Vasul cu mir de nard

Două scrisori din corespondenţa lui Nicolae Steinhardt cu Virgil Ierunca (1967-1983), publicate în volumul “Dumnezeu în care spui că nu crezi…”, Humanitas, 2000


Bucureşti, 30. XI. 1970

Dragul meu,

Creştinismul este greu pentru că are la temelia lui paradoxul şi absurdul. Învăţăturile lui Hristos sunt surprinzătoare şi ne­aşteptate. Ceea ce se cere creştinului este foarte asemănător cu ceea ce se cere trapezistului: o echilibristică periculoasă la înălţime ameţitoare, fără plasă; nu-i de mirare că mulţi se pră­buşesc ori, pur şi simplu, refuză să se urce. Oamenii, în ge­neral, sunt ostili creştinismului şi tind — din toată inima — înspre Vechiul Testament.

Intr-o recentă predică la biserica unde merg de obicei, preo­tul ne arăta de ce îndeobşte creştinii se feresc de Evanghelie şi se simt mai în siguranţă, mai acasă în Vechiul Testament. Pentru că aci Dumnezeu e drept, necruţător, răzbunător, sever; omul mijlociu, de ispravă, e şi el drept, cinstit, aspru, neiertător, răz­bunător, rece.

Hristos, însă, e cu totul altfel şi nu poate decît să-l uluiască pe omul mijlociu. Hristos e gata să ierte, să şteargă totul cu buretele pentru o vorbuliţă rostită cu drag (şi omul mijlociu — pentru care contabilitatea e culmea sfinţeniei — tresare indignat în faţa acestui fapt), [îi] iubeşte mai ales pe păcătoşi (nu păcatul în sine, dar pe păcătoşi da), e oricînd dis­pus să înmulţească băutura şi bucatele (ceea ce e un scandal pentru omul mijlociu, foarte lacom, dar pornit să confunde reli­gia cu ascetismul sever) şi toată vremea îi dă numai cu dra­gostea, în înţeles de charity, of course\ dar care, nu-i mai puţin adevărat, rămîne un cuvînt suspect.

Cele arătate de preotul meu coincid perfect cu ceea ce îmi scrie Toma în ultima lui scrisoare de la Ottawa. Toma, aristotelician, tomist şi realist ce se află, pune şi el accentul pe în­mulţirea vinului şi pîinilor şi susţine că Hristos binecuvîntează, nu sărăcia sterilă, pustiul, stepele, întinderile nesfîrşite, ci, dim­potrivă, bogăţia, proliferarea: şi spirituală, şi materială. Lauda cu dinadins a sărăciei o numeşte bogumilică, iar pustiul zice că e locul în care diavolul L-a ispitit pe Domnul. Ştiindu-mă eu însumi niţel „bogumilic”, am cetit cu atenţie cele scrise de Toma. II y a quelque chose de vrai la-dedans? Dar ceea ce mai ales vreau să accentuez este că noi avem severitatea neînduplecată a Vechiului Testament adînc înfiptă în noi.

Nouă nu ne vine a crede că Dumnezeu poate să fie atît de bun, încît să ierte atît de lesne! Ba să şi alerge întru întîmpinarea păcătosului, ca tatăl fiului risipitor; ba să-l şi îmbrăţişeze mai înainte ca acesta să se fi curăţat; ba să-l şi ospăteze peste măsură. Asta ne irită pe noi, asta supără calculata noastră micime, înverşunata şi con­tabila noastră „dreptate”, oroarea noastră de risipă — vasul de alabastru spart, mirul care valora cît întreţinerea a trei sute de săraci. Scena aceasta cred că-i cea mai revelatoare — am ascultat prea frumosul disc pe trei voci pus de Cornel Chiriac[1] la sfîrşitul orei lui de muzică pop: tot ce-i mai „drept”, mai îndă­rătnic, mai orgolios, mai moralist, mai righteous[2] în noi e scan­dalizat de risipa femeii păcătoase, aprobată de Hristos. Ah, cît de aproape ne simţim de Iuda! Sacrificiul, cît de insolent şi de necugetat ni se pare!

