CONTEXTUL SECULARIZANT AL SOCIETĂŢII ACTUALE. DIVERGENŢE TERMINOLOGICE

Hope2           Pentru a înţelege concret fenomenul secularizării este necesară, preliminar, o lămurire a terminologiei care desemnează o serie intreagă de aspecte şi factori ce conduc la distanţarea omului de sacru şi chiar la anihilarea lui în orizontul conştiinţei sale. Câmpul semantic al secularizării include zeci de termeni şi expresii în acord cu însăşi ideea de scindare pe care se clădeşte din care vom reda doar câţiva: expropiere, decreştinare, dezafecţiune, laicizare, laicism, autonomizare, diferenţiere funcţională, raţionalizare, mundanizare, indiferentism.

               O descriere generală a conceptului se referă la părăsirea concepţiei teocentrice în favoarea celei antropocentrice, ca urmare a spiritului raţionalist al epocii moderne.

              Paradigma secularizării de defineşte însă diferit în secolul al XIX-lea şi al XX-lea şi de aceea e nevoie de o parcurgere diacronică a evoluţiei acestui concept, fără a urmări însă fenomenul în întreaga sa cauzalitate. Rene Rémond vorbeşte în cartea sa “Religie şi societate în Europa” despre o istorie a Vechiului şi a Noului Regim în care Restauraţia nu mai e capabilă să reconstituie vechiul statut al monarhiei şi al statului confesional.

               Secularizarea se dovedeşte a fi o consecinţă imediată a izbucnirii unor tensiuni sociale ce vor schimba faţa Europei, acceptată convenţional ca produs al Revoluţiei Franceze, dar ale cărei rădăcini se pierd în negura istoriei, mai pregnant vizibile odată cu Renaşterea şi, mai ales, cu gândirea carteziană. În primă instanţă, secularizarea are înţelesul ei de bază, de expropiere a averilor Bisericii, ca măsură a Constituţiei Civile din 1790. Laicizarea este un corolar: se instituie starea civilă, răpindu-i-se Bisericii atribute tradiţionale, astfel încât devine evidentă separarea stat/Biserică şi, deci, dispariţia statului confesional. Statul intervine brusc în viaţa Bisericii (parohia depinde de nevoile ecleziale ale comunităţii, clericii ajung la pragul subzistenţei), având atribuţia de a numi ierarhi, confesiunea se detaşează de cetăţenie, acţiune definitivată în 1905 prin Legea de Separare ce  marchează ireversibil procesul de liberalizare. Încă din 1791 era acceptată pluralitatea religioasă, iar  Concordatul din 1801 dintre Napoleon şi papa Pius al VII-lea confirmă catolicismul ca religie majoritară, recunoscându-se însă şi liberatatea Confesiunii de la Augsburg şi a calvinismului. Iată ce afirma Napoleon în textul Concordatului: “Nu trebuie să se confunde niciodată religia cu statul. Religia este societatea oamenilor cu Dumnezeu. Statul este societatea oamenilor cu ei înşişi(…).”.

                   Sacrul nu a dispărut odată cu epoca Luminilor, ci a suferit un transfer, vocabularul  e recuperat de politică, fenomen recunoscut şi ca laicism. Se formează un cult pseudoreligios închinat zeiţei Raţiune, Robespierre vorbeşte despre deism.

                   Într-o primă etapă, secularizarea este mai degrabă o decreştinare (nefrecventarea lăcaşelor de cult, ignorarea obligaţiilor cultuale tradiţionale, regresiunea practicilor religioase şi a dogmelor). Cauzele sunt evidente: violenta politică anticlericală, şi a guvernelor liberale, dar şi lentoarea instituţiilor ecleziale în înţelegerea timpului şi problemelor. Începutul secolului al XIX-lea preupune industrializarea accelerată şi, deci, migrarea masivă de la sat la oraş, crearea unei noi populaţii -uvriere- care duce o existenţă profană, îndepărtată de ritmul de viaţă tradiţional. Este de fapt o dezrădăcinare şi o dezafecţiune religioasă, o pierdere a reprezentărilor şi semnificaţiilor ritualice. Formarea burgheziei liberale presupune şi o reformare a moralei care va fi diferită de cea religioasă (morală naturală), glorificând valorile materiale.

