Din tânguirile unui dascăl blazat
Am primit pe email mesajul subsecvent. Nu am reușit să găsesc sursa (cea mai veche se pierde pe aici: http://corinasworld.wordpress.com/2011/05/01/de-ce-ni-se-rupe-de-progresul-odraslei-dumitale/ ?) e postat pe zeci de pagini așa, fără nume, generalizat, asimilat de toți cei care au ceva în comun cu școala, cu instruirea, cu dăscălitul… E un punct de vedere, să zicem pertinent, cu o mică observație, notabilă ulterior.
“Văzui că articolul despre putirinţele şcolii a stârnit replici de genu’ da, e-adevărat ce zici tălică acolo, e şi responsabilitatea părinţilor, da’ ce te faci când profesorului nu-i pasă de progresul copilului? No, să-ţ’ zic de ce nu-mi (mai) pasă mie de progresu’ odraslei dumitale. 1998, octombrie sau cam aşa ceva. 24 de ani, jună profă, liceu cool, pe specialitatea mea. Am 75-80 de dolari salariu, depinde de cursul valutar. Nici picior de meditaţie, trăiesc fix din salariu. De capul meu, cum am dorit – într-o garsonieră care nu-i a mea, dar în care stau moka. Mama e învăţătoare, văduvă de nici un an, de-abia se descurcă cu hangaralele proprii. Într-alt oraş. Am ore numai după-amiaza anul ăsta. Mi-am făcut o ciorbă – doar cartofi, ceapă, bulion. I-oi fi pus şi orez, să pară mai deasă. N-am altceva şi nici n-o să am până la salariu. Care abia mi-ajunge să-mi plătesc întreţinerea, pasta de dinţi, săpunul, şamponul, tampoanele şi mâncarea. Mâncare precum aia de zisei mai sus. Fructe de sezon? Mai răruţ, că-i mai drăguţ. 3 portocale dimineaţa drept mic dejun? N-ai să vezi. Îs delicatese, trebuie tratate ca atare. (Aveam o listă din vremea aia, cu toate cheltuielile lunare. Mă întreb dac-o mai fi pe undeva. Tare mi-ar plăcea s-o găsesc, dar mi-e c-am aruncat-o.) M-apuc să corectez lucrări (inclusiv pe-a odraslei dumitale) – cu pixul roşu cumpărat din banii mei, din ăia 80 de dolari care abia mi-ajung să supravieţuiesc. Că statul nu-mi dă “furnituri” dintr-astea, cum îţi dă ţie patronul capitalistul dracului. În 5 ani de predat mi-am cumpărat întotdeauna din banii mei pixul roşu de corectat, stiloul de pus note în catalog, culegeri din care lucrez cu odrasla dumitale, manuale, caietul în care-mi scriu planificarea orelor cu odrasla dumitale, caietul în care mi-am scris planurile de lecţie de debutantă, caietul în care ţin socoteala grupelor de elevi, absenţe, note. Că materia mea se predă pe grupe şi-i un singur catalog de împărţit la doi profesori. Din banii mei am xeroxat şi cărţile pe care le folosesc la clasă cu odrasla dumitale. M-apuc să-mi pregătesc lecţiile – din culegeri cumpărate, invariabil, pe banii mei. Unele încă din facultate. Iau autobuzul, pornesc către liceu. Cobor, văd “Caţavencu” la chioşc, dau să-l cumpăr, mă opresc. Costă 5.000 de lei (parcă) – din banii ăştia îmi iau pâine o săptămână, mai bine nu. E prima oară când nu-mi cumpăr “Caţavencu”. Îmi dau seama brusc cât sunt de săracă. Mai săracă decât în facultate. În ultimii 2 ani o dusesem bine – lucram la librărie, aveam bursă, ai mei îmi mai trimiteau bani din când în când. Ajung la oră. La clasa odraslei dumitale. A făcut careva tema? Nici poveste. E liceu de specialitate, e materie la care au să