Primăvara intelectualului ortodox

un art de pr. Ioan Valentin Istrati

Am surprins în vorbele lui Pleşu nu epatare gongorică, nu preţiozitate de savantlâc, nu erudiţie iniţiatică, ci acea putere de sfătuire a omului simplu şi sincer, plină de înţelepciunea Celui veşnic, care ascultă chemarea tăcută a lui Dumnezeu, păstrată în frumuseţile acestei lumi. 

În peisajul cultural românesc, marcat de provincialism, snobism şi epatare, un rol esenţial îl joacă, sau mai bine zis ar trebui să-l joace, intelectualul ortodox. După jumătate de secol în care intelectualii şi-au ascuns cu grijă religiozitatea îndărătul metaforelor greu de pătruns pentru canaliile de la cenzură, iată că de 20 de ani este libertate.

Intelectualul creştin a ieşit din catacombe însă rămâne încorsetat în vechile structuri instituţionale şi din păcate, rareori reuşeşte să-şi exprime decisiv opţiunea pentru credinţă. O intelighenţie bine educată s-a pripăşit pe la mănăstiri, acolo unde tihna comunicării şi ritmul liturgic monastic le încuraja inspiraţia. Alţii participă la unele congrese şi conferinţe cu circuit închis, accesibile doar elitelor cu invitaţie ştampilată, mereu aceeaşi, vorbind despre pasiunea lor de o viaţă.

Însă o elită a societăţii care să răsară în spaţiul civic, să se organizeze temeinic, să dea sens creştin junglei urbane şi să fie accesibilă majorităţii încă nu s-a întâmplat. De multe ori astfel de organizaţii sunt repede tractate discret spre o parte sau alta a eşicherului politic, sau se compromit în hăţişuri mentale extremiste. Idealul intelectualului creştin ia fiinţă repede şi se stinge curând, sub presiunea străzii consumiste şi a rating-ului ucigaş. De bună seamă, sunt mulţi oameni educaţi prezenţi în tinda Bisericii, ajutând la exprimarea ei în lume, însă o mişcare propriu-zisă – deschisă şi sistematică – a intelectualilor creştini încă nu s-a văzut.

Multe dintre elite repetă aceleaşi poncife comuniste, învăţate de pe la nişte academicieni care descoperiseră roata, primul om, fierul, focul, ceramica, cucuta, raiul, toate în România, spre slava conducătorului iubit, de preferinţă cât mai aproape de Scorniceşti. Alţii s-au blocat în declaraţii piezişe care vorbesc despre naţionalismul Bisericii. Sunt unii intelectuali care admiră creştinătatea apuseană, ordinea monumentală de catedrală catolică, militarizarea teologică şi implicit bunăstarea care vine de aici. Cei mai mulţi uită că toată cultura românească dintotdeauna s-a născut în pridvorul Bisericii, s-a adăpat cu credinţă, a fost încurajată de cler şi s-a dezvoltat în mănăstiri. După 20 de ani de la moartea comunismului, mai există mulţi comunişti, pentru care ideologia pură, delaţiunea vie, viitorul impus, slugărnicia cu fason, celebrarea propriilor suficienţe, sunt coordonatele vieţii lor.

De aceea este cu totul remarcabilă apariţia în agora publică a unui intelectual creştin de mare rafinament, care nu numai că probează adevărurile credinţei sau susţine demersurile religioase, ci se pune bine merci pe treabă în ogorul Bisericii, se apucă de hermeneutică creştină, descoperă izvoare exegetice remarcabile, pune în valoare retorica teologică răsăriteană, pătrunde în duh patristic la izvoarele parabolelor Mîntuitorului. După ce a scris o carte despre îngeri care poate deveni oricând o lectură obligatorie pentru teologi şi filosofi deopotrivă, scriitorul Andrei Pleşu vine acum cu o abordare fascinantă a parabolelor christice, interpretate în cheie patristică răsăriteană, lipsit de inhibiţiile clericale, însă credincios până la capăt ortodoxiei textelor, surprinse în frumuseţea lor ingenuă şi tainică deopotrivă. Pentru că pildele lui Hristos sunt de fapt fântâni ale infinitului iubirii dumnezeieşti aşezate simplu, neaoş, pe marginea drumului minţii omeneşti, invitându-ne să bem apa cea de nemurire şi să cunoaştem Tainele cerului în firescul de humă al lumii, coborâte smerit pe pământ.

Am surprins în vorbele lui Pleşu nu epatare gongorică, nu preţiozitate de savantlâc, nu erudiţie iniţiatică, ci acea putere de sfătuire a omului simplu şi sincer, plină de înţelepciunea Celui veşnic, care ascultă chemarea tăcută a lui Dumnezeu, păstrată în frumuseţile acestei lumi.

Sursa: http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/primavara-intelectualului-ortodox#

Tu, Bucuria mea

La sfârșit se va spune unora „Intră în bucuria Domnului tău”. Vom fi şi noi printre ei? Iată sensul profund al cuvintelor coralului pe care l-a iubit Dinu Lipatti, „Iisuse, rămâi bucuria mea”, pe care ar trebui să le rostim în fiecare zi.

