N. Steinhardt- Jurnalul fericirii (fragmente)

Bucureşti, 1964

Citadela” de Saint-Exupery. Cartea tipărită nu reprezintă versiunea definitivă: autorul n-a apucat să o stabilească. Sunt şi contradicţii şi o atmosferă pseudo-nietzscheană, care stinghereşte: Dar şi lucruri minunate. Copiez:

„Le-am urât deşteptăciunea care nu era decât de contabil.”

“Aşa că esenţialul în luminare nu este ceara care lasă urme, ci lumina.”

„Aud glasul nebunului: trebuie să dărâmăm zidurile acestea inutile şi să nivelăm scările acestea scurte care complică mersul. Atunci omul va fi liber. Dar eu răspund: atunci oamenii vor deveni vite de obor şi de teama de a nu se plictisi vor născoci jocuri neroade care tot de reguli vor fi conduse, numai că vor fi reguli fără măreţie.”

„Căci e întotdeauna posibil să surpi templul şi să ridici piatra pentru un alt templu. (Şi celălalt nu e nici mai adevărat nici mai fals, nici mai drept nici mai nedrept.)”

„Oricine înjoseşte înseamnă că e josnic.”

Despre prietenie: „întrucât e năruit ceea ce ţi-a plăcut mai mult la un om pentru că mai e şi altceva ce nu-ţi place?”

(Comentariu: dezamăgirea în prietenie e un simptom care dezvăluie niveluri mai profunde. Ne doare nu mârşăvia pe care o descoperim la celălalt — la urma urmei nu ne sinchisim de ea -, ci descoperirea propriei noastre mârşăvii reflectată la celălalt, căci nu ne-am fi împrietenit dacă nu exista între noi un fond comun, aceleaşi ape subterane pe care sunt clădite două case şubrede.)

„Om este acela care poartă într-însul ceva mai mare decât el.”

Despre rugăciune:… „Căci nu mă apropiasem de Dumnezeu, un Dumnezeu care te lasă să te apropii de el nu mai e Dumnezeu. Şi nici dacă ascultă de rugăciune. Şi pentru întâia oară ghiceam că măreţia rugăciunii stă mai ales în aceea că nu i se răspunde şi că în acest schimb nu intră urâţenia vreunui negoţ. Şi că ucenicia rugăciunii este ucenicia tăcerii.” (E exagerat şi eretic, imitaţia nietzscheană e vădită, dar cuprinde gândul exact că la rugăciune omul este cel care trebuie să se străduiască a prinde ce i se spune.)

14 iulie 1963

Există o ură neîmpăcată împotriva binelui şi o groază adâncă şi dispreţuitoare faţă de tot ce este frumos.

Într-atâta încât mă întreb dacă surprinzător nu e faptul (care-i indigna pe cărturari şi farisei) că Hristos mânca şi bea cu vameşii şi păcătoşii, ci faptul că vameşii şi păcătoşii mâncau şi beau cu Hristos.

Este o minune că Hristos cel fără de păcat se simţea ca printre ai săi în societatea ticăloşilor. Dacă stăm să ne gândim bine, minune şi mai mare (şi care constituie încă o dovadă, dirimantă, a divinităţii Sale) este că aceşti ticăloşi consimţeau să petreacă în tovărăşia neprihănirii. Cum de-au răbdat? La început, căci apoi ciudatul lor comesean a făurit din ei făpturi nouă. Dar la început singura explicaţie a înfrângerii unei porniri atât de înverşunată la fiinţa omenească este că Domnul a făcut o minune care, deşi nevăzută (şi uşor trecută cu vederea), nu e mai puţin uluitoare decât celelalte toate.

1965

Nici una dintre virtuţi şi nici unul dintre atributele divinului nu poate fi izolat şi idolatrizat. Numai cumpănitul lor ansamblu reprezintă desăvârşirea.

Ca atare, nici adevărul — singur — nu e un criteriu absolut. Citind pe Luther (De servo arbitrio) mă conving şi mai mult de aceasta şi-mi amintese aforismul lui Pascal: „Până şi din adevăr îţi poţi face idol, deoarece adevărul fără dragoste nu e Dumnezeu, ci e chipul lui, şi-i idol, pe care nu se cuvine nici să-l iubeşti, nici să i te închini.”

……………………………………………………………………………………………………………………………….

