Povestea unui miracol sau despre lucrarea sfintilor în lume

Chipul unui miracol: Nectaria

Maria si Nectaria

Doamna Maria Oprea este asistent universitar la Sibiu, cu doua doctorate, unul in filologie, iar celalalt in teologie.

In urma cu cativa ani, s-a confruntat cu o intamplare miraculoasa, pe care se simte datoare s-o impartaseasca si altora, pentru a-i intari pe oameni in rugaciune si in credinta in Dumnezeu. Sotie de preot si mama a doi copii, cand astepta venirea pe lume a celui de-al treilea prunc, doamna Maria Oprea a aflat ca are o sarcina extrauterina. Medicina are pentru astfel de cazuri un singur “leac” – sacrificarea copilului. Dar desi propria-i viata era pusa in pericol, ea a refuzat operatia, alegand un alt drum: ruga fierbinte catre unul din cei mai puternici sfinti ai timpului in care traim, Sfantul Nectarie, marele facator de minuni din insula Eghina. O decizie aflata permanent sub umbra mortii, dar care s-a transformat in victorie. Victoria credintei in Dumnezeu.

Pruncul nedorit

– Doamna Maria Oprea, ati trecut, in urma cu cativa ani, printr-o experienta la limita. Eu as vrea sa dam putin firul timpului inapoi si sa incepem cu imprejurarile care au determinat, de fapt, tot ceea ce a urmat.

– Cand am ramas insarcinata cu cea de a treia fetita, am avut niste incercari cumplite. Stiti cum e… La primul copil, toata lumea este bucuroasa: tatii, socrii, rudele… La al doilea, se mai stramba putin din nas. La al treilea, deja intervin toti: “Ai grija ce faci, ai luat-o razna!” sau: “Mai opreste-te!”. Mie nu mi-a fost teama de reactia celor din jur. Am fost insa foarte surprinsa de reactia mea. Am o profesie care necesita multa munca si, intrand intr-o cariera universitara, inainte de a ma casatori, voiam sa-mi finalizez macar studiile doctorale. Cand a aparut al treilea copil, eu nu aveam nici un ajutor. Sotul meu e preot, parintii mei lucreaza amandoi, iar socrii sunt decedati. Am doua surori, dar nu ma puteau ajuta, pentru ca sunt maicute in manastire. In plus, eram intr-o parohie de tara si aveam multa treaba pe langa casa.

Cand am aflat ca sunt insarcinata a treia oara, la doi ani dupa ce nascusem al doilea copil, s-a nascut in sufletul meu o stare pe care o regret si acum: ganduri de intristare, deprimare… Ma gandeam: ce voi face? Cand voi mai finaliza doctoratul? Eram convinsa ca voi plati penalizari. Asa a si fost pana la urma, am platit penalizari de prelungire. M-am convins atunci ca gandul pe care-l ai in momentul zamislirii unui copil poate influenta sarcina in mod negativ. Daca nu ti-l doresti, daca nu esti dispusa cu toata inima sa primesti viata pe care o trimite Dumnezeu in pantecele tau, vei avea probleme.
Un verdict sumbru
Pe langa tulburarea sufleteasca, mie imi era insa si foarte rau, un rau general – nu mai puteam manca aproape nimic. Imi era atat de rau, incat m-am alarmat. Am venit in Sibiu, la un doctor de la Policlinica Esculap. De cum am intrat si mi-a facut un consult, el mi-a spus: “Ceva nu este in regula. Haideti sa va vad si la ecograf!”. S-a uitat, s-a uitat, o jumatate de ora a tot insistat, ca sa vada ceva. Nimic! Nici o urma de viata in uter! Sarcina era extrauterina, fixata pe una dintre trompe. Cand a fost convins de diagnostic, doctorul l-a chemat pe sotul meu si a spus: “Sa stiti ca nu este de gluma! Doamna este la capatul a doua luni de sarcina extrauterina. Una din trompe risca sa explodeze, iar dansa sa ajunga in stare de soc la spital si chiar sa moara. Alegeti dumneavoastra ce este de facut. Eu sunt dispus s-o operez chiar maine dimineata, cu mainile mele. Uite, va fac o programare la ora 8”.
Eu stiam ce inseamna un avort. Fiind si doctoranda la teologie morala, participand la tot felul de seminarii de bioetica, stiam, totusi, ca este si un chiuretaj scuzabil, cumva, de care mama n-ar fi extrem de vinovata. Inca nu ma lamurisem cam ce reactie ar trebui sa am: sa merg pana in panzele albe si sa spun: “Nu, duc sarcina mai departe, orice s-ar intampla”, sau sa accept interventia chirurgicala, sub pretextul ca “Doamne, n-am avut incotro!”. Medicul m-a luat prea repede, prea pe nepregatite. Invatam teorie foarte bine la facultate, dar in momentul acela, efectiv am simtit ca clachez. Si mi-a trebuit timp de gandire. N-am putut sa-i spun doctorului nici da, nici nu, asa ca nu am ramas la spital cum ne-a recomandat el, ci ne-am intors acasa.