Celebrul muzician englez,  Edward Elgar spunea: „Muzica ne înconjoară, ea se găseşte pretutindeni în jurul nostru, în aer, oriunde.  Nu avem decât să luăm de acolo câtă ne trebuie.” Ori de câte ori ne vin în minte aceste cuvinte, nu putem să nu ne amintim de marele pianist Dinu Lipatti. După ce concertaseră împreună la Londra, Herbert von Karajan mărturisea: „Nu mai era pian, era muzică eliberată de orice gravitate, muzică în cea mai pură formă a ei, aşa cum ne-o poate reda cineva care nu mai trăieşte printre noi, pe pământ.”.„Era marcat de o aură suprapământeană”, spunea compozitorul Frank Martin iar Francis Poulenc vedea în el un artist de o spiritualitate dumnezeiască.

La 19 Martie s-au împlinit 96 de ani de la naşterea sa. A murit în septembrie 1950, în vârstă de 33 de ani. Scurta sa viaţă a stat sub semnul graţiei divine, spunea dirijorul Paul Sacher. „În prezenţa lui totul devenea transparent, erai silit să renunţi la aparenţe şi la provizoriu. Ceea ce caracteriza interpretările sale era o luciditate castă” scria cu mare veneraţie Carl Burckhard. S-ar putea cita în continuare multe alte cuvinte de caldă admiraţie ale celor mai mari muzicieni contemporani, dedicate lui Dinu Lipatti.

Care să fie oare pricina acestei recunoaşteri unanime? Nu sunt opinii de specialitate, docte, reci, obiective, aşa cum auzim deseori. Poate faptul că luciditatea presupune suferinţă, dăruire totală, conştiinţă a menirii pe care avem să o împlinim în această trecătoare existenţă a noastră?  Cea care transformă efemerul în definitiv, în neuitare? O transpunere a pildei talanţilor, atunci când nu-i îngropăm ci îi sporim cu conştiinţa că darul care ni s-a dat trebuie amplificat, comunicat şi altora şi nu pierdut cu indiferenţă şi inconştienţă? Că înainte de pretenţiile pe care ne închipuim că avem dreptul să le formulăm, trebuie să îndreptăm severitatea şi exigenţa asupra noastră înşine?  Deşi era grav bolnav şi mai avea puţin de trăit, Dinu Lipatti a fost extrem de exigent cu el însuşi. Înregistrările lui, din păcate nu prea numeroase, sunt perfecte, legendare, considerate şi astăzi de referinţă. E o ilustrare evidentă și inevitabilă, totdeauna actuală, a pildei talanţilor. Actuală şi necesar de întipărit în existenţa noastră.

Nu ajunge să percepem cu simţurile noastre o manifestare de artă, oricât ar fi de pregătite pentru aceasta. Şi nu numai despre artă este vorba, ci de acel inefabil, dincolo de artă, dincolo de virtuozitate. Este vorba de o atitudine de viaţă. De străduinţa de a face ca înmulţirea talanţilor să devină un fapt existenţial. De abia atunci „totul devine transparent, dincolo de aparenţe şi de provizoriu”, cum spune Paul Sacher. Prin parabola talanţilor, Iisus Hristos ne-a pus la dispoziţie una din căile prin care omenescul din noi se autodepăşeşte, se purifică, părăseşte infatuarea, suficienţa, lipsa de perspective. Ni se spune că cel care „şi-a îngropat talantul” va fi damnat. Nu şi-a valorificat talantul, nici că nu a adus stăpânului său roadele pe care talantul le-ar fi putut produce, ci şi-a îngropat talantul. Această acţiune de suficienţă şi nepăsare, orbirea care dispreţuieşte darul lăsat omului de către Domnul, este pricina damnării lui.

Cât de des îngropăm noi talanţii, sau îi obligăm şi pe alţii s-o facă? Ne-am întrebat oare care sunt consecinţele funeste ale acestei inconştienţe, ale acestei orbiri totale, aidoma celei de care au dat dovadă odinioară Adam şi Eva, ceea ce le-a adus alungarea din rai? Ce ne rămâne după ce îngropăm darul Domnului? O existenţă cenuşie, fără bucurie, chiar dacă ni se pare o reuşită pe planul efemer al succesului material?

