Tăietorul de bambus şi Prinţesa Lunii (I)

                  Plăcerea de a citi este acum pentru mine leacul clipelor leneşe, aşezate pieziş peste mintea confuză a serilor de toamnă aburite şi reci. Evident, lectura naivă e un privilegiu rar, pentru mintea tocită de sistematizări şi locuri comune. La 10 ani devoram cărţile de poveşti şi basme cu setea rătăcitului pe mare, tremurând pentru destinul ştiut al eroului şi al ilenei lui cu păr de aur. În adolescenţă căutam întrebările răspunsurilor aduse toate la oficiul meu de obiecte  pierdute. După ce-am terminat Romanul adolescentului…, începusem şi eu să scriu un jurnal întocmai, aşa cum efluvii ideatice răspândise şi un alt jurnal, scris la Păltiniş. Hotărâtă să învăţ germana şi greaca, îmi copiasem cu meticulozitate şi interes lista filosofilor recomandaţi. Nu am dus niciodată la sfârşit proiectele mele majore, îmi pierdeam prea repede elanul epigonic. Importantă era tocmai această înrâurire, energeia, fie efemeră pe care o descopeream în fiecare carte, şi mai ales dialogul tainic, paranormal, al fiinţei mele celei mai adânci cu o altă Fiinţă care-mi dezvăluia acolo, ca-ntr-un arabesc de lumină, drumul pe care-l căutam şi pe care aveam să-l înţeleg însă mult mai târziu.
                 Acum citesc cu plăcerea coaptă a celui care savurează cartea ca pe un obiect senzual, inspirând parfumul ei tânăr, diafan, de iarbă proaspătă şi iasomie sau matur, de ambră şi portocal, de patchouli sau măduvă de santal. O gust odată cu aroma ceaiului de vişine cu rom, de hibiscus şi fructe de pădure, de vanilie, caramel şi altele nenumărate. Îmi cântă evergreenuri, cu Michel Sardou, Adamo, Mouskouri, Dassin, Amalia sau, mai subtil, Albinoni, Mozart, Beethoven sau Eleni Karaindrou. Umbra ei palidă ca a ceaiului de Ceylon, hârtia ei foşnitoare, rândurile tropăitoare ca o armată macedoneană de furnici, toate mă atrag şi mă inspiră.
               Am dat de curând peste o poveste şi textura ei stranie m-a făcut să mă opresc din iureşul cotidian şi să regăsesc pentru o clipă plăcerea bucuriei din copilărie. E considerată cea mai veche poveste japoneză. Cunoscută şi ca Prinţesa Lunii sau a prinţesei Kaguya-hime, Tăietorul de bambus vorbeşte frust şi delicat totodată despre aspiraţia dintotdeauna a fiinţei umane de a descoperi iubirea desăvârşită. A fost cunoscută în Occident, mai întâi în traducerea unei japoneze cosmopolite Yei Theodora Ozaki, cea care avea să-i inspire pe mulţi dintre artiştii acelei Belle-Epoque cu adaptări în limba engleză din cele mai vechi texte ale literaturii din Ţara-Soarelui-Răsare. În română s-a publicat recent în colecţia Cotidianul (Despre dragoste şi alte întâmplări). Povestea începe ca a porcului autohton, doar că ţăranii lor sunt acolo tăietori de bambus (fiecare cu bogăţia lui!). Trist că nu poate avea copii, un astfel de tăietor se roagă zeităţii lor, Buddha ( în ciuda acestei menţiuni, mi s-a părut uşor încreştinată povestea, căci se aminteşte la un moment dat de Dumnezeu, de botez, de făpturi de lumină, ca şi cum traducerea ar fi transpus-o totodată într-un univers familiar europeanului comun).
                  Tăietorul de bambus găseşte în tulpina unui copac o copiliţă mare cât nici o palmă, pe care o creşte, împreună cu soţia sa, cu multă dragoste şi recunoştinţă. Stereotipie narativă, doar că fetiţa asta părea mai degrabă un licurici. Apariţia ei se face sub semnul luminii, tăietorul e copleşit de ea, inundă locul unde se găsea copila, ca apariţia bruscă a lunii dintre norii grei, ce luminează inima pădurii unde o găseşte viitorul său tată.
                    Mai târziu, mica domnişoară devenită Prinţesa Lunii îi supune pe toţi prin frumuseţea ei iradiantă, selenară. Lumina pe care o împrăştie e blândă, mângâietoare ca a lunii pline de august şi ea provoacă adoraţia tatălui, dar şi teama de a nu-i fi furată, de aceea tăietorul de bambus o ţine închisă (nici că se putea altfel fără mitul turnului de fildeş) până ce îi vine vremea de măritat. Bine, o să-mi ziceţi, dar toată mitologia scoasă la iveală de romantici şi brodată de ei e plină de fecioare palide şi levitante. Da, şi această fecioară uluitoare, picată din Lună, care nu vrea cu nici un chip să se mărite, îşi pune, ca orice eroină de poveste, peţitorii care, fără doar şi poate au aflat de frumuseţea ei orbitoare, să treacă prin diverse probe care să le dovedească puterile şi tăria dragostei lor.