Noiembrie 1968

Floriana a fost astăzi după-amiază naşă la botezul nepoatei ei. A slujit părintele Sofian. Măreţia sobră a curţii mânăstirii Antim; intimita­tea paraclisului (unde a fost săvârşit botezul); cuminţenia extraordinară a Domnicăi, botezata; barba albă, glasul senin, gesturile foarte lente şi hieratice ale stareţului; dar mai ales purtarea Florianei au transformat un banal botez într-o lungă, prelungă şi parcă dinadins prelungită ceremonie tainică şi cutremurătoare, i-au dat adevăratul înţeles, atât de fantastic: imersiunea într-un cazan cu apă (simbol al mormântului) şi semnul crucii fac dintr-o netrebnică făptură biologică o digenis97, o fiică a Legământului, o fiinţă liberă şi nobilă, vie. Floriana se închină, crede într-unul Dumnezeu, aşteaptă Învierea morţilor, se leapădă de Satana, rosteşte formulele cu aşa seriozitate şi convingere, cu o voce atât de fermă şi caldă, cu priviri atât de limpezi şi îndreptate numai înspre tărâmuri lipsite de suspine, durere şi întristare, cu o faţă atât de luminată de nădejdi absurde, încât paraclisul — unde într-un colţ duduie o sobiţă, unde e lume puţină şi totul e tainic, intim, iniţiatic şi găocit — poartă închipuirea înspre Optino şi Athos şi locaşul pare a fi sala palatului de la Camelot în ziua apariţiei Graalului.

Émile Mâle: frumuseţea e pretutindeni, dar nu se dezvăluie decât dragostei.

1936

Sioniştii ne invită la masă pe Manole şi pe mine. Cinăm la un restaurant evreiesc din Văcăreşti, unde la intrarea şefilor sionişti lumea se ridică în picioare. Proprietarul localului şi chelnerii se reped să ne întâmpine de parcă ar veni şeful statului. (Şi-n concepţia sionistă aşa şi e: deputaţii, gazetarii şi organizatorii aceştia sunt reprezentanţii viitorului stat naţional.)

Am oarecum impresia — dar o contrazice veselul decor — că sunt în Irlanda pe vremea luptelor Sinn Féin-ului ori printre Chouani: ierarhia subterană e alta decât pe străzile oraşului! Orchestra cântă imnul Speranţei şi o violonistă între două vârste oftează apăsat şi ne face ochi dulci.

Ni se servesc cele mai autentice (şi mai savuroase) fripturi româneşti, pe care teoreticienii renaşterii ebraice le mănâncă de istov (dimpreună cu murături grozave). — Preînchipuire a ce avea să fie mai târziu în statul Israel. — Pe ziduri sunt afişe care interzic discuţiile politice, dar de ele nu se sinchiseşte nimeni. Toată mânia sioniştilor e îndreptată împotriva asociaţiei U.E.R. a doctorului W. Filderman. Manole îşi câştigă entu­ziaste simpatii unanime spunând despre careva: „un uerist, un prost”. (Iar despre şeful advers: cu mania asta ardelenească a titlului de doctor are să se pomenească într-o noapte chemat la telefon pentru o naştere!)

Cina, după cuviinţă, se prelungeşte: atmosfera devine din ce în ce mai cordială. Fripturile sunt însoţite de un vin vrednic şi el de oaspeţi. Violonista cântă solo. Manole o dă cu melodii autohtone şi sioniştii — uitându-şi doctrina — i se unesc pentru câteva clipe în celebrarea frunzei verzi şi a mândrii de sub deal. Încât nu se mai ştie bine — convorbirea politică a fost de mult părăsită — dacă petrecerea are loc sub semnul Speranţei ori al Leliţei.

Abia târziu, la plecare, pe strada rece şi goală, se despart iar drumurile şi — era să zic, dar ar fi greşit — apele.

— 1866: înţelegerea dintre liberali şi conservatori pentru răsturnarea lui Cuza: monstruoasa coaliţie.

— 1966-l970: Vedem încă una, cu ochii, de nu monstruoasă în orice caz ciudată, surprinzătoare. Alianţa dintre comunişti şi bătrâni împotriva tineretului.