În 16 septembrie 1950, cu puţin înainte de moarte, la concertul de la  Besançon,  rămas în istoria culturii ca unul dintre cele mai mari evenimente muzicale dintotdeauna, Dinu Lipatti, prea slăbit ca să-l poată duce până la capăt, a întrerupt interpretarea Valsurilor de Chopin. La poartă aștepta o mașină de salvare. Cu ultimele sale puteri, a interpretat coralul de Bach „Jesu bleibet meine Freude”, „Iisuse, rămâi bucuria mea”. De altfel cu acest coral îşi începea şi îşi sfârşea toate concertele. Cu acest coral și-a început activitatea concertistică şi cu el a încheiat-o pentru totdeauna. Din sala de concert a fost dus direct la spital…

Nu ne putem împiedica de a reflecta la destinul marelui pianist. El ştia chiar şi în pragul morţii lui, că marea taină a vieţii, sensul ei, este acela de a nu ne îngropa talantul, pentru a rămâne astfel întru bucuria Domnului. Ni s-a dat bucuria, darul de preţ al Creatorului pentru făpturile Sale. Vedem oare adevăratul chip al vieţii, frumuseţea  generozitatea ei? Pământul ne dă de toate, soarele ne încălzeşte, păsările cântă pentru noi. Nu trebuie decât să primim bucuria care străluceşte, care ar putea străluci în noi, în dragostea noastră pentru ceilalţi, a celorlalţi pentru noi. „Tu, bucuria mea de toate zilele”, spune Fericitul Augustin.

La sfârşitul veacurilor, citim în cutremurătoarele pagini ale Apocalipsei, vom da seamă de toate faptele noastre. Atunci va fi socoteala cea mare, scadenţa. Vom răspunde ce am făcut cu talantul dăruit nouă, ce s-a ales din scânteia divină pe care Marele Judecător a pus-o în noi, dacă am înăbuşit-o în ură şi lăcomie, sau am lăsat-o să strălucească în sufletele. Vom răspunde în numele libertăţii noastre, pe care nimeni nu ne-o poate lua.

O istorisire din Pateric relatează că un călugăr îmbunătăţit aflase har înaintea lui Dumnezeu, astfel că primise darul de a vindeca bolnavii. Lume de pe lume venea să-l caute şi fiecare se vindeca de boala sa, plecând însănătoşit. Şi iată că într-o zi un om suferind a pornit în căutarea lui, nădăjduind alinare. Ajuns în apropierea chiliei monahului cuvios, a întâlnit un trecător  care l-a întrebat ce caută pe acolo. Bolnavul i-a spus, întrebând totodată cum ar putea ajunge la omul sfânt, fiindcă se rătăcise. Trecătorul s-a minunat: „Tocmai pe păcătosul acela îl cauţi?  E un nevrednic, un păcătos fără pereche şi fără î

ndoială, n-are nici o putere de a tămădui pe cei în suferinţă. Întoarce-te la casa ta şi roagă-L pe Dumnezeu să te vindece. El este Cel care poate orice şi El te va face sănătos, dacă te rogi Lui cu credinţă.”

Omul a făcut calea întoarsă, rugându-se cu lacrimi să fie izbăvit de suferinţa lui. Pe drum s-a vindecat, ajungând sănătos acasă. Şi iată, cei care au văzut minunea i-au mărturisit că trecătorul pe care-l întâlnise era de fapt călugărul cel cuvios pe care el îl căutase… Care, în smerenia sa, recunoscuse că Domnul tămăduieşte pe cei în suferinţă, că Lui i se cuvine lauda şi mulţumirea…

După ce auzim această istorioară ne putem întreba de câte ori ni s-a întâmplat să pricepem că Dumnezeu sporește talanții cu care ne înzestrează tot El? În nevrednicia noastră El ne dăruiește putința de a-i valorifica, de a-i spori, conștienți de darul pe care ni-l face. Să comparăm cu spaimă nevrednicia, cu sfinţenia autoproclamată a unora.  N-ar trebui să uităm că, înainte de orice,  Dumnezeu e bunătate şi milă, aşteptând cu infinită răbdare un semn din partea noastră? Aureolele pe care le construieşti singur sunt surogate care nu preţuiesc nimic, n-ar trebui să se uite asta!

Oare aşa se întâmplă? Cât de des mărturisim că reuşita noastră trebuie pusă pe seama Domnului, care ne dăruieşte însuşiri, pe care ne ajută să le fructificăm? Suntem conştienţi de nevrednicia, şi neputinţa noastră, aidoma monahului din istorioara de mai sus? Pe scurt asta s-ar numi modestie, smerenie, conştiinţa propriei realităţi, sau cum vrem să-o numim. În zilele noastre asemenea atitudine e calificată fie drept naivitate, prostie, sau eventual prefăcătorie. Un om care vrea să reuşească în viaţă trebuie să se bată cu pumnii în piept, să le atragă celorlalţi atenţia asupra meritelor lui sau să–şi oblige subalternii s-o facă. Sau, practică foarte frecventă, să cumpere laudele. Se   anunţă pretutindeni, ce activitate fructuoasă a avut respectivul în fiecare zi, de câte ori a dat bună ziua, de câte ori a rostit cuvinte de duh, care puteau rezolva totul, de câte ori a venit cu soluții pentru a-i face fericiți pe ceilalți etc., etc..  Evident, tot ceea ce a făcut, chiar dacă în mod evident n-are nici o valoare, este spre folosul celorlalţi.