dea bac. Nimeni n-a făcut tema. Nu, nu pun 3 pe temă nefăcută, că ştiu din propria experienţă de elev că asta duce doar la copiat în pauză, or nu-i ăsta scopul. Dau teme întotdeauna – “pentru cine vrea să se deştepte, aveţi temă asta şi asta”. Nimeni niciodată nu vrea să se deştepte. Nu, nici măcar odrasla dumitale. Li se rupe. Nu-s proşti, doar li se rupe. Nu-s nici măcar nepoliticoşi. Atâta doar că nu le arde de-nvăţat. Te uiţi la ei – unii (unele, de fapt, că-s fete majoritatea) ar putea ajunge departe, da’ se dau prin parcarea liceului cu 
flăcăi cu maşinuţe colorate. Da, da, inclusiv odrasla dumitale. M-apuc să predau. Ceva gramatică. Scriu pe tablă, am mâinile murdare de cretă pân’ la cot. Mă-ntorc spre clasă – o mândruţă din prima bancă (odrasla dumitale?) stă cu coatele pe pupitru, şi-admiră unghiile. Tu de ce nu scrii? Aaaa, ştiţi, mi-am făcut unghiile în pauză şi încă nu s-a uscat oja. Era să fac atac de cord la cei 24-25 de ani. Ah, da? Ia ieşi tu cinci minute afară, să ţi se usuce oja. Se-ntoarce după cinci minute. Ţi s-a uscat oja? Daaaaa! Ia dă să văd. Nu, că s-a uscat. Dă-ncoa’ să văd. Şi-ncerc cu unghia (doamnele ştiu de ce). Nu s-a uscat, mai ai de stat afară. (Era odrasla dumitale? Ai dreptate, nu-i frumos ce-am făcut. Au râs colegii de ea, aşa-i. Şi profa a fost cool.) M-apuc să organizez la şcoală meditaţii – moka, fireşte – pentru bac. Deschise oricui, nu doar celor de-a XII-a. Să-nvăţăm să rezumăm un paragraf, să facem familii de cuvinte, să povestim şi-n general să exersăm ce se cerea la vremea aia pentru bac. Au venit quattro poveri gatti timp de vreo 2-3 săptămâni. Nu, odrasla dumitale n-a venit. Dar ţi-a bâzâit acasă că are nevoie de meditaţii, că la şcoală nu face nimic şi prin urmare o să ia notă mică la bac. Vezi, de-aia nu-mi mai pasă de progresul odraslei dumitale. Pentru că nu-s apostol şi nici dascăl – indiferent cum m-ar numi ăştia la teve. Îs profă, am un job ca şi tine. Cu osebirea că rezultatul muncii mele depinde prea puţin de strădania mea. Oricât m-aş strădui eu, rezultatul muncii mele depinde până la urmă de strădania odraslei dumitale. Şi-i deznădăjduitor, a mia oară, să-ţi dai seama că le-ai dat tot ce le puteai da, iar ei tot n-au învăţat nimic. Te străduieşti să-i faci să prindă ceva în clasă, că doar cu asta rămân. Să ne-nţelegem, părinte preocupat: treaba mea e să-i predau odraslei dumitale, cât pot eu de bine. Şi o fac. Însă progresul odraslei dumitale e fix treaba odraslei dumitale, că-i suficient de mare ca să conştientizeze lucrul ăsta, şi a dumitale personal, care trebuie s-o controlezi. Dar n-ai venit niciodată la şcoală să-ntrebi profii de vorbă – preferi să-ţi crezi odrasla pe cuvânt, e mai comod. E comod ca vina să fie a profesorului. Pentru că dacă ar fi vina odraslei ar însemna să te pui în discuţie pe tine ca părinte. Or tu i-ai cumpărat tot ce-avea nevoie, inclusiv meditaţii! Deci n-ai ce-ţi reproşa. Nu?
____________________________
PS 1: Când am simţit că nu-mi mai pasă suficient de nişte copii cărora nu le pasă de ei înşişi (că părinţii oricum n-au dat niciodată semne că le-ar păsa de educaţia copiilor), eu am plecat. Deşi aia e meseria mea şi-mi plăcea.