– Dar dincolo de argumente teologice, dumneavoastra ce va spunea inima?

– A fost o lupta in sufletul meu. Ma gandeam: “Aici, Dumnezeu imi pune credinta la incercare. Trebuie sa fac ceva, efectiv, sa ma pocaiesc de gandurile negre pe care le-am avut, la inceput, cand am aflat ca sunt iarasi insarcinata, sa-mi para rau de ele, sa merg pana la capat”. M-am gandit si ca daca Dumnezeu va ingadui sa mor, atunci asa sa fie! Stiam si faptul ca daca mori, dandu-ti viata pentru o alta viata, practic, asta este mucenicie. Desi lumea o considera pe mama care face acest lucru o nebuna sau o inconstienta: cum sa-si lase alti copii orfani si sa moara pentru un copil care n-are nici o sansa sa supravietuiasca?

– Nu va gandeati ca n-aveati nici o sansa, ca veti muri daca nu avortati?

– M-am gandit, am mai avut incercari in gand, dar credinta surorilor mele, care sunt calugarite, a parintilor mei, a duhovnicilor, a celor din jur, si mica mea credinta m-au sustinut sa merg pana la capat.

A contribuit mult si sfatul pe care mi-l daduse mai demult duhovnicul meu, parintele Lavrentie de la Frasinei, inainte de a pleca din lumea aceasta. Pur si simplu, fara nici o legatura cu ceea ce-i spuneam, ma apuca asa, dintr-o data, de mana, si-mi zicea: “Marie, draga, ai grija, sa nu faci niciodata avort! Ai inteles? Mai, tata, mai, ai inteles? Niciodata sa nu faci avort!”. Era de neinteles de ce facea asta si ii spuneam: “Parinte, dar eu stiu lucrurile astea. Eu stiu ca nu este bine si n-am sa fac niciodata avort. Douazeci de copii de-oi avea, nu o sa fac avort”. “Mai, tata, tine minte ce-ti spun eu: ai grija, sa nu faci!”. La urmatoarea intalnire repeta din nou. Eram foarte mirata de acest sfat al parintelui, pe care mi l-a dat pana la ultima spovedanie, pana la internarea dansului la Bucuresti, in stare critica. Eu cred ca el a avut un dar de la Dumnezeu si a prevazut ce-o sa mi se intample. Atat de bine mi s-a imprimat sfatul lui, incat in momentul in care a trebuit sa aleg, am ales sarcina. Nu teoria pe care am acumulat-o la seminariile de morala m-a influentat, nu ea mi-a rasunat in cap, ci sfatul parintelui: “Ai grija, sa nu faci avort!”. Si poate imi va mai rasuna in minte. Nu se stie pentru ce momente care ma asteapta in viitor mi-au fost adresate acele indemnuri.

Minunea

– Cand ati luat decizia sa mergeti pana la capat?