Când la un pol se adună averi inimaginabile, iar două milioane de copii pleacă flămânzi la şcoală, pentru că părinţii nu au bani să-i hrănească, ceva nu este în regulă. Atunci când acestor discrepanţe scandaloase, li se găsesc  justificări, atunci când lăcomiei şi lipsei de scrupule li se atribuie intenţii benefice pentru soarta umanităţii, ceva nu e în regulă. Simptomele sunt ale unei societăţi bolnave, care încet, încet, se prăvăleşte într-un fund de prăpastie din care nu ştiu cum va mai putea ieşi.

Când eram copii existau o sumedenie de ziceri, pe care cei din generaţia mea nu le-au uitat. Acum nu le mai foloseşte nimeni. Una dintre ele suna: ”Lauda de sine nu miroase a bine”. Iar azi? Ne lăudăm cu năravuri de care pe vremuri oamenii se ruşinau. Modestia, sentimentul că nu meriţi chiar totul, că trebuie să laşi şi altora dreptul la viaţă, nu se mai poartă. Ne mândrim cu  o realitate în care domină amoralitatea (nu mai îndrăznesc să spun imoralitatea, pentru că e o noţiune perimată), din care trebuie îndepărtat orice ne-ar aduce aminte de existenţa Divinităţii, a binelui, a sentimentului de decenţă, a modestiei, a convingerii că trebuie să fim conştienţi de ceea ce suntem în realitate, pentru a ne apropia de ceea ce ar trebui să fim. Că fiecare trebuie să trăiască şi pentru ceilalţi, nu numai pentru ego-ul său.

De abia atunci, când ne vom transforma cu totul într-o massă amorfă, impersonală, o magmă stinsă şi învârtoşată, pe care înfloresc buruienele aroganţei şi inconştienţei, de abia atunci vom înţelege poate, că a ne asuma cu smerenie şi modestie propria realitate, aşa cum ne-a lăsat-o Dumnezeu,  pe care atât L-am hulit, ar fi singura cale de a restaura fiinţa umană.

Personalități ca Dinu Lipatti, rămase în legendă, nu se mai prea pomenesc astăzi. Ce rost ar avea? Comparațiile supără. De ce uităm că viaţa ne-a fost dată ca să trăim varietatea, culoarea ei, noutatea, pe care numai darul Lui și prezența celorlalți ne-o poate dărui. Numai astfel ne înnoim, şi ei se înnoiesc crescând împreună cu noi, descoperim împreună existenţa, ne pregătim pentru un dincolo infinit în strălucirea lui eternă, pe care ni-l dăruieşte Creatorul, primindu-ne în comuniunea nepieritoare cu Persoanele Treimice, model desăvârşit al comuniunii iubitoare.

Poate că ar trebui să învăţăm că acest cuvânt „eu” pe care uneori îl repetăm până la exasperare nu înseamnă şi nu aduce nimic, dacă nu este întovărăşit de „tu” de „noi” de „împreună”. Acestea sunt cheile miraculoase care deschid  omului poarta spre adevărata existenţă, spre adevărata lui configurare ca element unic, irepetabil, aducătorul de  infinită noutate, spre destinul nostru ca fii ai Domnului.

Trebuie să înțelegem că viața este un fapt de convingere nelimitată, de credință profundă, care îți arată calea spre o realitate pe care altfel n-ai cum s-o atingi. O realitate cuprinzătoare incluzând-o și pe cea imediată, concretă. Este un curaj al curajului de a-și manifesta cu consecvență atitudinea de viaţă, aşa cum  trebuie să o trăiești,  străduința de a-ți valorifica talanții primiți, înțelegând că existența noastră nu poate trece peste această realitate, peste atitudinea noastră față de această realitate, la care obligă faptul că ne recunoaștem creștini. Creștinismul obligă. Și ne deschide perspectivele unei vieți în veșnicie, care se poate dobândi doar în felul acesta, întărindu-ne credința în adevărul fundamental că nu există nimic de care să ne temem, pentru că am primit darul bucuriei, al strădaniei de a ne împlini, așa cum spune  scriitorul englez Jules Barnes care și-a intitulat o carte „Nimic de care să ne temem”.

„Nu vă temeţi”  (Mt. 28, 5),  spune Cartea Sfântă.  Este secretul supravieţuirii noastre, să nu-l trecem cu vederea. La sfârșit se va spune unora „Intră în bucuria Domnului tău”. Vom fi şi noi printre ei? Iată sensul profund al cuvintelor coralului pe care l-a iubit Dinu Lipatti, „Iisuse, rămâi bucuria mea”, pe care ar trebui să le rostim în fiecare zi.

un art. de Lidia Stăniloae

Preluat de aici: http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/tu-bucuria-mea#

Despre sensul ortodox al suferinței

Pentru că sîntem în perioada Postului Mare, o temă ca suferința este cu atît mai bine-venită, cu cît avem mai multă nevoie de înțelegere și reazem în urcușul nostru duhovnicesc.

Înainte de a face orice sistematizare teologică, aș vrea să ne reamintim două chipuri din Vechiul și din Noul Testament, al celor care suferă, unul fără nicio vină, celălalt pentru păcatele sale.

