. Dizolva în ea mentosane. Când ajungea acasă şi tatăl lui îi verifica glicemia, nu mai  avea cale de scăpare şi trebuia să recunoască tot ce mâncase fără să-i fie permis.

Mihai Saiu îşi aminteşte ceea ce a trăit alături de soţia lui, Nadia, cu câţiva ani în urmă:

-Îl deschid? o întrebă domnul Saiu pe Nadia, referindu-se la rezultatul scintigrafiei ei. Îşi aduce aminte ca ieri explicaţia doctorului:

– Dom’le, uite care-i treaba. Oricine îşi poate da seama. O să vezi un schelet. Dacă e cu negru, e ok. Tot ce e cu alb e metastază…cancer.

Îl deschide. Era un schelet alb, doar scalpul era negru. În rest tot, absolut tot, era cu alb.

Într-o zi în care luna august a dorit parcă să-şi motiveze denumirea de Cuptor, Nadia Saiu se întorcea din spital împreună cu soţul ei. Tocmai terminase tratamentul cu citostatice şi, în ciuda caniculei de afară, un frig puternic a cuprins-o. I-a cerut lui Mihai să aducă plapuma.

-Păi eu sunt în maiou şi nu mai pot de cald şi tu îmi ceri plapuma? o întrebă extrem de mirat domnul Saiu.

Nadia a insistat, şi apoi chiar l-a rugat să o ia în braţe, poate aşa va reusi să se încălzească. Aceeaşi reacţie de uimire a venit din partea soţului ei, dar acesta s-a învoit, văzând că nu glumeşte şi că îi este din ce in ce mai frig.

Mama lui Cristi a aflat a doua zi, când s-a întors la spital, că acea cură de citostatice nu ar fi trebuit să aibă loc întrucât rezultatele analizelor au fost foarte slabe. Fusese la un pas de a muri.

Nu mult după acest episod, Nadejdea Saiu s-a stins din viaţă la vârsta de 43 de ani, cântărind 30 de kilograme şi având tot corpul invadat de celule canceroase metastazice.

La aproape 2 ani după pierderea mamei, pe 20 septembrie 2010, Cristi “domnul Goe” Saiu plimbându-se cu bicicleta, a căzut şi s-a lovit la genunchi. Pentru că durerea nu-i dădea pace, a ajuns la spital pentru investigaţii. Doctorul, în urma radiografiei, neidentificând nicio leziune, le-a recomandat pentru siguranţă un RMN. Au fost trimişi la ortopedie pentru a cere o trimitere compensată pentru efectuarea RMN-ului. Doctorul ortoped le-a replicat tăios că nu poate acorda trimiteri pentru RMN tuturor copiilor care cad de pe bicicletă. Astfel, Cristi s-a ales cu tot piciorul pus în ghips, fără alte investigaţii.

După 10 zile, când i-a fost scos ghipsul, piciorul era foarte umflat, iar durerea era chiar mai puternică. I s-a recomandat doar o genunchieră, în ciuda insistenţelor tatălui de a face totuşi RMN-ul.

Au urmat analize pentru reumatism, care au ieşit negative. În luna noiembrie, când au primit trimiterea compensată pentru RMN, piciorul lui Cristi era deja atât de umflat încât nu-l mai putea îndrepta.

Chiar daca trimiterea era tip co-plată, la toate clinicile unde a întrebat, efectuarea RMN-ului trebuia plătită integral. Într-un final, au reuşit să găsească o clinică unde au putut plăti cu 70 de lei mai puţin, costul fiind de 600 de lei.

-E prea grav ca să fie adevărat! E posibil să fie greşit rezultatul şi vreau întâi să mă consult cu colegii mei, spuse medicul de la clinică, având în faţă rezultatul RMN-ului.

Când doctorul ortoped, care altădată le-a refuzat RMN-ul, aude diagnosticul – sarcom Ewing – , îi chemă de urgenţă la cabinet, plin de remuşcări.

Pe data de 1 decembrie a urmat scintigrafia lui Cristi. Acum domnul Saiu este pus în faţa aceluiaşi plic pe care a trebuit să-l desfacă şi în urmă cu 2 ani pentru soţia lui. Sosise momentul ca scheletul lui Cristi să fie cu alb sau negru. Al lui a fost negru, cu o excepţie aflată chiar la genunchiul piciorului stâng, cel care nu-i dădea pace de la o banală căzătură de pe bicicletă.

A urmat pe 6 decembrie biopsia, şi o veste si mai cutremurătoare pentru greu încercata familie Saiu. Diagnosticul iniţial nu a fost corect, tipul de cancer este condrosarcom, o forma care nu putea fi tratată prin chimioterapie, ci doar prin înlăturare chirurgicală.

