De multe ori am auzit discutându-se despre sfinți ca despre niște supraoameni a căror viață nu poate fi luată ca reper pentru ceilalți, “muritorii de rând”. Se creează, uneori, impresia că sfinții au fost niște oameni înzestrați chiar din copilărie cu puteri supranaturale și, ca atare, nouă, “oamenilor simpli”, nu ni se poate cere să ne ostenim pe aceleași cărări ale sfințeniei. Prăpastia aceasta este artificial creată, ridicată pentru a ne scuza călduța complacere în păcat. E adevărat că sunt sfinți asupra cărora harul lui Dumnezeu s-a revărsat din belșug încă de când se aflau în pântecele mamei. Nu putem noi ști planurile lui Dumnezeu și de ce El i-a preferat pe aceștia și nu pe alții. Însă nu puține sunt cazurile în care unii au ajuns pe culmile sfințeniei deși mare parte din viața lor a fost una petrecută în păcate din cele mai grele, cum e și cazul Sfintei Maria Egipteanca.
În fapt, nu înzestrarea genetică sau de altă natură ne împarte în sfinți și păcătoși. Acel “ceva” care face diferența dintre sfințenie și păcat este modul în care noi utilizăm libertatea, darul cel mai preț pe care fiecare om, fără excepție, îl are de la Dumnezeu. Din acest punct de vedere toți suntem egali. Inegalitatea (duhovnicească) se naște din modul în care noi facem alegerile în viață.
Acum aproape o mie de ani, în Tracia, o copilă avea să-i uimească pe cei din jur prin modul jertfelnic în care alegea să-și utilizeze libertatea. Deși născută într-o familie bogată, Parascheva era foarte sensibilă la nevoile celor săraci. Auzind cuvântul Evangheliei în care Domnul îl îndeamnă pe tânărul bogat să-și împartă averea la săraci și să-I urmeze, copila de numai zece ani și-a spus: “Pentru mine vorbește”. Și de atunci nu a pierdut nici o ocazie de a-și oferi hainele și mâncarea celor mai necăjiți dintre copiii pe care-i întâlnea. Câți dintre tinerii de azi nu aud acest cuvânt evanghelic sau altele asemănătoare? Și câți aleg să-l împlinească? Câți nu merg în biserică și, deși aud cuvintele Evangheliei, se întorc la casele lor ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat!
Există, spun specialiștii, o criză de modele pentru tinerii de azi. Cei care susțin acest lucru consideră, cel mai adesea, că vinovate sunt chiar “modelele” care ori nu prea există, ori sunt cam timide (sau timid mediatizate). Copila de numai zece ani din Epivata vine să contrazică această idee. E adevărat că Parascheva a fost crescută în evlavie și frică de Dumnezeu de părinții ei. Dar câte cazuri nu cunoaștem (din nefericire) în care copii cu o aleasă educație aleg să nu urmeze povețele părinților? În ultimă instanță a fost alegerea ei să împlinească acel sfat de a ajuta pe cei săraci.
Am avut curiozitatea de a căuta pe net ce “idoli” ai tinerelor generații au murit la vârsta de 27 de ani, vârstă la care Dumnezeu i-a deschis larg Paraschevei porțile raiului. Am găsit chiar un adevărat “club 27” alcătuit din vedete ca Jim Morrison (de la The Doors), Kurt Cobain (de la Nirvana), Janis Joplin, Jimi Hendrix, Brian Jones (de la Rolling Stones) și alții, ale căror morți sunt care mai de care mai ciudate: unii s-au sinucis, alții au murit din exces de droguri și alcool, la alții se bănuie că ar fi fost vorba de crimă. Acesta să fie sfârșitul pe care și-l doresc discipolii acestor vedete? Haideți, prin comparație, să vedem cum și-a încheiat Sfânta Parascheva călătoria pe pământul acesta.
