Credinţa lucrătoare

“Articolul” care urmează este un răspuns indirect la întrebarea retorică, provocată de nenumărate dezamăgiri, dar şi de o neascunsă nădejde, a unui părinte profesor, dascăl de morală creştin-ortodoxă:  Credeţi că se mai poate schimba ceva în Romania de astăzi?

O să vă prezint astăzi nişte oameni deosebiţi, deşi nu o să le spun numele, căci nu le-am cerut îngăduinţa, având certitudinea că-mi vor respinge din start iniţiativa. O să-i prezint însă, cumva, în stil realist, prin atitudine şi fapte, rămânând pentru voi aceeaşi anonimi charismatici şi mereu aproape, fără ca voi să o ştiţi.

Povestea lor a început simplu, când s-au aflat cu toţii, de vârste si formaţii foarte diferite, la aceeaşi şcoală, Facultatea de Teologie “Justinian Patriarhul” din Bucureşti, la secţia de teologie socială. Anii au trecut repede, s-au sudat unele prietenii, mai ales între cei de vârste mai apropiate, amiciţii ce păreau mai degrabă superficiale, conjuncturale. Ceea ce au descoperit însă omuleţii aceştia după absolvire e că învăţătura teologică şi comuniunea din anii de studiu au rămas dincolo de timp, în inimile tuturor.  E o prietenie superioară, dată nu doar de experienţa comună, cât de năzuinţa lor comună în Hristos. Aş zice de o simţire mai adâncă a vieţii lor religioase şi a comuniunii din Biserică.

Apoi, după câteva luni, a ajuns şi la mine un mail neobişnuit:

“Dragi colegi teologi şi asistenţi sociali,

Deşi am terminat facultatea (…) şi am pornit fiecare pe drumul nostru, nu putem nega faptul că ne simţim legaţi încă unul de celălalt prin nişte “fire” invizibile şi destul de puternice. Fiecare dintre noi am încercat să folosim cum am putut mai bine cunoştinţele dobândite în decursul acestor trei ani [de Teologie, n.m.], chiar dacă unii au ales masteratul, alţii un serviciu în domeniu, iar alţii s-au întors la vechea lor activitate. Este foarte clar acum pentru oricare dintre noi că nu mai suntem oamenii de acum trei ani şi că în sufletul nostru a intervenit o schimbare esenţială.
În ceea ce mă priveşte, am încercat încă din timpul ultimului an de facultate “să mă mişc”. Am stat de vorbă cu mai mulţi colegi de-ai noştri şi credeam, la acea vreme, că avem nevoie de o anumită formă prin care să ne manifestăm şi să aplicăm în mod concret cele învăţate, “ceva” al nostru în care să ne simţim ca acasă şi să-i facem şi pe alţii să se simtă apreciaţi şi iubiţi.
Şi să vedeţi ce a ieşit. După terminarea facultăţii, am început să mă gândesc dacă aşa ceva chiar este posibil.Numai că Dumnezeu nu doarme. Cred că m-aş fi gândit mult şi bine şi fără niciun folos, dacă şefa noastră cea energică nu mi-ar fi spus : “Auzi, noi facem asociaţia aia, nu-i aşa?” Acesta a fost impulsul de care aveam nevoie.
Astfel că, astăzi sunt în măsură să vă anunţ că avem Asociaţie. Se numeşte PASĂRE DE NEA. Deocamdată, grupul nostru ţintă sunt copiii defavorizaţi, indiferent care au fost cauzele care i-au adus în această stare: sărăcia, abandonul, drogurile, lipsa prelungită a părinţilor, etc. Bineînţeles, pe parcurs, se vor putea adaugă şi alte domenii de activitate.
Suntem la început. Este nevoie de fiecare dintre voi. Fiecare poate contribui cu ceva : un sfat, o propunere, o iniţiativă, orice.
Trebuie să ştiţi că n-am gândit această asociere că fiind o simplă distribuire de alimente şi de haine second-hand. Bineînţeles că şi partea materială este importantă, dar noi am luat în considerare în primul rând aspectul teologic, adică acela al răspândirii Cuvântului lui Dumnezeu în dreapta-credinţa.Trebuie să recunoaştem că la capitolul acesta al catehizării noi, ortodocşii, stăm foarte prost. Ne-am dori foarte mult să putem să-i ajutăm pe preoţi şi să trimitem cât mai mulţi copii şi tineri în Sfânta Biserică. Aveţi chemarea preoţiei universale a primilor creştini şi vă îndemnăm să răspundeţi ei. Ştiţi  bine că orice fel de faptă creştinească trebuie să includă două aspecte: cel misionar şi cel de milostenie. Asta vrem să facem, cu ajutorul lui Dumnezeu: să le îmbinam pe amândouă, aşa cum este firesc.
Aşteptăm sugestiile, propunerile, adeziunile şi sfaturile voastre şi sperăm să ne şi putem întâlni ca să le discutăm.
Doamne, ajută! M.”

