Scară în spirală

Timpul doare.

Un gând revine permanent, în toate clipele luminoase: suntem devenire. Viaţa noastră pământească o vedem acum ca pe o apă limpede căreia îi croim vad de-o clipă în căuşul palmelor. Conteneşte izvorul să curgă? Susurul său se aude mai departe limpede, viu, săltând peste pietrele lucitoare. O vorbă înţeleaptă spune că apa râului nu trece niciodată prin acelaşi loc.

Doare timpul. Doare ca o frecare continuă a aerului pe piele, ca apa care slefuieşte pietrele, doare cât neputinţa de a-l opri. Ideea asta : “Nicicând nu va mai fi la fel” frânge orice fericire efemeră, proiectând-o adânc în conştiinţă, singurul loc de unde ea nu se pierde în totalitate. Ceva se pierde totuşi, se modifică, se metamorfozează încă şi acolo, căci se aşază într-un lanţ cauzal, se aureolează ori se depreciază, devine mitologie proprie, patrie a sinelui individual, incomunicabil. Se uită, ceea ce doare cel mai tare. Nu există durată pură în sens bergsonian, ci re-prezentare. Realitatea obiectivă, nudă, nu se regăseşte în conştiinţa noastră, ci devine realitate semnificatoare. Acesta e un timp abstract, e acumulare de experienţe atemporale, păstrând doar coordonate intrinseci spaţio-temporale. Dacă am judeca asta, din punct de vedere laic – adică desacralizat- ne-am opri aici.

Creştinismul însă defineşte altfel realul: realitatea este deja semnificată în raport cu Logosul dumnezeiesc care o îmbracă. Absolutul divin, axa noastră de referinţă, face ca realitatea imanentă să capete sens. Şi atunci problema omului nu este doar una de traducere, ci mai ales de interpretare, ca actor principal al unei realităţi pe care el o numeşte viaţă proprie, fărâma lui de scenă, trăită şi privită simultan din perspectiva de spectator care  trage cu ochiul pe gaura cheii.  Realitatea nudă nu depinde doar de conştiinţa proprie, ca depozitară a semnificaţiilor şi a încărcăturii emoţionale. Nimic nu se şterge din  memoria umanităţii care se înscrie memoriei lui Dumnezeu. E o lumină în toată acestă descoperire, căci această Cartea a Vieţii va reţine toate clipele trăite, cu infinitatea lor de potenţialităţi de devenire  şi cu alegerile noastre care le vor fi limitat. Suntem o singură carte care se scrie în timp, Mână peste mână, o minunată Evanghelie a veacurilor.

Trăim astfel clipe minunate: ale comuniunii cu Dumnezeu, ale bucuriei de celălalt. Privim florile, câmpul în soare, plin de maci, respirăm aerul rece,  ne mângâiem pielea cu ploaia caldă de vară, gustăm întâii fulgi de nea, trăim muzica, petrecem. Clipe sublime, dar atât de scurte! Ne dorim mereu să le reţinem, căci sunt singurele care ne dau vitalitate şi sens.  Dar timpul trece, bucuria urmează durerii şi amândouă se împletesc în lumina roşiatică a asfinţitului şi în albăstreala zorilor. Mă întreb oare de ce vrem să oprim timpul doar când suntem fericiţi. Ştiu că omul a fost făcut pentru bine, că în Rai nu a cunoscut durere ori suferinţă şi nici moarte. E vorba atunci de perpetua nostalgie a Edenului pierdut, de tânjirea după Împărăţia de departe şi aşa de aproape? Poate de aceea doare timpul: pentru că nu e FIRESC să curgă. Nu aşa a fost gândit în principiu, trecerea lui era lină, se asemăna cu veşnicia.

Dar Hristos a trăit şi trăieşte în timp şi în veşnicie şi Întruparea Lui a dat sens istoriei, a creat-o din nou. Aceasta nu anulează, dar converteşte suferinţa efemerului, a instabilităţii persoanei noastre. Deşi continuă să doară, ne dăm seama că unicitatea clipei este cea care îi dă valoare. Secundele sunt kairos, succesiune de momente oportune devenirii, de împlinire şi desăvârşire spirituală. Iată cum zâmbetul persoanei dragi, mângâierea mamei, toate cuvintele şi faptele noastre, ca expresii stilizate ale timpului râmân unice şi irepetabile, preţioase cu atât mai mult cu cât ele ne definesc ceea ce suntem în momentul de faţă.

Timpul există, deci, pentru a ne învăţa să preţuim şi să dorim veşnicia: exerciţiul clipei sublime. De aceea, chiar de plângem cu un ochi, iar cu celălalt râdem, să învăţăm, cu timpul, să clădim, în alţii  şi în noi idei frumoase şi eterne. Mai ales că în tot acest timp al nostru, nu suntem niciodată singuri, ci cu Dumnezeu în inima noastră. Deşi se ascunde, într-o permanentă chenoză a Duhului, rămâne Persoana cea mai apropiată, cel mai intim partener de comunicare, Dumnezeu, Părinte şi Mântuitor. Fiind alături de El, în permanent dialog, timpul nu mai este dureros, ci binecuvântat, poartă cerească şi prilej neîncetat de bucurie şi comuniune.

Advertisements

One thought on “Scară în spirală

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s