Tag Archives: Impartăşanie

Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti. Demascarea şi combaterea falşilor mistici (2)

https://i1.wp.com/s2.thejournal.ie/media/2011/10/rosary1-390x285.jpg3. Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti

Promotorii unor învăţături şi practici noi, exponenţi ai  falsului  misticism,  străini  de  Tradiţia  şi  de  Duhul Bisericii  Ortodoxe,  sunt  adesea  oameni  nelămuriţi  în probleme de morală, de credinţă şi de viaţă bisericească. Alteori însă, ei sunt de-a dreptul impostori care folosesc minciuna  ca  metodă  de  îmbogăţire  materială  şi  de alterare  a  bunei  credinţe  a  oamenilor  cu  care  ei  vin  în legătură [În  general,  prorocii  mincinoşi  aduc  cu  ei  o  serie  de  erezii doctrinare şi de practici cu care se manifestă în public. De exemplu, prorocii cu iz oriental aduc cu ei teoriile eretice ale predestinaţiei şi reîncarnării,  teorii  nelipsite  din  suportul  doctrinar  al  celor  care  se ocupă  cu  yoga,  astrologia,  bioenergia,  radiestezia,  parapsihologia, etc.;  pentru  toţi  aceşti  oameni  rătăciţi  există  încă  şansa  şi  calea revenirii în sânul Bisericii: lepădarea definitivă de diavol (şi de toate lucrurile lui) şi unirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine şi virtuţile creştine.]

3.1. Tipul patologic

Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocaţie mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei, activ, având numeroase „convorbiri cu Dumnezeu” şi „vedenii de sus” prin care îşi alimentează mândria  cu  învestirea pentru misiuni importante, chiar pentru omenirea întreagă. Între  aceşti  autointitulaţi  „proroci”,  unii  sunt psihopaţi  confirmaţi  de  ştiinţa  medicală, iar tratarea lor necesită  şi o intervenţie  clinică  (tratament,  internare  în spital). Alţii însă, a căror boală nu e întotdeauna şi pentru toţi evidentă, se dau drept reprezentanţi ai unei spiritualităţi autentice,  cucerindu-şi  adepţii  prin convingerea  puternică  în  ceea  ce  spun,  convingere susţinută  şi  prin  manifestări  exterioare  agresive,  uneori chiar ridicole şi prin „reţete” proprii de spiritualitate. Totdeauna se dau pe sine drept mari personalităţi  [mesageri, trimişi speciali, mediumi] şi ţin neapărat să fie consideraţi ca atare, mergând uneori, până la sacralizarea propriilor persoane şi obiecte (delir de  grandoare). Au adesea „vedenii în duh” sau „convorbiri  cu  îngeri”, despre a căror valoare nu se consultă niciodată cu Biserica şi pe care niciodată nu le raportează la reperele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Duhurile cu care comunică le dau un fel  de  autonomie  în  cele  spirituale,  întărindu-le convingerea propriei infailibilităţi, astfel încât ajung să se propovăduiască pe ei înşişi, şi nu pe Dumnezeu [profetesa” Vassula este un exemplu grăitor. Toate cărţile ei sunt pline  de  manifestările  unui  duh care are nevoie să se prezinte de fiecare dată şi care o încurajează, stimulându-i mândria. Toţi aceşti „aleşi” ignoră voit sau nu mărturisirea Sfântului Apostol Pavel: „Nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos!” (2 Cor. 4,5)]. Unii ca aceştia  nu  cunosc  nimic  despre smerenia adevărată, despre  dreapta socotinţă, despre deosebirea duhurilor, virtuţi absolut necesare oricărui creştin drept-măritor. Toţi aceşti „proroci”, având „comunicări  directe cu  Dumnezeu”, se cred mai presus chiar şi de Sfânta Scriptură pe care o folosesc ca să-şi argumenteze „misiunea”,  făcând, de obicei,  propagandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar logica, bunul simţ şi omenia, provocând mari crize sufleteşti în ascultătorii naivi şi nepregătiţi şi aproape terorizându-i cu propriile obsesii şi nelinişti. Lângă ei nu ai sentimentul seninătăţii, al odihnei şi al bucuriei pe care-l  trăieşti  la întâlnirea cu un om îmbunătăţit, ci o teribilă încrâncenare şi teamă; sunt făcători nu de pace, ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating  fanaticii, manevraţi clar din umbră  de  duhurile  viclene  care-i  aruncă  în  excese  şi exagerări cu totul străine de viaţa Bisericii.

3.2. Tipul primitiv, credulul

Tipul primitiv, credulul este omul sănătos la minte şi la trup, dar care, din motive de neputinţă intelectuală, este aproape totdeauna ignorant; deseori, se mulţumeşte cu „lămuriri” strâmbe şi poate fi ucenic credincios al unui „proroc” de tipul  întâi. Totuşi, se poate îndrepta mai uşor, se poate educa prin cateheză. În predicile  lui, acordă prioritate unor lucruri minore ca regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte, de respectarea ad litteram a unor rânduieli bisericeşti; obsedat de tipic, are o credinţă neluminată de raţiune, consumând excesiv cărţi şi cărticele apocrife (gen  Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului, îndoielnica scriere Evanghelia după Toma, etc.). De aici, groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de „reţete sigure” care circulă între cei de-o stare cu el. Credinciosul  „primitiv”  este  robul  formelor care fără Duh sunt moarte, fără sens; iar practicarea automată, exterioară, riguroasă şi fără cârtire a acestor reţete devine atunci un act  de  magie.  În fond, atenţia omului îi este deviată de la întâlnirea conştientă şi vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici care prin ele însele  pot oferi senzaţia falsă a unei vieţi cât se poate de religioase. Astfel, omul se poate desfigura treptat, reducându-şi demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puţin bisericeşti) fără a-şi lumina gândirea cu înţelesul lor. Se crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuţia corectă şi la timp a formulelor din reţetă, după care îşi poate lua libertăţi morale, apărat de faptul că această împăcare e  astfel sigură şi uşoară. Tipul primitiv, frecvent printre habotnici şi  neinstruiţi, printre sectanţii extremişti şi adepţii vechiului calendar la noi, nu-i  poate  afecta  totuşi, pe oamenii care au o cultură şi pregătire religioasă cât de mică şi obişnuitul bun-simţ românesc. El poate antrena, însă,  mulţimi rămase încă la o mentalitate înapoiată şi poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece strâmbă cu totul spiritul larg, înţelegător  şi  iubitor al Ortodoxiei. „Dacă  tipul patologic trebuie internat şi vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la  îndemână.”  Deseori credincioşii cu cunoştinţe religioase reduse, mai ales femeile exaltate şi căutătorii de  sfinţi la tot pasul, incapabili să discearnă duhurile, îl  ajută pe un astfel de „propovăduitor” să ajungă „vedetă duhovnicească”, mai ales dacă cel urcat în „top” e călugăr. Reţetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoţilor mireni (chiar dacă aceştia sunt trăitori autentici, ireproşabili, ai Ortodoxiei), iar numele-i ajunge unitate de măsură a evlaviei.

3.3. Impostorul

https://rotheo.files.wordpress.com/2013/08/6bd05-522179526_77241f6043.jpgImpostorul sau „misticul” mascat vine cu gândul precis de a induce în eroare persoana şi valoarea sa, simulând sfinţenia pe care, de fapt, n-o  poate  realiza, prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul  lui (diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, aşa şi acesta vine ca un Hristos, ca profet, ca om sfânt şi luminat. Impostorul şi făţarnicul, „lupi îmbrăcaţi în haine de oi”  (Matei  7,  15), simulează  şi, totodată, deformează (discreditează) conţinutul doctrinar al Ortodoxiei,urmărind intenţionat înşelarea bunei-credinţe a celorlalţi. Resortul interior care-i stimulează avântul şi perseverenţa, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate, pe lângă interese materiale, ce nu sunt deloc de neglijat. Prin felul de a vorbi, de a se mişca, de asimula minuni, de a profeţi, impostorul face „scamatorie” spirituală, dezbinând credinţa şi derutându-i pe credincioşi; el începe în Biserică, dar sfârşeşte în afara ei. Impostorul se foloseşte de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii şi al credincioşilor, ci doar pentru folosul propriu. Toate  persoanele pseudoduhovniceşti care apar peste noapte, provocând şi promovând curente (mişcări) de evlavie falsă, se „recrutează”, în general, prin imitaţie; cei care cad victime învăţăturilor şi practicilor  unor asemenea „prooroci mincinoşi” fac dovada credulităţii şi a comodităţii (leneviei) lor duhovniceşti, a necunoaşterii elementare a dreptei  credinţe, a Tradiţiei ortodoxe autentice şi a netrăirii ei.

4.  Demascarea şi combaterea „falşilor mistici”

Omul cu adevărat duhovnicesc nu-şi face şi nici nu încurajează  la  alţii  reclama  propriilor  virtuţi;  „poziţia sigură  în  spiritualitatea  ortodoxă  este  cea  din  smerenie; aceasta este, de fapt, criteriul ei absolut. Cei care au fost şi au rămas în smerenie au putut să se bucure de daruri duhovniceşti  reale,  au  putut  să  le  păstreze  şi  i-au putut ajuta şi pe alţii cu ele. Peaceştia îi impune Însuşi Duhul Adevărului, Duhul Bisericii întregi Care lucrează printr-înşii,  Duh  care  respiră  nevăzut  şi  discret  prin toată lucrarea  lor,  iar  sentimentele  pe  care  le  angajează  în credincioşi  nu  cad  sub  cenzura  îndoielii.  Dacă un asemenea om are şi o vocaţie misionară, el o întreprinde cu sfat, fără grabă, desfăşurând-o progresiv, în timp, fără publicitate,  fără  „eu”  la  orice  pas  şi  fără  adunare  de „partizani”. De  aceea,  din  momentul  apariţiei  unui  nou „proroc”,  se  cuvine  ca  Biserica,  prin  preoţii  şi învăţătorii ei, să-l cerceteze şi să-l caracterizeze în public imediat, după criteriile următoare: 1)  în  legătură  cu  persoana  lui:  dacă  este  sau  nu sănătos  la  minte,  smerit,  evlavios,  bun  cunoscător  al Ortodoxiei, lipsit de patimi; 2)  în  legătură  cu  mesajul  lui:  dacă  nu  e  în contradicţie  cu  datele Revelaţiei  dumnezeieşti,  dacă  nu are contradicţii interne, dacă nu inovează, dacă e moral, dacă e serios şi limpede; 3) în legătură cu urmările prezente sau eventuale pe care le-ar putea avea promovarea şi propovăduirea lui. Biserica nu trebuie să tolereze sau să  aştepte maturizarea cazurilor de fals  misticism; extinderea unor asemenea  cazuri poate genera secte şi chiar erezii.  Nu trebuie  îngăduit  (atenţie!)  ca  turma  lui  Hristos să fie dezbinată! Primul lucru care trebuie  făcut  după  identificarea falsului  este  contracararea  lui  cu  toate  mijloacele misionare  pe  care  rânduiala  bisericească  le  prescrie. Tratativele  politicoase  şi  aşteptarea  ca  aceşti  „proroci” să  dea  singuri  faliment  nu  sunt  indicate  întrucât le prelungesc autorizaţia de a înşela. Dialogul şi cateheza cu cei căzuţi în rătăcire sunt metodele principalepentru aducerea lor în perimetrul Ortodoxiei trăite şi explicitate de  Sfinţi.  În general,  într-o  formă  de  fals  misticism, inspirată sigur nu de Duhul Adevărului, oamenilor li se  oferă  noutatea, senzaţionalul, mirajul  unor experienţe  mai  deosebite, accesul la unele „taine” descoperite doar câtorva „aleşi”, aflarea unor profeţii şi chiar exersarea unor „semne şi minuni paranormale”. Aceste experienţe, precum vedem, nu intră în viaţa normală a unui bun creştin ortodox, luminat, care-şi  păzeşte sufletul pe drumul lin şi drept al sfinţeniei. Ele de fapt, nu sunt cuprinse în cele nouă Fericiri ale Mântuitorului. 

5.  Unele practici necanonice

Dacă în evlavia sănătoasă atenţia omului este centrată pe relaţia lui de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii,  pe  preţuirea  celuilalt  prin  smerirea  de  sine,  în falsul  misticism în centru nu mai e loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni, deoarece totul este ocupat de  propria  persoană  închisă în  sine, suficientă sieşi, separată de semeni prin mândrie. Iubirea conştientă a lui Dumnezeu şi a semenilor e înlocuită, în consecinţă, şi în planul trăirii liturgice cu anumite practici şi „ritualuri de cult” noi şi nerecunoscute de întreaga Biserică. În Ortodoxie, toate rânduielile liturgice fiind actualizări ale momentelor principale din istoria mântuirii noastre, sunt creatoare de smerenie şi de comuniune între oameni, căci aduc credincioşilor conştienţi harul Duhului Sfânt,  harul  Duhului  Iubirii  dumnezeieşti.  În toate rânduielile de cult lucrează Însuşi Mântuitorul Hristos – izvorul  harului – printr-un  dialog  iubitor şi raţional cu noi, şi ne angajează şi pe noi la iubire unii pentru alţii. De aceea,  să fim clar înţeleşi  că  nu  aprinsul mecanic a 9 lumânări sau acatistele date la 7 biserici simultan sau împlinirea strictă a pravilei de post şi rugăciune cu gura sau intrarea în vreo grupare de „elită duhovnicească” ne ajută automat la mântuire, ci păzirea poruncilor lui Hristos în Duhul întregii Biserici. Mulţi evită pe cât pot Taina Spovedaniei, canonul  de  pocăinţă şi virtuţile creştineşti absolut necesare mântuirii şi se îndreaptă spre „reţete  sigure”  de  genul  „9  masluri” [Mulţi cred că numărul de 9 este mai important decât atenţia lor la slujbă şi decât urcuşul lor moral absolut necesar. ] , „rugăciuni  de  9 zile consecutive”, descântece şi tratamente pe la tot felul de ţigănci, proroci, paranormali, etc.