PS 2: Toate cele de mai sus sunt adevărate. Disparate, dar adevărate. Şi mai ales trăite. De mine pe pielea mea.
***
Observația este, dragă jună professoresă, că, intrinsec numirii voastre, nu puteți spune niciodată că ”le-ai dat tot ce le puteai da, iar ei tot n-au învăţat nimic”. Este o greșeală nu doar de prudență, ci și de vocație diligența voastră de a-i ”face să prindă ceva în clasă, că doar cu asta rămân” și ”meditații moka pentru bac.” Nu prea ați trecut testul cu unghiile… Era un indicator elocvent al gradului de interacțiune al lecției. De altfel, nu e de mirare că jemonfișismul ăsta se transmite așa de ușor…
Mai înainte de orele dumneavoastră, au nevoie de modele, de sprijin moral, de DIRECȚIE. Și încă de ceva: de iubire și considerație, singurul fundament real cu care v-ați putea prezenta, pe oră, în fața a 30 de conștiințe ce așteaptă să fie modelate după chipul dumneavoastră. Dar deja chestiunea aceasta este așa de perimată…
Vă compătimesc starea socială și, mai ales, minuția cu care înșiruiți cărțile și pixurile achiziționate de dumneavoastră, și, mai ales, dezavuarea cu care gătiți ciorba de post. Vă cred pe cuvânt că acestea vă pot conduce la deznădejde și patetism. La lamentația că am devenit niște sărmane victime ale sistemului…
Și, totuși, stimabilă doamnă, la ce vă așteptați când ați absolvit cu brio facultatea și ați decis să veniți în învățământ? Prea mult elan, prea mult idealism, vexat acum? A cui e vina că nu alegem în cunoștință de cauză? Sunt atâtea meserii interesante: agent de pompe funebre, bancher, bucătar, instalator, video-chatter, farmacist, psihiatru etc. Vă asigur că o duceați excelent!!!
Nu neg că am avut o problemă (înțeleg că vorbim la trecut despre profesorat, nu?) cu statutul nostru. Statut nobil din Antichitate și până deunăzi. Loviți prea des în imaginea publică de ”luminători”, modele, oameni culți și asimilați protestatarilor vocali sau, mai rău, impostorilor și violatorilor de conștiințe, dascălii României tind să ajung un soi de pleavă, de păturică socială găurită și neproductivă, numai bună de înjurat.
Problema este, într-adevăr, de sistem, politică, juridică, culturală și morală, în ultimă instanță. Și nu e deloc una mică sau lipsită de importanță problema ce facem de mai bine de 20 de ani cu copiii și tinerii noștri. E o problemă de viziune care cere o reformare radicală. Ora clasică nu mai e deloc atractivă, nici programa, obiectivele lecțiilor nu mai sunt corelate cu cele ale examenelor naționale. Predarea-învățarea tradițională, în ciuda mult discutatei Reforme, e jenantă în secolul în care nici geniile nu mai rezistă bombardamentului de informație mass-media. Birocrația nu poate fi atunci decât un simptom al responsabilității tot mai mari care cade pe umerii dascălului, al cărui salariu e invers proporțional cu tonele de hîrtii pe care trebuie să le completeze. De parcă hârțogăraia asta inutilă l-ar face mai bun, mai competent! Petece de hârtie care să justifice neștiința!… De parcă el singur ar putea duce, precum Atlas, toată greutatea unui sistem muribund! Practicile de guerilla (mințit, copiat, furat teme, teze, licențe, idei …) au devenit atât de ”naturale”, încât nu prea mai există criterii de discernere a competenței.
Dascălii adevărați rezistă încă, dar nu sunt aceia care s-au adaptat, mulțumiți cu pungulițele, sacoșelele și pliculețele. Sunt cei care au rămas fideli credinței și meseriei lor, acolo unde sunt, sub ploaia gloanțelor și a loviturilor de tun. Aceia care au înțeles că nu pot lupta cu un sistem corupt din toate punctele de vedere, nici cu o societate al cărei sistem de valori s-a răsturnat, virusată politic până în măduva oaselor, cu părinți care discreditează profesorul, uitând că este, poate, singurul partener real al lor, care dinamitează actul didactic și școala în totalitate, făcând din propriul eșec ca părinți sau ca familie un exemplu.
