Creaţia ne vorbeşte despre Creator (1)

Radarul liliacului

Motto:  “Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne,  toate cu înţelepciune le-ai făcut!”  (Ps. 103, 25)

In ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, omul de ştiinţă britanic Watson-Watt a descoperit un aparat ce s-a dovedit foarte util în războiul ce a ur­mat. Aparatul avea capacitatea de a semnala existenţa aeroplanelor sau a navelor duşmane, chiar pe timp în­norat sau pe întuneric. Este vorba despre de-acum cu­noscutul radar  (mai poate fi numit şi radiolocator).

Acest aparat celebru este alcătuit dintr-un emi­ţător şi un receptor. Cu alte cuvinte, alcătuieşte un post de radio. Emiţătorul produce unde care prin in­termediul unei antene metalice sunt trimise într-o anumită direcţie. Dacă în drumul lor undele respective întâlnesc vreun obstacol, se vor «reflecta», adică se vor întoarce înapoi, fiind receptate de receptor. Apoi sunt proiectate pe un ecran special ca acela al televizoru­lui, în felul acesta, cel ce utilizează radarul, observă obstacolul respectiv.

Pe drept cuvânt s-a spus că, în timp de pace, ra­darul protejează navele şi avioanele ca un adevărat înger păzitor. Navele sunt astfel ferite de ciocnirea cu alte nave, stânci sau aisberguri, iar avioanele de vârfurile munţilor sau de alte avioane…

Undele folosite de radar sunt unde electromagne­tice. Este vorba despre unde invizibile ochiului uman, de mare frecvenţă, ale căror natură şi caracteristici sunt asemănătoare cu cele ale luminii. Când cad pe un obiect, mai ales metalic, se reflectă, urmând aceleaşi legi ca acelea ale reflectării luminii.

Acţiunea radarului poate fi definită pe scurt ca fiind reflectarea undelor electromagnetice. Radarul este un aparat foarte util, fiindcă aduce omului multe servicii, nu numai în vreme de război, ci şi în timp de pace. In ultima vreme este folosit pe scară largă şi în astronomie, cu ajutorul său realizându-se măsurători şi detectări ce nu se pot realiza cu ajutorul telescoapelor, care sunt afectate de razele solare. Radarul însă nu este influenţat de razele solare, ci îşi emite undele unde şi când doreşte.

După cum au constatat naturaliştii, aparate ase­mănătoare radarului folosesc de secole liliecii! Modul de funcţionare este identic. Singura diferenţă constă în faptul că aici avem de a face cu reflectarea ultrasu­netelor.

Să spunem câteva cuvinte şi despre aceste unde.

Când un corp este supus unei mişcări pulsatorii, provoacă un sunet. Numărul vibraţiilor produse într-o secundă se numeşte frecvenţă. Când frecvenţa este foarte mare, vorbim despre ultrasunete. Concret: când sunt peste 20.000 de vibraţii pe secundă, sunetele emi­se nu pot fi percepute de urechea umană, fiind vorba despre ultrasunete. Când sunt mai puţin de 16 vibraţii pe secundă, vorbim despre unde de joasă frecvenţă.

Meritul descoperirii lor aparţine fraţilor Pierre şi Paul Curie. Ultrasunetele sunt foarte interesante, fiindcă trans­mit multă energie. Astăzi sunt utilizate în multe aplicaţii: în crearea de noi tipuri de aliaje şi amalgame metalice, la stabilirea diagnosticelor (stabilirea dia­gnosticului cu ultrasunete prezintă avantajul că acestea străbat ţesuturile vii, fără a le vătăma), la executarea unor intervenţii chirurgicale, grăbirea reacţiilor chimi­ce, curăţarea coşurilor, spălarea hainelor etc.

Prima utilizare practică a ultrasunetelor datează din 1917 şi avea în vedere detectarea submarinelor.

Să vedem acum care este legătura dintre ultrasu­nete şi lilieci.

Acest straniu mamifer chiropter, deşi are privi­rea foarte slabă, se poate mişca uşor şi foarte repede pe întuneric. Zboară noaptea prinzând numeroase in­secte, fără ca vreodată să se împiedice de sârme, crengi, coloane sau ziduri.

Există peşteri mari unde liliecii trăiesc în număr foarte mare, se mişcă, zboară, vin şi pleacă fără să se ciocnească între ei.