După ce a intrat în monahism, în ultima parte a vieții sale s-a retras în pustiul Iordanului. Aici a fost înștiințată de un înger să se întoarcă în locurile natale. La 25 de ani, Parascheva revine acasă, dar nu este recunoscută de nimeni. Peste doi ani avea să se adauge pământului ca o străină, neștiind nimeni ce comoară a fost îngropată aproape de mare. A fost o moarte dorită de Parascheva, dar nu pentru că nu mai suporta viața, ci pentru că era nerăbdătoare să ajungă lângă Mirele Ceresc. Cei din “club 27” sunt omagiați pentru opera lor, Sfânta Parascheva este căutată pentru ajutorul pe care îl dă închinătorilor la sfintele sale moaște. Ea nu poate fi alăturată celor din “club 27”, într-o galerie sui-generis a modelelor pentru tineri, după cum trupul său nu a suferit alăturarea cu acel cadavru al unui marinar ce și-a trăit viața în păcate. Tinere, pe cine alegi?Pr. Constantin Sturzu
Sursa: Doxologia
Bucuria Darului 
Nefericită alăturarea “supraoamenilor” cu sfinţii. Supraoamenii sunt creaţia unui nebun. Genial, e adevărat, dar nebun de legat spre sfârşitul vieţii. Nu-mi plac încorsetările. Ăla s-a omorât pe sine, celălalt s-a îndopat cu droguri. Toţi suntem pe cale, pentru unii ne e mai lesne să observăm că sunt pe cale, analiza altora ne poate duce mai frivol către o pecete negativă. Cei din occident nu sunt demoni sunt doar înstrăinaţi care caută cu înfrigurare răspunsuri. Unii în droguri sau alcool. Ştiu că sună paradoxal dar dacă Dumnezeu ne-a creat pentru El atunci nu e firesc ca toţi să-L căutăm? Instinctiv, inconştient dar Îl căutăm. Nu cred că e benefic, mai ales pentru generaţia tânără, să ostracizăm modelele lor. Cred că mai uşor e să le spunem că au încercat şi ei, dar s-au pierdut pe parcurs, să descopere Adevărul asemenea sfinţilor. Nu de alta dar dacă peste Hendrix, Cobain, Morisson e facil să trecem, peste Cioran, Ionescu, Kafka, X-ulescu şi Y-grulescu ne va fi infnit mai greu… şi aici problema nu e să trecem noi peste ei ci să-i facem pe cei mai tineri dintre noi să-i străvadă.
mai bine aşa http://ferestreinpridvor.blogspot.com/2010/01/mama-sica-si-michael-jackson.html
Dragă GPC,
Relativitatea ta mi se pare de-a dreptul dureroasă… “Încorsetare” sună mai dulce, dar tot aia e. Până la urmă, în viaţă totul e o chestiune de alegere.
Când e vorba de modele, adică oameni care-şi asumă o existenţă publică, lucrurile devin foarte tranşante. Îţi spune o fostă fan Doors & Nirvana. Idolii aceştia de pluş te conduc sigur pe un drum greşit, exacerbând disperarea aia metafizică în care s-a pierdut omul modern şi-n care tu zici că e tot o căutare a lui Dumnezeu. O fi, dar e cu totul pervertită, şi asta conştient. Nu îi judec ca persoane, ci ca atitudine pe care o propun şi care stârneşte mode şi trenduri cu mii de consecinţe în viaţa cotidiană a oamenilor obişnuiţi, făcând dumnezei din droguri şi sex şi din autodistrugere o practică de rutină. Unii chiar Îl neagă pe Dumnezeu făţiş, ca Lennon. Noi nu avem dreapta judecată să vedem ce anume este bun în intenţionalitatea lor ori în faptă (şi-n fond drumul spre iad e pavat cu intenţii de bine, cine spunea asta?). Astea sunt nuanţe care se vor vădi În Ziua Judecăţii… Nu le putem spune tinerilor nici Nu ascultaţi “Smells like teen spirits”, pentru că sigur vor asculta cu şi mai mare interes. Pot să spun simplu, ca nea Nae: “Băi, fraţilor, puilor, viaţa asta e ca un meci de fotbal: se joacă pe goluri. De fapt, cine bagă golurile, ăla se împlineşte.” Deci, până la urmă, problema se pune foarte tranşant, pentru că moartea e tranşantă şi veşnicia ei aidoma. Adică, Cobain, Hendrix, Lennon (ia-mi citiţi voi ce zise Lennon înainte să i-o tragă Chapman şi ce s-a întâmplat cu Chapman dup-aia): morţi de-a binelea. Eliade, cu tumoare la creier, recunoaşte supremaţia creştinismului în faţa oricăror religii, Cioran îşi deplânge toată viaţa amputarea organului credinţei, Goethe strigă pe patul morţii “Mai multă lumină”, Hume, “Sunt în flăcări!”, Hobbes, “Mă găsesc în faţa unui salt înspăimântător în întuneric”, la fel ca Bacovia: “Vi-ne în-tu-ne-ri-cul…”.
Cum mor Sfinţii? Păi…, nu mor.
Foarte bun si la obiect acest articol. Sa luam aminte…….
foarte interesant si frumos scris. eu cred ca cu totii avem nevoie de modele de oameni care au dus si duc o viata curata si sfanta.
Minunat, cita claritate,cita lumina,