                   Secolul al XIX-lea este o epocă a luptei de afirmare/reafirmare a întâietăţii Bisericii în faţa statului. Biserica Romano–Catolică încearcă să-şi recâştige poziţia de monarhie pontificală (un exemplu edificator este ultramontanismul ca reacţie împotriva ordinii politice de formare a statului in Italia lui Garibaldi), fiind prea puţin sau deloc deschisă dialogului.

                   Laicizare şi secularizare sunt termeni aleşi din sfera eclezială, arată M. Gauchet, subliniind indecvarea lor în lumea modernă în care “ieşirea din religie” e evidentă, propunând mai degrabă disestablishment (evident, ca replică a lui The Establishment!), termen ce desemnează faptul că unei confesiuni îi este retras statutul de “stâlp al societăţii” şi adaugând un aspect corelativ: secundizarea şi privatizarea  faptului religios. “Secularizarea nu presupune desfiinţarea rolului Bisericii, ci pierderea experienţei colective a creştinismului.”, arăta şi D. Hervieu- Léger.

                     Secolul al XX-lea resimte acut nevoia autorităţii, îndeosebi după Primul Război Mondial, când fusese subminată însăşi încrederea în istorie şi-n puterea creatoare a omului. Instaurarea regimurilor totalitare este favorizată şi de criza economică din perioada interbelică. Fascismul, nazismul, comunismul vin, într-o perioadă de criză, să concureze apostolatul păcii creştine. Cel mai înverşunat pare a fi comunismul (numit de papă “chipul lui satan”).

                    Cel mai interesant lucru e că-n faţa conflagraţiilor mondiale şi-a pericolului totalitarist, teologii şi laicii apără deopotrivă valorile civice şi creştine, susţinând o filosofie a păcii. Este începutul viziunii integraliste aupra istoriei.

                    Biserica înţelege diferenţa dintre laicitate ca sistem şi ca ideologie şi o acceptă pe prima, căci permite libertatea religioasă, iar, la rândul său, Biserica este acceptată, căci inspiră conduitele individuale.

                    Dacă un sistem cum este capitalismul găsea un teren prielnic în protestantism, aşa cum arăta în Etica sa Max Weber, comunismul este favorizat de vocaţia mesianică a regatului ortodox etern ce suferă ineluctabile mutaţii  în societatea rusă bolşevică. Ascetismul, dogmatismul, facultatea de-a accepta sacrificii în numele sfinţeniei, gustul pentru transcendent, aspiraţiile sociale sunt pervertite de naţionalismul-mistic sovietic, care nu este altceva decât o sincretizare a scientismului materialist cu idolatria modernizării şi cu internaţionalismul proletar, o formă hibridă de naţionalism şi milenarism. (Simona Nicoară- O istorie a secularizării).

                      Sacralizarea ideologiei de partid şi a statului sovietic, corpul piramidal al statului, milenarismul alimentat de pietatea dualistă rusă şi viziunea eshatologică  indică o situaţie paradoxală: sacrul secularizat! Partea mistică e speculată şi de fascism şi de nazism, însă comunismul exaltă demiurgismul teluric şi tehnologic, considerând progresul tehnico – ştiinţific ca izvor al bunăstării materiale. Anihilând religia, sistemul se instituie el însuşi ca religie, înglobând valorile modernităţii cu cele antimoderne ca nostalgia comunităţilor fraternale. Biserica ortodoxă este supusă controlului statului, edificiile de cult sunt distruse, se interzice frecventarea lor.