Comuniştii îi urăsc pe tineri pentru că după douăzeci şi cinci de ani de educaţie materialistă merg pe stradă în costum de cow-boy, poartă în jurul gâtului lănţuguri de care atârnă cruciuliţe, jinduiesc după muzică pop şi se pricep la şmecherii. Bătrânii, pentru că sunt obraznici, dezamăgiţi, neascultători şi se dovedesc faţă de regimul de care lor — bătrânilor -le-a fost aşa teamă, ori nepăsători ori neînspăimântaţi; aşa încât vechea generaţie iese făcută de râs! Înseamnă că le-a fost cumva frică degeaba? Să nu fie! Aşa ceva nu pot admite. Trebuie să le fie frică şi tinerilor! Să tremure şi ei, să se denunţe unii pe alţii, să-şi vândă sufletul, să se plece, să se conformeze, să cumpere frigidere şi maşini de spălat şi ei, deopotrivă. Şi-apoi de ce să fie generaţia asta noua parcă mai frumoasă, mai înaltă, mai zveltă, toţi şi toate? Şi de ce să li se îngăduie atâta cafea şi atâta coniac şi îmbrăcămintea asta fantezistă şi atât de sfidător po­trivnică uniformelor de altă dată, surori gemene cu ale puşcăriaşilor?

Mai dihai ca-n 1907, când reprezentanţii celor două partide se împăcau şi se îmbrăţişau lăcrămând în Cameră, bătrânii reacţionari sunt de perfect acord cu miliţia, criticii tradiţionalişti osândesc pe noii literaţi onirici cu aceeaşi osârdie ca ştabii realismului socialist, ba şi preoţii în predicile lor se dezlănţuie împotriva părului lung, fără a se uita în jurul lor unde ar vedea zugrăvite pe toţi pereţii lăcaşurilor de închinăciune chipurile pletoase ale arhanghelilor, sfinţilor şi pustnicilor. (După cum educatorii, profesorii de istorie şi patrioţii le-ar putea vedea, în cărţi şi tablouri, pe ale voievozilor, haiducilor şi voinicilor.)

Ciudată coaliţiune. În casa lui Mişu At. dau într-o seară de du­minică de o pereche de intelectuali — vârstnici, eleganţi, distinşi, franţuziţi — proaspăt întorşi dintr-o lungă şi interesantă călătorie în Occident. Au fost în Olanda la un congres de medicină (domnul e doctor, profesor, academician), apoi au vizitat Germania Federală, Anglia, Franţa, Italia. Sunt îngroziţi şi indignaţi de câte au văzut în rândurile tineretului. După ce povestesc pe-ndelete scene erotice văzute în filme şi urmărite pe viu, răsuflă uşuraţi: la noi nu-i aşa! A, nu! Când au trecut graniţa la înapoiere, le-a venit — ca şi lui Lascăr Viorescu — să coboare pentru a săruta pământul patriei vigilente cu tineretul. După câte am văzut dincolo! Hereusement que nous avons le communisme98 (pentru că, după cuviinţă, esenţele le rostesc în franţuzeşte ca nişte autentici boieri ce se află). Că s-au împăcat cu bandiţii de comunişti o ştiam, că primesc a-i reprezenta la congresele ştiinţifice din străinătate e lucru de mult intrat în uz; dar să-i aud pe intelectualii şi boierii aceştia declarând că avem din fericire comunismul îmi provoacă totuşi o tresărire.

Dar copiii ăştia care poartă cruciuliţe ştiu ei ce înseamnă ele? E de presupus că pentru foarte mulţi nu-s decât podoabe insolite, mijloc de a-şi afirma originalitatea ori de a scandaliza, pretext contestatar, în fond: jucărie. O fi. Oricum e şi altceva: protest, neconformism, tiflă dată supunerii oarbe şi asumării necondiţionate a prostiei şi răutăţii.

Şi mă întreb: erupţia asta de cruci să fie, după douăzeci şi cinci de ani, numai întâmplătoare? Să fie simbolul ales chiar fără nici o semnificaţie pentru cei ce-l poartă? Hereusement que je ne le crois pas99.

— Când se adresează lui Simon şi Andrei, lui Ioan si Iacov, Domnul — ca unor oameni simpli — le explică de ce îi cheamă. („Şi vă voi face pescari de oameni.”) Lui Levi, vameşul, ca unuia mai acătării, se mulţumeşte a-i spune foarte concis: urmează-mi. Fă-te-ncoa, pare Dom­nul a porunci. Şi „lăsând toate”: (Luca 5, 28), chematul se scoală.

Cine crede că harul se înfăţişează blajin ori sfios, se înşeală. E instantaneu şi arogant. Domnul n-are timp de pierdut cu cine ştie că-i al Său. Ne cheamă Fiul unui Dumnezeu viu, care încă lucrează. Şi acest Fiu are treabă cu noi. He means business.

Mai 1960

Căratul tinetelor la Jilava ia, când ele sunt pline ochi, aspecte jalnice şi caraghioase. Cea mai neînsemnată mişcare neconformă cu echilibris­tica salturilor de pe trapez poate avea drept consecinţă răsturnarea conţinutului vasului îndeobşte cunoscut sub numele de „tun”.