Procedura standard în cazul lui Cristi ar fi fost înlăturarea genunchiului şi înlocuirea lui cu o proteză. Însă Cristi suferă şi de diabet, ceea ce făcea această intervenţie imposibilă. Ar fi murit din cauza septicemiei după maxim o săptămână de la operaţie.

Amputaţia. Este singura variantă. Doctorul chirurg care urma să facă operaţia le-a spus că au ajuns prea târziu, cu toate că domnul Saiu şi Cristi insistaseră pentru efectuarea RMN-ul şi timp de 5 luni au trecut prin procesul sinuos al investigaţiilor.

“Costache” priveşte în urmă amuzându-se când îşi aduce aminte câtă tevatură şi câţi medici psihologi a refuzat în încercarea lor de a–l convinge că amputaţia este singura soluţie.

A trecut prin negare, apoi prin disperare, sfârşind prin a spune că mai degrabă se sinucide decât să aibă un singur picior.

Prima încercare, februarie 2011. “Domnul Goe” se îndreaptă către blocul operator, neştiind că este programată procedura chirurgicală. I s-a spus că merge pentru a face o radiografie. Ajuns în faţa uşilor, începe să strige:

-Cum radiografie? Nu vezi ce scrie aici? Bloc operator! Nu mă tăiaţi! Nu mă omorâţi!

Iniţial, glicemia lui Cristi era bună pentru operaţie (140), însă din cauza stresului ajunsese la aproape 300, excluzând posibilitatea unei intervenţii chirurgicale. Astfel, operaţia a fost amânată.

Au urmat 2 săptămâni de tratament pentru stabilizarea glicemiei.

28 februarie 2011. Cu mare dificultate, Cristi ajunge pe masa de operaţie la ora 10:30 şi iese la ora 14:00.

După operaţie, cei doi membri ai familiei Saiu se privesc unul pe celălalt:

-Mi l-au tăiat?

-Nu ştiu, mi-a fost frica să mă uit, răspunde tatăl.

-Ridică-mi cearşaful, vreau să văd dacă-l mai am.

Ridicând cearşaful, au vazut amândoi că operaţia a fost dusă până la capăt.

Perioada de recuperare a fost mai uşoară decât li se preconizase şi, după 2 luni petrecute la secţia de diabet, operaţia se vindecase foarte bine.

Din piciorul tăiat a fost făcută o biopsie şi din nou diagnosticul a fost schimbat. Din condrosarcom a devenit osteosarcom, o formă de cancer care poate răspunde pozitiv la tratamentul cu citostatice. Tratamentul însă nu a fost făcut înainte de operaţie din cauza

După 3 luni petrecute în spital, au primit o altă lovitură: lui Cristi i-au fost depistate celule canceroase la ambii plămâni, aflate în stadiul de metastază.

În prezent, Cristi se află la M.S Curie, după a 6-a cură de citostatice, de fiecare dată internându-se împreună cu tatăl său aproape 2 săptămâni pe lună, spitalul fiind practic  a doua lor casă. Cei doi împart în fiecare seară petrecută în spital acelaşi burete gros de 5 centimetri, pe post de saltea.

Marţi, 27 iulie 2011, la ultima întâlnire cu familia Saiu, i-am găsit pe amândoi nerăbdători să plece acasă a doua zi. Mihai Saiu salută personalul medical răspunzând la întrebarea “ce faceţi?” cu “mâine plecăm acasă!”

În acest moment, Cristi trebuie să mai urmeze cel puţin o cură de citostatice înainte de efectuarea tomografiei care va decide dacă este necesară o intervenţie chirurgicală la plămâni.

La data finalizării acestui articol, 1 august 2011, “Costache” se află tot în spital, deşi au trecut 5 zile de când trebuia să plece acasă. Analizele nu i-au ieşit suficient de bune pentru a fi externat.

text si fotografii de Elena si Antonio Dumitrescu

***

Pentru toti cei care vor să ajute :

Cristian Saiu, pentru a merge, are nevoie de o proteză de coapsă modulară cu vacuum. Costul unei astfel de proteze se ridică la aproximativ 16.000 de lei, sumă ce nu poate fi susţinută financiar de tatăl său, pensionat pe caz de boală.

Donaţiile se pot face direct în contul tatălui său, Mihai Saiu, nr. RO28RNCB0075108515900001, deschis la BCR Sucursala Sector 4.

