Monthly Archives: June 2011

Îndrăzneala de-a crede, puterea de-a face

Circulă vestea, în ultima vreme, că se înfiripează o nouă asociaţie creştin-ortodoxă, al cărei obiectiv major este acela de-a acorda asistenţă socială tinerilor, asta presupunând atât consiliere psihologică, cât şi intervenţie în problemele de ordin social.

Prima întrebare care-ţi vine în minte este: “Alta?” În peisajul unei societăţi bulversate, aflate într-o criză puternică de valori, însăşi reprezentarea fragmentară este un indice al confuziei generale, al scindării şi al tendinţei de definire identitară. Există astăzi o multitudine de asociaţii, organizaţii, grupuri şi grupuleţe, fiecare arogându-şi servicii orientate pe câte un segment social, aşa încât cu greu te poţi orienta şi acorda credibilitate uneia sau alteia.

Şi, totuşi, Orthograffiti e altceva. I-am cunoscut pe unii din membrii ei, sunt tineri cu suflet mare, visători şi entuziaşti. Am citit în ochii lor credinţa şi speranţa că pot descoperi punţile dintre  Dumnezeu şi lume.

Ceea ce aduce nou Orthograffiti este dat de specificul ei creştin-ortodox. Asociaţia se doreşte nu doar o instituţie-jalon într-o lume asaltată de probleme de toate felurile: violenţă, abuzuri, dependenţă, sărăcie, ci o legătură concretă a acestei lumi cu Biserica în sânul căreia poate găsi rezolvarea acestora şi a cărei parte integrantă este. Misiunea socială a Bisericii, ca înfăptuire a poruncii evanghelice, presupune o implicare activă şi permanentă într-o societate din ce în ce mai secularizată. Vestea cea bună a Învierii, considerată, în toate vremurile, o prea mare îndrăzneală, continuă să se rostească, mereu şi mereu, în diverse forme.

Spus altfel, Orthograffiti vrea să fie un adăpost în care copilul/ adolescentul/ tânărul şi familia lui să găsească îndrumarea şi sprijinul necesar. Adolescenţa cu problemele ei specifice: relaţia deficitară cu familia, integrarea socială dificilă, tulburările emoţionale cauzate  de personalitatea în formare şi de necesitatea unui sistem de valori, impasul în comunicare pot împinge un tânăr spre situaţii de risc ca abandonul şcolar, dependenţa de droguri, adoptarea diverselor forme de violenţă ori altor forme deviante de comportament. În acest punct nevralgic îşi doreşte să intervină echipa Orthograffiti, acţionând atât în scopul prevenirii, cât şi al asistenţei în vederea depăşirii acestor probleme.

S-ar putea spune că există deja în fiecare şcoală un centru de consiliere psiho-pedagogică. Vă mărturisesc, pro domo, că aceasta nu este altceva decât o altă formă fără fond. De cele mai multe ori, aceste centre lipsesc cu desăvârşire sau, dacă există, lipsa de profesionalism le face total ineficiente. Am întâlnit şi cazuri în care un asemenea centru era funcţional, însă făcea cu greu faţă suprasolicitării şi lipsei de fonduri. Şi să nu uităm că aici nu se acordă decât consiliere psihologică temporară, total insuficientă, căci nu se ţine cont de perspectiva microclimatului social în care trăieşte tânărul şi a cărui investigare ar putea determina exact cauzele problemelor sale. Nu se ţine cont nici de perspectiva spirituală a adolescentului ce constituie, în proporţie covârşitoare, răspunsul căutărilor sale. Statutul de elev şi limitarea, de facto, la audieri, teste de personalitate şi întâlniri ocazionale permite crearea unor structuri competitive. Este o nevoie uriaşă de consiliere şi sprijin concret, am simţit acest lucru în urma unei experienţe destul de îndelungate în lucrul cu adolescenţii, o nevoie crescândă, proporţională cu provocările unei societăţi în permanentă tranziţie. Copiii şi adolescenţii sunt cei mai sensibili, şi, deci, cei mai vulnerabili, la problemele sociale. De echilibrul şi vigoarea lor depinde viitorul societăţii româneşti. De aceea, consider că înfiinţarea unei asemenea asociaţii nu poate fi decât salutară.

Proiectul Orthograffiti este gândit, pentru început, ca formare a unei echipe de specialişti şi înfiinţare a unor centre de dialog cu tinerii. Un astfel de centru oferă, prin extindere, şi servicii de asistenţă socială. Pe lângă asistenţa socio-psihologică, un rol important îl are consilierea duhovnicească, în funcţie de dorinţa şi nevoile celor care solicită ajutorul.

Finanţarea, ca în cazul oricărui ONG, se doreşte a fi instituţională, prin subvenţionări de proiecte, dar şi din sponsorizări, donaţii şi cotizaţii.