Cad în repetate rânduri la „scoaterea serviciilor” alături de părintele Mina. El e îndemânatic, eu nu. Se întâmplă să se reverse tunul. Pedepsele în cazul acesta sunt aspre. La iuţeală punem spurcăciunea jos şi ne repezim să adunăm fecalele şi să ştergem cu degetele sau cu batistele urmele de lichid. Uneori izbutim, alteori nu. Părintele Mina lucrează atât de repede, încât mie îmi rămâne puţin de făcut. Pedepsele, alături de părintele Mina, îşi pierd caracterul sordid şi iau aspect de mortificare. Apoi, cuviosul nu e numai monah, ci şi ţăran mucalit. Râde atât de sincer, încât mă învăţ şi eu să fac haz mare de adunarea raliaţilor.

BUGHI MAMBO RAG

Ţibică Romalo era beat criţă, nu mai ştia ce e cu el… Hop că vine şi Miclescu, făcut şi el… Eram de serviciu la Cotroceni, iarna, şi ne găseşte în curte prinţesa Ileana şi imediat, ce-i cu voi, zice, venea din oraş, dispune să ni se servească o gustare, oţi fi îngheţaţi, şi ni se aduc două tăvi enorme, parcă le văd, şuncă, icre negre, lacherdă, şalău, whisky şi şampanie… Povestiţi-ne, domnule amiral, povestiţi-ne… V-am mai spus eu cred povestea asta cu cămaşa, de mai multe ori, dar dacă vreţi: eram pe bordul iachtului imperial Standart şi veneam de la Peterhoff, trecusem prin Baltica, Gibraltar şi Bosfor până la Livadia. Ţarul, care era foarte bine dispus, mă cheamă înainte de a debarca şi-mi spune: Sablin…

1970

Nicăieri n-am găsit o mai clară desluşire a motivelor pentru care intuisem la poporul roman un fond creştin irecuzabil — datorită căruia până şi defectele românilor par scăldate de o lumină atenuantă — decât în studiul lui Mircea Eliade asupra Mioriţei (capitolul L ‘agnelle vovante din volumul De Zalmoxis à Gengis Khan, Paris, 1970, trimis de Virgil Ier).

Interpretarea eliadiană are într-însa ceva din absolutul soluţiilor după a căror formulare orice discuţie devine inutilă. Roma %locuta100“.

Ce nu înseamnă Mioriţa: resemnare, fatalism, chemarea morţii, pasivitate, pesimism.

Ce înseamnă: anti-istoricitate, transfigurare a condiţiei adamice.

Poporul român e înzestrat cu o putere transfiguratorie ce-i permite să preschimbe întregul univers şi să pătrundă în cosmosul liturgic (să participe la celebrarea liturgiei cosmice, ar spune Maxim Mărturisitorul), împotriva soartei nu te poţi apăra ca împotriva unor vrăjmaşi; nu poţi decât să dai un înţeles nou consecinţelor ineluctabile ale destinului în curs de împlinire. Nu-i vorba de fatalism, de vreme ce fatalistul nici nu crede că poate preface semnificaţia ursitei.

Ciobanul săvârşeşte o transmutaţie — le grand-œuvre101 al denigrărilor alhimişti -, îşi transformă nenorocirea în taină mistică. Înfrânge soarta. Dă un sens fast nefericirii, asumând-o nu ca eveniment istoric, personal, ci ca taină. Impune un sens atât absurdului vieţii, cât şi teroarei istoriei.

Întocmai ca şi creştinismul, românismul poate anula urmările apa­rent iremediabile ale unei tragedii, dându-le valori nebănuite, scoase din alte serii. Adversitatea degradantă devine contrariul ei, după cum şi ruşinoasa spânzurare pe lemnul crucii ajunge a fi, prin Hristos, biruinţă asupra morţii şi scoatere de sub mânia Creatorului.

— Tot despre Sf. Pavel şi păcatul trupesc.