Apoi, mai multe întalniri care s-au finalizat fericit, cu proiectul primei acţiuni caritabile, în preajma Crăciunului, la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii, “Marie S. Curie” (BUDIMEX). Erau cu toţii entuziasmaţi şi îngrijoraţi pentru reuşita demersului lor. Îmi povesteau cum au strâns nişte bănuţi din puţinele donaţii de la persoane fizice, cei mai mulţi prieteni şi cunoştinţe. Auzind de plan, şi-au oferit şi alţii ajutorul, donând jucării noi şi cărţi de colorat. M-a impresionat grija cu care au făcut pachetele: special pentru fiecare grupă de vârstă, în funcţie de băieţi şi de fetiţe, pentru copiii bolnavi, pentru colindători, pentru copiii personalului de gardă. Cu multă scrupulozitate, au pus etichete, ca să le distingă. Singura supărare le-a fost că nu au putut face mai multe cadouri. Când un lucru primeşte binecuvântare, totul merge strună. Colaborarea Parohiei Vatra Luminoasă, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, din Protoieria 2 Capitală, a fost salutară, dovedindu-se cu adevărat rodnică. Corul de copii  de la Centrul Educaţional de aici, însoţit de preotul paroh Ovidiu Laurenţiu Stegăruş  şi de profesorii coordonatori, a participat cu un program de colinde foarte bine pregătit. Aceeaşi copii de la Centru au suţinut, pe holurile spitalului, şi un mic spectacol dramatic, asemănător Viflaimului, cu tema Naşterii Domnului,  micii actori având vârste între 5 şi 13 ani.

Cei mai impresionanţi au fost însă copiii bolnavi de la Secţia de Ortopedie Pediatrică. În  ochii lor suferinzi  am zărit mirarea, dar şi o umbră de zâmbet, că Moşu’ îi găsise, totuşi, şi la spital, deşi , plecând în grabă, uitaseră să-i scrie şi să-i lase adresa. Au ascultat cu bucurie colindele care le aminteau de Sfintele Sărbători, de zăpadă şi de joc şi au fost încântaţi de micul spectacol. Matei, de 3 ani, voia să stea chiar pe scenă.

Personal, am fost impresionantă de modul în care s-a organizat şi s-a desfăşurat incursiunea voluntarilor asistenţi sociali, dar mai ales de reacţia pozitivă a copiilor bolnavi, a părinţilor lor şi a personalului medical. Privirea copiilor şi-a adolescenţilor acestora bolnavi, uneori de boli incurabile, nu se poate descrie. Cuprinde în sine o întreagă bibliotecă. Ceva le transcende suferinţa: o  seninătate care, în termeni umani, se numeşte demnitate a existenţei. O înţelepciune suferindă, născută dintr-o înţelegere timpurie şi bruscă a vieţii şi a morţii,  şi care reuşeşte, totuşi,  să rămână detaşată. Am simţit că ei înşişi ne-au făcut un mare dar, primind micile noastre “atenţii” şi găsind puterea să ne zâmbească din scaunul lor cu roţi ori întinzându-ne mâna plină de înţepături de branule.

This slideshow requires JavaScript.

Deci, părinte profesor, nu vă pot răspunde cu toată convingerea că România se va schimba, că vom munci conştiincios şi temeinic, că nu vom mai minţi şi fura “de la stat” sau unii de la alţii, că ne vom educa, respectând mai ales bunul-simţ comun, ca să nu mai vorbesc de morala creştină, că nu ne vom mai declara creştin-ortodocşi decât în faptă, că ne vom recunoaşte Sfinţii Martiri, că ne vom ridica în sfârşit fruntea cu demnitate… Vă pot spune doar că mai există azi, deşi sunt foarte rari, oameni voluntari şi hotărâţi. Oameni cu iniţiativă, energici şi de cuvânt, oameni sociabili, dar nu gregari, darnici, din firea lor, niciodată ostentativ. Oameni care aud cuvântul Evangheliei şi-l pun în faptă, fără să se gândească că fac asta din datorie ori din jertfă, ci cât se poate de firesc. Oameni care au înţeles că schimbarea în bine, oricât ar fi de mică, începe cu ei. Oamenii pe care, dacă îi vedem pe stradă ori în tramvai nu-i vom observa la prima vedere. Pe care îi vedem însă frecvent la biserică şi care ne devin familari, chiar indispensabili aş zice. Îi simţim ca pe familia noastră, deşi nu îndrăznim să le vorbim încă. Mici şi mari, oamenii aceştia cresc aproape de noi, se fac adulţi ori îmbătrânesc în acelaşi ritm cu noi, ne sunt tovarăşi de drum în aceeaşi Arcă. Şi mai am ceva de adăugat: sunt mult mai mulţi, în fiecare biserică şi casă de creştini.

Unii dintre ei v-au fost studenţi şi vă mulţumesc pentru ceea ce i-aţi învăţat.

Viaţă lungă, Pasăre de Nea!!! Să zbori cât mai departe şi să aduci bucurie celor la care poposeşti!

 

Advertisements

4 thoughts on “Credinţa lucrătoare

  1. Brichetel

    O actiune frumoasa, nu de mare amploare insa concreta. Eu cred ca de asta avem nevoie cu totii. Avem nevoie sa facem pasi mici dar sa-i facem. De cele mai multe ori nu facem nimic ci doar comentam sau ne plangem. Pana la urma tot vorbim de dragoste la modul abstract si conceptual insa cred ca aceasta este una dintre manifestarile concrete ale dragostei de aproapele (pe care nu il cunoastem) de care avem nevoie.

    Reply
    1. Theodora Post author

      De acord cu tine, Bricheţel. Furnica este cel mai puternic animal, mută şi munţii. Evident, în timp şi cu tot muşuroiul ei…

      Reply
  2. Raluca Mihai

    Buna ziua, doresc sa devin voluntar pentru asociatia Pasare de nea, imi puteti spune cum sa iau legatura cu organizatorii.
    Va multumesc,
    Doamne ajuta!

    Reply

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s