Trei ceasuri în iad

Plămădeală, Antonie  – Trei ceasuri in iad, Editura Media Concept, Sibiu, 2004, [editia a 4-a], format: 13 x 20 cm, 352 pagini, ISBN : 973-86769-1-6.

Puţini ştiu că debutului în volum al celui care va deveni Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, îi este pricină un roman, Trei ceasuri în iad, apărut mai întâi la Editura Eminescu, Bucureşti, 1970 (ed. a II-a, 1993, 303 pp. si ed. a III-a, 1995, 303 pp.). În anul de graţie 1970, Inaltpreasfinţia Sa urma cursurile doctorale la Heythrop College de lângă Oxford, specializându-se în teologie şi filosofie; revenind în ţară, este numit secretar-şef al Institutului Teologic din Bucureşti, însă, până la sfârşitul anului, Sfântul Sinod îl va desemna episcop-vicar patriarhal (27 dec.), primind titlul de “Ploieşteanul”. Coordonează sectorul Relaţii externe, precum şi sectorul economic şi Comisia de pictură bisericească, fiind, în paralel, şi rector al Institutului Teologic din Bucureşti (1971-1974). La 9 decembrie 1979, este ales Episcop al Buzăului (înscăunat 13 ian. 1980), iar, la 10 ian. 1982, devine Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului (înscăunat 7 febr. 1982).

Iată ce ne spune bine-cunoscutul critic şi istoric literar, Mircea Tomuş despre carte: Romanul Trei ceasuri în iad reprezintă o îndrăzneaţă şi inspirată parabolă a fenomenului totalitar; dar acestei elogioase aprecieri trebuie să i se adauge, de îndată arătarea importanţei planului pe care se joacă, în această carte, drama puterii discreţionare. Pentru că, înainte de a fi o carte despre dictatură, acest roman ni se pare a fi una despre conştiinţă şi valorile ei. Omul, în esenţialitatea sa de suflet şi conştiinţă, evaluat în preţul său de pasiuni, sentimente, afecte, aspiraţii şi, împreună cu toate şi deasupra tuturor, de iubire, este miza lui centrală, cota finală pentru care se încinge bătălia forţelor lui interne.
Am spune numai jumătate de adevăr, despre această carte, dacă ne-am limita numai la bogata ei încărcătură ideatică şi problematică; gânditor profund şi vizionar inspirat în orizontul determinantelor de acest fel, autorul ei probează din plin şi înzestrarea de a le deosebi şi chiar de a le contura el însuşi formele şi figurile prin care sunt chemate să populeze universul imaginar. Harul lui de romancier-demiurg se probează în arhitectura imaginativ vizibilă a romanului, în care drama agresiunii împotriva conştiinţei de sine este întruchipată într-un sugestiv şi pasionant joc de măşti; roman de probleme şi idei, Trei ceasuri în iad nu se consumă exclusiv la nivelul dezbaterii teoretice, deşi, adesea, ciocnirea punctelor de vedere încălzeşte pagina până la incandescenţă. O tramă narativă sigură, bine întemeiată în simplitatea ei, desprinsă, desigur, din simplitatea de granit a marilor texte tradiţionale, dar şi în iscusita “intrigă” de natură cvasipoliţistă, care captivează atenţia şi o face prizoniera lecturii până în finalul care se aşază pe mai multe trepte de imprevizibilitate, îmbogăţesc şi probează acest har; încât a numi romanul Părintelui Antonie unul din puternicele romane ale literaturii române nu este decât a-i recunoaşte dreapta măsură.

Prezentarea m-a făcut, involuntar, să-mi reamintesc teoria freudiană. E adevărat că idul sau sinele, aspectul pulsional al personalităţiii umane, monştrii inconştientului, constituie ceea ce este cel mai profund şi definitoriu pentru fiinţa umană? Cu alte cuvinte, în adâncul său cel neştiut, omul este rău şi toată viaţa trebuie  să lupte şi să-şi înfrâneze instinctele? Întrebarea este desuetă azi, avea să demonstreze unul din discipolii săi şi o pleiadă de mulţi alţii. Cred că era desuetă din momentul formulării ei, căci ceea ce este cel mai profund în om este însăşi legătura lui cu Dumnezeu, aşezată pe suportul raţiunii.

Lupta cu monştrii există, e foarte reală şi intensă, dar nu ne defineşte umanitatea. Devenim eroi doar prin coparticipare. Căci conştiinţa, ca  asumare a fiinţei şi manifestată prin experienţă personală, nu poate fi împlinită la modul absolut decât prin raportare la o fiinţă desăvârşită. Iar Dumnezeu este, înainte de toate, cel mai intim şi constant partener de comunicare şi axul devenirii umane.

Ceea ce demonstrează, cu har, părintele Antonie, este că monştrii se zvârcolesc în voie în conştiinţa dislocată din legătura ei cu sacrul, ceea ce constituie întreaga dramă a modernităţii. Exacerbarea raţiunii ca obiectivare a realului nu este altceva decât o moarte in spiritu şi o cădere în absurd. În acest caz, ceea ce percepe şi concepe omul nu este o lume raţională, ci golită de sens, aşa cum afirmă şi personajul principal al romanului,  că, “fără Dumnezeu am fi apariţii ciudate şi dispariţii stupide” pe acest pământ.

Sunt suma lucrurilor pe care mi le amintesc despre mine, este un citat care ar putea fi mottoul acestei cărţi remarcabile. Dictatura ca atentat la memoria colectivă nu are niciun efect asupra omului conştient de existenţa sa, asupra omului dilematic şi căutător, ci, din contră, stârnindu-i angoasele, îl împinge să găsească răspunsuri. Iar răspunsul este – pentru Freud, ca şi pentru comunism!- unul singur : iubirea.

Omul nou, prototip al unei societăţi uniformizate, alcătuită din marionete, nu este nici individ, nici persoană. Este o clonă, un product ratat. Prin iubire însă, el îşi recâştigă condiţia paradisiacă. Conştiinţa sa se manifestă plenar doar în deschiderea către Dumnezeu şi, prin el, către celălalt.

Cât despre Rai şi iad, nu rămâne decât să citiţi printre rânduri …

Vezi şi Cărţi dragi

Advertisements

3 thoughts on “Trei ceasuri în iad

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s