Din tânguirile unui dascăl blazat

       Am primit pe email mesajul subsecvent. Nu am reușit să găsesc sursa (cea mai veche se pierde pe aici: http://corinasworld.wordpress.com/2011/05/01/de-ce-ni-se-rupe-de-progresul-odraslei-dumitale/ ?) e postat pe zeci de pagini așa, fără nume, generalizat, asimilat de toți cei care au ceva în comun cu școala, cu instruirea, cu dăscălitul… E un punct de vedere, să zicem pertinent, cu o mică observație, notabilă ulterior.

      “Văzui că articolul despre putirinţele şcolii a stârnit replici de genu’ da, e-adevărat ce zici tălică acolo, e şi responsabilitatea părinţilor, da’ ce te faci când profesorului nu-i pasă de progresul copilului? No, să-ţ’ zic de ce nu-mi (mai) pasă mie de progresu’ odraslei dumitale. 1998, octombrie sau cam aşa ceva. 24 de ani, jună profă, liceu cool, pe specialitatea mea. Am 75-80 de dolari salariu, depinde de cursul valutar. Nici picior de meditaţie, trăiesc fix din salariu. De capul meu, cum am dorit – într-o garsonieră care nu-i a mea, dar în care stau moka. Mama e învăţătoare, văduvă de nici un an, de-abia se descurcă cu hangaralele proprii. Într-alt oraş. Am ore numai după-amiaza anul ăsta. Mi-am făcut o ciorbă – doar cartofi, ceapă, bulion. I-oi fi pus şi orez, să pară mai deasă. N-am altceva şi nici n-o să am până la salariu. Care abia mi-ajunge să-mi plătesc întreţinerea, pasta de dinţi, săpunul, şamponul, tampoanele şi mâncarea. Mâncare precum aia de zisei mai sus. Fructe de sezon? Mai răruţ, că-i mai drăguţ. 3 portocale dimineaţa drept mic dejun? N-ai să vezi. Îs delicatese, trebuie tratate ca atare. (Aveam o listă din vremea aia, cu toate cheltuielile lunare. Mă întreb dac-o mai fi pe undeva. Tare mi-ar plăcea s-o găsesc, dar mi-e c-am aruncat-o.) M-apuc să corectez lucrări (inclusiv pe-a odraslei dumitale) – cu pixul roşu cumpărat din banii mei, din ăia 80 de dolari care abia mi-ajung să supravieţuiesc. Că statul nu-mi dă “furnituri” dintr-astea, cum îţi dă ţie patronul capitalistul dracului. În 5 ani de predat mi-am cumpărat întotdeauna din banii mei pixul roşu de corectat, stiloul de pus note în catalog, culegeri din care lucrez cu odrasla dumitale, manuale, caietul în care-mi scriu planificarea orelor cu odrasla dumitale, caietul în care mi-am scris planurile de lecţie de debutantă, caietul în care ţin socoteala grupelor de elevi, absenţe, note. Că materia mea se predă pe grupe şi-i un singur catalog de împărţit la doi profesori. Din banii mei am xeroxat şi cărţile pe care le folosesc la clasă cu odrasla dumitale. M-apuc să-mi pregătesc lecţiile – din culegeri cumpărate, invariabil, pe banii mei. Unele încă din facultate. Iau autobuzul, pornesc către liceu. Cobor, văd “Caţavencu” la chioşc, dau să-l cumpăr, mă opresc. Costă 5.000 de lei (parcă) – din banii ăştia îmi iau pâine o săptămână, mai bine nu. E prima oară când nu-mi cumpăr “Caţavencu”. Îmi dau seama brusc cât sunt de săracă. Mai săracă decât în facultate. În ultimii 2 ani o dusesem bine – lucram la librărie, aveam bursă, ai mei îmi mai trimiteau bani din când în când. Ajung la oră. La clasa odraslei dumitale. A făcut careva tema? Nici poveste. E liceu de specialitate, e materie la care