                     În Vest se naşte concomitent un neoumanism ce accentuează valorile proletare, ale muncitorimii crescute generaţii de-a rândul fără conştiinţa moralei creştine. E vorba, de fapt, de o  criză puternică de conştiinţă. Conciliul II Vatican ( un aggiornamento dezirabil) e hotărâtor în reglarea noilor raporturi între stat şi Biserică, înţelegându-se că amândouă sunt în serviciul vocaţiei personale şi sociale a oamenilor. Papa acceptă pentru prima dată autonomia etatistă şi arată deschidere, pe de o parte susţinând descentralizarea (introduce colegialitatea), pe de altă parte dorind colaborarea nu numai între creştini, ci şi între aceştia şi necreştini. Omul se dezvăluie în multiple dimensiuni: personală, socială, istorică şi religioasă. Biserica este deschisă dialogului cu autoritatea politică, construind o nouă relaţie bazată pe cunoaştere şi stimă mutuală.

                     Secularizarea nu se atenuează, ci dezvăluie noi aspecte: ignorarea moralei creştine, eroziunea sacralităţii, estetizarea Liturghiei (frumoasă ca o sărbătoare, ea rămâne pentru omul contemporan al spectacolului doar un extaz efemer al comuniunii creştine colective).

                      Din punct de vedere cultural, raţionalismul secolului al XIX-lea este eclipsat acum de curentele psihanalitice inspirate de Freud şi de filosofia existenţialistă a lui J.-P. Sartre. Ştiinţa încearcă, în perioada postbelică, să recupereze terenul, arătând un interes crescând pentru materie şi viaţă, substanţa cosmică. Foarte dinamic, revirimentul ocultismului, astrologiei, tehnicilor orientale- tantra, yoga, şamanimul-din anii ’60-’70 îl fac pe Rene Guénon să vorbească despre o “decadenţă a lumii occidentale”. Ele indică o atitudine parareligioasă: omul îşi construieşte o nouă relaţie cu universul, fără a include prezenţa dumnezeirii, acceptând chiar predestinarea. Apar, în forme militante secte şi culte, dovedind o insatisfacţie a celor ce pierduseră oricum sensul oricăror reprezentări faţă de Bisericile creştine tradiţionale. Se face elogiul vieţii paradisiace fără tabuuri şi inhibiţii, pregătindu-se revoluţia sexuală, se sacralizează natura.  Mişcarea hippy în SUA, explozia feminismului, pacifismului, ecologismului ilustrează vulgarizarea sacrului şi a dorinţei de iniţiere. Formată din acei baby-boomers de după război, produs al exodului rural, generaţia anilor ’60-’70 nu s-a regăsit în atmosfera cosmopolită a marilor centre. Ea va avea un rol hotărâtor în formarea matricei revoluţiei culturale ( Eric Hobsbawn). Elanul contestatar este denumit şi noul anticlericalism (Jean Bauberot- Laïcite), căci nu contestă doar instituţiile religioase, ci şi pe cele seculare. După anii ’70, societatea de consum e-n continuă expansiune. Sacrul capătă o dimensiune ludico-parodică în acest postmodernism determinant. Se înregistrează un politeim valoric (actorii, sportivii devin noii idoli), un fel de zeităţi profane, cum le umeşte R. Caillois. Secularizarea cunoaşte o puternică accelerare odată cu avântul consumatorismului şi slăbirea vehemenţei anticomuniste. Morala se redefineşte continuu, devenind individualizatoare, căci ea trebuie să ţină seama de doar de propriile interese şi emoţii, intrând aşadar în sfera privatului.