Primul, o prefigurare a lui Hristos, este dreptul Iov, urmașul lui Avraam. Vechiul Testament consemnează vrednicia acestuia în fața lui Dumnezeu. Starea sa materială foarte bună, faima numelui său, familia numeroasă (avea 10 copii), toate acestea sînt, în concepția vechilor evrei, semnul binecuvîntării lui Dumnezeu. Ceea ce îl face pe Iov plăcut de Domnul este însăși milostenia sa față de săraci, dar și smerenia sa, căci se ruga și aducea jertfă pînă și pentru posibilele păcate, cu gîndul, ale fiilor lui, ca aceștia să nu cadă în vreo ispită. Din îngăduința lui Dumnezeu, diavolul îl ispitește pe Iov și peste acesta se năpustește o mare urgie: într-o singură zi toată averea lui este distrusă, iar copiii îi mor. ”Pe când beau şi mâncau în casa fratelui lor mai mare, s-a pornit un vânt puternic dinspre deşert, a distrus casa şi i-a omorât pe toţi.

Cel care se naşte şi creşte în sărăcie este obişnuit cu lipsurile”, comentează Sfîntul Ioan Gură de Aur într-o predică despre răbdare. ”De asemenea, cel care pierde o parte din copiii săi, oricît de mare ar fi durerea sa, găseşte mângîiere în cei care i-au rămas. Dar lui Iov – după ce din om foarte bogat a sărăcit într-o singură zi – toţi cei zece copii i-au murit în acelaşi timp. Închipuiţi-vă cît de tare s-a mîhnit Iov pentru pierderea averii, d-apoi pentru moartea neaşteptată a tuturor copiilor săi! Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, el însuşi s-a îmbolnăvit. S-a umplut de răni înfricoşătoare şi urît mirositoare, din vîrful capului pînă la unghii. Atunci, a luat un ciob ca să se scarpine şi şedea pe o grămadă de gunoi. Iar dacă cineva îi aducea ceva de mâncare, nici nu o atingea. Sufletul meu n-a voit să se atingă de ele; inima mea s-a dezgustat de pîinea mea (Iov 6, 7). Mirosul greţos al rănilor sale şi suferinţele nealinate ale sufletului său îi alungau orice dorinţă de a mînca.”

”De unde să găsesc cuvinte ca să înfăţişez marea nenorocire care l-a lovit pe Iov?”,  adăuga cu uimire și compasiune Sfîntul Ioan Gură de Aur. ”Îl văd cu mintea cum şade pe gunoi. Din rănile sale curge sânge şi puroi. Viermi fără număr mănîncă din carnea sa. Mîngîiere nu află nicăieri. Nimeni nu-i arată milă. Slujitorii săi îl dispreţuiesc. Prietenii îl judecă. Chiar şi oamenii de nimic îşi bat joc de el: Acum am ajuns de batjocură pentru cei mai tineri decît mine şi pe ai căror părinţi îi preţuiam prea puţin, ca să-i pun alături cu câinii turmelor mele… astăzi, iată că sînt cântecul lor, am ajuns basmul lor. Le e groază de mine, s-au depărtat de mine şi pentru obrazul meu n-au făcut economie cu scuipatul lor! (Iov 30, 1; 9-10)”

Deși făcea o sumedenie de fapte bune și era un om virtuos, totuși, satana a avut ceva de zis împotriva lui și i-a cerut lui Dumnezeu să-l încerce cu suferința. De aceea, Iov a pierdut totul, bogăția, copiii, sănătatea. Nu s-a revoltat, ci a spus: ”Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvîntat!” (Iov 1, 21).  Cu atît mai rău a fost pentru Iov să-i vadă pe cei apropiați lui că se îndoiesc de el si-l judecă aspru, părăsindu-l, dar nici atunci nu a cîrtit, ci s-a resemnat. Fiind în cea mai de jos mizerie, Iov nu a avut nici măcar un gînd de împotrivire în fața lui Dumnezeu, ba din contra, i-a mulțumit, certându-și nevasta care căzuse în deznădejde:  Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele? (Iov 2, 10). Vorbele grele ale soției sale ar fi mișcat și munții, dar nu pe Iov care-și pune singura nădejde în Dumnezeu, ceea ce dovedește marea lui credință și iubire. Prin acestea, el se arată deopotrivă cu apostolii, chiar mai presus decît ei, căci aceștia L-au cunoscut pe Hristos și erau încredințați că suferă pentru El. Dacă apostolii au fost urîți și batjocoriți de dușmanii lor, Iov a fost urît și judecat de soția și de prietenii săi.  Dar, prin harul lui Dumnezeu, Iov a rămas perseverent în credința sa, făcîndu-se pildă de îndelungă răbdare în suferință și atunci diavolul a fugit rușinat, nemaiavînd nimic de zis despre el.