Oricât de comunist sună asta, acestor dascăli vreau să le aduc omagiul meu. Mai sunt printe noi Profesori, care, din demnitate ori rușine, nu vorbesc despre postirile forțate, nici despre singurul costum de nunți și înmormântări, nici despre derizoriul zilei de mîine. Au înțeles, în final, că munca lor nu înseamnă să faci mutații sociale majore, să ai olimpici naționali sau internaționali, să-ți promoveze toți examenele, nici măcar să urmeze toți facultăți, ci să se adapteze cerințelor hic et nunc, cu multă răbdare, tact și iubire față de munca lor. Dacă a fost nevoie, și-au învățat elevii, indiferent ce vârstă ar fi avut, să scrie măcar corect, apoi să le placă să citească și să descopere, fiecare, pe fâșia lui de cunoaștere, esențele lumii acesteia, mai departe, să prețuiască adevărata cultură, să-și respecte identitatea lor de români și să nu uite să se ducă și pe la Biserică. Le-au dat, adică, o metodă să ajungă la ei înșiși. Asta înseamnă să contribui puțin la nașterea unui Om [știu că e nevoie, în zilele noastre, să precizez ce înțeleg prin asta : un caracter, un om de tărie morală, demn și conștient de identitatea și scopul viețiii sale]. Dacă doi, trei, patru, dacă unul singur a devenit Om și ar fi de ajuns.
Acești dascăli adevărați rămân în barcă până la sfârșit, crezând mereu în acel Om și văzându-l în fiecare din copiii din fața lui. Nu vor ști niciodată dacă au reușit. Și vor muri cu speranța că lumea se va schimba.
Voi încheia cu cuvintele unui asemenea dascăl adevărat: ”Mă închin în fața a ceea ce puteți deveni!”
Rugă pentru Alexandru
Un băieţel de doar un an şi trei luni are nevoie de ajutorul nostru pentru a reuşi să treacă cu bine peste prima cumpănă din viaţa sa.
La sfârşitul anului trecut, micuţul cu nume de sfânt, Ionescu Mina Alexandru, a fost diagnosticat cu cancer la rinichi şi operat de urgenţă în România. Analizele ulterioare au demonstrat că starea sa de sănătate este mult mai fragilă decât părea, iar acum specialiştii oncologi le-au recomandat părinţilor să îl ducă pe copil la o clinică din străinătate unde să înceapă şedinţele de radioterapie şi să continue tratamentul chimioterapeutic. Costul serviciilor se ridică la 50.000 de euro.
Calvarul familiei Ionescu a început la sfârşitul anului trecut, în preajma sărbătorilor, când, în urma unui control de rutină, fiului lor Alexandru i-a fost descoperită o tumoră la rinichi. A urmat o intervenţie chirurgicală la un spital din Capitală în urma căruia băieţelului i-a fost înlăturată tumora, dar şi un rinichi şi o parte din ureter, iar în ianuarie anul acesta a început şedinţele chinuitoare de chimioterapie la spitalul Budimex. Situaţia s-a complicat, însă, după sosirea rezultatelor analizelor făcute pe proba tumorală, care au arătat că este vorba de un sarcom renal cu celule clare, o formă mai rară de cancer care necesită un tratament chimioterapeutic dur, alternat cu şedinţe de radioterapie. Din cauza vârstei fragede şi a faptului că în ţară aparatura nu este performantă, oncologii români i-au sfătuit pe părinţi să continue chimioterapia şi radioterapia la o clinică din Viena sau Franţa, unde, deşi costurile se ridică la 50.000 de euro, şansele lui Alex de vindecare ar creşte enorm. Pentru că suma depăşeşte cu mult puterea financiară a familiei greu încercate, pe numele puştiului de un an şi un pic a fost deschis un cont unde se pot face donaţii. Nu sta nepăsător, ajută şi tu! Și nu uita, mai ales, să-l pomenești și pe micuțul Alexandru și mult încercata lui familie și în rugăciunile tale.