au să dea bac. Nimeni n-a făcut tema. Nu, nu pun 3 pe temă nefăcută, că ştiu din propria experienţă de elev că asta duce doar la copiat în pauză, or nu-i ăsta scopul. Dau teme întotdeauna – “pentru cine vrea să se deştepte, aveţi temă asta şi asta”. Nimeni niciodată nu vrea să se deştepte. Nu, nici măcar odrasla dumitale. Li se rupe. Nu-s proşti, doar li se rupe. Nu-s nici măcar nepoliticoşi. Atâta doar că nu le arde de-nvăţat. Te uiţi la ei – unii (unele, de fapt, că-s fete majoritatea) ar putea ajunge departe, da’ se dau prin parcarea liceului cu flăcăi cu maşinuţe colorate. Da, da, inclusiv odrasla dumitale. M-apuc să predau. Ceva gramatică. Scriu pe tablă, am mâinile murdare de cretă pân’ la cot. Mă-ntorc spre clasă – o mândruţă din prima bancă (odrasla dumitale?) stă cu coatele pe pupitru, şi-admiră unghiile. Tu de ce nu scrii? Aaaa, ştiţi, mi-am făcut unghiile în pauză şi încă nu s-a uscat oja. Era să fac atac de cord la cei 24-25 de ani. Ah, da? Ia ieşi tu cinci minute afară, să ţi se usuce oja. Se-ntoarce după cinci minute. Ţi s-a uscat oja? Daaaaa! Ia dă să văd. Nu, că s-a uscat. Dă-ncoa’ să văd. Şi-ncerc cu unghia (doamnele ştiu de ce). Nu s-a uscat, mai ai de stat afară. (Era odrasla dumitale? Ai dreptate, nu-i frumos ce-am făcut. Au râs colegii de ea, aşa-i. Şi profa a fost cool.) M-apuc să organizez la şcoală meditaţii – moka, fireşte – pentru bac. Deschise oricui, nu doar celor de-a XII-a. Să-nvăţăm să rezumăm un paragraf, să facem familii de cuvinte, să povestim şi-n general să exersăm ce se cerea la vremea aia pentru bac. Au venit quattro poveri gatti timp de vreo 2-3 săptămâni. Nu, odrasla dumitale n-a venit. Dar ţi-a bâzâit acasă că are nevoie de meditaţii, că la şcoală nu face nimic şi prin urmare o să ia notă mică la bac. Vezi, de-aia nu-mi mai pasă de progresul odraslei dumitale. Pentru că nu-s apostol şi nici dascăl – indiferent cum m-ar numi ăştia la teve. Îs profă, am un job ca şi tine. Cu osebirea că rezultatul muncii mele depinde prea puţin de strădania mea. Oricât m-aş strădui eu, rezultatul muncii mele depinde până la urmă de strădania odraslei dumitale. Şi-i deznădăjduitor, a mia oară, să-ţi dai seama că le-ai dat tot ce le puteai da, iar ei tot n-au învăţat nimic. Te străduieşti să-i faci să prindă ceva în clasă, că doar cu asta rămân. Să ne-nţelegem, părinte preocupat: treaba mea e să-i predau odraslei dumitale, cât pot eu de bine. Şi o fac. Însă progresul odraslei dumitale e fix treaba odraslei dumitale, că-i suficient de mare ca să conştientizeze lucrul ăsta, şi a dumitale personal, care trebuie s-o controlezi. Dar n-ai venit niciodată la şcoală să-ntrebi profii de vorbă – preferi să-ţi crezi odrasla pe cuvânt, e mai comod. E comod ca vina să fie a profesorului. Pentru că dacă ar fi vina odraslei ar însemna să te pui în discuţie pe tine ca părinte. Or tu i-ai cumpărat tot ce-avea nevoie, inclusiv meditaţii! Deci n-ai ce-ţi reproşa. Nu?

____________________________

PS 1: Când am simţit că nu-mi mai pasă suficient de nişte copii cărora nu le pasă de ei înşişi (că părinţii oricum n-au dat niciodată semne că le-ar păsa de educaţia copiilor), eu am plecat. Deşi aia e meseria mea şi-mi plăcea.