Pentru noi, azi, pare stranie această atitudine, cum stranie părea și-n vremea veche. Pedeapsa venea, în mod necesar, pentru păcate, așa cum reiese din istoria biblică a Vechiului Testament. Nu este însă întotdeauna astfel, așa cum s-a arătat și în pilda orbului din naștere din Evanghelia lui Ioan, ci și ”ca să se arate lucrările lui Dumnezeu în el” (In. 9, 2-3). De aceea, suferința rămîne, în esența ei, o taină.

O altă icoană pe care vi-o propun spre amintire este imaginea Mîntuitorului pe Golgota. Există trei cruci, tîlharul de-a stînga și cel de-a dreapta, între care este răstignit Hristos. Atitudinea celor doi tîlhari este emblematică pentru atitudinea de viață a fiecăruia dintre noi, căci ea actualizează permanent shakespearianul a fi sau a nu fi, traducîndu-l, în perspectivă creștină cu ”a fi sau a nu fi cu Dumnezeu”. Tîlharul de-a stînga hulește și-și reclamă pedepsitorii, adică e revoltat, furios, copleșit de propria suferință. Îi e frică de moarte. Tîlharul de-a dreapta, care suferă, spre deosebire de Iov, pentru păcatele sale, are puterea, în chinurile sale cumplite, să privească în jur, să vadă suferința altora, să mustre nedreptatea și să compătimească alături de un seamăn aflat, la fel, în suferință. Că recunoaște în acest Seamăn pe Însuși Fiul lui Dumnezeu este marele său merit. Cu siguranță că auzise vorbindu-se de El sau chiar fusese martor la multele Sale minuni, așa cum reiese din vorbele Sale și din Tradiția Bisericii.

Sînt două atitudini opuse, în fața suferinței și a morții: pe de o parte, de a-L ignora sau chiar respinge pe Dumnezeu și, pe de altă parte, de a-L descoperi și de a I te închina. Sfîntul Ioan Maximovici arăta deslușit, într-o memorabilă omilie închinată pericopei evanghelice de la Luca, cap. 23, despre pilda tîlharului: acesta se face vrednic a fi cel dintîi sfînt, cu care Hristos deschide Raiul, tocmai pentru atitudinea lui exemplară. Cînd toți se îndoiau de Hristos, pînă și apostolii care fuseseră cuceriți de înălțimea morală a învățăturii Sale și crezuseră în El mai degrabă pentru semnele și minunile Sale și care (cu excepția lui Ioan și a cîtorva ucenici) în momentul răstignirii se ascunseseră pe unde apucaseră, atunci, în momentele acelea critice, tîlharul a fost singurul care a înțeles că adevărata Împărăție promisă de Domnul “nu este din lumea aceasta”. Pentru el, moartea era o certitudine, își încheiase socotelile cu viața pămîntească, însă se gîndea la cea veșnică. ”În pragul veșniciei, el a înțeles deșertăciunea slavei pamîntești și a împărățiilor pămîntului. El a înțeles că mareția constă în dreptatea lui Dumnezeu. Și, în dreptul Iisus, chinuit fără de vină, el L-a văzut pe împăratul dreptății. Nu slava unei împărății pămîntești I-o cerea, ci mîntuirea sufletului său”, scria Sfîntul Ioan Maximovici.

Ceea ce a produs convertirea tîlharului, inveterat în mișelii și crime, chiar acolo, pe cruce, în deplina suferință fizică și umilire, a fost chiar pilda Mîntuitorului, răbdarea, iertarea tuturor, credința că este auzit de Tatăl Său cel Ceresc, pătimirea Lui fără vină. Acestea văzîndu-le, în sufletul său s-a produs revelația dreptății și a înălțimii morale a Mîntuitorului. Ceea ce se petrece cu el într-un răstimp așa de scurt este impresionant: tîlharul este copleșit de pocăință și acest sentiment de recunoaștere profundă a greșelilor sale naște în el smerenia prin care înțelege că Hristos este Dumnezeul mult așteptat. Crede cu putere în El și nădăjduiește în mîntuirea sa. „El nu I-a cerut lui Hristos să fie în împărăția Lui de-a dreapta sau de-a stînga Lui ci, cunoscîndu-și nevrednicia, a cerut smerit doar să-l pomenească  în împărăția Sa, să-i dea măcar ultimul loc. El L-a propovăduit deschis, în fața tuturor pe Hristos Cel Răstignit ca Domn și I-a cerut miluire.”, adăuga Sfîntul Ioan Maximovici.

Credința tîlharului l-a făcut mărturisitor în fața unei mulțimi nenumărate de oameni care se strînsese în Ierusalim cu ocazia sărbătorii Paștilor și care îl batjocorea pe Iisus: ”L-a mărturisit atunci cînd nimeni nu se încumeta sa o facă și cînd puținii ucenici și femeile care I-au rămas fidele își mărturiseau iubirea pentru El doar prin lacrimi amare.”