Cu durere, sesizăm astăzi în Biserică o adevărată invazie a păgânismului prin mentalitatea magică prezentă la tot mai mulţi credincioşi. Evitând intenţionat (din motive pur pământeşti) sau nu catehizarea credincioşilor în direcţia  creşterii  lor morale şi duhovniceşti, unii păstori sufleteşti acreditează şi întreţin o serie de practici necanonice, practici care, pe de o parte, le duc faima de mari „făcători de minuni”, iar pe de altă parte ţin oamenii într-o  stare de confuzie spirituală ce degenerează treptat într-o mentalitate magic-fetişistă. „Prin practici de felul acesta nu se mai serveşte opera de educare şi spiritualizare a sufletelor prin religie, ci, sub  forme creştine, se serveşte opera de scufundare a lor în imoralitate şi în întunericul şi robia unor  puteri obscure care se dezlănţuie prin practici de sugestie şi de magie.” [Preot Prof. Dumitru Stăniloae]

5.1. Exemple

Poate unora dintre practicile enunţate mai jos nu li se poate nega un oarecare folos de moment (e mai mult o autosugestie), totuşi, ele nu pot fi acceptate ca autentic-bune, întrucât sunt fie riscante, fie deviante de la sensul lor  real,  fie chiar profanatoare ale Tradiţiei autentice. Unele dintre aceste practici sunt întreţinute de către unii preoţi  sau călugări, altele de creştini  mireni,  bineînţeles promotorii lor încadrându-se în tipologia expusă mai înainte. Unele sunt inovaţii şi improvizaţii liturgice  [Vezi şi articolul Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, De ce este necesară şi obligatorie uniformizarea liturgică în Biserica Ortodoxă Română, în „Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 225, 15 iunie 1999.], altele sunt deformări  voite [toate  putând  fi  denumite  generic  „născociri  popeşti”,  nu  toate având însă aceeaşi gravitate] ale rânduielilor liturgice consacrate în Tradiţia Bisericii Ortodoxe, altele sunt de-a dreptul „reţete băbeşti” cu origini în vrăjitoria populară. Iată o enumerare a câtorva dintre cele dintâi:

deschiderea cărţii  (sau a Pravilei sau a Psaltirii sau a Sfintei  Evanghelii, uneori la  sfârşitul Sfântului Maslu) pentru a iscodi viitorul  [practică  destul  de  răspândită  şi  încurajată  chiar  prin  unele mănăstiri. Vezi  un răspuns detaliat la Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, Editura Europartner, Bucureşti, p. 175. ], urmată  de  tâlcuirea fragmentului  de  text  ce  cade  mai  întâi  sub  ochii „credinciosului” [sensul corect este „credulului”] care, eventual a ţinut trei zile de post negru [vezi şi la Părintele  Ilarion  Argatu,  Sfaturi  duhovniceşti,  p.  12 (material bătut la maşină, circulă printre credincioşi; acest  material se  găseşte  publicat selectiv şi în „Porunca  iubirii”, revistă  de spiritualitate creştin-ortodoxă, nr. 5, 6 / 1999 şi 1 / 2000, editată la Sibiu de Asociaţia pentru isihasm).  Practici  eronate de felul acesta sunt  promovate şi  de preot Alexandru  Argatu, în Viaţa Arhimandritului Ilarion  Argatu,  Editura  Plumb,  Bacău,  2000. Sfaturile date în paginile 92-95 şi 120];

împărţirea de  părticele  (miride) luate de pe Sfântul Disc şi date „credinciosului” cu menţiunea că „ele sunt mai mari în sfinţenie decât aghiazma şi anafura şi se iau după o zi de post total” [părintele  Ilarion  Argatu,  Sfaturi  duhovniceşti]  (de  unde  invenţia asta?);

oficierea unor „rugăciuni şi slujbe speciale” pentru cei care s-au sinucis [pentru  alte  detalii puteţi consulta Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujba liturgică, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 269.] , pentru cei morţi în erezie, pentru pruncii avortaţi [părintele  Ilarion  Argatu,  Op.  cit.,  pp.  9-11.  Mai  circulă  printre creştini un „Acatist de pocăinţă” pentru femeile care au făcut avort. Şi prin această producţie specializată pe un singur  păcat se poate ajunge la o repetiţie mecanică, exterioară, care creează ideea că prin ea se pot ocoli căinţa inimii, înnoirea vieţii în Hristos şi canoanele Bisericii.], lucru neadmis de Biserică;

omiterea exorcismelor de la Botez;

săvârşirea,  din  comoditate,  a  Tainei  Botezului numai prin stropire sau turnare [practica, din nefericire, este foarte răspândită în Ardeal. „Biserica Ortodoxă  nu  admite botezul prin turnare sau stropire practicat în bisericile  catolice, în cele protestante sau la unele culte neoprotestante”  (pr.  prof.  dr.  Nicolae  Necula,  Biserică  şi  cult  pe înţelesul tuturor, p. 133)];

rebotezarea  celor  bolnavi  de  epilepsie  sau a copiilor „pentru a se alunga răul din om şi casă” sau scoaterea copilului din casă printr-un geam spart, dându-i un alt nume [această batjocorire a Botezului înseamnă nu numai apostazia celor ce săvârşesc fapta respectivă, ci şi consacrarea  acelei persoane bolnave diavolului odată cu renunţarea la acoperământul dumnezeiesc.  Vezi  şi  la  Preot  Alexandru  Argatu,  Viaţa Arhimandritului Ilarion Argatu, p. 13.];

– „botezul” morţilor [„Nu  se  botează  şi  nici nu se săvârşeşte  slujba de înmormântare a pruncilor născuţi morţi sau care mor nebotezaţi.”  (Pr.  Prof.  dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, p. 126).] sau al unor păpuşi sau cârpe pe 7 ianuarie, în locul copiilor avortaţi care-şi „primesc” un nume fictiv de Ion-Ioana (această invenţie este opera „babelor” care descântă şi ghicesc pe la ţară, invenţie preluată şi de unii „popi mincinoşi” care câştigă bine de pe urma  ei); cei ce  fac un  lucru ca acesta sunt  aspru mustraţi de către  Biserică, prin  Canonul 47 al Sfinţilor Apostoli,  „ca  unii  ce-şi  bat  joc  de  crucea şi moartea Domnului” [Canonul  47  Apostolic,  vezi  în  Aghiazmatar,  Editura  Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 14] (practica aceasta este un adevărat sacrilegiu adus Tainei Botezului);

săvârşirea Spovedaniei în grup la adulţi, uneori rostindu-se doar dezlegarea cea mare urmată chiar de Sfânta Împărtăşanie, fără niciun canon dat  cuiva, deşi unii dintre ei nu s-au spovedit niciodată în viaţă [vezi la Preot Simeon Adrian, în Biserica,  sectele  şi  fraţii mincinoşi, Editura Pelerinul, Iaşi, 1998, p. 94];

săvârşirea  mărturisirii  păcatelor  în  faţa  icoanei Mântuitorului,  fără  preot,  acesta  citind  doar  dezlegarea finală;

– folosirea doar a epitrahilului la Proscomidie, la Botez sau la Spovedanie de către preotul duhovnic [aceste greşeli şi abateri de la Tradiţie arată ca  sunt şi păstori sufleteşti care fac lucrul Domnului cu „nebăgare de seamă” (Ieremia 48,  10), atitudine care le demască un anume dispreţ faţă de rânduiala  tipiconală stabilită de Sfinţii Părinţi, dispreţ care se transmite prin imitaţie şi celor păstoriţi de ei (lucru contrar rânduielii din Aghiazmatar, care specifică limpede ca fiind obligatorie  îmbrăcarea  felonului, ca la orice Sfântă Taină- Pr. Prof. Liviu Streza, Păstrarea unităţii în săvârşirea cultului divin şi importanţa  ei pentru unitatea Bisericii Ortodoxe Române. Combaterea inovaţiilor şi practicilor liturgice necanonice, în revista Mitropolia Ardealului, nr. 2, martie-aprilie 1989, p.34)];

– împărtăşirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt în comă sau în agonie sau tocmai au murit (un adevărat sacrilegiu împotriva Sfântului Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos);

– atingerea şi păstrarea (40  de  zile) pe sub Sfânta Masă a unor fotografii, acte, haine şi obiecte ca „să se sfinţească” [„Păstrarea lucrurilor care nu au nici o legătură cu lucrarea sfântă care se săvârşeşte în altar este o impietate, un abuz şi o inovaţie liturgică. Altarul, fiind loc de sfinţenie şi destinat pentru un anumit scop, nu poate fi depozit de obiecte personale ale credincioşilor.”Binecuvântarea obiectelor se face prin slujbe specifice (ierurgii) şi nicidecum prin simpla lor  păstrare în altar. Aceste exagerări şi abateri de la practica liturgică stabilită de Biserică „degenerează în practici care ne duc cu  gândul mai mult la superstiţie şi magie, de care  răuvoitorii  ne-au  acuzat  întotdeauna”  (Pr.  Prof.  dr.  Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujba liturgică, pp. 58-59)];

păşirea cu Cinstitele Daruri peste oameni şi haine (lucru  riscant pentru slujitor şi generator de dezordine între credincioşi; în unele biserici, unde se încurajează această practică, la Vohodul mare,  în  loc  de  a  se  păstra  liniştea,  atunci  începe  o  forfotă necuviincioasă şi tulburătoare);

– atingerea capetelor credincioşilor cu Sfântul Potir de către slujitor (din nou riscul e foarte mare) pentru „a li se ierta păcatele” [nu se cuvine a întreţine o asemenea atitudine magică ce ocoleşte Spovedania şi exersarea în virtuţile creştine;]

abuzul de pomeniri la Vohodul mare;

– călcarea oamenilor cu picioarele pentru „a scoate diavolii din ei”;

citirea mai deasă (chiar de câteva ori pe zi) a Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare şi a unor exorcisme apocrife (suspect este că în acestea se pomeneşte mai des numele vrăjmaşului decât al Mântuitorului, iar unii credincioşi evită Taina Spovedaniei) [„Să  nu  uităm  un  lucru!  Pentru  înlăturarea  răului  din  existenţa fiecăruia dintre noi nu este suficientă simpla citire a Molitfelor, ca o citire magică, ci şi dorinţa noastră de a ne elibera de păcat, sub orice formă”  (Pr.  Prof.  dr.  Nicolae  Necula,  Biserică  şi  cult  pe  înţelesul tuturor, p. 193)];

– miruirea fotografiilor pentru „a le merge bine” celor din fotografii; [practică magică scornită de unele „babe”, dar încurajată şi de câţiva clerici];

– împărţirea de tămâie sau cenuşă din cădelniţă pentru a fi consumate de credincioşi prin mâncare, câteva zile consecutive (riscul intoxicării este evident);

– oficierea  unor „slujbe  speciale”  de „dezlegat  (şi spălat) cununiile şi vrăjile” [practici  ca:  trecerea  rochiei  de  mireasă  prin  cununii  sau punerea ambelor cununii pe cap însoţite de o formulă improvizată de dezlegare universală sunt tot născociri ale unor preoţi (interesaţi nu de mântuirea credincioşilor şi de luminarea lor), născociri ce ţin de magie  şi de vrăjitorie  populară,  după  o „semnificaţie”  numai  de  ei ştiută];

– înmormântarea seacă (fără mort);

– condensarea pentru aceeaşi  persoană a  2 sau 3 slujbe de pomenire a morţilor într-un singur parastas;

– deschiderea bisericii dimineaţa de către unii tineri şi tinere pentru grăbirea căsătoriei;

– punerea busuiocului  sub  pernă fetei ca să i se descopere ursitul în vis;

încurajarea unor  forme de evlavie catolică: invocarea lui Anton de Padova, postul în ziua de marţi  (chiar de 9 ori consecutiv), mai  ales pentru  măritişul fetelor, folosirea de statui şi tablouri religioase necanonice [pe lângă multe icoane şi tablouri necanonice, mai circulă printre creştini  „adevăratul  chip  al  lui  Iisus”, un  tablou (modificat  pe calculator după fotografia de pe „giulgiul” din Torino) care propune implicit lumii de azi tocmai  înlăturarea  icoanelor. În  plus, acest tablou este folosit chiar şi de „yoghinii creştini” în „meditaţiile” lor];

– acceptarea şi încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a unor vedenii şi vise profetice şi chiar recomandarea pelerinajelor în asemenea locuri „speciale”;  [ca în cazurile Maglavit, Noul Ierusalim – Pucioasa, Vladimireşti, Cocoş,  Ioneşti,  Parepa,  Videle,  Letca  Nouă,  Arad,  Medjugorje, Lourdes; vezi detalii la Preot Simeon Adrian, Op. cit., p. 123];

acreditarea în biserică a grupărilor de elită religioasă [ca în cazurile „lucrării” lui Taica Părintele Visarion Iugulescu sau a turmei Sfântului Ilie unde toţi membrii se cred mai buni ca ceilalţi creştini];