PS 2: Toate cele de mai sus sunt adevărate. Disparate, dar adevărate. Şi mai ales trăite. De mine pe pielea mea.

***

            Observația este, dragă jună professoresă, că, intrinsec numirii voastre, nu puteți spune niciodată că ”le-ai dat tot ce le puteai da, iar ei tot n-au învăţat nimic”. Este o greșeală nu doar de prudență, ci și de vocație diligența voastră de a-i ”face să prindă ceva în clasă, că doar cu asta rămân” și ”meditații moka pentru bac.” Nu prea ați trecut testul cu unghiile… Era un indicator elocvent al gradului de interacțiune al lecției. De altfel, nu e de mirare că jemonfișismul ăsta se transmite așa de ușor…

          Mai înainte de orele dumneavoastră, au nevoie de modele, de sprijin moral, de DIRECȚIE. Și încă de ceva: de iubire și considerație, singurul fundament real cu care v-ați putea prezenta, pe oră, în fața a 30 de conștiințe ce așteaptă să fie modelate după chipul dumneavoastră. Dar deja chestiunea aceasta este așa de perimată…

            Vă compătimesc starea socială și, mai ales, minuția cu care înșiruiți cărțile și pixurile achiziționate de dumneavoastră, și, mai ales, dezavuarea cu care gătiți ciorba de post. Vă cred pe cuvânt că acestea vă pot conduce la deznădejde și patetism. La lamentația că am devenit niște sărmane victime ale sistemului…

            Și, totuși, stimabilă doamnă, la ce vă așteptați când ați absolvit cu brio facultatea și ați decis să veniți în învățământ? Prea mult elan, prea mult idealism, vexat acum? A cui e vina că nu alegem în cunoștință de cauză? Sunt atâtea meserii interesante: agent de pompe funebre, bancher, bucătar, instalator, video-chatter, farmacist, psihiatru etc. Vă asigur că o duceați excelent!!!

            Nu neg că am avut o problemă (înțeleg că vorbim la trecut despre profesorat, nu?) cu statutul nostru. Statut nobil din Antichitate și până deunăzi. Loviți prea des în imaginea publică de ”luminători”, modele, oameni culți și asimilați protestatarilor vocali sau, mai rău, impostorilor și violatorilor de conștiințe, dascălii României tind să ajung un soi de pleavă, de păturică socială găurită și neproductivă, numai bună de înjurat.

            Problema este, într-adevăr, de sistem, politică, juridică, culturală și morală, în ultimă instanță. Și nu e deloc una mică sau lipsită de importanță problema ce facem de mai bine de 20 de ani cu copiii și tinerii noștri. E o problemă de viziune care cere o reformare radicală. Ora clasică nu mai e deloc atractivă, nici programa, obiectivele lecțiilor nu mai sunt corelate cu cele ale examenelor naționale. Predarea-învățarea tradițională, în ciuda mult discutatei Reforme, e jenantă în secolul în care nici geniile nu mai rezistă bombardamentului de informație mass-media. Birocrația nu poate fi atunci decât un simptom al responsabilității tot mai mari care cade pe umerii dascălului, al cărui salariu e invers proporțional cu tonele de hîrtii pe care trebuie să le completeze. De parcă hârțogăraia asta inutilă l-ar face mai bun, mai competent! Petece de hârtie care să justifice neștiința!… De parcă el singur ar putea duce, precum Atlas, toată greutatea unui sistem muribund! Practicile de guerilla (mințit, copiat, furat teme, teze, licențe, idei …) au devenit atât de ”naturale”, încât nu prea mai există criterii de discernere a competenței.

            Dascălii adevărați rezistă încă, dar nu sunt aceia care s-au adaptat, mulțumiți cu pungulițele, sacoșelele și pliculețele. Sunt cei care au rămas fideli credinței și meseriei lor, acolo unde sunt, sub ploaia gloanțelor și a loviturilor de tun. Aceia care  au înțeles că nu pot lupta cu un sistem corupt din toate punctele de vedere, nici cu o societate al cărei sistem de valori s-a răsturnat, virusată politic până în măduva oaselor, cu părinți care discreditează profesorul, uitând că este, poate, singurul partener real al lor, care dinamitează actul didactic și școala în totalitate, făcând din propriul eșec ca părinți sau ca familie un exemplu.

