Oră de şofat

Hai să vă povestesc şi vouă una faină! Par din ce în ce mai rare astfel de gesturi. Deunăzi, ca de obicei, am luat un taxi să ajung l-al meu deservit serviciu, ca tot românul verde, căci, aşa cum e lesne de ghicit, am mari probleme cu trezitul. În fiecare seară îmi propun să ajung la vreme şi în fiecare dimineaţă sfârşesc într-o înghesuială plină de tot ce vrei şi mai ales de ce nu vrei, zâmbind strâmb după metroul care tocmai îmi închisese bufnind uşile-n nas. Până în centru tre’ să schimb vreo 3 mijloace de transport, aşa că, de cele mai multe ori, iau taxiul.

Aşa şi-n dimineaţa asta ceţoasă cu pricina. Tre’ să vă mai mărturisesc ceva. Taxi, taxi, da’ nu oricare. În afară de preţ, firmă, mutră şi culoare, vehiculul trebuie să mai aibă neapărat, dar neapărat, atârnată pe la oglindă, pe bord, pe geam, pe undeva vizibil, fie o cruciuliţă, fie o iconiţă, fie o mătănuţă sau orice simbol creştinesc. Poate că e superstiţie, poate că e prostie, dar cred cu tărie în puterea care emană în sufletul creştinului aceluia care a pus cu mânuţa lui iconiţa acolo, care poate că a făcut chiar o sfeştanie maşinii sau care este, poate, un credincios practicant. De cele mai multe ori nu m-am înşelat, cei care poartă astfel de obiecte sfinţite s-au dovedit oameni cumsecade. Nu e obligatoriu ca ceilalţi să nu fie la fel. Poţi să zici că asta e fetişism. Nu te contrazic, nu ştiu să-ţi explic prea bine, sunt uşor capsomană şi asta e una din ideile mele fixe.

Cred în puterea dumnezeiască care-l păzeşte pe cel care atârnă acolo, în faţa lui, crucea şi se închină când trece prin faţa bisericilor, pentru cinstea, respectul, conştientizat deplin sau aproape deloc, faţă de însemnele creştine. Mai puţin mă interesează relaţia semenului meu şofer cu Dumnezeu, cât dialogul Lui cu mine, care-mi vesteşte prin iconiţa aceea că respectivul Sfânt/-ă şi-a făcut din viaţa sa făclie lui Hristos, iar acum se roagă pentru noi toţi. Mă uit la cine e reprezentat acolo, pe bucăţica aia de hârtie, şi-nţeleg că trebuie să fie şi contribuţia lui la bunul mers al lucrurilor din viaţa mea şi-i mulţumesc stângaci.  Privind chipul sfânt, chiar mi se înseninează mohorâtele dimineţi de toamnă şi-mi aduc-aminte că trebuie să fiu un pic mai bună.

Iată că-ntr-o dimineaţă foarte târzie de toamnă, mă arunc într-un astfel de taxi galben – murdar, al cărui nume sau tarif nici n-am apucat să-l văd bine, de grabă şi de nervi, că iar nu auzisem ceasul (pe care, bineînţeles tot eu îl închisesem fără să ştiu), dar unde zărisem totuşi sclipirea unei cruci metalice atârnânde.

Iconiţele şi cruciuliţa erau, într-adevăr, la locul lor, deci era bine, cel puţin până la serviciu o să fie bine. Când mă-ntreabă unde merg, un conlocuitor foarte brunet, cu o voce gravă, întoarce spre mine un umăr îmbrăcat în piele neagră de bou, şi-n clipa aceea gândul ingrat se iuţeşte: „L-am nimerit! De nu m-ar ocoli!”

Toate decurg însă bine – mersi, tipul liniştit, nu dă drumul la muzică – speram deja la o marmeladă de manele, pe-o bucată de bandă, mânjită de unsoarea burei. Nici tu  Kiss Fm, nici Fabrica de_Mentă, nici taclale fonfăite, trăi-ţ-ar, nici complimente pentru vecinii de trafic. Doar staţia hârşâită şi păcănitoare. Bun băiat, rrromani ăsta! Sper să-o ţină tot aşe! M-am afundat în gândurile mele şi nu mai auzeam nimic. Ajung la destinaţie cu trei sferturi academice peste ultimul sfert de bun-simţ, scot banii să plătesc, era vreo 14 lei toată afacerea, da’ n-avem decât hârtii mari. Aud un răspuns scurt: „N-am”. Hopa, acu’ îşi dă arama pe faţă băieţaşul. Apoi zice foarte clar: „Nu am să vă dau rest. Sunteţi prima cursă pe azi.” Norocul meu, prea erau toate bune… Norocul meu – să fiu şi eu prima la ceva! Mă scotocesc, ni’ica, de parcă n-aş fi ştiu ce aveam prin portofel, dar totuşi, speram să apară vreo hârtiuţă, ceva. „Păi că să vedeţi, asta e zonă rezidenţială, pe aici nu sunt magazine. Poate aveţi totuşi schimbat.” „N-am decât 2 lei”, pronunţă baritonal prietenul meu. Iar eu aveam o hârtie de 50. Halal bacşiş! Brunetul meu cu ochii lungi avea o privire goală şi mă lăsa evident în dificultate… Prin preajmă – o biserică. Hai că mă duc la lumânări, poate îmi schimbă acolo sau la pangar (magazinul de icoane şi cărţi).” Ca un făcut, lumânărarul îmi aruncă o privire goală, rostind abulic laitmotivul învăţat deja: „N-am să vă dau rest!” Of, cine să cumpere atâtea lumânări, are dreptate, e totuşi dimineaţă. Pangarul – închis. Deja mă stresam, taxiul trăsese lângă un rond cu flori. Intru grăbită la birou şi-ncep să-ntreb în stânga şi-n dreapta dacă au hârtii de-o sută, spre mirarea şi zâmbetul lor mustăcit, direct proporţional cu disperarea mea. Ăştia ori erau vorbiţi, ori eu mă aflam într-un film suprarealist. A durat cam vreo 10 minute iureşul ăsta până când m-am hotărât să abandonez jocul, mă aşteptau deja pe birou cestiuni arzătoare la ordinea zilei. Ies în rond, mă duc fix la taximetrist şi-i zic: „Uite, n-am găsit pe nicăieri să schimb hârtia asta. Poate o schimbaţi dvs. şi-mi aduceţi restul. Aici lucrez.”, îi zic arătându-i cu degetul. Tacticos, deschide portiera şi se uită la mine lung. N-aş fi vrut totuşi să se-nfurie… „Unde?”, întreabă flegmatic. Îi explic frumuşel, după care adaug, nu ştiu ce m-a apucat, într-un impuls de moment, privind la iconiţele pe care şi le pusese peste tot pe bord.: „Dacă aveţi credinţă, vă veţi întoarce!”. Oricum îmi luasem adio de la cei 50 de lei şi mă certam în gând: „Na, aşa-ţi trebuie! Să mai mergi cu taxiul, bravo, ziua începe bine! Măcar nu-ţi mai face abonament, fraiero ce eşti! Să-i fie de bine dacă n-are rest.”