– Imediat dupa ce am citit Acatistul Sfantului Nectarie. Trebuie sa va spun ca in momentul in care eu treceam prin toate aceste intamplari, sora mea cea mica se pregatea sa fie calugarita. Ea a fost linistita cand a auzit ca am o sarcina extrauterina si imi spunea mereu sa fiu pe pace, ca acel copil se va naste cu bine prin rugaciunile Sfantului Nectarie.

Ea stia ce putere are acest sfant si in momentul calugaririi si-a pus in suflet o singura dorinta – ca pruncul meu sa traiasca si sa se nasca normal. Si se spune ca in acele clipe, orice iti doresti se implineste… Ajunsa acasa dupa ce aflasem diagnosticul, am inceput sa citesc cu lacrimi Acatistul Sfantului Nectarie. El ma mai ajutase o data, la cea de a doua nastere, si nadajduiam sa o faca si acum. Nu am avut trairi mistice, cum povestesc unii, sau aratari cum au pelerinii de la Maglavit sau Fatima. Nu! Am simtit doar o pace, o linistire a gandurilor, o impacare cu Dumnezeu si chiar o bucurie, o bucurie foarte mare si o asteptare luminoasa, nu cu ganduri de spaima: “Vai de mine, ce voi face daca va fi handicapat?”, sau: “Sa vezi ca o sa moara, n-o sa tin sarcina!”. Apoi a venit minunea. Intr-o zi, am simtit exact cum simte o mama prima miscare in pantec a copilului ei. Am simtit un fel de lovitura usoara si lina, un fel de zvacnet, de saritura lina. O senzatie extraordinara. Nu am de unde sa stiu exact, dar e clar ca atunci pruncul a revenit acolo unde ii era locul, de pe trompa in uter.

Avand experienta de la celelalte doua sarcini, si stiind cum misca un copil, m-am mirat ca acesta a miscat la doar doua luni. Practic, prima miscare n-a fost la trei luni jumate, ci la doua, atunci, in timpul citirii acatistului. Din punct de vedere medical, e imposibil. Dar din punct de vedere crestinesc, ce sa zic? Totul e posibil!

Dupa ce m-am rugat si m-am linistit, am ales sa merg la un doctor reputat. Eu eram cu inima in dinti! Imi batea mai tare ca niciodata. Doctorul a inceput sa ma examineze atent si, de la ecograf, ii dicta asistentei: “Sarcina absolut normala, copilul este la locul lui, nu este nici un pericol”. Pot sa spun ca pana in momentul de fata nu am mai avut asemenea momente de bucurie, in intreaga mea viata. A fost chiar mai mare decat in momentul nasterii. Dupa aceea, sarcina a decurs mai bine. M-am rugat zilnic. Imi amintesc, ca acum, ca atunci cand citeam acatistul, la fiecare “Bucura-te, Sfinte Nectarie”, copilasul dadea ori din manuta, ori din piciorus, efectiv, lovea usurel in burta, la fiecare “Bucura-te”! Mi-am dat atunci seama ca nu am de ce sa ma tem. Chiar daca se va naste cu probleme de sanatate, Sfantul Nectarie il va avea in ocrotirea lui.

Nectaria

P-sa Dr. Maria Oprea impreuna cu familia

La ora 10 dimineata, cand m-au apucat durerile foarte mari pe care simteam ca nu le mai pot suporta, mi-am sunat din nou surorile din manastire si le-am zis: “Acuma incepeti Acatistul Sfantului Nectarie, ca nu mai pot! Cand terminati acatistul, sa-mi dati un bip!”. Aveam telefonul in halatul cu care am nascut, si la 10.30, in momentul in care Nectaria a iesit, atunci a vibrat mobilul in buzunarul halatului.

Efectiv, cat s-au rugat ele, o jumatate de ora, atat a durat si nasterea. M-am simtit atunci o privilegiata a cerului. Nasterea a decurs extraordinar, desi doctorul mi-a spus ca o sa dureze cam 8-10 ore, pentru ca nu eram absolut deloc pregatita, colul era inchis, membranele nu erau rupte, nu am avut semne ca as naste. Chemat de urgenta, doctorul nici n-a apucat sa stea efectiv la nastere, a ajuns doar cand m-a cusut, spre sfarsit.