Chiar dacă li s-ar scoate ochii, tot s-ar mişca foarte uşor pe întuneric. În secolul trecut, omul de ştiinţă italian Lazzaro Spallanzani a făcut un experiment remarcabil. A în­tins într-o încăpere o plasă, punând deasupra sa mulţi clopoţei. A acoperit ochii unui liliac şi 1-a lăsat apoi să zboare prin încăpere, vrând să vadă dacă se va în­curca în plasă. De îndată ce s-ar fi atins de aceasta, ar fi sunat clopoţeii. Cu mare uimire a constatat că lilia­cul nu a atins plasa nici măcar o singură dată, lucru ce dovedea existenţa unei alte modalităţi necunoscute de orientare.

Cercetările ulterioare au lămurit misterul. S-a dovedit că liliacul dispune de un aparat extrem de complex ce funcţionează ca un radar, cu singura diferenţă – aşa cum am mai spus – că în locul undelor electromagnetice, foloseşte ultrasunete. Acest sistem a fost denumit sonar sau detector sonic.

Cu ajutorul laringelui care este osos, compact şi cu muşchi puternici, liliacul emite sunete ca nişte bă­tăi. Fiindcă depăşesc capacitatea noastră auditivă le numim ultrasunete. Emisiunea acestor sunete este scur­tă şi intermitentă – de obicei, douăzeci sau treizeci pe secundă – desigur, în funcţie de specia de liliac. Când liliacul se află în repaus, numărul scade la cinci sau zece. Când însă în timpul zborului întâlneşte multe obstacole, numărul creşte până la cincizeci, iar când se luptă să-şi prindă prada, chiar peste cincizeci.

Aceste ultrasunete ies prin nări care, ca de alt­minteri tot nasul, sunt alcătuite ca un megafon care îndreaptă sunetul spre un punct anume. Acest lucru este uimitor!

Dacă folosim un aparat numit «detector de lili­eci» putem auzi şi noi aceste sunete, fiindcă acest aparat «converteşte» sunetele emise în sunete ce sunt accesibile auzului nostru. Zgomotul scos de lilieci seamănă cu un plescăit intermitent, fiind când mai scurt, când mai lung. Am auzit aceste sunete într-o emisiune televizată. Un magnetofon special încetinea sunetele de treizeci de ori. In acelaşi timp, un alt apa­rat, un spectrograf, vizualiza sunetele. Era ceva im­presionant. Ca şi cum ar fi căzut o cortină, lăsând să se vadă minunatele şi sfintele taine ale Creaţiei.

Cuvântul sonar este acronimul expresiei din limba engleză So (und) na(vigation) r(anging), adică orientare cu ajutorul sunetelor.

La unele specii de lilieci ultrasunetele sunt emise prin gură.

Îndată ce ultrasunetele se lovesc de un obiect, se întorc înapoi, fiind prinse de receptorii asemenea celor ai radioului, receptori aflaţi în urechile liliacului.

Nu există nicio îndoială că receptorii sunt pla­saţi în ureche. S-a observat că atunci când îi sunt înfun­date urechile, liliacul îşi pierde pe loc simţul orien­tării, împiedicându-se la tot pasul.

Complex şi uimitor mecanism! Pentru a nu-şi auzi glasul în timp ce emite sunetele respective, îşi astupă urechile cu o pereche de muşchi auditivi care se contractă. După emiterea sunetelor, muşchii se re­laxează, pentru ca liliacul să poată auzi interesanta «reflectare» a sunetelor.

Mesajul pe care îl vor percepe urechile va fi transmis creierului, care va acţiona în consecinţă. Ast­fel, ecoul sunetelor pe care le emite liliacul, îl ajută să-şi găsească drumul. După lungimea timpului scurs între emiterea sunetelor şi recepţionarea lor, îşi dă seama de distanţa ce îl desparte de obiectul aflat în faţa sa.

Prin urmare, din laringe sunt emise ultrasunete care mai apoi sunt trimise în exterior prin nas, se re­flectă şi sunt receptate de urechi, mergând apoi la cre­ier spre prelucrare. Un radar desăvârşit! Perfecţiunea sa este atât de minunată, încât naturaliştii nu au reuşit încă să-i descopere toate tainele, cu atât mai mult cu cât acest radar are dimensiuni atât de reduse!