Contact:

Asociaţia Tinerilor Ortodocşi “Orthograffiti“:

Miruna Ionescu: 0748.851.336 / 0764.665.249

Alexandra Nadane: 0725.034.037

Sursa aici

Jurnal de călătorie : Patmos (4)

M-am întrerupt. Am fost să caut melci pentru Io… Mi-am lăsat gleznele udate de marea Ikariei – un golf egeean mai mare -,  mare caldă şi limpede, plină de peşti mici, aproape străvezii. E aproape 4, dar soarele stă cocoţat bine. Aici bat vânturi puternice, de aceea clima Arhipeleagului Dodecanez, deşi mediteraneeană, e aspră. Toamna târziu şi iarna, vânturile ridică marea şi o tulbură şi plouă mult, mult…

Aşa ne povestea Ramona, românca de la Igloo, o cafenea chiar în scuarul principal din Skala. E aici din februarie. A venit tocmai din Arad, unde şi-a lăsat familia, pe soţul ei, poliţist de frontieră şi pe fetiţa lor de 5 ani, Andreea. Avea un serviciu extrem de solicitant şi, pentru că e genul de femeie săritoare, energică, rapidă, într-un cuvânt, eficientă – de asta ne-am convins şi noi!-, şefa începuse să abuzeze de bunăvoinţa ei, trimiţând-o să-i ia chiar şi pâine, şi ţigări. “Prea mult, prea puţini bani…”, conchide Ramona. Oare nu acesta este motivul întotdeauna? A dat peste o agenţie care media contracte pentru Grecia şi aşa a ajuns mai întâi în Kos, o insulă de prin apropiere, puţin mai mare decât Patmos. A lucrat acolo o vară, a mai învăţat puţin limba şi iat-o acum aici!

Din prima seară, de când Jacob ne-a aşteptat în port, ne-a arătat un român care aştepta lângă un motoscuter, iar noi l-am salutat în treacăt. Apoi, Ramona ne-a făcut cunoştinţă cu Roxana, fata de la salate, din barul de vizavi. Mai târziu, am cunoscut-o şi pe Carmen, la Chris Cafe, o mignonă cu ochelari, tot din Arad, care a vărsat sticla de Heineken înainte de-a o aduce la masă. A trădat-o exclamaţia înciudată: “Haide acum! Bravo!” Aşa ne-am prins că e româncă, zâmbind de toată situaţia. Am vorbit în treacăt cu ea, în timp ce ne beam berile în lumina chioară a barului cu terasă,  sub o lampă cu gaz. De altfel, ne-am luat tălpăşiţa destul de repede. Spre deosebire de Ramona, genul de femeie voluntară şi adaptabilă situaţiilor dificile, femeie simplă, probabil crescută la ţară, după expresia dură a feţei şi asprimea palmelor, Carmen mi s-a părut tăcută şi mai delicată. Bag mâna-n foc că e absolventă de facultate. Mi-a spus plină de speranţă şi ambiţie: “Aş vrea să rămân…” şi ne-a mai spus şi că “are principiile ei”, nu se dă în vânt să intre-n vorbă cu românii de pe insulă şi nici nu are de gând să plece de la firma care a angajat-o, deşi clientela se subţiază şi vânzarile nu-i merg prea bine. Ramona îmi povestea că a lucrat şi mai mult de 10 ore pe zi, vara, în plus acceptând să facă şi menajul pentru familia şefului său, curăţenie şi gătit, căci soţia acestuia era bolnavă. Dormea într-una din casele lui de pe insulă, în condiţii sordide. Îl dispreţuia pentru aroganţa cu care îi solicita multe şi diverse servicii şi, mai ales,  pentru lipsa de consideraţie. Îmi spunea că în timpul de când e acolo, adică mai bine de un an, nu a avut răgaz să ajungă nici la Chora, nici la Peşteră, dar că are, totuşi, de gând să o facă, înainte de a se întoarce în ţară, ceea ce urma să se întâmple în curând.

***

Asta nu am scris în jurnal, dar am gândit-o atunci, ca şi acum: ce poate determina, totuşi, o femeie ca Ramona, să-şi lase soţul şi fetiţa pe care o adoră, ca să vină la capătul lumii? Patmos, la 1074.17  km de Arad, este un capăt al lumii, o altă lume, cu propriile legi. Nu cred că e vorba doar de bani. O femeie cu o personalitate puternică, la fel ca a Ramonei, ar fi răzbit oriunde. Am început să construiesc scenarii, căci refularea sentimentului matern nu poate fi determinată decât de traume ascunse, de dorinţe nerecunoscute vreodată ori de cauze exterioare. S-o fi silit bărbatu-său?  Familia ? Casa  pusă gaj, ratele la bancă, dorinţa imperioasă de-a-şi construi vreo vilă şi de a-şi lua maşină “ultimul răcnet” ? Să fim serioşi!.. Bărbatu-său e vameş. Încălcarea demnităţii ei, grijile prea multe de mamă şi soţie, rutina zilnică, toate acestea s-o fi gonit în lumea largă? Poate, cumva, insinuându-se febril, insulele Greciei nu sunt decât acel vis de libertate, paradisul iluzoriu al unui timp de mai târziu care să recompenseze sacrificiul autoimpus? După rânduiala înţeleaptă a proniei, nu am putut să mă gândesc decât la dorul depărtării care ne face să vedem comoara de sub vatră…