În primul sfert de oră de la întâmplare eram convinsă că se va întoarce, gândind la ce mi se spune adesea, că trebuie să avem încredere în oameni, să le dăm credit adică, uf, ce greu e să ajungi la ea, adică la dragostea aia care toate le crede, fiindcă ea e cea mai bună pedagogie, da, până la urmă tre’ să avem şi noi acces la dragostea asta odată, dar totuşi asta nu înseamnă la o adică să fim proşti etc. După o jumătate de ceas, nu doar că-mi pierdusem definitiv orice nădejde, dar uitasem cu totul de tipul brunet cu voce gravă. Deja mă prinsese febra sarcinilor de partid(ă).

Nu mai ştiu ce voiam să fac, dar, la un moment dat, ies val-vârtej din birou şi dau nas în nas cu un domn pe care, în penumbră, nu l-am cunoscut şi-l întreb scurt: „Vă putem ajuta cu ceva?” (Slujba mea presupune şi relaţii publice). Când mă uit mai bine, prietenul meu! Venise cu banii în mână şi cu ochii sclipind şi mi-a dat frumuşel restul până la ultimul bănuţ, zâmbind, fără să zică nimic, cu cel mai firesc gest. „Mă iertaţi că am întârziat atât, de atunci caut să schimb hârtia asta!”(aproape un ceas). Da, chiar m-a surprins. Pe criza asta… de valori, pe ceaţa asta… de prejudecăţi, ţiganul ăsta taciturn s-a dovedit nu român, nu neamţ, ci om, nu ca toţi oamenii, ci mai presus de ei, tocmai pentru că s-a comportat f-ir-(e)sc!!! Şi da, puterea crucii a lucrat în inima lui şi conştiinţa lui l-a mânat să răspundă pe măsură provocării mele. În fapta lui banală, am întrevăzut teritoriul acela sacru care supravieţuieşte până şi în cei mai josnici oameni, cinstea dată singurei Fiinţe pe care sufletul, singur, o apără, instinctiv. Mi-am dat seama de rana propriei prejudecăţi.

L-am întrebat cum îl cheamă şi l-am privit cu atenţie. Era chiar timid, vizibil mirat de lauda mea. N-a vrut să-i dau bacşiş, deşi am insistat.

Se numeşte Nicolae. Magistrală lecţie de şofat!

Advertisements

5 thoughts on “Oră de şofat

  1. Theodora Post author

    Poate fărâma de încredere pe care trebuie să o arătăm necontenit semenilor noştri. Mi-e frică de prejudecăţi, mai ales când dau peste ele prin buzunare.

    Reply
  2. Rodica

    Stii?Punem prea mult accentul pe cultul exterior…pe inchinari,cruciulite,vizibil si palpabil…si ramanem acolo.Un fel de”tipic,tipic si la inima nimic!”spunea parintele Papacioc.Eu,invers,nu am incredere in cei ce-si afiseaza ca la teatru simbolurile,fie ele cruci,semilune sau stele.

    Reply
  3. MunteanUK

    da, toti avem prejudecati prin buzunare si atat de bine ascunse, de rareori ne dam seama de ele. insa iata ca Dumnezeu lucreaza si ne da prilej sa le depasim.

    este lumea inca plina de oameni onesti precum acest Nicolae. nu multi stiu Cine este Cel Caruia I Se cuvine a ne inchina, fara pacate nu e om pe lume, iar contaminarea cu atatea si atatea rele pe care omul modern le ia de ‘bune’ progreseaza in ritm rapid.

    dar inca nu au reusit antemergatorii lui Antihrist sa stearga cu totul Chipul lui Hristos din oameni! sa ne straduim mai mult in a pretui fiecare om cu care intram in contact zi de zi!

    Reply

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s