IONESCU MINA ALEXANDRU
Ron – RO04MILB0000000002948361
Eur – RO84MILB0000000002948376
SWIFT: MILBROBU
BANCA MILLENNIUM
SUCURSALA DRISTOR
Dosoftei, mitropolitul iubitor de neam şi limbă românească
Psalomul lui David, 96
Domnul stătu crai în țară,
Țărâle să bucurară,
Și pământul tot să salte,
Cu ostrove de departe.
Dimpregiur núor și ceață
Sprejinesc svânta lui față,
Și direptatea-i tocmește
Scaunul ce odihnește,
De-l gătează pre giudețe,
Ne-alegând pre nime-n fețe.
Pre denainte-i foc merge,
De arde cei fără lege.
Fulgerile lui cu pară
Ard de să văd preste țară.
Pământul să-mplú de frică,
Munțâi să topăsc de pică
Și cură ca nește ceară,
Văzând pre Domnul în țară.
Și de fața lui cea svântă
Tot pământul să spământă.
Ceriurile grăiesc toate,
De-i spun dereptatea-n gloate.
Și toț oamenii văzură
Slava lui de să-ncrezură.
Iară ceia ce-s cu vină
Pentru idoli ce să-nchină,
Stau cu groază și cu frică,
Li-i nedejdea-ntr-o nemică.
Închinațî-vă la Domnul,
Cu toț îngerii, tot omul.
Sionul să-i paie bine,
Auzând că Domnul vine.
Fetele din jidovie
Te-aștaptă cu bucurie
Pentru svintele giudețe
Ce le alegi cu blândețe.
Că tu, Doamne, ne ești Domnul
Pre pământ preste tot omul,
Și ți-i nalt cinstitul nume
Preste toț bozâi din lume.
Ceia ce iubiț pre Domnul,
Să urâț răul, tot omul.
Că Dumnezău îș ferește
Ceata de svinț ce-l iubește,
Și din mâni fără de lege
I-a scoate și-i va alege.
Și direptului senină
Îi va străluci lumină,
Veselie și cunună
Celor cu inemă bună.
Și vă bucuraț, tot omul
Ce sunteț direpț, la Domnul,
Mărturisind fără smântă
De pomana lui cea svântă.
(Dosoftei, Psaltirea în versuri, 1673, ediţie critică de N. A. Ursu, cu un cuvânt înainte de Înaltpreasfinţitul Iustin Moisescu, Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1974.)
“Acestu Dosoftei mitropolit nu era om prostu de felul lui. Şi era neam de mazîl; pre învăţat, multe limbi ştia: elineşte, lătineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi învăţătură, deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel. În ţara noastră pe-această vreme nu este om ca acela”, scria Ion Neculce în Letopiseţul său. Cred că acest succint dar inegalabil portret conţine in nuce raţiunile profunde ale sfinţeniei acestei luminoase personalităţi. Pentru că, începând din acest an, Mitropolitul Dosoftei nu este numai un personaj al culturii româneşti, ci şi un sfânt al Bisericii, canonizat de Biserica Ortodoxă Română la 6 iulie 2005, cu zi de pomenire liturgică pe 13 decembrie a fiecărui an. Canonizarea a fost proclamată solemn şi sinodal pe 14 octombrie 2007 la Iaşi, la hramul Sfintei Paraschiva.
Acum, în ziua sărbătoriri lui, să privim, cu ochi primeniţi într-o lumină nouă, viaţa, credinţa şi lucrarea acestui om, purtate până la măsura sfinţeniei. Mitropolitul Dosoftei s-a născut la 26 octombrie 1624 şi este originar de prin părţile Sucevei. La botez a primit numele Dimitrie. Împrejurările în care tânărul Dimitrie a îmbrăţişat viaţa monahală rămân încă nedeplin lămurite. Nedesluşite şi răzleţe ne parvin din epocă informaţiile care privesc prima perioadă a vieţii şi a formării sale spirituale.