Omul de ştiinţă francez Jean Mondorsie notează undeva: «Toate acestea presupun un şir de mecanis­me (emiterea clic-urilor, sistemul de receptare din urechi) ale căror complexitate şi exactitate provoacă admiraţia mai ales în ce priveşte creierul al cărui mecanism de analizare a ultrasunetelor este infinit mai perfecţionat decât cele mai bune radare ale noas­tre. Semnalele liliacului de exemplu, mult mai rapide decât ale noastre, străbat 30 de kilometri, în timp ce ale noastre, doar 3, 4 în acelaşi interval de timp. In plus ne uluiesc, – şi acest lucru i-a uimit pe electronişti şi pe ciberneticieni – dimensiunile minuscule ale acestui mecanism analitic ce nu se poate compa­ra cu radarele noastre».

Să prezentăm acum un alt fenomen uimitor. Există peşteri uriaşe unde trăiesc milioane de lilieci, Cu toate acestea, fiecare îşi recunoaşte propriile emi­siuni de ultrasunete – având propria lungime de undă – şi niciodată radarul său nu se încurcă cu radarele celorlalţi!

Remarcabil este felul în care reuşesc să-şi dea seama după o singură rezonanţă, dacă piedica ivită în cale este creangă sau ţânţar, fiind vorba de ceva co­mestibil sau nu. Aceasta este altă taină. De asemenea, misterios este şi felul în care în timp ce zboară pot mânca insecta pe care au prins-o, putând totodată să se orienteze cu ajutorul emiterii şi recepţiei undelor.

Deosebit de impresionant este un liliac din Ame­rica Centrală care vânează atât insecte, cât şi peşti, pentru care are o mare slăbiciune. Pare incredibil şi totuşi este adevărat. Acest liliac prinde şi peşti! Dar cum îi găseşte? Cu ajutorul «radarului» de care dispune. Peş­tele aflat aproape de suprafaţa apei, la cea mai mică mişcare pe care o face, este pierdut. Sistemul de detec­ţie cu ajutorul sunetelor pe care îl are liliacul, îl ajută să localizeze peştele cu extremă precizie. Apoi îl prin­de într-o clipită cu ghearele încovoiate ale picioarelor posterioare (această specie de liliac are gheare ascuţi­te ca ale vulturului). Prada este dusă în gură, fiind mâncată în linişte în cuib.

Vedem aşadar că liliecii izbutesc lucruri incre­dibile nu doar în aer, ci şi în apă.

După toate astea, cum ar mai putea oare ateii să susţină că nu există Dumnezeu şi că toate s-au făcut singure?! Aici un ac cu gămălie, colo un ac de sigu­ranţă, dincolo o foarfecă – pentru ca toate acestea să se poată face trebuie să existe o minte. O minte care să le conceapă, o minte care să le schiţeze şi o minte care să le fabrice. Ateii, deşi acceptă că este nevoie de o minte pentru fabricarea unei forfecuţe, în ce pri­veşte minunatele mecanisme ca radarul liliecilor, so­cotesc că este de ajuns soarta sau o faptă necugetată!

Şi încă ceva. Unii oameni, influenţaţi de teoria lui Darwin îşi închipuie că toate fiinţele vii sunt ve­rigi ale unui lanţ evoluţional. Ni se spune că dintr-o specie a rezultat alta «prin evoluţie», fără intervenţia şi supravegherea lui Dumnezeu.

Acestora le-am spune: Să presupunem că anali­zăm trei verigi succesive din lanţul împărăţiei anima­lelor: D, E şi F. F este reprezentat de liliac. Cum ex­plicăm faptul că, deşi F prezintă un excelent meca­nism radar, nici E, nici D nu prezintă nici cea mai rudimentară formă a acestui tip de mecanism? De ce nu observăm nicio «evoluţie»?

Un alt exemplu: La veriga N remarcăm un me­canism desăvârşit de producere a curentului electric, fără ca la verigile precedente, L şi M, să constatăm un mecanism de acelaşi fel mai simplu sau în curs de evoluţie.

Recent oameni de ştiinţă serioşi, paleontologi, geneticieni, biologi, anatomişti, fie singuri, fie în ca­drul unor congrese, susţin faptul că este insuficientă teoria evoluţionistă şi adoptă ideea unor salturi mari şi bruşte. «Este zadarnic – susţin ei – să acceptăm te­oria evoluţiei astăzi, de vreme ce se ivesc multe între­bări la care nu avem răspuns» (Sunday Times, 8-3-1981).

Inspiraţi de modul de orientare al liliecilor, oa­menii de ştiinţă au fabricat aparate acustice pentru nevăzători, un fel de «semafoare sonore», care îi aver­tizează sonor despre fiecare piedică aflată în drumul lor. Cu alte cuvinte, nevăzătorii au dobândit ochi ca ai liliecilor! Pentru prima oară asemenea aparate au fost concepute şi fabricate în Anglia pentru oamenii care şi-au pierdut lumina ochilor în război.