– acceptarea şi încurajarea doctrinelor sincretiste şi practicilor de vrăjitorie, radiestezie, bioenergie, yoga, reiki, NPL, parapsihologie, masonerie, astrologie, zodiace, ghicit;

 – promovarea unor învăţături şi practici noi legate de isihasm străine de tradiţia filocalică şi chiar profanatoare a ei; aceste noi „proceduri” de isihasm fac casă bună cu păgânismele orientale [ca cele propuse de Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Vasile Andru];

„oratio mentis” ( vezi şi la Preot Simeon Adrian, Op. cit., p. 56.) şi unele reţete de-a dreptul băbeşti;

– folosirea şi purtarea cărticelelor apocrife ca Visul Maicii  Domnului,  Epistolia  şi  Talismanul  Domnului, Evanghelia după Toma ş.a.; 

– punerea de bani în cristelniţă (chipurile ca să aibă nou-născutul spor la bani);

– ţinerea în mână a mai multor lumânări la Sfânta Împărtăşanie (chipurile pentru cei morţi neîmpărtăşiţi);

–  dăruirea unui cocoş preotului slujitor în noaptea de  Înviere (chipurile pentru cei morţi  „nespovediţi, neîmpărtăşiţi, fără lumânare”);

–  aprinderea  a  7,  9,  12,  33  lumânări  în  formă  de cruce şi lăsate să ardă în 4 reprize (câte un sfert fiecare) separate prin câte 10 metanii, ultima repriză, obligatorie, fiind  la  ora  12  noaptea, chipurile pentru îndeplinirea dorinţelor (de  parcă  Dumnezeu ar fi obligat  să-ţi îndeplinească dorinţa în urma acestui ritual fixist); [ vezi şi la Părintele Ilarion Argatu]

  săvârşirea unor „rugăciuni de blestem”  (nu de îmblânzire)  a duşmanilor, uneori ţinând o lumânare cu flacăra în jos;

 –  darea  în  aceeaşi  dimineaţă, personal, a 9 pomelnice la 9 biserici, în timpul Sfintei Liturghii [în loc de a sta atent în biserică şi la slujbă, omul se risipeşte cu mintea pe stradă, epuizându-se fizic şi, practic, nefolosindu-se de nicio atmosferă de rugăciune de la bisericile pe la care trece];

–  folosirea  unor obiecte bisericeşti sau a unor părţi din ele în practicile vrăjitoreşti.

5.2. Observaţii

Asupra acestor practici necanonice (ca şi a altora de acelaşi gen) merită să facem câteva observaţii:

1)  Toate  aceste practici  sunt  aşa-zise „tradiţii” locale, variind mult  de la un mediu (citadin  sau  sătesc, intelectual  ori  ignorant)  la  altul, unele sunt  foarte noi, neacceptate,  ba chiar  condamnate de  Sfântul  Sinod (încă din 1952) şi chiar de toţi creştinii cu discernământ.

2)  În  general,  au răspândire între oamenii creduli, neinstruiţi, grupaţi de obicei în jurul unui om –iniţiatorul „tradiţiei”–  care este ajutat de un „colegiu”  (aceştia  îi asigură „capului” publicitatea şi promovarea învăţăturilor şi practicilor inventate de el).

3)  De  obicei  iniţiatorii sunt bărbaţi care-şi iau „libertăţile”  şi prestanţa de a inova mai uşor  (cad  mai uşor pradă duhului rău  care le oferă  calitatea  de „înţelepţi”, „mentori”, „proroci”).

4)  Femeile sunt preponderent atrase de asemenea „tradiţii” noi pe care le răspândesc automat, fără a se interesa de raportul lor cu tradiţia autentică a  Bisericii Ortodoxe; ele aparţin tipului ignoranţilor şi primitivilor în credinţă.

5) În cazul în care iniţiatorul e preot hirotonit sau, mai ales, călugăr (şi eventual într-o mănăstire faimoasă), credibilitatea prorociilor şi a practicilor  scornite de el creşte între aderenţi, între viitoarele victime.

6)  Totdeauna  sunt  forme exagerate de evlavie, având mai degrabă un fond păgân decât unul creştin, care reduc actul credinţei la forma exterioară şi la simplul ritual mecanic, magic. Cei care le practică alunecă în mândria că nu sunt  ca ceilalţi  creştini,  considerându-se mai „iniţiaţi” în credinţă.

7)  Folosindu-se de unele tradiţii bisericeşti adevărate, „tradiţiile” necanonice le compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urmă fiind un motiv serios de  sminteală pentru intelectuali şi de  înjosire a Ortodoxiei de către sectanţi.

 8) Ele subminează unitatea liturgică şi de credinţă a întregii Biserici Ortodoxe Române, strecurând chiar învăţături eretice şi creând motive de dispută şi chiar de dezbinare atât între clerici, cât şi între credincioşi.

9)  Cei care săvârşesc „exerciţiile” duhovniceşti expuse au impresia că, în mod automat, în viitor„le va merge sigur bine”, creându-şi iluzii şi speranţe deşarte.

 10)  Desconsideră Sfintele Taine, ierurgiile bisericeşti şi virtuţile creştine, dând întâietate practicilor acestora oculte, exagerând accesoriile şi  pierzând din vedere esenţialul însuşi.

 11)  Principala ofensă este adusă Tainei Sfintei Spovedanii, întrucât oamenii uită că, din pricina păcatelor, Dumnezeu îngăduie încercările şi necazurile. De aceea şi diavolii  îi  poartă,  pentru  mândria  lor,  pe  alte  drumuri, numai pe drumul pocăinţei nu.

12)  Unii  îşi  reduc întreaga  viaţă  religioasă  la  un lanţ  de  asemenea  practici  necanonice,  lanţ  pe  care-l străbat  inconştient  (cu  discernământul  adormit); au impresia că sunt  pe  calea mântuirii  doar făcând  aceste „exerciţii”,  permiţându-şi  chiar  fapte  imorale uneori, pentru  îndeplinirea  lor (de  exemplu:  multe  femei  se înghesuie, se ceartă chiar, ca să ajungă să le pună preotul Sfântul Potir pe cap).

13) Cei ce devin dependenţi de aceste tehnici ajung obsedaţi de scrupulozitatea lor, pierzându-şi libertatea de fii prin  har ai lui  Dumnezeu. Treptat,  încrâncenarea  şi îngustimea gândirii lor pot avea urmări psihopatologice, mai ales în cazul persoanelor labile psihic.

14) În conţinutul lor nu respiră duhul smereniei şi al iubirii  de  oameni; nicio tehnică în sine nu deschide omului perspectiva comuniunii, a rugăciunii comunitare, a asumării semenului în iubire.  Sunt „exerciţii” individualiste şi reduse la folosul propriu, care agravează boala secularizării  şi a individualismului credinţei. Această consecinţă este cea mai gravă, căci, „din  cauza înmulţirii  fărădelegii, dragostea multora  se  va  răci” (Matei  24.12)  şi mulţi  se  vor  abate  de la adevărata credinţă la forme de  fals  misticism,  erezie, idolatrie păgână şi vrăjitorie.

15)  Încurajarea  mai mult sau mai  puţin  tacită  de către unii preoţi a unor asemenea forme de fals misticism şi practici necanonice este o dovadă de decădere moral-religioasă, pe care înşişi credincioşii n-o pot tolera multă vreme, iar descoperirea neadevărului din ele va însemna atunci şi o gravă deteriorare a încrederii lor în autoritatea preotului  şi  a  religiei [un serios motiv de sminteală pentru credincioşi este comoditatea păstorului care nu-şi pune sufletul pentru oile sale. De aici urmează şi  alte două consecinţe grave pentru viaţa parohiei şi a  Bisericii întregi:  1)  înstrăinarea  oamenilor  smintiţi de comunitatea credincioşilor şi 2)  scăderea unităţii de  credinţă  şi  iubire  între parohieni  şi  preot. De multe ori, sminteala se poate generaliza  în mintea multora asupra tuturor preoţilor, cum e cazul „intelectualilor” atei şi al celor deviaţi la secte. Or, preotul trebuie să fie un exemplu de  viaţă  sfântă  şi de înţelepciune,  atât pentru credincioşi, cât şi pentru cei ce rătăcesc în afara Bisericii]. Creştinismul, ca religie a Adevărului, nu are nevoie, ba e profund periculos, să fie sprijinit  pe  minciuni  care  se  dezvăluie rând pe rând ca atare.

16)  Toate aceste  forme eronate de evlavie trebuie demascate, eliminate şi prevenite prin catehizarea credincioşilor în dreapta şi autentica credinţă  creştină, prin educarea unui discernământ  minimal care să le permită oamenilor observarea şi evitarea abuzurilor şi a exagerărilor „evlavioase”. 

JesusCarriesMe6.  Câteva sfaturi duhovniceşti 

Deşi pentru fiecare om în parte Dumnezeu are un plan distinct, o chemare şi o lucrare diferită, dorit de Dumnezeu mai înainte de a face lumea, preotul nu trebuie să se mândrească de acest mare har al lui  (de  mijlocitor pentru oameni), ci să se  ostenească  pentru  a-l  face  bogat lucrător, înmulţind talanţii ce i s-au dăruit prin curăţirea de  patimi şi de neştiinţă, prin jertfire  de  sine, prin catehizarea şi buna îndrumare a credincioşilor la o viaţă morală superioară – adevăratul izvor al fericirii  şi vieţii veşnice. Exemplul personal al preotului stimulează şi pe credincioşi  la o sporire  în  credinţă, în înţelegere şi în bunătate. Preotul, în calitate de apostol (trimis) al lui Dumnezeu, are obligaţia de a fi un exemplu de credinţă şi trăire  creştină. El trebuie să lupte din răsputeri pentru sfinţirea propriei  persoane şi să-şi  pună viaţa pentru credincioşii încredinţaţi lui de Dumnezeu spre păstorire, spre călăuzire pe calea  mântuirii.  Altfel, de ce a ales această cale? La hirotonia  sa, în clipa  punerii  mâinilor episcopului  pe  capul  său  şi  la  pogorârea Duhului Sfânt asupra  lui,  tânărul  aspirant la demnitatea  preoţească trebuie  să  conştientizeze  marea  răspundere  pe care şi-o asumă şi să ceară, ca de altfel la fiecare Epicleză ulterioară, înţelepciune, dragoste şi smerenie, daruri şi virtuţi  dumnezeieşti  absolut  necesare  pastoraţiei autentice. În orice timp şi loc, preotul are datoria să-i înveţe pe credincioşi că, fără împlinirea poruncilor dumnezeieşti viaţa lor religioasă nu este decât o amăgire. Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, împlinirea poruncilor dumnezeieşti fiind izvorul tuturor bunătăţilor.

Credinciosul trebuie să înţeleagă rolul sacramental (sfinţitor) al virtuţilor şi valoarea ascetică a Sfintelor Taine, faptele  bune  pregătindu-l  pe  om şi actualizând energiile dumnezeieşti primite prin Sfintele Taine. Omul nu trebuie să stea nesimţitor, crezând că numai Dumnezeu „e obligat” să lucreze. Fără să facă bine altora, omul nu se poate purifica de răutăţi, nu-şi poate depăşi egoismul şi micimea sufletească. Acest lucru îşi are începutul bun la Spovedanie, mărturisirea păcatelor reprezentând startul corect în urcuşul duhovnicesc. Fără aceasta omul rătăceşte încă în  închipuire de  sine, în diverse forme ale înşelării vrăjmaşului. Unii merg la preot ca la un oracol, aşteptând ca preotul sau Dumnezeu să  le  rezolve  instantaneu problemele. Dar şi mai grav este că unii preoţi chiar se cred învestiţi de sus cu darul clarviziunii, impresionându-i pe cei care vin la dânşii cu diagnostice scurte de genul: „Cutare ţi-a făcut farmece” sau  „Aici e un blestem de până la al nouălea neam” sau „Sunt lucruri necurate la mijloc”,  urmate imediat de soluţia  „Vii  la 12 masluri consecutive, dai 7 acatiste la 7 mănăstiri, cumpără de la pangar 40 de lumânări pentru  40  de  zile, mir, tămâie, etc.”.  În aceste situaţii,  „popa”  nu  se  comportă ca un slujitor al  lui  Dumnezeu şi al oamenilor, ci ca un  lup îmbrăcat în piele de oaie, care caută să-şi mărească faima şi venitul prin intimidări de genul celor de mai sus. În loc să cerceteze viaţa trecută a oamenilor, explicându-le  că necazurile şi încercările prin care trec n-au numai cauze exterioare, şi înmuindu-le inima ca să se smerească şi să-L iubească pe Hristos şi pe  semenii lor, iertând tuturor şi nemaipăcătuind,  un asemenea  „popă” se foloseşte de autoritatea veşmântului preoţesc în folosul personal.