                     Carol Woitila se arată un adversar înverşunat al materialismului comunist, dar şi al culturii morţii (Nu vă fie frică!), încercând să adapteze strategiile Bisericii împotriva acelui Ostpolitik care împărţea Europa în două. Naţionalismul ortodox păstreză, în primă instanţă falia religioasă şi după căderea Cortinei de Fier, slăbind în faţa pericolului ateist. Dialogul este totuşi posibil. Conciliul Ecumenic de la Camberra din 1991 are ca temă prezenţa Duhului Sfânt în creaţie; se constată că lumea devine un obiect al exploatării umane şi o realitate nonspirituală, golită de prezenţa divină, de aceea este nevoie de o revenire la comunitatea harică a Bisericii cu Dumnezeu, să fie cu adevărat “o comunitate purtătoare de viaţă”. Statul laic preferă însă umanitarismul civic, fără Biserică. Modelele societăţii sunt acum figuri ale promiscuităţii (Madona, Ciocciolina), consecinţă a emancipării artei şi culturii mass-mediei, toate în virtutea dreptului la liberă exprimare. “Pericolul declinului umanităţii vine din descătuşarea forţelor morale”, avertiza cardinalul J. Ratzinger.

                   Sintetic, J.-P. Willaime sublinia că scăderea influenţei religiei în societate nu înseamnă dispariţia ei, ci scăderea relevanţei ei determinate de următorii factori: diferenţierea funcţională, globalizarea, individualizarea, raţionalizarea, secularizarea şi pluralismul, iar Olivier Tschannen identifica şi el trei forme reprezentative ale paradigmei secularizării: diferenţierea funcţională,  raţionalizarea şi mundanizarea.

                    Dincolo de toate aceste teoretizări, secularizarea rămâne un fenomen negativ, simptomatic pentru alienarea spirituală a omului contemporan, care pierde treptat raţiunea legăturii sale fundamentale cu Dumnezeul cel viu şi personal, ducând o existenţă a limitaţiei,  închisă în sine şi către sine, cu o finalitate imediată, risipită în iureşul cotidian.

Advertisements

6 thoughts on “CONTEXTUL SECULARIZANT AL SOCIETĂŢII ACTUALE. DIVERGENŢE TERMINOLOGICE

    1. Theodora Post author

      Fuga asta se defineşte de fapt ca neascultare, uitare, lăcomie(tu-i zici dorinţă), toate laolaltă, însumate în mândria de a ne socoti noi înşine dumnezei.
      Dacă se va întoarce de dorinţă sau de nevoie? Copilul sărac, mort de foame şi înfrigurat, rătăcit în lume, fără părinţi, la ce crezi oare că visează? La un sac de pâine sau la o mângâiere de mamă?
      Diferenţa e că el e sigur că va fi având şi el o mamă pe lumea asta. Noi nu mai ştim sau zicem că ne-am născut dintr-un nor ceţos, de aia dorul, inconştient chiar, îl stingem în substitute de plastic.

      Reply
      1. Rodica

        In legatura cu copilul mort de foame…din experienta mea de pe teren iti spun,ca la nevoie copilul va invata sa minta,sa linguseasca,sa se tarasca,sa implore…si mai putin sa creada,sa spere,sa astepte(si asta numai de foame!)…De ce?Pt.ca preia modelul lumii in care traieste…pt ca ii este greu sa se adapteze,dar o va face cu pretul unui bol de linte!Sa nu uitam ex.lui Iacov!!!

        Reply
    2. Theodora Post author

      Iacov este o dovadă a dragostei faţă de părinţi, chiar dacă o arată mai complicat. A făcut înşelăciunea pentru că voia recunoaşterea tatălui, aş zice chiar dragostea lui. Era evlavios şi liniştit şi stătea mai mult pe-acasă. Poate că însăşi dragostea faţă de mama lui care l-a rugat să facă asta şi a înscenat totul să fi fost mai puternică. Fratele lui Esau, vânător, adică nestatornic, îşi vinde binecuvântarea pentru un bol cu linte. Oare ştia el ce înseamnă binecuvântarea Tatălui? Cred că, la fel ca Adam, căzuse în uitare şi lepădase legământul. Pentru lumea de azi,care se mulţumeşte cu pântecele plin din care-şi făce dumnezeu, copilul descris de tine nu e o mirare. Dar, cu burta plină fiind, poate că nu va uita pe Cel Care i-a întins o mână.
      În fine, din dorinţă sau din nevoie, omul trebuie să resimtă nevoia legăturii lui Dumnezeu ca să se vindece.

      Reply

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s