Prin păcatul strămoșesc, al neascultării lui Adam, firea omenească a devenit pătimitoare și a cunoscut moartea. De atunci, viața omului cunoaște multe frămîntări și nevoi. Căutăm mereu a ne împlini nevoile fiziologice primare: nevoia de hrană, de îngrijire a trupului, nevoile sexuale, astfel încît întreaga noastră existență pare a se desfășura între doi poli, înclinația spre plăcere și fuga de durere. Ca oameni supuși păcatului, ne e frică de suferință, tindem să o evităm și ne e teamă de moarte. Căutăm plăcerea în mod instinctual. Plăcerea și suferința constituie însă un teren vulnerabil, fiind porțile către păcat ale omului trupesc, care consimte, prin proprie voință, la el.

Un alt mare sfînt, Maxim Mărturisitorul, arăta că egoismul care alimentează căutarea plăcerii naște lăcomia pîntecelui, mîndria, slava deșartă, îngîmfarea, iubirea de argint, tirania etc., iar atunci cînd e acoperit de durere, dă naștere altor păcate, la fel de mari: mînia, ura, tristețea, plînsul, deznădejdea. Cînd durerea se îmbină cu plăcerea se nasc forme pervertite de manifestare ca fățărnicia, ironia, viclenia, dorința de a plăcea oamenilor ș.a.

Vedem, deci, că, prin suferință, diavolul încearcă să-l facă pe om să-și piardă credința și nădejdea în Dumnezeu, să se răzvrătească și să se lepede de El. (”Te ții mereu în statornicia ta? Bleastămă pe Dumnezeu și mori!”– Iov 2, 9). Suferința copleșitoare poate conduce la pierderea răbdării, la dedarea la patimile iscate de frica de durere, la tristețe sau revoltă, la învinuirea lui Dumnezeu și, în final, la pierderea rațiunii sau la sinucidere, cel mai grav păcat împotriva Duhului Sfînt. De aceea, Părinții răsăriteni sînt rezervați în privința suferinței. Nu trebuie să o căutăm, nu trebuie să încercăm să-i aflăm cu orice preț cauza, ci, atunci, cînd ne este dată, să știm să o primim. Asta ne învață și pildele scripturale de mai sus.

În suferință, trebuie să ne regăsim solidari cu Hristos, Marele Inocent, care suferă si moare fără de vină pe cruce. Fiind cu gîndul la Mîntuitorul nostru, la fel ca Petru care învățase să meargă pe apă, nu avem cum să ne scufundăm, căzînd în deznădejde.

Creștinul trebuie să-și aprofundeze sensul suferinței și să descopere în ea bucuria nădejdii că, prin ea, va dobîndi Împărăția Cerurilor. Nu e vorba, deci, de o voluptate a suferinței, ci de înțelegerea  lucrării mîntuitoare a lui Hristos. Născut din Fecioară, El nu a purtat în trup ghimpele păcatului strămoșesc și al nici vreunei înclinații omenești, spre păcat. Totuși, Mîntuitorul nostru a luat ca trup, natura noastră pătimitoare, trupul supus trecerii timpului, nevoilor și morții, rămînînd însă liber față de ele. Doar asumîndu-și această fire coruptă, putea să o mîntuiască, căci ”doar ce este asumat este mîntuit.” (Sf. Maxim Mărturisitorul).

Eliberarea din robia păcatului se produce atunci cînd Hristos înfruntă real patimile, suferința și moartea. E vorba de ispitirea din pustiul Quarantaniei, dar, mai ales de răstignirea și moartea Sa pe cruce. Firea umană a lui Hristos recapitulează întreaga umanitate, deci pe fiecare din noi. Prin cruce, Mîntuitorul a răstignit păcatul și ne-a dat posibilitatea să fugim de sub tirania plăcerii și a suferinței, rămînînd statornici în bine. În chip asemănător, Învierea Sa, ne arată biruința asupra morții.

Chiar dacă lumea întreagă a renăscut odată cu Învierea Sa și Pogorîrea Sfîntului Duh, ne întrebăm, totuși, de ce mai există suferință, boli, moarte, nedreptăți. Singurul răspuns la toate acestea este marele preț pe care Dumnezeu îl dă libertății omului. Omul e mereu liber să aleagă între bine și rău, iar dacă păcătuiește, nu se distruge doar pe sine, ci răvășește echilibrul întregii creații, cu care este în strînsă legătură, prin chiar facerea sa. Prin păcat, omul își tulbură propriul echilibru biologic și spiritual, iar aceasta se răsfrînge nu doar asupra naturii, ci și asupra propriei familii si copiilor, care moștenesc zestrea biologică și duhovnicească a părinților. Nu sînt pedepsiți pentru păcatele strămoșilor și părinților lor, ci moștenesc, în virtutea unității dintre suflet și trup, neputințele iscate de păcate, la fel cum dintr-un pom bolnav nu se pot face roade bune.