La Taina Spovedaniei, preotul are misiunea de a-l ajuta pe credincios să scoată la iveală nu numai păcatele, mizeriile şi răutăţile făcute (să le  vădească paguba vremelnică şi veşnică pe care o aduc omului), ci, mai ales, frumuseţile interioare latente în fiecare om. De aceea,orice  om trebuie  primit cu delicateţe şi înţelegere, cu durere şi cu dragoste, ajutându-l să iasă din deznădejdea şi din scârba păcatului la lumina întâlnirii cu Dumnezeu cel Bun şi iubitor de oameni. Fiecare credincios trebuie trezit la înţelegerea că Hristos S-a răstignit şi pentru el, că trebuie să ne răstignim şi noi faţă de păcat pentru a învia şi a via împreună cu Hristos. Astfel, fiecare Spovedanie ar trebui să-l facă pe credincios conştient şi de bunătăţile lui interioare, care, cu  cât  sunt oferite mai mult şi mai dezinteresat altora, cu atât devin mai strălucitoare, deşi nu trebuie să se mândrească cineva pentru asta. De asemenea, preotul trebuie să ţină seama, pentru fiecare caz în parte, de împietrirea sau sfâşierea inimii penitentului, de consecinţele (exemplul rău, complicitatea altora) şi de gravitatea păcatului, şi să aplice epitimia cea mai  potrivită.  Canonul de rugăciune, post şi  milostenie dat credinciosului penitent trebuie să-l ajute pe acesta să iasă din robia păcatelor, să urască păcatul cu toată grozăvia lui şi să-i  stimuleze dorul după cele sfinte şi veşnice. Criteriul absolut pentru apropierea credinciosului de Sfânta Împărtăşanie nu trebuie să fie durata  canonului  (7 ani,  un  an,  o  lună)  de  oprire de  la Sfintele  Taine,  ci  intensitatea  pocăinţei,  a  îndreptării, depăşirea  egoismului  propriu,  învierea  din  propriul mormânt  al  patimilor, lucru dovedit şi  printr-o  lucrare corespunzătoare de misiune creştină între semeni. Un credincios care vine la Spovedanie, după ani buni de rătăcire  morală,  va  întâmpina  unele  greutăţi  în înţelegerea şi asumarea propriei condiţii de om păcătos şi bolnav  care are nevoie de vindecare. Canonul primit reprezintă tocmai acest tratament de durată mai mare sau mai mică, tratament absolut necesar curăţirii de urâţeniile păcatelor.  Canonul,  deci, nu este o pedeapsă pentru păcate, ci un tratament pe care şi penitentul trebuie să şi-l asume dacă vrea  să  se  vindece  şi  să  se  mântuiască.

Cineva  care a rătăcit ani de zile în păcate grele şi are pretenţii să se împărtăşească imediat, considerându-se vrednic de aceasta, va suferi şi mai mult  după, dacă preotul duhovnic nu-i va cerne gândurile şi nu-i va elimina, în timp, mândria şi îndrăzneala (atât de păguboase pentru suflet) prin rânduirea  unui canon adecvat, prin sfaturi, mustrări şi încurajări. Patimile cultivate ani de-a rândul trebuie scoase prin lacrimi şi nevoinţe, printr-un efort  susţinut, conştient şi serios, altfel vindecarea omului şi viaţa lui religioasă nu sunt decât nişte iluzii, iar suferinţa (boala, neliniştea) omului va rămâne pe mai departe netratată. Iată ce cuvânt frumos de învăţătură scrie în Aghiazmatar, la sfârşitul rânduielii Slujbei Mărturisirii: „Pune, dar,  de acum început bun, nădăjduind spre Dumnezeu, Cel ce poate să-ţi  ajute; şi mai vârtos te păzeşte,ca să nu te întorci la greşelile ce le-ai făcut, ca să nu fii de râs şi batjocură diavolilor şi lumii. Căci păcatele niciun folos nu aduc creştinilor, ci neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de necazuri în această lume; iar pentru cealaltă arvunesc osânda veşnică şi chinul iadului. Drept aceea, datori suntem toţi, mici şi mari, săraci şi bogaţi, cu frica lui Dumnezeu şi cu cucernicie să vieţuim, ca pururea să  fim  întăriţi cu harul lui Dumnezeu.” Viaţa religioasă a creştinului ortodox, preot (slujitor) sau credincios, trebuie să fie centrată pe Sfânta Liturghie şi nu pe alte pelerinaje, dezlegări sau rânduieli mai mult sau mai puţin improvizate.  Rugăciunea comunitară a Sfintei Liturghii are rolul de a întări unirea cu Dumnezeu şi cu semenii. Cei care declară „eu cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică, nu merg la slujbă, nu cred în popi” sunt departe de credinţă, de Dumnezeu, de semeni.  Această  situare a lor în afara  Bisericii  şi  a Liturghiei le demască mândria şi egoismul personal, răzvrătirea şi comoditatea care le împietresc sufletul. De asemenea,  creştinul participant la  slujbele bisericii nu trebuie să fie creştin doar duminica, doar când e în biserică (deşi nici aici nu-şi leapădă relele năravuri, ca de exemplu  judecata  şi  bârfirea altora), ci toată viaţa. Eliminarea păcatelor din comportamentul cotidian trebuie considerată  un  proces  permanent,  o  luptă  continuă  cu omul cel vechi (al  păcatului)  şi o afirmare a vieţii şi luminii lui Hristos. De exemplu, patima clevetirii trece neobservată, deşi ea este pricina multor necazuri, nelinişti şi supărări. Aproape toţi oamenii se consideră îndreptăţiţi să-i judece pe  alţii,  să-i  vorbească  de  rău, să-i  calomnieze cu îndârjire chiar, semănând şi cultivând otrava urii atât în sine, cât şi în ceilalţi, răspândind astfel răutatea şi mizeria, în loc să biruiască răul cu  binele. Dar, dacă cineva va încerca să postească de bârfă o săptămână (să nu mai vorbească pe nimeni de rău deloc) va putea înţelege cât de spurcată este această patimă şi câtă pace şi bucurie în suflet aduc tăcerea şi rugăciunea pentru alţii. Apoi, mărind perioada nelucrării patimii, aceasta se dezrădăcinează, se usucă, nemaifiind alimentată, iar rugăciunea devine mai curată şi mai spornică. Şi aşa se pot elimina toate patimile, aşa mintea  devine mai limpede, mai transparentă voii şi gândirii  (înţelegerii) dumnezeieşti. Multă atenţie trebuie avută în cazul păcatelor legate  de  patima  desfrânării, păcate atât de urâte şi de grave înaintea lui Dumnezeu. Mulţi oameni habar nu au că fanteziile erotice promovate astăzi „fără  prejudecăţi” de mass-media sunt păcate împotriva firii, iar canoanele Sfinţilor Părinţi referitoare la ele sunt foarte aspre. Omul trebuie  conştientizat şi ajutat să iasă din răutatea şi degradarea în care a căzut, înainte de-a ajunge la alte răutăţi şi mai mari (perversiuni,  adultere, avorturi,  boli grave şi incurabile, unele chiar molipsitoare). Din cauza acestor grave păcate viaţa omului este chinuită şi de multe alte ispite. Trebuie întărită, de asemenea,  educaţia creştină din familie şi legătura duhovnicească a năşiei, naşii având răspunderea orientării şi formării creştine a finilor. Azi, foarte rar mai  găseşti  naşi şi fini care să se întâlnească şi în afară de Paşti şi de Crăciun,  în afara obligaţiei de a aduce ploconul de Sărbători. Preotul  şi  credinciosul  angajaţi  într-o relaţie de ucenicie duhovnicească nu trebuie să uite niciodată scopul vieţii creştine: dobândirea Duhului Sfânt, agonisirea iubirii de Dumnezeu şi de semeni într-un grad mereu mai înalt. Şi preotul şi credinciosul au datoria de a nu-l sminti pe celălalt, de a nu-l  scârbi ori a-l împuţina prin despotism ori neascultare. Şi credinciosul trebuie să se  roage  lui  Dumnezeu pentru duhovnicul  său, pentru preoţii şi episcopii Bisericii.

7.  Concluzii

Tradiţia  autentică de spiritualitate românească s-a păstrat în cuminţenie, în omenie, în lumină şi în simplitate, pe când falsele „tradiţii” (amestecate  cu practici  păgâne, cu superstiţii, cu magie populară) imprimă omului o agitaţie, o atmosferă ocultă, întortocheată, o imagine răsturnată despre  om – comunitate – lume – Dumnezeu,  făcând posibilă justificarea unor exhibiţii şi bizarerii străine Ortodoxiei. Ortodoxia pune totdeauna în lumină Adevărul ca Persoană, pe Mântuitorul Iisus Hristos şi iubirea Lui de oameni prezentă între credincioşi, în Biserică, în rânduielile ei  sfinţitoare şi mântuitoare. Orice inovaţie, orice abatere de la Sfânta  Scriptură  şi de la Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, orice „tradiţie” mistică sau practică  ce iese din cuminţenia Ortodoxiei este limpede străină de Duhul Adevărului şi deci, nu duce la Adevăr, nu duce la mântuire. De aceea,  mai mici  sau  mai mari, autohtone sau exotice, mai restrânse sau mai răspândite, formele eronate de evlavie (ca mărturii ale existenţei falsului misticism), înainte de a se încetăţeni ca „tradiţii”, trebuie să fie combătute şi eliminate fără rezerve din viaţa duhovnicească a credincioşilor creştini ortodocşi.

un articol de Ieromonahii Adrian Făgeţeanu (†) și Mihail Stanciu (Partea a II-a)

N.B. Cine dorește să citească și prima parte a acestui studiu apologetic, o poate găsi aici: Ieromonah Adrian Făgeţeanu ,Ieromonah Mihail Stanciu – De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale?

Despre sensul ortodox al suferinței

Pentru că sîntem în perioada Postului Mare, o temă ca suferința este cu atît mai bine-venită, cu cît avem mai multă nevoie de înțelegere și reazem în urcușul nostru duhovnicesc.

Înainte de a face orice sistematizare teologică, aș vrea să ne reamintim două chipuri din Vechiul și din Noul Testament, al celor care suferă, unul fără nicio vină, celălalt pentru păcatele sale.

 Job experienced great suffering. His friends had a simple answer. It was because Job had sinned and needed to repent. They claimed there was a simple equation,

Primul, o prefigurare a lui Hristos, este dreptul Iov, urmașul lui Avraam. Vechiul Testament consemnează vrednicia acestuia în fața lui Dumnezeu. Starea sa materială foarte bună, faima numelui său, familia numeroasă (avea 10 copii), toate acestea sînt, în concepția vechilor evrei, semnul binecuvîntării lui Dumnezeu. Ceea ce îl face pe Iov plăcut de Domnul este însăși milostenia sa față de săraci, dar și smerenia sa, căci se ruga și aducea jertfă pînă și pentru posibilele păcate, cu gîndul, ale fiilor lui, ca aceștia să nu cadă în vreo ispită. Din îngăduința lui Dumnezeu, diavolul îl ispitește pe Iov și peste acesta se năpustește o mare urgie: într-o singură zi toată averea lui este distrusă, iar copiii îi mor. ”Pe când beau şi mâncau în casa fratelui lor mai mare, s-a pornit un vânt puternic dinspre deşert, a distrus casa şi i-a omorât pe toţi.

Cel care se naşte şi creşte în sărăcie este obişnuit cu lipsurile”, comentează Sfîntul Ioan Gură de Aur într-o predică despre răbdare. ”De asemenea, cel care pierde o parte din copiii săi, oricît de mare ar fi durerea sa, găseşte mângîiere în cei care i-au rămas. Dar lui Iov – după ce din om foarte bogat a sărăcit într-o singură zi – toţi cei zece copii i-au murit în acelaşi timp. Închipuiţi-vă cît de tare s-a mîhnit Iov pentru pierderea averii, d-apoi pentru moartea neaşteptată a tuturor copiilor săi! Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, el însuşi s-a îmbolnăvit. S-a umplut de răni înfricoşătoare şi urît mirositoare, din vîrful capului pînă la unghii. Atunci, a luat un ciob ca să se scarpine şi şedea pe o grămadă de gunoi. Iar dacă cineva îi aducea ceva de mâncare, nici nu o atingea. Sufletul meu n-a voit să se atingă de ele; inima mea s-a dezgustat de pîinea mea (Iov 6, 7). Mirosul greţos al rănilor sale şi suferinţele nealinate ale sufletului său îi alungau orice dorinţă de a mînca.”

”De unde să găsesc cuvinte ca să înfăţişez marea nenorocire care l-a lovit pe Iov?,  adăuga cu uimire și compasiune Sfîntul Ioan Gură de Aur. ”Îl văd cu mintea cum şade pe gunoi. Din rănile sale curge sânge şi puroi. Viermi fără număr mănîncă din carnea sa. Mîngîiere nu află nicăieri. Nimeni nu-i arată milă. Slujitorii săi îl dispreţuiesc. Prietenii îl judecă. Chiar şi oamenii de nimic îşi bat joc de el: Acum am ajuns de batjocură pentru cei mai tineri decît mine şi pe ai căror părinţi îi preţuiam prea puţin, ca să-i pun alături cu câinii turmelor mele… astăzi, iată că sînt cântecul lor, am ajuns basmul lor. Le e groază de mine, s-au depărtat de mine şi pentru obrazul meu n-au făcut economie cu scuipatul lor! (Iov 30, 1; 9-10)”

Deși făcea o sumedenie de fapte bune și era un om virtuos, totuși, satana a avut ceva de zis împotriva lui și i-a cerut lui Dumnezeu să-l încerce cu suferința. De aceea, Iov a pierdut totul, bogăția, copiii, sănătatea. Nu s-a revoltat, ci a spus: ”Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvîntat!” (Iov 1, 21).  Cu atît mai rău a fost pentru Iov să-i vadă pe cei apropiați lui că se îndoiesc de el si-l judecă aspru, părăsindu-l, dar nici atunci nu a cîrtit, ci s-a resemnat. Fiind în cea mai de jos mizerie, Iov nu a avut nici măcar un gînd de împotrivire în fața lui Dumnezeu, ba din contra, i-a mulțumit, certându-și nevasta care căzuse în deznădejde:  Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele? (Iov 2, 10). Vorbele grele ale soției sale ar fi mișcat și munții, dar nu pe Iov care-și pune singura nădejde în Dumnezeu, ceea ce dovedește marea lui credință și iubire. Prin acestea, el se arată deopotrivă cu apostolii, chiar mai presus decît ei, căci aceștia L-au cunoscut pe Hristos și erau încredințați că suferă pentru El. Dacă apostolii au fost urîți și batjocoriți de dușmanii lor, Iov a fost urît și judecat de soția și de prietenii săi.  Dar, prin harul lui Dumnezeu, Iov a rămas perseverent în credința sa, făcîndu-se pildă de îndelungă răbdare în suferință și atunci diavolul a fugit rușinat, nemaiavînd nimic de zis despre el.