– Si cum e acum fetita?

– Cum sa fie? Mai dulce decat nectarul. Este frumoasa, cuminte, sensibila. Parca ii seamana Sfantului Nectarie. L-a indragit de mica. Primul cuvant pe care l-a spus n-a fost “mama”, ci “tata”, batand asa, des, cu degetelul pe icoana Sfantului Nectarie, pe care o avea la patut. In fiecare dimineata, atunci cand apare soarele si Dumnezeu ne daruieste o noua zi, imi dau seama ca acest copil exista numai din dragostea lui Dumnezeu si din mila sfintilor. Fiecare zi din viata ei este o minune pentru care Ii multumesc din toata inima!

Preluat din Revista AS

Relatarea audio aici>http://www.youtube.com/watch?v=shtTF9j321g

Scrisoare lui Dumnezeu

   Anastasie (acesta a fost numele de botez al Sfântului Nectarie) a avut o copilarie foarte grea: foame, frig, singuratate, durere. Durere, foame, lacrimi. Si iara lacrimi, singuratate, durere. Ce copilarie poate fi mai trista decat aceasta? Trebuie spus ca singuratatea sa nu era o singuratate ca cea pe care o traieste omul zilelor noastre: diferenta este enorma. Micul Anastasie credea cu putere in Dumnezeu. Si oricat de tare l-ar fi apasat rautatea oamenilor, el nu contenea sa isi ridice ochii spre Dumnezeu. Si Dumnezeu i-a primit rugaciunile. Intr-o noapte, Hristos i s-a aratat in vis, si l-a intrebat de ce plange necontenit. Sufletul copilului era însa atat de patruns de amaraciune, incat nu a putut sa raspunda la intrebare. Dar, trezindu-se din somn, Anastasie a scris urmatoarea scrisoare: ,,Hristoase al meu, m-ai intrebat de ce plang. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prapadit incaltarile de mi-au iesit degetele afara si mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-am dus aseara la stapânul meu si m-a alungat. Mi-a spus sa scriu acasa, alor mei, sa-mi trimita ei. Hristoase al meu, de atata amar de vreme muncesc aici si n-am trimis maicii mele nici un banut… Acum, ce sa ma fac? Cum sa o scot la capat fara haine? Tot muncind, s-au rupt. Iarta-ma ca Te necajesc. Ma inchin Tie si Te iubesc eu, robul Tau, Anastasie.” A pus scrisoarea intr-un plic, si pe plic a scris adresa destinatarului: ,,Pentru Domnul nostru Iisus Hristos – in ceruri”.

   Ce credeți că s-a intamplat dupa ce Anastasie a scris scrisoarea? Dumnezeu a intervenit intr-un mod smerit. Daca scrisoarea ar fi ajuns la posta, poate ca vreun postas ar fi aruncat-o, sau poate ca si daca ar fi citit-o, tot nu ar fi putut sa il gaseasca pe expeditor pentru a-l ajuta.

   Dar Dumnezeu a randuit ca un negustor sa se ofere sa duca scrisoarea la posta, pentru a-l scuti pe Anastasie de drum, caci afara era frig. Citind pe plic destinatarul scrisorii, negustorul a fost curios sa citeasca scrisoarea. Si, citind-o, si-a dat seama ca din randuiala lui Dumnezeu ajunsese sa o citeasca. A facut un colet cu haine, incaltari, mancare si bani, si l-a trimis lui Anastasie impreuna cu o carte postala pe care scria: ,,De la Hristos, pentru Anastasie”.

   Coletul nu ar fi fost trimis daca Anastasie nu ar fi scris mai intâi scrisoarea. Am putea spune: ,,Si nici scrisoarea nu ar fi fost scrisa daca Hristos nu i S-ar fi aratat in vis, si nu l-ar fi intrebat de ce plange”. Dar tot asa am putea spune si ca nici Hristos nu i S-ar fi aratat daca el nu i S-ar fi rugat, vreme indelungata si nu si-ar fi pus nadejdea in ajutorul dumnezeiesc.