Vă întrebați, poate, cum rabdă Dumnezeu această suferință a celor nevinovați. Nu trebuie însă să Îl socotim pe Dumnezeu în afara creației, ca în teologia apuseană de Ev Mediu. El este în Creație, prin Duhul Sfînt, este în Biserică, în om și pretutindenea. Mai presus de toate este cu cei care suferă. Și dacă suferă ce nevinovați, nu uitați că Mîntuitorul noastru este Cel Dintîi nevinovat Care, în scurta Sa viață pămîntească, a fost urmărit, discreditat, vînat de autorități și de oportuniști, umilit și, în final, torturat pe cruce. În fiecare suferință Îl regăsim pe Cel Care și-a asumat, de dinainte de timp, suferința tuturor. Iar noi, prin păcatele noastre, Îl răstignim iar și iar.

De aceea, lumea în care trăim continuă să rămînă strîmbă, de aceea suferă inocenții, animalele și natura. Pînă cînd Domnul va veni din nou și va face cer și pămînt nou, lumea va fi în necontenită schimbare, iar suferința inevitabilă. Neputînd-o ocoli, trebuie să o îndurăm în sens creștin.

Tîlharul pocăit a înțeles profund suferința lui Hristos ca jertfă pentru ceilalți și s-a solidarizat cu El. În suferință și în boală, gîndul la semenii noștri este de mare ajutor sufletesc. Nu trebuie să marginalizăm suferința altora, ci să înțelegem că există dureri și mai mari ca ale noastre. În mod paradoxal, raportîndu-ne la suferința altora și ajutîndu-i, ne vindecăm de propria suferință.

Prin urmare, confruntîndu-ne cu încercările vieții, boala, suferința, moartea, nu trebuie să uităm că nu le putem birui decît prin Hristos. El ne-a dat pentru totdeauna, în Taina Sfîntului Botez, harul Său, ca o mantie care ne face să fim invulnerabili în fața oricărui rău. Acest har trebuie însă reînnoit mereu prin Sfintele Taine: Taina Spovedaniei și a Euharistiei, Taina Sfîntului Maslu, Taine ale Bisericii prin care ne apropiem de Dumnezeu și ne întărim duhovnicește. Om înduhovnicit devine cel care reușește să își păstreze pacea inimii, ridicîndu-se deasupra suferințelor. Această pace a inimii se dobîndește prin răbdare, care nu trebuie înțeleasă ca bărbăție sau eroism, ci ca unire a voinței omenești slabe cu harul dumnezeiesc. Astfel, omul nu se lasă copleșit de suferință și nici nu se dedă la păcatele stîrnite de ea. Nu acceptă tristețea, mîhnirea, deznădejdea, nu cîrtește și nu-L hulește pe Dumnezeu, nu se răzvrătește împotriva Lui și nu-L învinuiește. Suferința răbdată întărește credința și naște nădejdea, ne învăța Sfîntul Apostol Pavel (Rom. 5, 3-4). Prin suferință, dobîndim smerenia și adevărata pocăință a inimii. Cu acestea toate, vine și rugăciunea, care face din om vas al harului dumnezeiesc. De aceea, oamenii care au suferit vor fi întotdeauna mai puternici.

Suferința, înțeleasă drept cruce, este, după cum am văzut, izvor al tuturor virtuților și cale spre mîntuire. Sfîntul Maxim Mărturisitorul arată că, prin suferință, omul se debarasează de patimile născute din iubirea de sine, devenind nepătimitor și nemișcat în bine, adică se îndumnezeiește.

Închei cu mic citat, cîteva cuvinte ale doamnei Aspazia Oțel-Petrescu, o femeie care a petrecut mai bine de 14 ani în închisorile comuniste, care a înțeles și a trait profund sensul suferinței și s-a salvat prin credința în Hristos: ”Suferinţa trebuie transfigurată. Şi suferinţa se transfigurează prin acceptare. Trebuie să găseşti o motivaţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobilul suferinţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din momentul acela, suferinţa devine o bucurie, devine o onoare. Îţi dai seama că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. Adică propria cruce. Să nu o mai care El în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că eşti fiu al lui Dumnezeu.”

* * *

Resurse bibliografice:

•      Biblia sau  Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, București, 2008;
•      Sfîntul Ioan Gură de Aur, Răbdarea şi îndelunga-răbdare în ”Problemele vieții”, trad. în rom. de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Ed. Egumenița, Galați, f.a. de apariție, 384 p. (http://www.razbointrucuvant.ro/2012/05/06/dreptul-iov-rabdare/)
•      Sfîntul Ioan Maximovici, Pentru ce a fost miluit tîlharul cel înţelept, în ”Predici şi îndrumări duhovniceşti”, traducere din limba rusă de Elena Dulgheru, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, 344 p. (http://sfioanmaximovici.wordpress.com/2009/04/17/pentru-ce-a-fost-miluit-talharul-cel-intelept-2/)
•      Larchet, Jean-Claude , Suferința în ”Creștinul in fața bolii, suferinței și morții”, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, traducere din limba franceză de Marinela Bojin, 304 p.
•      Rugăciunea mi-a salvat viața, interviu cu doamna Aspazia Oțel-Petrescu, realizat de Raluca Tănăseanu în Familia ortodoxă, Nr. 5(16)/2010, Editura Asociația pentru Apărarea Familiei și Copilului