Pentru noi, azi, pare stranie această atitudine, cum stranie părea și-n vremea veche. Pedeapsa venea, în mod necesar, pentru păcate, așa cum reiese din istoria biblică a Vechiului Testament. Nu este însă întotdeauna astfel, așa cum s-a arătat și în pilda orbului din naștere din Evanghelia lui Ioan, ci și ”ca să se arate lucrările lui Dumnezeu în el” (In. 9, 2-3). De aceea, suferința rămîne, în esența ei, o taină.

The good thief was made a saint called Dismas, the man in whose honour many  prison chapels are named.The kingdom of God that Dismas was told he would go to with Christ after they died was one of  peace and compassion, not an earthly one which could be fought over in war and violence.  Dismas is the inspiration and the hope of every one of us;  a reminder that God may give us the grace of a good confession and the grace of a happy death. No prayer goes unanswered.  The longing of the good thief is the longing to be remembered not for the bad things he had been condemned to death for but for the good things he had done in his life.

O altă icoană pe care vi-o propun spre amintire este imaginea Mîntuitorului pe Golgota. Există trei cruci, tîlharul de-a stînga și cel de-a dreapta, între care este răstignit Hristos. Atitudinea celor doi tîlhari este emblematică pentru atitudinea de viață a fiecăruia dintre noi, căci ea actualizează permanent shakespearianul a fi sau a nu fi, traducîndu-l, în perspectivă creștină cu ”a fi sau a nu fi cu Dumnezeu”. Tîlharul de-a stînga hulește și-și reclamă pedepsitorii, adică e revoltat, furios, copleșit de propria suferință. Îi e frică de moarte. Tîlharul de-a dreapta, care suferă, spre deosebire de Iov, pentru păcatele sale, are puterea, în chinurile sale cumplite, să privească în jur, să vadă suferința altora, să mustre nedreptatea și să compătimească alături de un seamăn aflat, la fel, în suferință. Că recunoaște în acest Seamăn pe Însuși Fiul lui Dumnezeu este marele său merit. Cu siguranță că auzise vorbindu-se de El sau chiar fusese martor la multele Sale minuni, așa cum reiese din vorbele Sale și din Tradiția Bisericii.

Sînt două atitudini opuse, în fața suferinței și a morții: pe de o parte, de a-L ignora sau chiar respinge pe Dumnezeu și, pe de altă parte, de a-L descoperi și de a I te închina. Sfîntul Ioan Maximovici arăta deslușit, într-o memorabilă omilie închinată pericopei evanghelice de la Luca, cap. 23, despre pilda tîlharului: acesta se face vrednic a fi cel dintîi sfînt, cu care Hristos deschide Raiul, tocmai pentru atitudinea lui exemplară. Cînd toți se îndoiau de Hristos, pînă și apostolii care fuseseră cuceriți de înălțimea morală a învățăturii Sale și crezuseră în El mai degrabă pentru semnele și minunile Sale și care (cu excepția lui Ioan și a cîtorva ucenici) în momentul răstignirii se ascunseseră pe unde apucaseră, atunci, în momentele acelea critice, tîlharul a fost singurul care a înțeles că adevărata Împărăție promisă de Domnul “nu este din lumea aceasta”. Pentru el, moartea era o certitudine, își încheiase socotelile cu viața pămîntească, însă se gîndea la cea veșnică. ”În pragul veșniciei, el a înțeles deșertăciunea slavei pamîntești și a împărățiilor pămîntului. El a înțeles că mareția constă în dreptatea lui Dumnezeu. Și, în dreptul Iisus, chinuit fără de vină, el L-a văzut pe împăratul dreptății. Nu slava unei împărății pămîntești I-o cerea, ci mîntuirea sufletului său”, scria Sfîntul Ioan Maximovici.

Ceea ce a produs convertirea tîlharului, inveterat în mișelii și crime, chiar acolo, pe cruce, în deplina suferință fizică și umilire, a fost chiar pilda Mîntuitorului, răbdarea, iertarea tuturor, credința că este auzit de Tatăl Său cel Ceresc, pătimirea Lui fără vină. Acestea văzîndu-le, în sufletul său s-a produs revelația dreptății și a înălțimii morale a Mîntuitorului. Ceea ce se petrece cu el într-un răstimp așa de scurt este impresionant: tîlharul este copleșit de pocăință și acest sentiment de recunoaștere profundă a greșelilor sale naște în el smerenia prin care înțelege că Hristos este Dumnezeul mult așteptat. Crede cu putere în El și nădăjduiește în mîntuirea sa. „El nu I-a cerut lui Hristos să fie în împărăția Lui de-a dreapta sau de-a stînga Lui ci, cunoscîndu-și nevrednicia, a cerut smerit doar să-l pomenească  în împărăția Sa, să-i dea măcar ultimul loc. El L-a propovăduit deschis, în fața tuturor pe Hristos Cel Răstignit ca Domn și I-a cerut miluire.”, adăuga Sfîntul Ioan Maximovici.

Credința tîlharului l-a făcut mărturisitor în fața unei mulțimi nenumărate de oameni care se strînsese în Ierusalim cu ocazia sărbătorii Paștilor și care îl batjocorea pe Iisus: ”L-a mărturisit atunci cînd nimeni nu se încumeta sa o facă și cînd puținii ucenici și femeile care I-au rămas fidele își mărturiseau iubirea pentru El doar prin lacrimi amare.”

Prin păcatul strămoșesc, al neascultării lui Adam, firea omenească a devenit pătimitoare și a cunoscut moartea. De atunci, viața omului cunoaște multe frămîntări și nevoi. Căutăm mereu a ne împlini nevoile fiziologice primare: nevoia de hrană, de îngrijire a trupului, nevoile sexuale, astfel încît întreaga noastră existență pare a se desfășura între doi poli, înclinația spre plăcere și fuga de durere. Ca oameni supuși păcatului, ne e frică de suferință, tindem să o evităm și ne e teamă de moarte. Căutăm plăcerea în mod instinctual. Plăcerea și suferința constituie însă un teren vulnerabil, fiind porțile către păcat ale omului trupesc, care consimte, prin proprie voință, la el.

Un alt mare sfînt, Maxim Mărturisitorul, arăta că egoismul care alimentează căutarea plăcerii naște lăcomia pîntecelui, mîndria, slava deșartă, îngîmfarea, iubirea de argint, tirania etc., iar atunci cînd e acoperit de durere, dă naștere altor păcate, la fel de mari: mînia, ura, tristețea, plînsul, deznădejdea. Cînd durerea se îmbină cu plăcerea se nasc forme pervertite de manifestare ca fățărnicia, ironia, viclenia, dorința de a plăcea oamenilor ș.a.

Vedem, deci, că, prin suferință, diavolul încearcă să-l facă pe om să-și piardă credința și nădejdea în Dumnezeu, să se răzvrătească și să se lepede de El. (”Te ții mereu în statornicia ta? Bleastămă pe Dumnezeu și mori!– Iov 2, 9). Suferința copleșitoare poate conduce la pierderea răbdării, la dedarea la patimile iscate de frica de durere, la tristețe sau revoltă, la învinuirea lui Dumnezeu și, în final, la pierderea rațiunii sau la sinucidere, cel mai grav păcat împotriva Duhului Sfînt. De aceea, Părinții răsăriteni sînt rezervați în privința suferinței. Nu trebuie să o căutăm, nu trebuie să încercăm să-i aflăm cu orice preț cauza, ci, atunci, cînd ne este dată, să știm să o primim. Asta ne învață și pildele scripturale de mai sus.

În suferință, trebuie să ne regăsim solidari cu Hristos, Marele Inocent, care suferă si moare fără de vină pe cruce. Fiind cu gîndul la Mîntuitorul nostru, la fel ca Petru care învățase să meargă pe apă, nu avem cum să ne scufundăm, căzînd în deznădejde.

Creștinul trebuie să-și aprofundeze sensul suferinței și să descopere în ea bucuria nădejdii că, prin ea, va dobîndi Împărăția Cerurilor. Nu e vorba, deci, de o voluptate a suferinței, ci de înțelegerea  lucrării mîntuitoare a lui Hristos. Născut din Fecioară, El nu a purtat în trup ghimpele păcatului strămoșesc și al nici vreunei înclinații omenești, spre păcat. Totuși, Mîntuitorul nostru a luat ca trup, natura noastră pătimitoare, trupul supus trecerii timpului, nevoilor și morții, rămînînd însă liber față de ele. Doar asumîndu-și această fire coruptă, putea să o mîntuiască, căci ”doar ce este asumat este mîntuit.” (Sf. Maxim Mărturisitorul).

Eliberarea din robia păcatului se produce atunci cînd Hristos înfruntă real patimile, suferința și moartea. E vorba de ispitirea din pustiul Quarantaniei, dar, mai ales de răstignirea și moartea Sa pe cruce. Firea umană a lui Hristos recapitulează întreaga umanitate, deci pe fiecare din noi. Prin cruce, Mîntuitorul a răstignit păcatul și ne-a dat posibilitatea să fugim de sub tirania plăcerii și a suferinței, rămînînd statornici în bine. În chip asemănător, Învierea Sa, ne arată biruința asupra morții.

Chiar dacă lumea întreagă a renăscut odată cu Învierea Sa și Pogorîrea Sfîntului Duh, ne întrebăm, totuși, de ce mai există suferință, boli, moarte, nedreptăți. Singurul răspuns la toate acestea este marele preț pe care Dumnezeu îl dă libertății omului. Omul e mereu liber să aleagă între bine și rău, iar dacă păcătuiește, nu se distruge doar pe sine, ci răvășește echilibrul întregii creații, cu care este în strînsă legătură, prin chiar facerea sa. Prin păcat, omul își tulbură propriul echilibru biologic și spiritual, iar aceasta se răsfrînge nu doar asupra naturii, ci și asupra propriei familii si copiilor, care moștenesc zestrea biologică și duhovnicească a părinților. Nu sînt pedepsiți pentru păcatele strămoșilor și părinților lor, ci moștenesc, în virtutea unității dintre suflet și trup, neputințele iscate de păcate, la fel cum dintr-un pom bolnav nu se pot face roade bune.

Vă întrebați, poate, cum rabdă Dumnezeu această suferință a celor nevinovați. Nu trebuie însă să Îl socotim pe Dumnezeu în afara creației, ca în teologia apuseană de Ev Mediu. El este în Creație, prin Duhul Sfînt, este în Biserică, în om și pretutindenea. Mai presus de toate este cu cei care suferă. Și dacă suferă ce nevinovați, nu uitați că Mîntuitorul noastru este Cel Dintîi nevinovat Care, în scurta Sa viață pămîntească, a fost urmărit, discreditat, vînat de autorități și de oportuniști, umilit și, în final, torturat pe cruce. În fiecare suferință Îl regăsim pe Cel Care și-a asumat, de dinainte de timp, suferința tuturor. Iar noi, prin păcatele noastre, Îl răstignim iar și iar.

De aceea, lumea în care trăim continuă să rămînă strîmbă, de aceea suferă inocenții, animalele și natura. Pînă cînd Domnul va veni din nou și va face cer și pămînt nou, lumea va fi în necontenită schimbare, iar suferința inevitabilă. Neputînd-o ocoli, trebuie să o îndurăm în sens creștin.

Tîlharul pocăit a înțeles profund suferința lui Hristos ca jertfă pentru ceilalți și s-a solidarizat cu El. În suferință și în boală, gîndul la semenii noștri este de mare ajutor sufletesc. Nu trebuie să marginalizăm suferința altora, ci să înțelegem că există dureri și mai mari ca ale noastre. În mod paradoxal, raportîndu-ne la suferința altora și ajutîndu-i, ne vindecăm de propria suferință.

Prin urmare, confruntîndu-ne cu încercările vieții, boala, suferința, moartea, nu trebuie să uităm că nu le putem birui decît prin Hristos. El ne-a dat pentru totdeauna, în Taina Sfîntului Botez, harul Său, ca o mantie care ne face să fim invulnerabili în fața oricărui rău. Acest har trebuie însă reînnoit mereu prin Sfintele Taine: Taina Spovedaniei și a Euharistiei, Taina Sfîntului Maslu, Taine ale Bisericii prin care ne apropiem de Dumnezeu și ne întărim duhovnicește. Om înduhovnicit devine cel care reușește să își păstreze pacea inimii, ridicîndu-se deasupra suferințelor. Această pace a inimii se dobîndește prin răbdare, care nu trebuie înțeleasă ca bărbăție sau eroism, ci ca unire a voinței omenești slabe cu harul dumnezeiesc. Astfel, omul nu se lasă copleșit de suferință și nici nu se dedă la păcatele stîrnite de ea. Nu acceptă tristețea, mîhnirea, deznădejdea, nu cîrtește și nu-L hulește pe Dumnezeu, nu se răzvrătește împotriva Lui și nu-L învinuiește. Suferința răbdată întărește credința și naște nădejdea, ne învăța Sfîntul Apostol Pavel (Rom. 5, 3-4). Prin suferință, dobîndim smerenia și adevărata pocăință a inimii. Cu acestea toate, vine și rugăciunea, care face din om vas al harului dumnezeiesc. De aceea, oamenii care au suferit vor fi întotdeauna mai puternici.