În orice caz, din cuvintele Apostolului nu se poate deduce mono­polul păcatului trupesc. Tendinţa există mai ales la puritani şi e trăsătura lor cea mai respingătoare. Cutezanţa de a confunda iubirea de Hristos şi virtutea cu înfrânarea sexuală, de parcă păcatul trupesc ar fi singurul şi nesăvârşirea lui ar da dreptul la deplină linişte şi licenţă de a săvârşi cu o conştiinţă împăcată — d’un coeur leger102, vorba bietului Emile Ollivier — pe toate celelalte: invidia, trufia, răutatea, zgârcenia…

Importanţa excesivă dată sexualităţii provine de multe ori din setea de bârfă şi scandal şi se explică prin aceea că sexualitatea fiind absolut comună, e un mijloc de a reduce oamenii de seamă la nivelul tuturor. (Wilde? Verlaine? Socrate? Homosexuali. Sviatoslav Richter? Pederast. Byron? Chateaubriand? Incestuoşi. Stendhal? Impotent. Hugo? Tolstoi? Priapici). Bucuroasă şi uşurată chemare la numitorul comun. Obsesie a fiinţelor arţăgoase, neîndurătoare, obsedate, care cred că L-au apucat pe Dumnezeu de picior şi au în buzunar cheia raiului pentru că nu săvârşesc păcatul trupesc.

Romain Gary: Refuz să fac din comportamentul sexual al indivi­dului criteriul meu unic de judecată asupră-i.

Folosirea de către Scriptură a cuvântului mirele pentru a-l de­semna pe Iisus Hristos ori asemuirea împărăţiei cerului cu un ospăţ de nuntă, faptul că prima minune Domnul a săvârşit-o la o nuntă, parabola fecioarelor — deşi cuvintelor mire, nuntă li se dă cu totul alta accepţiune decât cea fenomenală — ar fi trebuit totuşi să po­tolească zelul monopolist al celor care nu-şi dau seama că alegerea unor metafore nu este întâmplătoare.

— Orient şi Occident.

Patriarhul Athenagora spune despre filosofii religioşi ruşi că au îmbinat simţul misterului cu al libertăţii.

Libertate şi mister nu sunt ele chiar noţiunile de care ateii încearcă sa se descotorosească? Şi după izgonirea cărora îşi aşteaptă vremea, cu prilej, prostia şi tirania.

(Aproape la fel şi Olivier Clement: „E nevoie de regăsirea Orien­tului şi Occidentului pentru a se dovedi că doar misterul poate lumina viaţa.”)

Simţul misterului nu numai că nu împiedică sau nu frânează cer­cetarea şi setea de cunoaştere, ci le îmboldeşte; singurul lucru pe care-l stingheresc este prostia trufaşă ce crede a şti totul şi a fi aflat în câteva formule (aplicate cu ajutorul poliţiei) rezolvarea-panaceau a pro­blemelor şi angoaselor omeneşti de o nemaipomenită complexitate.

— Lumea aceasta zadarnică şi în care ni se hotărăşte soarta pe vecie nu este atât de neimportantă, de zadarnică şi de iluzorie de vreme ce Hristos a venit să moară aici.

Bulgakov: Lumea, oarecum, farmecă, fascinează şi ea pe Dum­nezeu: şi-a dat pe singurul lui Fiu pentru lume.

— Profesorul Ştefan Todiraşcu:

S-au adeverit cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul cum că nu oricui îi este spre bine sănătatea, fericirea, bogăţia, liniştea…

Spre pildă Petre Ţuţea. (Pentru care am încasat atâta bătaie. Onea nu voia pentru nimic în lume să creadă că nu-l cunosc, că „n-am cinstea să-l cunosc”.) Înainte de a fi arestat, a cerut prietenilor să jertfească pentru el un cocoş lui Aesculap. La ieşirea din închisoare: în locul socratismului, o credinţă vie.

— Pământul românesc nu e cotlon de barbarie, ci arie de cultură care a putut vrăji până şi pe romanul Ovidiu. Dieu est ne en exil de Vintilă Horia. Ovidiu îl află aici pe „Dumnezeul necunoscut” al grecilor, pe cel propovăduit atenienilor de Pavel, Dumnezeul care venise dealtfel chiar atunci pe această lume de surghiun pentru toţi cei a căror patrie este în cer.

În care Hristos şi creştinismul nu sunt pomeniţi; nimic nu e rostit; totul e sugerat, presimţit: virtual, iminent. Se văd peisaje sterpe şi obiecte din cele mai banale: semne încă nedescifrate. Dar totul exprimă sensuri şi semnificaţii, bănuieli pline de splendoare.

J. L. Borges: Arta este iminenţa unei revelaţii care nu se produce.

Aici însă, iminenta revelaţie, întrupată, e pe punctul de a exploda, iar bucata de lume înfăţişată de scriitor a şi fost înnobilată de razele soarelui celui de taină care urcă spre geana zorilor, peste limes.

Advertisements

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s