    Sfântul Nectarie ne invata sa ne rugam lui Dumnezeu.

    Anastasie a rabdat vreme indelungata inainte ca suferinta sa sa primeasca usurare. Dar aceasta suferinta nu a ramas neroditoare: a fost treapta a sfinteniei.

Sursa: http://www.sfantulnectarie.ro/HTML/BARA%20MENIURI/minunicarti.html

Maica Domnului şi femeia modernă

[Articol, n.m.] în care se discută despre încăpăţânări şi modele de urmat şi modele de neurmat şi, în general, despre o viaţă morală sănătoasă şi despre educaţia copiilor. Dar mai ales, despre ce este şi ce poate să devină femeia contemporană, în caz că lasă la o parte ambiţiile personale şi egoismul. Părintele Gheorghe Holbea, preot la Biserica “Adormirea Maicii Domnului” – Precupeţii Noi din Bucureşti.

Părintele Gheorghe:

“Numele primei femei, menţionat în Sfânta Scriptură, Eva, se tâlcuieşte “Viaţă“, pentru că prin ea s-a dăruit viaţă. Ea este mama tuturor celor care s-au născut şi se vor naşte. Aşadar, prin “Eva cea veche”, Dumnezeu a dăruit viaţă, iar prin “Eva cea nouă“, care este Maica Domnului, ne dăruieşte viaţa veşnică, pentru că întruparea Mântuitorului Iisus Hristos este cea care deschide calea vieţii veşnice, după căderea în păcat. Sfânta Fecioară Maria este cea mai pură jertfă şi darul cel mai de preţ şi mai curat pe care umanitatea l-a oferit lui Dumnezeu. Neamul omenesc nu poate să dăruiască ceva mai mult decât a dăruit prin Sfânta Fecioară Maria. A dăruit ce avea mai pur şi mai curat. Maica Domnului este întruchiparea smereniei, în care Mântuitorul Iisus Hristos găteşte tronul dumnezeirii. După ce arhanghelul Gavriil îi vesteşte că va naşte Fiu de la Duhul Sfânt, Sfânta Fecioară Maria se lasă cu totul în voia Domnului, prin acel “Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău“. Acesta este cel mai smerit gest cu putinţă. Să renunţi cu totul la voia proprie şi să împlineşti voia Lui.

Despre încăpăţânări

Eu cred că femeia de astăzi şi-a uitat vocaţia. Şi vocaţia care este? Fineţea, sensibilitatea, frumuseţea, tandreţea. Acestea sunt lucruri pe care femeia poate să le împărtăşească. Bucuria şi dragostea sunt completate de asumarea maternităţii. Până la urmă, femeia, aşa cum spunea Părintele Stăniloae, este maica şi matca vieţii. În afara acestei vocaţii, femeia riscă să devină altceva, îndepărtându-se încetul cu încetul de menirea ei. Pe vremea comuniştilor, să fii buldozerist sau sudor, ca femeie, era un titlu de uriaş succes. Femeia muncind cot la cot cu bărbatul, femeia descoperindu-şi capacităţi ieşite din comun. Eu consider că e o anomalie. Nu! Femeia are vocaţia ei şi în această vocaţie se şi mântuieşte.

Din cauza unui stupid spirit competitiv, se naşte în societate o tensiune enormă între sexe. Soluţia nu este să transformi femeia în bărbat sau bărbatul în femeie, ci fiecare să-şi împlinească vocaţia şi aşa se ajunge la armonie. Dacă Dumnezeu ne-a lăsat bărbat şi femeie, atunci fiecare să-şi joace rolul până la capăt, în firea sa.

Despre modelul Maicii Domnului

Goana după succes este specifică bărbaţilor, care au alunecările şi căderile lor. În ce o priveşte pe femeie, ea ajunge într-o stare nefirească şi aici este, de fapt, marea problemă. Fiind chemată să împlinească, aşa cum spuneam, aceste lucrări sensibile, atât în familie cât şi în societate, ea trebuie să meargă pe această vocaţie a firii femeii, care este sensibilitatea, tandreţea, maternitatea, frumuseţea lăuntrică, toată această gamă a însuşirilor pe care Maica Domnului, de altfel, le are şi le împărtăşeşte. Uitaţi-vă la Maica Domnului, în câte ipostaze o avem în icoană!