Suferința, înțeleasă drept cruce, este, după cum am văzut, izvor al tuturor virtuților și cale spre mîntuire. Sfîntul Maxim Mărturisitorul arată că, prin suferință, omul se debarasează de patimile născute din iubirea de sine, devenind nepătimitor și nemișcat în bine, adică se îndumnezeiește.

Închei cu mic citat, cîteva cuvinte ale doamnei Aspazia Oțel-Petrescu, o femeie care a petrecut mai bine de 14 ani în închisorile comuniste, care a înțeles și a trait profund sensul suferinței și s-a salvat prin credința în Hristos: ”Suferinţa trebuie transfigurată. Şi suferinţa se transfigurează prin acceptare. Trebuie să găseşti o motivaţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobilul suferinţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din momentul acela, suferinţa devine o bucurie, devine o onoare. Îţi dai seama că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. Adică propria cruce. Să nu o mai care El în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că eşti fiu al lui Dumnezeu.”

* * *

Resurse bibliografice:

  •      Biblia sau  Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, București, 2008;
  •      Sfîntul Ioan Gură de Aur, Răbdarea şi îndelunga-răbdare în ”Problemele vieții”, trad. în rom. de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Ed. Egumenița, Galați, f.a. de apariție, 384 p. (http://www.razbointrucuvant.ro/2012/05/06/dreptul-iov-rabdare/)
  •      Sfîntul Ioan Maximovici, Pentru ce a fost miluit tîlharul cel înţelept, în ”Predici şi îndrumări duhovniceşti”, traducere din limba rusă de Elena Dulgheru, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, 344 p. (http://sfioanmaximovici.wordpress.com/2009/04/17/pentru-ce-a-fost-miluit-talharul-cel-intelept-2/)
  •      Larchet, Jean-Claude , Suferința în ”Creștinul in fața bolii, suferinței și morții”, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, traducere din limba franceză de Marinela Bojin, 304 p.
  •      Rugăciunea mi-a salvat viața, interviu cu doamna Aspazia Oțel-Petrescu, realizat de Raluca Tănăseanu în Familia ortodoxă, Nr. 5(16)/2010, Editura Asociația pentru Apărarea Familiei și Copilului

“Mergi şi fă şi tu asemenea!” (Luca 10, 37)

Cati e mai bine acum, nu a mai avut “vâjâieli” ori ameţeli. Poate doar un pic obosită din cauza agitaţiei (fireşti, în cazul ăsta):  telefoane, sfaturi, vizite, mers la doctor. Important este că e plină de nădejde.

Ceea ce mi se pare cu adevărat minunat e iniţiativa voastră, a tuturor celor care şi-au arătat şi îşi arată solidaritatea şi afecţiunea faţă de Ecaterina şi familia ei. E impresionant: zeci, dacă nu sute de oameni, care au fost mişcaţi de caz, au încurajat-o şi au donat, din puţinul lor, mult. Nu e vorba doar de-o sumă modică sau substanţială de bani, ci de curaj, de încredere şi de iubire creştinească pe care le-aţi “donat” şi care au ajuns nu doar la inima Ecaterinei, ci a multor altora care sunt în nevoi şi necazuri.

În trei zile de donaţii, cât au fost efectiv, s-a strâns, cu tot cu  economiile lor, cam jumătate din suma necesară operaţiei, adică aproape 5000 de euro. Astăzi va merge la medicul de la Euroclinic să-şi programeze operaţia. Are nevoie în continuare de noi pentru a strânge şi restul sumei care va face posibilă intervenţia. Pentru ea, timpul curge cu mult mai repede decât de obicei, fiecare secundă contează… Totuşi, e cu mult mai liniştită şi mai încrezătoare.

Nu ştim rânduielile lui Dumnezeu, dar credem cu tărie în El ca fiind mai presus de orice bunătate gândită de om. Ştim că este drept şi că judecata lui este milă şi adevăr, aşa cum spune Psalmistul: “Glasul meu auzi-l, Doamne, după mila Ta; după judecata Ta mă viază!” (Ps. 119, 149). Boala şi suferinţa ca urmări ale păcatelor noastre sunt îngăduite pentru că Însuşi Domnul stă drept în faţa libertăţii noastre, dar şi pentru că, prin pronia Lui iubitoare, devin prilej de vindecare sufletească şi de comuniune umană.

În astfel de perioade de încercare, de teamă şi de suferinţă, ceea ce suntem noi cu adevărat, Biserica cea adevărată a lui Hristos, cea a inimilor de carne pe care El a scris porunca iubirii, şi care se întrezăreşte, plină de viaţă şi luminoasă, ca o cetate nemişcată de veacuri. Am privit chipurile oamenilor simpli cărora le-am mărturisit despre aproapele lor în suferinţă şi am văzut lacrimi şi îndârjirea de a face ceva. Am văzut-o pe văduva care şi-a pus cei doi bănuţi în cutie… Mi-a spus că aşa poate să-i mulţumească Domnului şi celor care au ajutat-o odinioară, când soţul ei era în aceeaşi situaţie ca Ecaterina şi de aceeaşi vârstă cu ea. Din păcate, pentru el nu s-a mai putut face atunci nimic… L-am văzut pe preotul duhovnic stând alături, trup şi suflet,  îndreptându-le privirea către Domnul, dându-le nădejde şi putere.

Ceea ce rostim la Liturghie în fiecare duminică şi în rugăciunea de fiecare zi, Crezul nostru, credinţa în Sfânta Treime şi în viaţa Bisericii, rodeşte în comuniunea permanentă în Sfântul Duh, prin voinţa noastră de bine  împlinită în faptă. Aşa suntem făcuţi, să ne bucurăm de bine şi să înflorim în iubire, aceasta e mişcarea firească a inimii noastre. Darul nostru, oricât de mic, care vine din Darul cel mare al jertfei euharistice, este temelia Bisericii liturghisitoare şi a comuniunii cu Sfinţii. Par vorbe mari, pentru că ochii noştri orbi şi fals smeriţi nu vor să vadă. Dar aceasta este Iubirea, tainic manifestată în cele mărunte ca şi în cele mari, spre care întindem mâinile şi gândul nostru.

……………………………………………………………………………………………………

Aici aveţi povestea Ecaterinei, scrisoarea ei şi conturile pentru cei care vor să doneze.

Update 19-03-2011. De citit neapărat!!!

Bucuria darului

Crăciunul ne-a bătut la uşă cu degetele lui moi de zăpadă şi-a lăsat să pătrundă în odaie mireasmă de brad şi cântec de colinde. Poarta timpului a rămas deschisă în urma lui şi am văzut, ca-n icoană, Pruncul Sfânt la sânul Maicii Sale, în peştera încălzită de respiraţia vitelor. Pântecele pământului, luminat tainic, răsună de cântec îngemănat, de îngeri şi păstori; magii, aduşi de stea, vin şi ei cu daruri sfinte, de aur, smirnă şi tămâie, ca pentru un Rege, Profet  şi Preot.

Însă Darul nostru cel mai mare este Însuşi Copilul-Dumnezeu Care doarme acum în ieslea cu miros de fân curat. Naşterea Lui aduce bucurie şi lumină în peştera lumii şi a trupului nostru. Şi darul Lui umple inimile oamenilor într-atât încât se revarsă ca o apă clară de cântec şi veselie.

Bucuria darului... O sintagmă imprecisă prin caracterul semantic al determinantului, care implică reciprocitatea. Bucuria celui care dăruieşte şi bucuria celui care primeşte. Fiecare dă şi primeşte în egală măsură. O BUCURIE comună, într-un gest unic, ca două flăcări reunite într-un singur foc.

Bucurie izvorâtă  din ceea ce este mai profund în sufletul nostru.  Îndrăznesc să spun chiar că bucuria darului ne defineşte ca oameni, căci darul presupune iubire, recunoştinţă, dorinţă de comuniune şi de împărtăşire, jertfă. Ne defineşte umanitatea,  căci exprimă în cuvinte sensibile, neputincioase, legătura cu  Dumnezeu, care este dăruire şi bucurie continuă. Când omul nu mai poate dărui nimic, dintr-o sărăcie a spiritului lui care se naşte din secătuirea Izvorului de viaţă, devine egoist şi trist, plictisit, angoasat, deznădăjduit, împietrit. Moare, viu fiind.

Un an se termină, altul începe: timp în dar pentru a zidi şi preţui veşnicia. Pentru a ne obişnui cu ea şi a o înţelege. Devenire continuă, inconstanţă, subiectivitate, stări sufleteşti schimbătoare, trup mergând invers… Ce aţi zice dacă toate astea nu s-ar pierde într-un trecut construit de memoria noastră afectivă, ci ar rămâne, ca nişte cărămizi coapte la soare sau în cuptorul suferinţei, în ceea ce avem mai tainic şi personal fiinţei noastre? Sufletul viu, umblător şi căutător le poartă pe toate acolo, în tezaurul inimii, în chip, în cuvânt şi faptă. Suntem devenire, dar suntem, totodată , şi rezultatul acestei deveniri. Suntem sub timp, dar şi în afara lui, aşa cum ni s-a spus: “Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului“ (Matei 28, 19). Trăim paradoxal, da, dar doar pentru mintea noastră , neobişnuită cu un alt fel de logică.

Vreţi să vedeţi veşnicia în timp? Duceţi-vă la Biserică! Şi asta mai ales pentru că veşnicia nu se trăieşte de unul singur, ci doar în comuniune cu Hristos şi, prin El, cu Sfinţii şi cu sufletele celor adormiţi. Se trăieşte simplu şi frumos, mai întâi, ca-n ghicitură duminica, timp de 2-3 ore, o simte sufletul credincios şi râvnitor de desăvârşire. Apoi, cu timpul, stră-vederea eternităţii se prelungeşte în fiecare Taină, se face Liturghie după Liturghie, în  slujbă, rugăciune, milă şi smerenie. Se face Liturghie veşnică şi ajungi să-ţi dai seama că, prin Hristos, trăieşti în afara timpului, fiind în  timp.

Suntem oare pregătiţi să redevenim ce-am fost? Poate trupul nostru primi, ca un potir, veşnicia? Cum, dacă nu l-am întărit în foc? Slăbiciunea firii se arată, după Sfinţii Părinţi, din lipsa ei de fermitate, în nestatornicia ei. Iar aceasta nestatornicie o vădeşte uşurinţa cu care e atrasă de plăcere şi e împinsă de durere. Ea n-are forţa să stea dreaptă în faţa acestora, ci ajunge de o vibrabilitate foarte puţin bărbătească, ca o trestie bătută de vânt. Voinţa şi judecata ei dreaptă din elementele esenţiale ale firii îşi pierd orice fertilitate. Firea ajunge ca o minge în mâna patimilor, purtată încoace şi încolo de toate împrejurările, de toate impresiile. A ajuns la o slăbiciune spirituală, care poartă toate semnele stricăciunii, ea nu trădează nicidecum o incoruptibilitate care să-i asigure eternitatea. Dar omorârea acestor slăbiciuni de moarte, strecurate în fire (fortificarea firii prin asceză) a devenit posibilă de-abia prin mortificarea şi moartea de viaţă făcătoare a lui lisus Hristos. Puterea divinităţii Lui a ajutat să se biruie iubirea de plăcere şi frica de moarte a firii omeneşti, s-o facă aşadar fermă. Iar legătura trainică, în care se află potenţial firea din orice ipostas omenesc cu firea omenească din ipostasul Lui divino-omenesc, devenind printr-o credinţa vie lucrătoare o legătură tot mai vie efectivă, face ca forţa redobândită de firea Lui omenească să se comunice şi firii celorlalţi oameni. Eforturile ascetice sunt mijloace prin care firea omenească, ce o purtăm fiecare, participă tot mai mult la forţa firii Lui omeneşti. Căci în eforturile noastre e prezentă şi forţa din firea omenească a lui Hristos. Pe măsură ce legătura potenţială cu Hristos se face mai efectivă, forţa Lui devine tot mai mult forţa noastră. De aceea, asceza creştină este o moarte treptată cu Hristos, ca desfăşurare de putere, o moarte a omului vechi, o prelungire prin voinţă a Botezului, ea nu e numai o imitare a lui Hristos, ci o mortificare eroică cu Hristos şi în Hristos. Noi suntem uniţi cu Hristos încă înainte de învierea mistică, încă în actul mortificării noastre. Nu numai că înviem cu Hristos, ci şi murim cu El; sau, nu înviem cu El de nu murim mai întâi cu El. Învierea cu Hristos urmează ca o mortificare în continuare, sau o continuare a morţii cu El, nu ca o schimbare de direcţie. E adevărat că, în unirea cu Hristos în moarte, prezenţa Lui nu e atât de vizibilă, dar aceasta ţine de faptul că în vreme ce noi murim treptat după omul cel vechi, şi Hristos moare cu noi, iar moartea este şi o smerenie, ascundere a slavei, Hristos nu se vede în etapa mortificării, ci se crede, fiind prezent în noi în mod ascuns. Iar întemeierea siguranţei noastre despre prezenţa Lui în noi, pe credinţă şi nu pe vedere, vădeşte din nou caracterul eroic al bazei ascetice.(Pr. prof. Dumitru Staniloae, Sensul ascezei monahale).

