Tehnica montajului discontinuu (notiţe de curs arbitrar al memoriei)

           Teologia în sine nu e ştiinţă, e trăire întru Dumnezeu, cunoaştere a Lui. Studiul teologiei este ştiinţă! Ş-t-i-i-n-ţ-ă! Păi ce, crezi că te-ai dus la facultatea asta să te mântuieşti?!?, mi-a zis atunci Gamaliel cu glasul lui blând tunător. Taina întrupării: Dumnezeu şi Omul care-şi păstrează integru caracterul fiecăruia, iată crucea raţiunii![…] Dumnezeu e realitatea ultimă. Făptura nu trebuie să primească cinstirea, admiraţia, dragostea „cu tot cugetul”, căci „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu”(Lc.14, 26). Dumnezeu este Ultim, adică mai presus de orice, cauză şi scop al omului, orice substituţie presupune idolatrie! Oamenii, dornici mereu de concret, tind să idolatrizeze. Dar Dumnezeu e viu, nu e impersonal, ci personal, şi Om prin întrupare, ca noi să-L înţelegem ca persoană. De pildă, episodul viţelului de aur: în timp ce Moise era pe Sinai să ia tablele Legii, poporul se închina la idoli, şi din nevoia de concret. Nu trebuie să ne rugăm vreunei imagini a lui Dumnezeu, căci aceasta e idolatrie. Icoana e însă o fereastră, nu-L poate prinde în cadrul ei pe Creator, dar ne înalţă cu gândul la El, care S-a făcut om şi astfel ne smereşte. Şi patima e un idol, creaţiile minţii noastre sunt idoli, căci sunt reprezentări ale realului, nu sunt realitatea, sunt imagini, plăsmuiri, deci subiective.O, Doamne cum să scăpăm de concret, cum să învăţăm să Te iubim pe Tine în celălalt? Înainte de toate suntem teologi-suntem?- şi trebuie să vedem realul ca pe o sumă de lucruri imanente, asta este. Trebuie să înţelegem însă imanentul în relaţia sa cauzală cu Dumnezeu şi aşa avem perspectiva unui integruum macrocosmic în care omul e parte şi centru prin puterea sămânţei de raţiune pe care o posedă. Microcosmosul uman şi macrocosmosul, cer înstelat de august oglindindu-se în apa fântâniiLucrurile devin raţiuni plasticizate: timpul, lumea fenomenală, lucrurile imanente devin instrumente ale dialogului divin. Dialogul acesta subtil şi sublim de fiecare clipă, adânc în adânc strigat din amvonul inimii sau pictat în imaginea unei păpădii crescute de sub casă aşa, într-o doară, tocmai într-o zi târzie de octombrie, ca într-o ciudată alchimie prin care ţărâna şi asfaltul se transformă brusc într-un glob auriu al bucuriei. „Bună dimineaţă, străino!Priveşte-mă!Frumuseţea e gratuită…şi niciodată inutilă. Şi sfidătoare şi sublimă.” Iubirea lui Dumnezeu presupune bucurie, e o iubire „nebună”( iraţională) – în raport cu raţiunea de-o şchioapă a oamenilor, căci Dumnezeu e raţiunea supremă. Să revenim pe făgaş, copiii mei, ştiinţa, care are temei raţiunea, toată epistemologia care caută fixarea vreunui tip de cunoaştere sau posibilitate a cunoaşterii şi a fifiindului, toate îl conjugă pe a şti. Frecţii…Cădem în derizoriu, din cauza lipsei de echivalenţă a termenilor, care depăşeşte capacitatea de înţelegere a omului. Creaţia devine proiectul comuniunii dintre Dumnezeu şi om. Dumnezeu e realitatea ultimă, deci cosmosul devine mijloc de comunicare divino-umană.Viaţa atunci trebuie şi ea înţeleasă ca un dar. Lucrurile toate sunt daruri, sunt valorizate de dragostea lui Dumnezeu, capătă sens doar prin El. „Ale Tale dintru ale Tale” (pâinea şi vinul sunt acel cosmos între care se oferă lui Dumnezeu, iar El, făcându-Se jertfă, le sfinţeşte). Timpul este şi el atunci tot un mijlocitor al darului. Teologia însăşi este, după Sfântul Apostol Pavel, un dar al Duhului Sfânt… căci cine Îl anatemizează pe Hristos „nu vorbeşte în Duhul Sfânt”, dar cine –L primeşte şi-L mărturiseşte pe Hristos, face dovada că a primit Duhul lui Dumnezeu. Această mărturisire de credinţă: Iisus este Hristos e taina şi paradoxul şi piatra de încercare a fiecărui om. Cine se alătură mărturiei acesteia are chinovia Duhului Sfânt. Deci, în afara Bisericii, teologia nu există. Nu putem gândi teologia dincolo de caracterul ei ecleziastic: separat, omul e un păcătos, dar adunarea în Biserică e sfântă. Binele, adică Dumnezeu, are această trăsătură: se comunică. Instituind alte realităţi, care sunt creaturi, El rămâne singura Fiinţă adevărată, unicul partener autentic de dialog, ideal, intim ascuns în sufletul fiecăruia devenit pe deplin comprehensibil. Căci toată cunoaşterea noastră e Hristos.

             Ajută-mă să Te cunosc, Doamne!

Advertisements

2 thoughts on “Tehnica montajului discontinuu (notiţe de curs arbitrar al memoriei)

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s