Cu precizie nu voi şti niciodată, decât că o femeie spală rufele altor copii, că le găteşte şi le face curat. Că le zâmbeşte fals grecoteilor burduhănoşi, care-i replică trivial, făcându-i cu ochiul. Nu ştiu sigur decât că încă o fetiţă  plânge după mama ei. Va creşte fără ea, visându-i mereu mângâierea, primind în răstimpuri doar bucăţele din vocea cea  mai dragă şi daruri dulci de sărbători…

O veste bună

Bucurie să aveţi!

Dragii mei dragi şi iubiţi! Am pentru voi o veste mare şi tare! Uf, cu iureşul ăsta zilnic, deja am amânat ceasuri bune  să v-o spun şi simt c-o să dau pe dinafară! Nu pot să nu v-o spun, nu vreau să vă mai ţin cu sufletul la gură! Iacătă:

S-au strâns banii pentru operaţie!!!

Da, în cele 7 zile de când cazul Ecaterinei a devenit public, s-au strâns din donaţii, toţi banii pentru operaţie şi chiar mai mult decât era strict necesar, aşa încât  Cati şi Ovi, sunt, cel puţin din punct de vedere material, cu mult mai liniştiţi şi optimişti. De-acum, ea se va putea concentra mai mult pe pregătirea pentru operaţie, medicală, dar mai ales sufletească, şi, după puteri, pe îngrijirea Anuşcăi, ferindu-se, pe cât se poate, de orice zbucium inutil.

Ieri, spre seară m-a sunat, spunându-mi că vrea neapărat să vorbim. Am intrat în cea mai apropiată cofetărie, era cald şi noi eram amândouă pe fugă. Mi-a spus că e fericită, m-a îmbrăţişat şi-i simţeam emoţia… Era foarte grăbită, căci trebuia să se întâlnească cu dr. Stoica, să fixeze operaţia.  Doctorul avea deja destule programări, aşa că intervenţia a rămas stabilită pe data de 8 aprilie (anul ăsta, evident!), adică peste 20 de zile, începând de astăzi. Timp de aşteptare, de emoţie şi, mai ales de rugăciune şi de aşezare.

În urmă cu trei săptămâni, Ecaterina avea o viaţă aparent calmă, ritmul ei se scurgea lent. Peste câteva zile, totul avea să se schimbe în urma negrei veşti. În tăvălugul care a urmat, cu greu credea cineva că este posibil să strângă banii într-atât de repede pe cât era nevoie. Stăteam cu inima strânsă şi nu puteam decât să ne rugăm. Şi iată că Dumnezeu ne-a arătat cât de minunat lucrează prin oameni.

Fiecare din cei care a donat sau a dat mai departe informaţia merită măcar o caldă îmbrăţişare. De răsplătit, nu vom putea noi vreodată răsplăti îndeajuns, dar Îl lăsăm pe Dumnezeu să o facă, aşa cum ştie El mai bine. Noi, Ecaterina, familia şi prietenii ei, vă spunem doar că vom face tot ce ne stă în puteri să ne facem bine şi, dup-aia, o să vă explicăm şi cum e cu legile fizicii, aplicate pe scripeţi şi lentile.

În povestea aceasta, m-a impresionat în mod deosebit grija şi susţinerea extraordinară a duhovnicului Ecaterinei, părintele Mihai-Andrei Aldea de la biserica cu hramul Sf. Daniil Sihastrul din cartierul Brâncoveanu, care este alături de familie, trup şi suflet. M-au impresionat, de asemenea, oamenii care, deşi nu o cunoşteau personal, au fost mişcaţi de durerea ei de mamă şi de suferinţa ei, colegii  profesori de  la şcolile unde preda, rudele, prietenii mai mult sau mai puţin apropiaţi până atunci.

Să nu uităm că Ecaterina a câştigat până acum doar o luptă în războiul ei cu boala. Trebuie să-i fim în continuare alături, să o pomenim permanent în rugăciunile şi-n gândul nostru, pe ea şi întreaga familie aflată la ceas de cumpănă.  Răstignirii de pe Golgota nu-i poate urma decât Învierea. Să ne rugăm pentru Cati, să treacă peste operaţie cu bine şi de Sfintele Paşti să aducă şi în casa ei lumina Învierii.

UPDATE  IMPORTANT!