O avem pe Maica Domnului în ipostaza de călăuzitoare (Hodighitria). Or, în familie, femeia este prin excelenţă călăuzitoarea copiilor. Maica Domnului arată calea, iar singura cale adevărată este spre Dumnezeu, calea spre Pruncul Iisus. E, prin urmare, călăuzitoare. Întotdeauna, mama are mai mare putere de a călăuzi pe copil decât tatăl.

Maica Domnului estegrabnic-ascultătoarea(Gorgoipikoos). Şi femeia, prin firea ei, este mai dispusă să asculte şi este mai răbdătoare, asemenea chipului Maicii Domnului. Şi câtă nevoie avem şi noi, în calitate de copii ai părinţilor noştri trupeşti, ca cineva să ne asculte, să aibă răbdare cu noi, chiar maturi fiind.

Maica Domnului este bucuria cea neaşteptată. Şi oare nu este femeia cea mai receptivă la nevoile celor din preajma ei? Şi, în acelaşi timp, nu este ea făptura prin excelenţă care poate să dăruiască o bucurie neaşteptată?

Maica Domnului este dulcea sărutare (Glicofilousa). Orice creştin are în casă o icoană în care Maica Domnului lipeşte obrazul ei de obrazul Pruncului Iisus. Această tandreţe bărbatul nu poate s-o exprime aşa cum o exprimă femeia. Acea iubire profundă a mamei pentru copilul ei nu este decât prelungirea iubirii duioase cu care Maica Domnului îşi ţine lângă obraz Pruncul.

Avem de asemenea icoana Maicii Domnului Mângâietoarea (Paramythia). Mângâierea  mamei sau a soţiei tale nu poate fi înlocuită de nici o fiinţă de pe acest pământ. Femeia are în firea sa toate dimensiunile delicateţii şi gingăşiei: e mângâietoare, degrabă vindecătoare, este cea care grabnic ascultă, cea a cărei mângâiere e cea mai tandră şi mai plină de iubire, cea care răspunde imediat la boala copilului ei şi aleargă să aline o durere, o suferinţă şi chiar să vindece această suferinţă, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Vedeţi, toate aceste ipostaze ale Maicii Domnului sunt, de fapt, împliniri ale femeii către care trebuie să tindă.

Despre modele şi modele strâmbe

Femei care să se raporteze la Maica Domnului mai există, în măsura în care există şi această conştiinţă creştin-ortodoxă. Pe de altă parte, aş vrea să spun un lucru care depăşeşte această sferă a celor care au o dimensiune rituală a vieţii lor creştine. Eu cred că fiecare femeie simte la un moment dat nevoia de a i se acorda atenţie plină de iubire, de a primi tandreţe, de a simţi purtarea de grijă maternă, dar şi de a-şi manifesta ea însăşi grija maternă faţă de ceilalţi. Adică întrupează toate calităţile Maicii Domnului pe care le-am spus mai sus. Deci, înlăuntrul său, fiecare femeie îşi doreşte de la Maica Domnului, în calitatea ei de Maică prin excelenţă, să se împărtăşească de tandreţe, de mângâiere, de atenţie şi de o grijă permanentă. Cred că acestea există în firea omului, în firea fiecărei femei.

Despre mântuirea femeii moderne

Acest cuvânt, “mântuire”, am impresia că nu este înţeles corect, pentru că de cele mai multe ori, el pare ceva vag, specific Bisericii şi vieţii creştine. “Mântuire” nu înseamnă numai “salvare”, mântuirea înseamnă împlinirea plenară a fiinţei tale, a persoanei tale. Şi atunci ce se întâmplă? Neavând conştiinţa că fiinţa noastră lăuntrică se împlineşte în relaţie cu Dumnezeu Cel care ne-a dăruit viaţa, atât femeia, cât şi bărbatul încearcă să-şi împlinească această fiinţă pe o cale care se dovedeşte până la urmă greşită. Mântuire caută şi femeia care încearcă să se împlinească într-o carieră (politică sau de orice fel), care vrea să devină femeie de succes, vedetă, chiar dacă acestea nu reprezintă răspunsul căutărilor ei lăuntrice. Dar, atenţie! Cine nu are setea de a se îmbunătăţi şi împlini lăuntric, acela nu este pe traiectoria cea bună, nu este în firea sa.