Dosoftei nu a fost, cu certitudine, un autodidact. Se pare că ar fi învăţat la Iaşi, la Şcoala Domnească de la Trei Ierarhi. Aici îl va fi atras şi înrâurit personalitatea mitropolitului Varlaam, ale cărui iniţiative culturale le preia şi le face mai târziu pe deplin roditoare. Conştiinţa sa de tip umanist, cunoaşterea limbilor clasice (latină şi greacă), accesul la limbi şi culturi moderne (polonă, rusă, ucraineană, neogreacă) justifică ipoteza unor studii continuate în Polonia, la Lvov, aşa cum se crede, în cadrul frăţiei ortodoxe “Adormirea Maicii Domnului”. După o perioadă petrecută ca ieromonah la mănăstirea Probota, unde prezenţa sa este semnalată în 1649, Dosoftei urcă pe treptele slujirii arhiereşti.
În 1658 se află în fruntea episcopiei de Huşi, iar în 1659 este episcop de Roman. În 1671 ajunge Mitropolit al Moldovei, treaptă din care continuă şi mai intens munca de păstor, cu precădere prin cristalizarea lucrării sale de cărturar.
Datorită atitudinii sale anti-turceşti va fi silit să părăsească ţara, refugiindu-se în Polonia în februarie 1674, împreună cu domnitorul Ştefan Petriceicu, de unde revine în 1675, redobândindu-şi scaunul, după o detenţie de câteva luni în mănăstirea Sf. Sava din Iaşi. Urmează, pentru Dosoftei, un deceniu de intensă activitate pastorală concretizată într-o considerabilă operă de traducere şi tipărire a cărţilor de cult în limba română.
Din 1686, în urma eşuării campaniei antiotomane a regelui Sobieski, încep pentru Dosoftei ani dramatici de refugiu care devine surghiun în Polonia, la Stryj iar mai apoi la Zolkiew (azi, Nesterov, în Ucraina). Acolo va muri în 13 decembrie 1693, înconjurat de griji, nevoi şi ostilitate, aşa cum citim în corespondenţa ultimilor ani, excomunicat şi depus din treaptă de Patriarhia Constantinopolului în urma sinodului de la Iaşi din 1688, dar mai ales mistuit de dorul de ţară. Peste locul îngropării lui vremea a întins vălul uitării.
“Cunoştinţa îngâmfă însă iubirea zideşte” spunea Sfântul Apostol Pavel (1Corinteni 8, 1) şi îşi află ecou deplin în viaţa şi lucrarea mitropolitului moldovean. În cazul lui, cărturăria nu a fost searbădă jonglerie de concepte, ci a devenit slujire; făcându-se vehicul al iubirii, a zidit conştiinţe.
Dosoftei a fost un cărturar, un erudit unic în felul lui, multe din întreprinderile sale culturale stând sub semnul pionieratului.
Este primul poet al literaturii române culte şi primul tălmăcitor în versuri al Psaltirii în tot Răsăritul creştin (Psaltirea în versuri, Uniev, 1673). Dar, dacă se încumetă la această strădanie, nu o face dintr-o “manie a versificării”, ci pentru edificarea spirituală a neamului “rumânesc” care, de la el încoace, nu numai că poate pricepe psalmii în limba proprie, dar îi şi gustă. A tâlcuit Psaltirea – care, după propria mărturisire, “este plină de rugă şi de tainele cele mari ale lui Dumnezeu” – “cu multă trudă şi vreme îndelungată, precum am putut mai frumos […] ca să poată trage hirea omului cătră cetitul ei”. Efortul estetic este, aşadar, în slujba edificării sufleteşti, iar nu altfel, mereu în spiritul versetului paulin al iubirii ziditoare. Dacă, până la Dosoftei, limba română avea dreptul să intre numai până în tinda bisericii, începând cu acesta ea pătrunde până în altar.