Deşi e încă la început, Asociaţia Creştin-Ortodoxă Orthograffiti se poate lăuda deja cu câteva proiecte reuşite, care nu fac decât să-mi întărească încrederea în viitorul ei. E vorba de “De la suflet la zâmbet” şi “Schimb de carte ortodoxă”, despre care puteţi afla mai multe chiar de la organizatorii lor.

https://asociatiaorthograffiti.wordpress.com/

Mă bucură astfel de veşti, mă bucură să descopăr că mai există astfel de oameni entuziaşti, care caută să împlinească prin fapte crezul lor de creştini. Cred şi eu în reuşita misiunii lor, le urez viaţă lungă şi multe, multe împliniri.

Jurnal de călătorie : Patmos (5)

Mai sunt câteva ore şi ridicăm ancora spre Atena.

Patmosul m-a primit frumos, ca şi Eghina, de altfel. Mi-aduc aminte de momentul sosirii, când se coborau în noapte podurile uriaşe ale feribotului Blue Ferries 1, aruncând în afară zgomotul teribil de lanţuri trase, pârâituri şi scârţâituri, dezvăluind treptat lumina verzuie a portului(…) M-a pătruns atunci o teamă şi o sfială, o cutremurare din cap până-n picioare, pentru îndrăzneala mea (…)

Ioan. Blândul, bunul, iubitorul Ioan! Cel mai înţelept dintre pescari, cel mai dăruit dintre apostoli! Ce-ar fi fost teologia noastră fără Ioan? Ce-ar fi fost ortodoxia fără Iubirea cea înţeleasă de Ioan? Ce-ar fi fost fără Policarp al Smirnei şi Iustin Martirul şi Irineu al Lyonului care l-au urmat?

Ioan L-a propovăduit pe Hristos Cel născut din Tatăl din veci, Fiul Omului. El vorbeşte despre Cuvânt, înţelegând prin Duhul, în chip minunat atât cât poate mintea să priceapă şi inima să încapă. Şi ce inimă largă avea Ioan care, bătrân fiind, şi nemaiputând spune altceva, zicea doar : “Fraţilor, iubiţi-vă unii pe alţii!”

Am vizitat Chora chiar a doua zi de dimineaţă, uimindu-ne de fiecare lucru şi împărţindu-ne atenţia între atracţiile turistice şi cele religioase. Bucuria ne-a fost dublă, căci, fiind praznicul Sfântului Hristodul, am asistat la Liturghie arhierească şi am sărutat moaştele Sfântului. (…)

Mănăstirea pare o fortăreaţă (şi chiar era în trecut). Ctitorită în secolul al XI-lea de Hristodul, era concepută ca loc de refugiu în calea piraţilor şi corsarilor. După căderea Constantinopolului (1453), multe dintre familiile bogate ale Bizanţului s-au refugiat aici, făcând un soi de mic oraş (exo-castro)  la polalele mănăstirii, care s-a înconjurat mai apoi cu alte ziduri groase, pentru a nu fi prădat de năvălitori. Chora arată, aşadar, ca un pâlc de case adunate, vârâte unele în altele, cu străduţe strâmte, aşa de strâmte că nu încap două persoane ţinându-se de mână. Uşile sunt foarte joase (ca, de altfel, peste tot la chiliile călugăreşti), ferestrele mici şi spoite în albastru. Drumul este pavat cu piatră cubică, purtând patina secolelor şi a carelor pline cu răcodelii şi poame. Atmosferă de burg medieval.

Cetatea imensă, lungă şi largă ca o arcă, cu turnurile ei crenelate, domină peisajul. O vezi în vârful dealului de cum cobori în port, ca o pasăre mare, cenuşie, stând pe cuib, cu puişorii mici şi albi, scoţându-şi căpşoarele de sub puful ei de cloşcă…

***

This slideshow requires JavaScript.

Jurnal de călătorie : Patmos (4)

M-am întrerupt. Am fost să caut melci pentru Io… Mi-am lăsat gleznele udate de marea Ikariei – un golf egeean mai mare -,  mare caldă şi limpede, plină de peşti mici, aproape străvezii. E aproape 4, dar soarele stă cocoţat bine. Aici bat vânturi puternice, de aceea clima Arhipeleagului Dodecanez, deşi mediteraneeană, e aspră. Toamna târziu şi iarna, vânturile ridică marea şi o tulbură şi plouă mult, mult…

Aşa ne povestea Ramona, românca de la Igloo, o cafenea chiar în scuarul principal din Skala. E aici din februarie. A venit tocmai din Arad, unde şi-a lăsat familia, pe soţul ei, poliţist de frontieră şi pe fetiţa lor de 5 ani, Andreea. Avea un serviciu extrem de solicitant şi, pentru că e genul de femeie săritoare, energică, rapidă, într-un cuvânt, eficientă – de asta ne-am convins şi noi!-, şefa începuse să abuzeze de bunăvoinţa ei, trimiţând-o să-i ia chiar şi pâine, şi ţigări. “Prea mult, prea puţini bani…”, conchide Ramona. Oare nu acesta este motivul întotdeauna? A dat peste o agenţie care media contracte pentru Grecia şi aşa a ajuns mai întâi în Kos, o insulă de prin apropiere, puţin mai mare decât Patmos. A lucrat acolo o vară, a mai învăţat puţin limba şi iat-o acum aici!