Despre oameni şi jertfă

Cine are sete de avere, sete de succes cu orice preţ, acela şi-a ieşit din fire. Ce mai rămâne după succesele oamenilor? E posibil ca aceste succese să rămână într-o arhivă, într-o fonotecă, într-o cinematecă, sau consemnate undeva, dar, până la urmă, oamenii rămân, de fapt, cu fiinţa lor lăuntrică, cu ei înşişi, şi-şi dau seama că, în ciuda succeselor lor, ei sunt ca nişte epave, sunt “expiraţi” şi pe dinafară, dar mai ales, înlăuntrul lor. De ce? Pentru că-şi dau seama că toate aceste succese nu le pot sluji la ceea ce noi numim “marea trecere”, adică în faţa morţii.

Oamenii încearcă să-şi înveşnicească succesele vremelnice, să se culcuşească în vremelnicie, deşi sunt conştienţi că lucrul acesta nu se poate, oricâte succese ar avea şi oricâte bogăţii ar acumula şi oricâtă putere ar avea, la un moment dat, sunt nevoiţi să recunoască faptul că toate acestea, totuşi, nu fac parte din fiinţa noastră. De aceea sentinţa evanghelică este necruţătoare: “Nebune! în această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?“ Şi ce rămâne din noi? Cum spune Evanghelia, rămâne cât suntem dragoste, puterea iubirii adunată în fiinţa noastră lăuntrică (“Flămând am fost şi mi-aţi dat să mănânc…”). Rămâne cât suntem comuniune pe calea inimii cu Dumnezeu şi cu oamenii, cât suntem jertfă, cât suntem dăruire. Atâta rămâne din noi şi de fapt acest lucru este cel care ne bucură cu adevărat.

Despre valori

Pentru că dincolo de toate, ce înseamnă “a ne realiza“, “a ne mântui”? Mântuirea, aşa cum spuneam, e împlinirea plenară a fiinţei noastre, care nu poate să se întâmple decât ca eveniment al relaţiei noastre cu Dumnezeu, care ne-a dăruit viaţă. Pentru că în momentul în care noi, mai mult sau mai puţin conştient, spunem că viaţa ne aparţine, uităm un singur lucru, că viaţa nu ne aparţine, pentru că nu noi ne-am dat-o, ci Dumnezeu ne-a dăruit-o, e adevărat, prin părinţii noştri, dar nu noi am fost cei care am comandat să venim la viaţă şi nu de noi depinde când vom trece din această viaţă. Ne-am trezit trăind, prin puterea Lui Dumnezeu, chiar dacă nu totdeauna suntem conştienţi de acest lucru, şi “am luat-o ca atare”.

Asistăm însă la o amăgire, o încercare a omului, uneori disperată, de a se culcuşi în vremelnicie, conştient că este o vremelnicie, că nu poate să se înveşnicească aici, pe pământ. Chiar cei care au putere, fie politică, fie financiară, ştiu că toate acestea nu se pot înveşnici şi că, până la urmă, trec “precum  fumul”. Din păcate, societatea de astăzi devorează adevăratele valori, le ignoră şi încearcă să le arunce în derizoriu şi în uitare.

Viaţa ca eveniment lăuntric

Aş evoca aici o lucrare a lui Brâncuşi, “Rugăciune”. “Rugăciunea” lui Brâncuşi are o profunzime teologică deosebită. Figura reprezentată nu e nici bărbat, nici femeie, ci înfăţişează chipul plenar al fiinţei umane, care stă îngenuncheat şi în care toate simţurile (pe care omul în general le risipeşte numai în afară) se strâng înspre înlăuntru. Urechile, asemenea unor scoici care concentrează în ele vuietul mării, se fac ascultare lăuntrică, mâinile se retrag spre înlăuntru, privirea se retrage şi ea spre înlăuntru şi toate simţurile se retrag spre înlăuntru, ca să înţelegem că, de fapt, marea dramă a vieţii omului nu se petrece în afara, ci înlăuntrul lui.