Copleşit, acrit, chinuit şi eu adeseori de urîtele mele gînduri, ajung să mă urăsc din tot sufletul. îmi dau însă acum seama cît de puţin creştinească e purtarea mea, cît sunt încă — vai! — de stăpînit de moralismul protestant, de iudaismul contabil. Tre­buie să ajung, trebuie să ajungem să pricepem că deşi este bine să fim severi cu noi înşine şi îngăduitori cu alţii, într-un anume fel şi cu noi înşine trebuie să fim — cum îmi spunea un preot catolic pe cînd mă aflam în provincie — oarecum îngăduitori, adică încrezători în scandaloasa, paradoxala, incredibila pu­tere de iertare şi dragoste a lui Hristos. Poate că problema nu s-a schimbat în esenţele ei după două mii de ani şi că şi azi, ca şi atunci, lucrul cel mai greu este să-l ucidem pe fariseul din noi. Poate că distanţa cea mai anevoie de străbătut este mica dis­tanţă de la Ierusalim la Betania.[3]

Bucureşti, 21. XII. 1970

Dragul meu,

[…] Cît de mult mă doare cînd îmi spui că vezi în mine un creştin! Numai creştin nu cred să fiu! Singura mea consolare este de a vedea pretutindeni şi mereu cît de înfiorător de greu este să ne însuşim măcar elementele creştinismului. Ori cădem uşor în păcatul de angelism, ori ne paşte moralismul puritan şi la pruderie[4]; ori ajungem la ororile satanismului, ori ne înţepe­nim în datine — de nu în superstiţii; ori reducem creştinis­mul la nişte biete reguli şi la nişte greu îndurate abţineri… Cît e de greu!

Ispita Vechiului Testament, de care-ţi vorbeam şi de care te plîngi şi tu, este desigur una din cele mai răspîndite şi mai chinuitoare. Ne urmăreşte neîncetat pe toţi. Dovedeşte şi ea cît de năpraznic este efortul ce ni se cere în vederea însuşirii creş­tinismului. Mă uit şi la tineretul occidental, dornic desigur de esenţe şi extaz, dispreţuitor de bunuri lumeşti — cu aspiraţii creştine, aşadar. Ei, cum îşi însuşeşte acel creştinism pe care, indirect, inconştient, îl doreşte? Cum? Prin heroină şi haşiş. „Vive la snouff’[5] ori „Worship the Pot!”[6] Vor puritatea, le e silă de bani şi de mărfuri şi ajung la… Thomas Leary!

Dincolo de toate aberaţiile şi divagaţiile, dincolo de angelism ori satanism, de moralism ori inochentism — căci şi hippies sunt un fel de inochentişti —, stă, singură, şi străluceşte steaua fixă călăuzitoare: soluţia monahismului ortodox, dreap­ta socotinţă—care-i totuna cu echilibrul românesc. Numai acolo e scăparea.

Dreapta socotinţă este anti-prostie, este şi anti-logică (dacă logica e pură, absurdă), anti-inteligenţă (cînd e seacă, formală, choseite[7]); e, mai ales, anti-unilateralitate. Ea, mai presus de orice, fait sienne[8] formidabila rostire a lui Kierkegaard: „Con­trariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea.” O voi cita, rostirea aceasta, neobosit, pînă la moarte. Toate valo­rile, dreapta socotinţă le consideră relative; niciuna, în ochii ei, nu e absolută. Niciuna. Nici adevărul. Ea, toate valorile le supune singurului Adevăr, care e Hristos. Hristos nu este ade­vărat, ci este Adevărul. Numai aşa se explică Efeseni 6, 16 şi se tălmăceşte corect „pavăza credinţei”. Numai aşa izbutim a nu ne zăpăci, care-i poate Cea Mai Mare primejdie azi.


[1] Comei Chiriac, critic muzical, specializat în jazz. A fost împuşcat pe stradă în Germania în anii ’70.

[2] In traducere: virtuos. (în JF, 320: justificat.)

[3] „Iar Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii” (Ioan 11, 18). Betania era satul Mariei, al Martei şi al lui Lazăr, cel înviat din morţi.

[4] În traducere: ipocrizia.

[5] În traducere: „Cocaina să trăiască!”

[6] În traducere: „Veneraţi marijuana!” (JF, 42.)

[7] În traducere: gratuită.

[8] În traducere: îşi însuşeşte.

(Mulţumiri lui I.T. care mi le-a trimis spre citire )

Advertisements

3 thoughts on “Vasul cu mir de nard

  1. Alex

    Fascinant acest minunat om! Fiecare cuvânt al său te atinge la suflet. Simplu, direct şi atât de profund.
    Mulţumesc, Theodora!O să caut negreşit această carte.

    Reply
    1. Theodora Post author

      Aşa să faci, Alexule. Cred că o găseşti mai degrabă la vreo bibliotecă, fiindcă a fost editată acum 11 ani. Nu ştiu să se fi reeditat. Dar merită, e o perspectivă interesantă asupra creştinismului în general, mai ales că e relatată de un trăitor autentic. Evident, şi stilul e fascinant.

      Reply
  2. Pingback: Hristos e gata să ierte, să şteargă totul cu buretele pentru o vorbuliţă rostită cu drag | În Tăcere

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s