Pentru a ajunge la bucurie, e nevoie, aşadar, de suferinţă. Pentru păcatele noastre, Hristos a pătimit, deci natura umană se curăţă odată cu crucificarea Sa şi învie odată cu El. Suferinţa şi bucuria coexistă. Crucea presupune şi răscrucea acestora: bucuria aşteptării  în extrema suferinţă. Fereastra luminată a Raiului văzută din bezna iadului. Această tensiune între deja şi nu încă e bucuria omenească, bucuria vieţii noastre pământeşti, dătătoare de sens. Şi să nu uităm că cine nu a cunoscut Împărăţia încă din viaţa aceasta, nu poate nădăjdui că o va dobândi după moarte.

Să păstrăm lumina Naşterii şi a Învierii şi să nu uităm că singura noastră răsplată e darul de iubire, iertare şi jertfă, dobândit tot prin harul Domnului.

La  mulţi ani, fără de număr, întru Hristos, în lumina veşniciei Sale în Care să ne bucurăm cu bucuria de dincolo de bucurie!

Pr. Galeriu – HRISTOS A ÎNVIAT!

Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru

Iisus Hristos,

Duminica de astăzi a numit-o Biserica, după Sfântul apostol şi evanghelist Ioan, Ziua Una a sâmbetelor, împărăteasă şi doamnă. Nu întâia. Când zicem întâia, în chip firesc urmează a doua, a treia, a patra… – o realitate din lumea creată, care îşi are o succesiune a ei obişnuită, cu cele obişnuite. Azi toţi sunteţi îmbrăcaţi în veşminte neobişnuite, veşminte luminate de Înviere. De aceea şi în Tatăl nostru – corect este “pâinea noastră cea spre fiinţă, care stă la temelia fiinţei, nu “pâinea noastră cea de toate zilele, adică obişnuită. Nu este pâine de toate zilele, nu-s veşminte de toate zilele. Poporul român a avut dintotdeauna veşminte de sărbătoare, haine de duminică. Tâlcuitorii de mai târziu, sărmanii, au scris aşa cum au scris, Dumnezeu să le ierte aceasta. Sfântul Vasile cel Mare tâlcuieşte hotărât: Ziua Învierii este Ziua Una, care actualizează Ziua cea Una a Creaţiei. Şi ziua Învierii, şi duminicile toate, sunt chipul Zilei Una a Creaţiei. Iar Învierea înnoieşte creaţia. Dacă simţim Învierea, ne simţim înnoind, dacă nu, e ceva obişnuit. Dar ce înseamnă a fi obişnuit? – A trăi în lumea creată, trecătoare şi muritoare, în timp şi spaţiu. Pe când a avea conştiinţa Zilei Una, care este una actuală, cu cea Una a Creaţiei, înseamnă să trăieşti acest act unic. Spuneam, bunăoară, că cercetătorii încearcă astăzi să reproducă (prin clonare) animale, vor încerca mâine să cloneze şi oameni. Aceasta înseamnă o reproducere din lumea creată. În întâlnirea cu harul, când simţi taina luminii, a harului, a puterii divine, atunci se săvârşeşte alt act – un eveniment, ceva divin. Simţi atunci prezenţa lui Dumnezeu. Luptaţi-vă toţi, şi cei care trăiţi de toate zilele, iar nu spre fiinţă, aspiraţi măcar, doriţi măcar… Dacă nu putem înţelege toţi această atingere, scânteiere a harului, măcar să-l dorim; şi va veni. Şi când simţi atingerea aceasta a luminii divine, atunci ai deja începutul Învierii; arvuna Învierii o ai în tine, o simţi.

Această Zi Una a Paştilor, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor, sărbătoare a sărbătorilor, aşa cum a cântat Biserica, are evanghelia care s-a citit la acel moment, al întâlnirii cerului cu pământul:

“La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenior. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan 1, 1-5).

Primească dragostea dumneavoastră aceste două cuvinte din evanghelia din acea clipă divină a Învierii. Puţin să gustăm din ele, din taina lor. “La început era Cuvântul” – observaţi, nu spune “La început a fost Cuvântul”, ci “La început era Cuvântul”, iar înţelesul – aşa cum dumnezeieştii Părinţi ne-au tâlcuit, luminaţi de Dumnezeu – acesta este: “La început era…” – acest imperfect nedefinit, cu deschidere spre infinit. Era; nu spune a fost, adică s-a săvârşit un eveniment şi a încremenit acolo. Numai în noi încremenesc, şi aceasta este tragedia noastră, pentru că încremenirea este identică cu moartea. “La început era Cuvântul (din veci era; era naşterea din veci a Lui Dumnezeu-Cuvântul) şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” – tâlc, iarăşi, adânc. Pretutindeni în Sfânta Scriptură unde vom găsi cuvântul Dumnezeu, e vorba de Tatăl. Să vă dăm un exemplu: în Vechiul Testament, Cartea Facerii, cap.I, versetul 26: “A zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”. Şi Sfântul Vasile cel Mare se întreabă: “Cui a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră»?”. Altfel spus, cui a zis Tatăl, pentru că urmează: “Cui altuia a zis Dumnezeu-Tatăl, decât Celui care este El însuşi chipul veşnicului Dumnezeu”, Celui care este strălucirea Tatălui şi chipul fiinţei Sale, Celui Care a şi zis: “Eu şi Tatăl Meu una suntem”. Deci pretutindeni în Scriptură când vom găsi cuvântul Dumnezeu să ştim că se referă la Tatăl, cu excepţia a şase locuri, în care se referă nu numai la Tatăl. În acest text, al Evangheliei după Ioan, se referă şi la Fiul. Deci:“La început era Cuvântul (Cuvântul e Fiul) şi Cuvântul era la Dumnezeu (la Tatăl) şi Dumnezeu era Cuvântul (aici se referă la Fiul, deci şi Fiul este Dumnezeu). Iar în A Doua Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, cap.13, versetul 13, cuvântul Dumnezeu se referă la Duhul Sfânt: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!”.

Deci aici “şi Dumnezeu era Cuvântul”, şi iarăşi adaugă “Acesta era întru început la Dumnezeu”. A fost o dispută în taina Bisericii. Evoc un eretic, Eunomiu, care moştenea filosofia veche. Arie şi, după el, Eunomiu, nu înţelegeau cum Dumnezeu, în unitatea Lui, să aibă şi un Fiu. Dar sfântul Vasile ce Mare, Ioan Gură de Aur şi ceilalţi Părinţi mărturiseau: Îl numim pe Dumnezeu Tatăl, deci Tată e din veci şi, atunci, din veci are Fiu. Aşa e Fiul din veci. Şi Duhul Sfânt asemenea.

“Cuvântul era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.” În toate e prezenţa lui Dumnezeu, a Logosului, a acţiunii dumnezeieşti. Facă Domnul să punem inimilor noastre piatră de temelie acest cuvânt: “Toate prin El s-au făcut”. În limba greacă este cuvântul logos (ëďăďň), care a dat în româneşte logică, raţiune. Tradus în limba noastră, cuvântul logos are trei termeni prin care se revelează: cuvânt, raţiune, sens. “La început era Cuvântul” – era Raţiunea, Logosul şi Sensul.

Îngăduiţi o mică paranteză, cu înţeles. În timpul perioadei trecute ne batjocoreau pe noi, preoţii, spunând că suntem iraţionali. Şi unui filosof marxist i-am răspuns: noi mărturisim Logosul acela de la început, noi nu putem concepe lumea fără raţiune. Cum asta? Iată cum: pentru noi la temelia lumii stă Raţiunea; pentru dumneavoastră – forţa oarbă, hazardul. Dar nu stă hazardul, adică întâmplarea. Un savant, Henri Coandă, spunea: “Întâmplarea, hazardul nu e decât măsura ignoranţei noastre”. Noi, creştinii, spunem că la temelie stă Raţiunea. Scriptura o spune, revelaţia divină, nu noi. Şi a tăcut, bietul om. Deci în fiecare făptură stă o raţiune dumnezeiască, un rost, un dar dumnezeiesc. De aceea, când vorbim noi de cele trei lumini, vorbim şi de lumina care vine din raţiunile, rosturile lucrurilor, darurile lucrurilor, chipurile lor – pentru care Dumnezeu ne-a dat ochiul minţii. În fiecare făptură a făcut Dumnezeu un rost, adică a fost întruparea unui rost divin, a unei raţiuni divine.

Deci “Toate printr-Însul s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El viaţă era şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 3-5). Lumina, în care noi ne împărtăşim din dumnezeire, prin Cea de a treia Persoană a Dumnezeirii ni s-a împărtăşit – Duhul Sfânt. Deci iată cum ni Se descoperă Sfânta Treime din începutul Evangheliei după Ioan, aşa cum S-a descoperit în Cartea Facerii, dintru început. În Cartea Facerii aşa citim: “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facerea 1, 1) – e vorba de Dumnezeu-Tatăl. “Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!»” (Facerea 1, 3) – Dumnezeu-Cuvântul a zis. “Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1, 2) – deci Duhul Sfânt. E o legătură sfântă între Cartea întâi, a Facerii, ale cărei cuvinte le-am auzit, şi Cartea Evangheliei după Ioan, ale cărei cuvinte ni s-au împărtăşit acum.

Numai un verset voi citi din evanghelia pe care am auzit-o astăzi, în Noaptea Învierii. Mâine, cu darul lui Dumnezeu, va trebui să tâlcuim taina Învierii, arătările de după Înviere şi intrarea prin uşile încuiate. Ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne lumineze. Când Mântuitorul a intrat prin uşile încuiate la ucenici, le-a zis: “Pace vouă. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 19-23). Numai cuvântul acesta să-l punem la inimă: “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi”. O, iubiţilor, o descoprire negrăită de taină! Mântuitorul descoperă aici cum L-a trimis Tatăl la noi. Evocam adesea cuvântul Părintelui Stăniloae: L-a trimis Tatăl: Mergi şi-Ţi mântuieşte fraţii! Noi – fraţii Lui.

Iubiţilor, să punem la inimă adevărul tuturor adevărurilor omului, în taina Preasfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Un Părinte al Bisericii, Sfântul Ioan Damaschin, spune: “Fiul e chipul Tatălui, iar Duhul Sfânt e chipul Fiului” – în înţelesul că Fiul Îl descoperă pe Tatăl şi Duhul Sfânt Îl descoperă pe Fiul, Îl face văzut. Pentru că Fiul S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria. E taină a tainelor. Tatăl e Protochipul, zice Sfântul Vasile cel Mare, Fiul este Chipul, iar noi suntem, în Duhul Sfânt, după Chip. Şi legea aceasta, de a fi după Chip, e universală. Suntem bucuroşi că a ajuns şi ştiinţa la mărturia aceasta a revelaţiei dumnezeieşti, căci spune astăzi că nu există făptură decât având un protochip, un model, un proiect. Gândiţi-vă: eu exist; când iau cunoştinţă de mine? Întâi iau cunoştinţă, şi pe urmă mă zidesc? Iau cunoştinţă după ce exist. Şi exist pentru că este un model, un proiect. Nu e de conceput nici o făptură altfel. E o informaţie, cum se spune. Şi, observaţi, în însăşi taina Preasfintei Treimi Tatăl e în Fiul, iar Fiul e Chipul Tatălui. Noi, în Duhul Sfânt, suntem zidiţi după Fiul şi Fiul e Chipul nostru. Şi Chipul lui Hristos a fost întipărit în Adam dintru început, dar Adam nu i-a rămas credincios. În Hristos – să luăm aminte iubiţilor, stărui cu tărie – e adevărul fundamental al nostru, al lumii întregi. “Toate prin El s-au făcut”. Chipul, Icoana după care noi am fost zidiţi şi prin care ne zidim e Hristos. Ca să mă cunosc pe mine trebuie să-L cunosc pe Hristos.

Oamenii vor putea cerceta. Şi avem la îndemână ultimele cercetări asupra genotipului, care merg la întreaga informaţie, la informaţia din lumea aceasta, însă. Dar adâncul informaţiei este Dumnezeu-Cuvântul, Cuvântul Tatălui, al Părintelui Ceresc. De la El, propriu-zis, noi avem cuvânt. Acest fapt ne este descoperit de Evanghelie: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu”; şi “A zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”. Aşa are omul cuvânt (tot omul, de pretutindeni): de la Dumnezeu-Cuvântul, Cuvântul Tatălui. De aceea, propriu-zis, şi zicem rugăciunea Tatăl nostru, pe care ne-a învăţat tocmai El, Fiul Părintelui Ceresc.