A trăi viaţa ca un eveniment lăuntric.Aceasta este mântuirea.În Biserică, noi trăim viaţa ca eveniment al comuniunii noastre cu Dumnezeu. El ne dăruieşte bucurie, El ne dăruieşte viaţă. Ceea ce noi trăim atunci când avem succes, nu sunt decât surogate ale bucuriei, euforii. Ori fiinţa noastră profundă nu se poate hrăni cu euforii. Este o mare diferenţă între euforie şi entuziasm. Euforia este trecătoare, este ca o beţie, ca un drog.(Un scriitor francez spunea: “nu întotdeauna succesul este şi garanţia valorii autentice“.) Succesul se întâmplă, dar asta nu-ţi garantează valoarea. Toate acestea sunt euforii trecătoare.

Entuziasmul (termen care vine de la grecescul “enthousiasmos“, “a fi în Dumnezeu”) nu piere niciodată, se aprofundează, îţi dă simţământul profund că, într-adevăr, îţi trăieşti viaţa, că ai momentele tale de bucurie, în care poţi să contempli un răsărit sau un apus de soare, să contempli natura, care se transfigurează cu fiecare anotimp, schimbându-şi haina. Dacă nu te bucuri de culorile pădurilor de fag şi de stejar din toiul toamnei, de splendorile naturii, asta înseamnă că nu trăieşti, ţi-ai pierdut entuziasmul. Dacă nu privim cu bucurie unul spre celălalt am pierdut sensul, calea!

“Animalele de succes”, pe culmile disperării

Copiii sunt victimele acestei competiţii cu care sunt obişnuiţi de mici. Dacă ei vor lua ca model “vedetele”,  viaţa va fi într-adevăr un eşec. Viaţa va fi un eşec, pentru că nu toată lumea poate să aibă succesul unei vedete. În această mentalitate a lumii lume, cel care nu are succesul unei vedete trebuie oare să se simtă un ratat, un nenorocit lovit de fatalitate?

Mai mult decât atât, acest curent al spiritului competitiv, alimentat de la vârstă fragedă, e distructiv. În loc ca cei mici să se bucure unul de prezenţa celuilalt, se însingurează şi simt nevoia de a se diferenţia. Or, în momentul în care te-ai înstrăinat de celălalt, te înstrăinezi, de fapt, de tine însuţi. E o înstrăinare pentru că omul se regăseşte întotdeauna în dragostea şi în comuniunea cu celălalt. Atunci simte că trăieşte, că e persoană, că nu este doar un “animal de succes”. Succesul are durata lui limitată. Fotbalistul până la o anumită vârstă, prezentatoarea şi cântăreaţa până la o anumită vârstă… Tocmai aceste lucruri ne arată însă efemeritatea lor. Ori noi trebuie să înţelegem că omul, aşa cum l-a lăsat Dumnezeu, are o profunzime a lui, care e dincolo de succesele efemere şi dincolo de egoism. Că dacă este, într-adevăr, într-o competiţie, este într-o competiţie permanentă cu sine însuşi.

Pentru că omul îşi împlineşte vocaţia de om atâta timp cât tinde spre cele înalte, cât înţelege că “pasărea măiastră” nu este o pasăre oarecare, ci este însuşi zborul spre tării, spre cele înalte”.

(art. preluat din Jurnalul Naţional, 9 octombrie 2008, autor: Luiza Moldovan)

Sursa intermediară: http://www.razbointrucuvant.ro/2009/10/01/praznicul-cinstitului-acoperamant-al-preasfintei-nascatoare-de-dumnezeu-parintele-gheorghe-holbea-despre-maica-domnului-si-femeia-moderna/