Din prima seară, de când Jacob ne-a aşteptat în port, ne-a arătat un român care aştepta lângă un motoscuter, iar noi l-am salutat în treacăt. Apoi, Ramona ne-a făcut cunoştinţă cu Roxana, fata de la salate, din barul de vizavi. Mai târziu, am cunoscut-o şi pe Carmen, la Chris Cafe, o mignonă cu ochelari, tot din Arad, care a vărsat sticla de Heineken înainte de-a o aduce la masă. A trădat-o exclamaţia înciudată: “Haide acum! Bravo!” Aşa ne-am prins că e româncă, zâmbind de toată situaţia. Am vorbit în treacăt cu ea, în timp ce ne beam berile în lumina chioară a barului cu terasă,  sub o lampă cu gaz. De altfel, ne-am luat tălpăşiţa destul de repede. Spre deosebire de Ramona, genul de femeie voluntară şi adaptabilă situaţiilor dificile, femeie simplă, probabil crescută la ţară, după expresia dură a feţei şi asprimea palmelor, Carmen mi s-a părut tăcută şi mai delicată. Bag mâna-n foc că e absolventă de facultate. Mi-a spus plină de speranţă şi ambiţie: “Aş vrea să rămân…” şi ne-a mai spus şi că “are principiile ei”, nu se dă în vânt să intre-n vorbă cu românii de pe insulă şi nici nu are de gând să plece de la firma care a angajat-o, deşi clientela se subţiază şi vânzarile nu-i merg prea bine. Ramona îmi povestea că a lucrat şi mai mult de 10 ore pe zi, vara, în plus acceptând să facă şi menajul pentru familia şefului său, curăţenie şi gătit, căci soţia acestuia era bolnavă. Dormea într-una din casele lui de pe insulă, în condiţii sordide. Îl dispreţuia pentru aroganţa cu care îi solicita multe şi diverse servicii şi, mai ales,  pentru lipsa de consideraţie. Îmi spunea că în timpul de când e acolo, adică mai bine de un an, nu a avut răgaz să ajungă nici la Chora, nici la Peşteră, dar că are, totuşi, de gând să o facă, înainte de a se întoarce în ţară, ceea ce urma să se întâmple în curând.

***

Asta nu am scris în jurnal, dar am gândit-o atunci, ca şi acum: ce poate determina, totuşi, o femeie ca Ramona, să-şi lase soţul şi fetiţa pe care o adoră, ca să vină la capătul lumii? Patmos, la 1074.17  km de Arad, este un capăt al lumii, o altă lume, cu propriile legi. Nu cred că e vorba doar de bani. O femeie cu o personalitate puternică, la fel ca a Ramonei, ar fi răzbit oriunde. Am început să construiesc scenarii, căci refularea sentimentului matern nu poate fi determinată decât de traume ascunse, de dorinţe nerecunoscute vreodată ori de cauze exterioare. S-o fi silit bărbatu-său?  Familia ? Casa  pusă gaj, ratele la bancă, dorinţa imperioasă de-a-şi construi vreo vilă şi de a-şi lua maşină “ultimul răcnet” ? Să fim serioşi!.. Bărbatu-său e vameş. Încălcarea demnităţii ei, grijile prea multe de mamă şi soţie, rutina zilnică, toate acestea s-o fi gonit în lumea largă? Poate, cumva, insinuându-se febril, insulele Greciei nu sunt decât acel vis de libertate, paradisul iluzoriu al unui timp de mai târziu care să recompenseze sacrificiul autoimpus? După rânduiala înţeleaptă a proniei, nu am putut să mă gândesc decât la dorul depărtării care ne face să vedem comoara de sub vatră…

Cu precizie nu voi şti niciodată, decât că o femeie spală rufele altor copii, că le găteşte şi le face curat. Că le zâmbeşte fals grecoteilor burduhănoşi, care-i replică trivial, făcându-i cu ochiul. Nu ştiu sigur decât că încă o fetiţă  plânge după mama ei. Va creşte fără ea, visându-i mereu mângâierea, primind în răstimpuri doar bucăţele din vocea cea  mai dragă şi daruri dulci de sărbători…