                   Apar multe cifre în istoria asta: din sute rămân cinci peţitori, timp de un an, doi, ani, cea de-a o suta cincea zi, patru sute de zile, într-o călătorie de şapte zile etc. Evident, fiecare peţitor trebuie să-i aducă diverse obiecte magice, care mai de care mai nefolositoare, dar care erau cu siguranţă vestigii ale sacrului care-i aducea aminte de lumea ei luminoasă şi prin a căror căutare ei înşişi se iniţiau. E mitul dragostei civilizatoare, pe care omul istoriei nu-l mai poate însă înţelege, ca aceşti cavaleri antici care dovedesc o contemporaneitate contrariantă. Nu doar că nu-i aduc pocalul lui Buddha, pielea şobolanului de foc, piatra cu cinci culori încrustată în capul dragonului, creanga de aur din vârful Muntelui Horai şi scoica din stomacul rândunicii, dar se prefac magistral că au depus tot efortul, plătesc bijutieri şi speculanţi de piei de şobolani, armate de slujitori, se izolează ascetic, aşteptând trecerea timpului necesar călătoriei, străbat mări şi ţări lăudându-se cu câştigul lor sigur, trimit iscoade după dragoni cu capul plin de pietre, iar acestea îşi iau o vacanţă-n insule, chefuiesc şi dormitează straşnic, văitându-se de greutatea sarcinii. Mai mult, când, exasperat, stăpânul le dă în vileag tertipurile, îi felicită, blestemând-o pe Prinţesa care şi-a râs de el. Frumoasa le descoperă rând pe rând minciunile, textul căpătând inflexiuni burleşti ca momentul în care peţitorul, obosit de îndelungata sa călătorie şi de relatarea şi mai lungă a ei şi ud de apa mării pe care venise sau de propria năduşeală, căci povestise cu mult foc cu câte sacrificii reuşise să aducă creanga fermecată, este invadat de bijutierii pe care nu-i plătise şi care urlau după bani. Elegant, prinţesa scapă de vreo altă explicaţie a făcăturii, aşa cum se întâmplase şi cu cei de dinainte, dar bijutierii încasează o scatoalcă soră cu moartea.
                     Momentul forte e întâlnirea cu împăratul Japoniei, un soi de zeitate chtonică pentru orientalii aceştia mistici. Intrigat de cele auzite, evident că vrea să şi-o facă metresă, dar ţi-ai găsit! Prinţesa nu părăşeste coliba cu niciun chip şi nu vrea să se mărite, cu toate rugăminţile disperate ale tatălui său. Găsind ca pretext goana vânătorii (de circulaţie universală), el ajunge la casa tăietorului de bambus şi rămâne fascinat. A iubi este pentru el, în primă instanţă, un act de posesie imediată, dar lumina nu se lasă prinsă, căci fata se decorporalizează. Bolnav de iubire, împăratul îşi dă seama de unicitatea ei, dar şi de diferenţa tragică dintre cele două lumi cărora aparţin, de aceea se închide în sine şi preferă să comunice cu ea prin poezii, pe care dragostea i le inspiră. Este cel dintâi care reuşeşte să ajungă la inima ei, căci Prinţesa răspunde acestor poezii cu prietenie şi tandreţe. Îi răspunde însă că nu vor putea fi niciodată împreună, căci aparţin unor lumi diferite.
                     Finalul e asemănător Micului Prinţ. În ziua a 15-a a lunii august (!!!), Prinţesa Lunii părăseşte lumea pământeană, fiind ridicată în cer de făpturi luminoase pe care le recunoştea ca fiind familia ei. Cu un ultim gest de afecţiune, îi scrie o scrisoare împăratului, învelind în ea Elixirul Vieţii, care nu-i era îngăduit vreunui muritor, şi le trimite la palat. Îmbrăţişând-şi tatăl pământesc, Prinţesa se ridică la cer în caleaşca ei de lumină.
                     Împăratul e însă teluric, căci se teme de rândurile ei, ca şi de poţiunea magică şi-şi trimite servitorii să le ardă pe cel mai înalt munte. De atunci se spune că vârful Muntelui Fuji este veşnic învelit în fum, căci acolo arde Elixirul Vieţii.
Advertisements

4 thoughts on “Tăietorul de bambus şi Prinţesa Lunii (I)

  1. felix

    Mi se pare emotionanta si plina de talc povestea ta!Un mod placut de a-ti ocupa serile de toamna! Astept povestile din serile de iarna ce tocmai va sa vina!Doamne ajuta!

    Reply
  2. Theodora Post author

    Doamne ajută, Felix! Mă bucur că ţi-a plăcut! Nu mai citisem de mult o poveste, dar sunt convinsă că dacă oamenii ar redescoperi farmecul lor, ar preţui mult mai mult viaţa.
    Va să vină în curând o nouă poveste. Keep it closer!

    Reply
  3. Georgiana Alx

    hey! as vrea, daca se poate, sa-mi dai un hint unde as putea sa gasesc aceasta poveste! am cautat-o pe intreg net-ul plus prin librarii si… nimic! please, help! see ya 🙂 p.s. KEEP UP THE GOOD WORK 🙂

    Reply

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s