Şi după Înviere le spune, Mariei Magdalena şi apoi ucenicilor, “Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Într-un fel Dumnezeu-Tatăl este Tatăl Lui şi în alt fel este Tatăl nostru: prin El, prin Fiul – Icoana, Modelul nostru. Dar, o clipă să nu uităm, aceasta este taina noastră, acesta este adevărul nostru, aceasta e definiţia noastră, aceasta e cunoştinţa noastră: de a fi zidiţi după Chip, iar Chipul este Hristos. Şi, încă o dată spun ceea ce spune ştiinţa (fiindcă oamenii cred mult în ştiinţă, şi e bine, că e cercetare), că nu există făptură, existenţă, decât ca întrupare a unui proiect. Aşa cum nu elementele unei biserici (cărămidă, ciment, nisip, var) s-au adunat ca să o construiască, ci a fost înainte un proiect, un plan, o idee, care a adunat materialele. Aşa şi eu, exist pe acest plan, proiect, chip al lui Hristos. Şi dacă vreau să mă cunosc, prin El mă cunosc. Şi, dacă Îi urmez Lui, voi înţelege şi Evanghelia şi Crucea şi moartea, şi Învierea, şi cum a intrat prin uşile încuiate, şi cum a vindecat, şi cum a biruit moartea. Căci în moarte a intrat Viaţa; a intrat Iubirea. În moartea noastră, provocată de demon, intră ura. Când urăşti pe cineva, îl ucizi. Dar Iisus, prin Cruce, a intrat din iubire în moarte. Iar iubirea duce la moarte, sau la viaţă? Trebuie să înţelegem, căci dacă nu înţelegem, nu credem cu putere. Trebuie să ne trezim! Şi aşa, când crezi cu putere, devine făptura ta un templu al Duhului Sfânt. Şi ai putere să birui răul, ispita, necazul (puşcăria, orice pe lume). Sfinţii aşa au biruit moartea. Îi aşteptau călăii, iar ei se rugau şi cântau; pentru că simţeau arvuna Învierii, arvuna Taborului, arvuna Schimbării la faţă.

Acesta e cuvântul din dimineaţa Învierii. “La început era Cuvântul. (…) Şi toate printr-Însul s-au făcut. Observaţi, pentru El era” – infinitul timpului; pentru noi “toate printr-Însul s-au făcut – lumea creată în timp. Şi distincţia – între infinitul lui Dumnezeu, necreat, şi noi, creatura, dar şi legătura între Dumnezeu şi noi – în iubirea Lui, în Logosul, în raţiunea pe care a întemeiat toată făptura, în viaţa pe care ne-o dăruieşte, şi în suişul neîncetat… Dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul spune că făptura (creaţia) are trei etape: prima etapă – că existăm, a doua – existenţa în har, în bine, şi a treia – în Înviere. Starea cea mai înaltă e Învierea. Sensul existenţei, al istoriei, este către Înviere. Facă Domnul să simţim toţi, în ziua Învierii, arvuna Celui ce a înviat, arvuna Învierii!

Hristos a înviat!

Şi nouă viaţă veşnică ne-a dăruit. Să ne închinăm sfintei învierii Lui celei de a treia zi. Amin!

(Părintele Galeriu: Predică la Duminica Învierii, 30 aprilie 2000 – Sfintele Paşti)

La mulţi ani de Sfântul Nicolae!

Sfântul Nicolae s-a născut în localitatea Patara din Asia Mică, în a doua jumatate a secolului al III –lea, din părinţi dreptcredincioşi bogaţi. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa Nona. Îndată după naşterea sa, fiind în baie, copilul Nicolae a stat trei ceasuri pe picioarele sale, sigur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dând prin starea aceasta cinste Sfintei Treimi, Căreia mai pe urmă avea să-i fie mare slujitor şi întâi-stătător. Când se apropia de pieptul maicii sale, se cunoştea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul pruncilor celorlalţi, pentru că numai din sânul drept sugea lapte. Apoi a început a fi şi postitor ales, căci miercurea şi vinerea numai o dată sugea lapte din sânul mamei şi atunci seara, după săvârşirea obişnuitei rugăciuni creştineşti (vecernia). Deci, născând pe acest dumnezeiesc prunc, părinţii l-au numit Nicolae, care se tâlcuieşte “biruitor de popor”; şi cu adevărat s-a arătat biruitor al răutăţii, aşa binevoind Dumnezeu spre folosul întregii lumi.

Copil fiind avea dragoste de învăţătură

Sosind vremea de şcoală, a fost dat la învăţătura dumnezeieştii Scripturi, iar el cu agerimea cea firească a minţii şi cu povăţuirea Sfîntului Duh, în scurt timp, a ajuns la multă înţelepciune. Încă de la această vârstă, Sfântul Nicolae intra, cu mult drag, în sfintele biserici, pentru a se ruga.

Făcea fapte bune, pentru a plăcea mai mult Domnului, decât oamenilor

Sfântul Nicolae a făcut multe fapte bune, însă în ascuns, discret, râvnind să placă Domnului, iar nu să fie văzut de oameni, pentru a fi admirat, aşa cum reiese din întâmplarea ce urmează. Era un bărbat într-o cetate din vremea aceea, dintre cei cinstiţi de oameni şi bogaţi, care mai pe urmă a rămas sărac, iar prietenii l-au părăsit, neajutându-l la greu. Bărbatul acela avea trei fete foarte frumoase şi acum,fiind în lipsuri, cugeta, din deznădejde, să-şi dea fetele spre desfrânare, ca să câştige pentru el şi fetele sale îmbrăcăminte şi hrană Sfântul, vrând să îl scape de păcat şi sărăcie, a mers în miezul nopţii la casa acelui bărbat şi a aruncat înăuntru pe fereastra casei o pungă cu galbeni. Dimineaţă, bărbatul acela a găsit punga cu bani şi, gândindu-se ce mult îi poartă Dumnezeu de grijă, îi mulţumea neîncetat, dând laudă Domnului. Apoi, îndată, pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a măritat-o după un bărbat şi i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei. Şi milostiv s-a arătat Sfântul Nicolae şi cu celelate fete rămase, dăruindu-le în taină pungi cu galbeni, astfel că tatăl lor nu le-a mai dat spre desfrânare, ci le-a facut nuntă.

Moş Nicolae

Sfântul, prăznuit la 6 decembrie, este cunoscut şi sub numele de Moş Nicolae, cel care face daruri frumoase copiilor cuminţi, iar celor mai năzdrăvani le aduce câte o nuieluşă.

(“Vieţile Sfinţilor” pe luna decembrie; “Mineiul” – Sinaxarul pe 6 decembrie – selecţie de Constantin Ghiţă)

Dialog pe-o frânghie suspendată

               C.: Si mai vroiam sa te intreb ceva. La tine, in comunitatea si biserica la care mergi, se intampla ca putini oameni sa se impartasesca duminica ? Cel putin la mine  unde merg eu, asta vad si cred ca e ceva foarte grav si am auzit că si-n alte locuri e la fel. In Biserica primara oamenii se impartaseau de 4-5 ori pe saptamana, daca nu chiar in fiecare zi. Si noi nu suntem ca Sf. Maria Egipteanca sa traim tot timpul in rugaciune, traim bombardati senzorial si sfanta impartasanie e un medicament si ne-a fost data pentru ajutorul nostru si iertarea pacatelor.
               
               Eu merg de regulă la o mănăstire în buricul târgului şi aceasta, fiind foarte cunoscută şi fiind acolo moaştele unui mare Sfânt taumaturg, lumea vine la ea ca un izvor neîntrerupt. Rar mi se întâmplă să ajung la vecernie sau la maslu şi mereu găsesc biserica plină. Unii vin şi la maslu, sunt credincioşi fideli mănăstirii. Pentru mine e a doua casă. Îmi râde inima când văd copiii (mulţi) şi oamenii în vârstă cum se împărtăşesc duminica. Şi nu doar la praznicele mari sau la sfinţi, în general e o coadă…

              Sunt unele biserici reci… Intri şi … nimic, căci harul îl simţi după credinţă şi dragoste. De aceea, celui care n-are i se va lua. Nu vorbesc despre comunitatea mea. Eu traversez ½ de oraş ca să ajung duminica aici, deşi am o biserică peste drum. Iartă-mă, nu vreau să judec, dar nu mă simt în largul meu acolo, deşi Dumnezeu e acelaşi. Cred că eu sunt de vină că nu văd decât spectacolul, totul e cuminte şi bine ordonat în cuvinte,  dar Duhul întârzie să vină la mine. La mănăstirea asta însă, când rosteşte părintele stareţ rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt de la Proscomidie, mi se ridică părul în cap şi de multe ori am văzut oamenii ştergându-şi pe furiş lacrimile. Cred că e vorba şi de comuniunea cu ceilalţi, îi simt ca pe o familie.

               Iată, asta e răspunsul meu. Creştinii adevăraţi vor fi din ce în ce mai puţini. Important e să fim din aceştia, să ne unim în Duh şi-n Adevăr. Dacă poţi să le vorbeşti celorlalţi despre binecuvântările Sfintei Euharistii, fă-o. Mulţi nu te vor auzi pentru că nu au urechi de auzit. Nu ne rămâne decât să ne rugăm pentru ei şi pentru noi.

               C.: Din ce imi spui si din experienta mea, sistemul nu e facut sa ofere substanta elevilor, ci ii pune sa inghita niste hamburgeri prefabricati, hamburgeri si ei la randul lor indoielnici, ce ii lasa apoi tot cu o senzatie de gol in stomac, iar pe unii cu greata. Greata fata de cultura, cunoastere si ce e frumos in general si asteapta sa fie descoperit. Sau se poate asemana cu hrana ce e data pe gat puilor ce traiesc in abator. VID. De 20 de ani de cand s-a terminat revolutia traim intr-un soi de deşert. 20 de ani de deşert ce se adauga la alti 50.  Mi-a placut cand ai zis ca “romantismul e satanism fatis” sau “postmodernitate e parodierea sacrului”, mi se par niste obsevatii pertinente. Intuitiv inteleg ce vrei sa spui, dar as fi foarte curios daca ai putea sa-mi vorbesti mai mult despre asta.  Si poate imi mai explici ceva ce eu nu pot pricepe. Care e mecanismul sau cum se face ca un chip al lui Dumnezeu, un dumnezeu in facere, ce e creat pentru a trai si capata asemanarea cu Absolutul si are Setea asta in el, care are posibilitati se pare infinite desi pe de-o parte e o fire plapanda si amarata din lut, cum se face ca fiinta asta uneori se poate multumi cu atat de putin? Cu traiul intr-un bloc confort II si OTV? Cu inchinarea la “absolutul” unei echipe de fotbal si rontaitul de seminte? Cu reviste mondene despre niste nimeni ? Cum?! Cum se poate obisnui in asa masura cu uratul?

               Si daca tot vorbim de postmodernitate, ce s-a intamplat cu nevoia omului de sacru? De cand se stie omul a fost o fiinta religioasa, Eliade cred ca a aratat destul de clar asta. Si mai mult, simtea nevoia ca sacrul sa-i fie prin preajma, cat mai aproape. Ce s-a intamplat cu nevoia asta ? Face parte din dinamica caderii ? Tehnologia si minunile ei sunt un substitut de sacru pentru noi ?

               M-ai bombardat… Sunt sub asediu! Exact ceea ce mi-aş dori eu de la adolescenţii din zilele noastre, despre care vorbeam. Să aibă curiozitate. Nu deţin eu răspunsurile, dar sunt convinsă că  printr-o asemenea atitudine ajungi la Izvor. Îmi place că avem un dialog.

               Deci în primul rând (să începem ca emineţii EBA care trag concluzia în introducere) ai mare dreptate cu puii de găină care mănâncă vid la micul dejun. Aşa sunt şi copchii ăştia, trăiesc într-o lume bolnavă, sunt bombardaţi de gunoaie mediatice, manipulaţi, abuzaţi sufleteşte. Li s-a rupt cordonul ombilical cu dinţii… Pentru ei a iubi însemnă sex obligatoriu şi variat pervers, homofobia e un defect congenital, a face bani e maximul de succes, etaloanele umane sunt nişte fantoşe din sport sau muzică, idoli ai imoralităţii şi inculturii. Chiar părinţii sunt cei care îi aruncă, de multe ori în braţele pierzării. Ce vrei, Hristos e în minoritate, se încearcă cu orice preţ să nu se mai facă auzit glasul Lui, mai ales în inimile lor tinere care încă (re)cunosc glasul  Păstorului. Şi aceşti copiii, care poartă veşnic în urechi noile cordoane ombilicale ale ipodurilor legate simbolic la Bruxelles, până când creierii le vor fi ajuns un soi de circuite disfuncţionale, sunt cei care ajung să-şi găsească drept Absolut o echipă de fotbal, o maşină, o femeie sau mai multe, o funcţie, o călătorie, trăind confortabil nu doar într-un apartament de confort II, ci într-o vilă pe malul unui lac, cu masaj tailandez la domiţil, cu copii la fel de intelecuali, ridicându-şi răstit fruntea şi cerând bani de taxi şi de gagici. E un soi de ţopârlanism sau chiar de comoditate neoburgheză a omului spoit de cultură sau supercivilizat sau noncultural. E un soi de mediocritate în care trăim şi-n care ne complacem de bună seamă cu toţii. Este o viaţă în care Dumnezeu este, în cel mai bun caz numărul de la urgenţă pe versoul cărţii de vizită a mamei omida.

              Trist, foarte trist. Şi totuşi. Noi nu căutăm altceva decât să ne mântuim. Păi nu ne putem mântui decât împreună cu şi prin ţopârlanii ăştia. Şi ei sunt fraţii noştri, şi peste ei răsare şi apune soarele, şi-n ei se află Chipul. Trebuie să-i iubim, noi suntem cu mult mai josnici. Pentru că ştim ce trebuie făcut, dar… ne complacem în atotştiinţa noastră(!) Materialul există, deci, la treabă!

Cu prietenie,

Th.