Un aparat ca acela al liliecilor au şi delfinii, care au fost «dotaţi» şi ei cu un radar. De parcă nu le-ar fi ajuns toate celelalte daruri cu care au fost dăruiţi!

Delfinii emit ultrasunete, cu o frecvenţă de 200.000 Hz pe secundă. Cu ajutorul radarului cerce­tează tot ce se află în faţa lor. Stabilesc dacă obiectul este comestibil sau nu. Această metodă a localizării cu ajutorul sunetelor este importantă pentru supravie­ţuirea delfinilor, care nu au miros cu care să-şi poată detecta hrana.

S-au făcut multe experimente şi toate au demon­strat funcţionarea perfectă a sistemului. S-au acoperit ochii unor delfini şi apoi li s-au urmărit mişcările. S-a constatat că puteau distinge fără greş două feluri di­ferite de peşti de aceeaşi mărime, prinzându-i pe aceia care le plăceau. De asemenea oamenii de ştiinţă au constatat că delfinii au capacitatea de a distinge de la patruzeci de metri o scrumbie de un chefal.

S-a mai făcut un experiment interesant. Un del­fin a fost dresat să se ducă într-un anume loc, să ia o cunună şi să şi-o pună pe cap. Apoi, i s-au acoperit ochii cu două bucăţi de plastic. Lângă cunună au fost puse alte obiecte asemănătoare, însă nu de formă iden­tică. S-a repetat experimentul. Delfinul s-a îndreptat din nou spre acelaşi punct şi, fără a se încurca deloc, a luat cununa şi şi-a pus-o pe cap. Repetând experi­mentul de mai multe ori, rezultatele au fost identice, delfinul făcând totul fără greş.

S-a constatat că metoda lor de identificare a obiectelor este atât de desăvârşită, încât delfinii pot face distincţia între obiecte de metal de aceleaşi dimensi­uni, dar de densităţi diferite!

Şi insectele emit şi recepţionează unde. S-a do­vedit că antenele multor insecte îndeplinesc funcţia de emiţător si receptor, astfel realizându-se comunica­rea între ele.

Un lucru asemănător se observă şi la mreană. Pe capul său turtit cu ochi foarte mici, vedem şase mus­tăţi, din care două sunt foarte lungi. Oare la ce are ne­voie de mustăţi aşa mari? Cercetătorii au constatat că, folosindu-se de aceste mustăţi, mreana primeşte mesa­je. Când stă nemişcată în cuibul său, îşi scoate afară mustăţile cu care adună felurite informaţii. Tot cu mus­tăţile percepe trecerea peştilor mici. In acel moment mreana ţâşneşte din gaura sa inaccesibilă şi-i înghite.

Să revenim la insecte. Una dintre ele, molia, dis­pune sigur de un aparat de radio! Femela, de exem­plu, emite prin fereastra deschisă a mansardei un sem­nal foarte fin, o undă de o anumită lungime. De la mare distanţă masculul recepţionează mesajul şi îi răspunde.

Această insectă neînsemnată şi dăunătoare folo­seşte un radio! Ce mai poate adăuga ştiinţa omeneas­că, care a inventat radiofonia foarte târziu?

La sfârşitul secolului trecut (1896), Marconi a in­ventat telegraful fără fir. Abia odată cu descoperirea undelor electromagnetice, pe care a realizat-o Maxwell mai devreme (1861) ştiinţa a reuşit în perioada 1902-1905 să pună bazele radiofoniei, descoperind aşa-numita diodă a lui Fleming. Prin urmare molia a luat-o înaintea ştiinţei!

Suntem cuprinşi de uimire când vedem că diferi­te animale, insecte umile şi neînsemnate precum mo­liile, ţânţarii, liliecii, mrenele, delfinii… au radio, te­lefon, telegraf şi radar!

Toate acestea sunt argumente în plus care ne fac să ne aducem aminte de Mintea supremă, «Căreia îi sunt descoperite toate comorile înţelepciunii şi ale cu­noaşterii».

 (fragment din Minunile creaţiei, cap.XII , de arhimandrit Daniil Gouvalis)

 

Advertisements

One thought on “Creaţia ne vorbeşte despre Creator (1)

  1. Diana Alzner

    “Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria.” Să luăm aminte!

    Reply

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s