           Oricât de comunist sună asta, acestor dascăli vreau să le aduc omagiul meu. Mai sunt printe noi Profesori, care, din demnitate ori rușine, nu vorbesc despre postirile forțate, nici despre singurul costum de nunți și înmormântări, nici despre derizoriul zilei de mîine. Au înțeles, în final, că munca lor nu înseamnă să faci mutații sociale majore, să ai olimpici naționali sau internaționali, să-ți promoveze toți examenele, nici măcar să urmeze toți facultăți, ci să se adapteze cerințelor hic et nunc, cu multă răbdare, tact și iubire față de munca lor. Dacă a fost nevoie, și-au învățat elevii, indiferent ce vârstă ar fi avut, să scrie măcar corect, apoi să le placă să citească și să descopere, fiecare, pe fâșia lui de cunoaștere, esențele lumii acesteia, mai departe, să prețuiască adevărata cultură,  să-și respecte identitatea lor de români și să nu uite să se ducă și pe la Biserică. Le-au dat, adică, o metodă să ajungă la ei înșiși. Asta înseamnă să contribui puțin la nașterea unui Om [știu că e nevoie, în zilele noastre, să precizez ce înțeleg prin asta : un caracter, un om de tărie morală, demn și conștient de identitatea și scopul vieții sale]. Dacă doi, trei, patru, dacă unul singur a devenit Om și ar fi de ajuns.

            Acești dascăli adevărați rămân în barcă până la sfârșit, crezând mereu în acel Om și văzându-l în fiecare din copiii din fața lui. Nu vor ști niciodată dacă au reușit. Și vor muri cu speranța că lumea se va schimba.

            Voi încheia cu cuvintele unui asemenea dascăl adevărat: ”Mă închin în fața a ceea ce puteți deveni!”

Advertisements

5 thoughts on “Din tânguirile unui dascăl blazat

  1. Rodica

    din păcate, nu sunt întru totul de acord cu tine… unii mor de foame şi greu mai e să te gândeşti la altele, mai ales la odraslele ‘minunate’ ale altora sau la rapoartele idioate cerute de ‘mai mari’, la sistemul absolut abramburesc, la orice altceva! Dascăl, dascăl, cine poate rezista să o facă, cine nu… să nu i se dea în cap! Îmi aimtesc aici de simpla rugăciune a unui sfânt:’ Doamne, nu-mi da prea puţin- ca să te hulesc, dar nici prea mult ca să te uit!’.

    Reply
  2. Theodora Post author

    Nu, sa nu i se dea in cap, cine zice asta? Să se retragă discret… Mai bine îmi recunosc neputința mea decât să-mi bat joc de copii, făcându-mi treaba pe jumătate și în silă.

    Reply
    1. Rodica

      Oamenii-s oameni şi dincolo şi dincoace de catedră….cum nu dau cu paru-n părinţi că nu-şi educă odraslele şi le lasă în grija şcolii şi au pretenţii mai mari decât oferă (sprijin, colaborare, înţelegere,etc), nu dau nici cu parul în profesori…care nu numai că-s prost plătiţi, dar mai au şi alte griji decât dăscălia. Dacă e să ne refefim la proasta calitate umană pe ambele părţi ale catedrei, deja intru în alt roman cu civilizaţia ajunsă la limită!
      Oamenii- fie ei şi profesori, sunt liberi să-şi manifeste cum consideră neputinţa şi frustrările….nu cred că sunt obligaţi să plece cu coada-ntre picioare, acceptând eşecul. Oamenii-s oameni şi atât! Ce mie îmi place am să încerc să fac şi altora….
      Şi închei, că te pot înnebuni până-n seară şi nu e cazul! 😛

      Reply

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s