Mitropolitul Dosoftei a deschis larg uşile împărăteşti pentru săvârşirea Sfintei Liturghii în limba română prin traducerea integrală a Liturghierului în limba română (Iaşi, 1679, cu o a doua ediţie, îmbogăţită şi argumentată, în 1683). Gestul era revoluţionar pentru acea vreme, dacă ne gândim că în Muntenia, contemporanul său, Mitropolitul Theodosie tipăreşte în anul 1680 un Liturghier care are textul slujbei în slavonă şi numai indicaţiile tipiconale în limba română, căci, după cum mărturiseşte, “Liturghia toată a o prepune pe limba noastră şi a o muta nice am vrut, nice am cutezat”… Dosoftei, însă, aflând temei biblic în versetul paulin “în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă oarecare” (1Corinteni 14, 19) şi însufleţit de misiunea sa de luminător al poporului, îndrăzneşte acest progres cultural spre risipirea ignoranţei religioase (“să-nţeleagă creştinii svintele taine”) şi spre mântuirea poporului (“să înţeleagă toţi spăsenia lui Dumnezeu cu înţeles întreg”).
Alături de Liturghier a tradus şi tipărit multe alte cărţi de cult, unele pentru prima dată în limba română. Aceste traduceri sunt închinate ca “dar limbii române” şi constituie, voit şi conştient, mijloc de edificare a conştiinţei naţionale, căci au convingerea că se adresează tuturor românilor: “tutinderea ce să află în această limbă pravoslavnică”. Conştiinţa latinităţii limbii este atât de adâncă în el încât, în strădania de a crea o limbă românească teologic expresivă, nu ezită să caute în Vulgata sfântului Ieronim posibile etimoane pentru expresiile româneşti: “pentru că cică s-au tălmăcit de pre izvodul sfetii Ieronim […] noi de pre acel izvod foarte am sâlit de-am pus cuvintele precum să află acolo”.
Dosoftei este, aşadar, primul creator al terminologiei ştiinţifice teologice româneşti în baza limbii latine. După cum este şi primul “dascăl euharistic” sistematic al poporului român, primul mare cunoscător al literaturii patristice şi postpatristice (compilează şi traduce în română şi în rusă din Ignatie Teoforul, Efrem Sirul, Ioan Damaschinul, Simeon al Tesalonicului etc.), primul tălmăcitor din dramaturgia universală (drama renascentistă Erofili, din neogreacă), primul traducător al Istorii-lor lui Herodot în limba română. Ceea ce l-a făcut sfânt pe Dosoftei nu este erudiţia, ci izvorul şi scopul acestei ştiinţe de carte, care au fost constant iubirea de Dumnezeu şi de poporul încredinţat spre păstorire. Întreaga iniţiativă culturală nu izvorăşte dintr-un spirit academic, ci dintr-unul pastoral.
Pentru slujirea poporului creştin a folosit mulţii talanţi cu care Dumnezeu l-a înzestrat. Iar semnul că prin acestea s-a sfinţit şi pe sine însuşi este faptul că, între toate aceste întâietăţi pe care şi le-a dobândit în cultura vremii, a continuat să rămână “deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel”…
Un material pus la dispoziţia RoMedia.gr de către pr. Eduard Fartan Biserica “SFANTA TREIME”, Aharnon 246, Atena
Un dar pentru Moş
Ştim cu toţii cât poate rugăciunea Bisericii pentru sufletele semenilor noştri. De aceea vă rog să nu uitaţi să treceţi pe pomelnicele voastre, la Sfânta Liturghie, dar şi în rugăciunile personale, şi pe Mihai şi Cristian, o familie greu încercată.
E multă durere şi suferinţă în această familie, tată şi fiu. Domnul Mihai Saiu este la a doua căsătorie. Prima soţie l-a părăsit pentru un bărbat şi-a plecat în altă ţară. S-a căsătorit că Nadejda, dar avea s-o piardă şi pe ea destul de repede, în 2008, după o suferinţă cruntă, din cauza cancerului osos. După 2 ani, a aflat că şi Cristian, fiul său şi al Nadejdei, care pe atunci avea 12 ani, are condrosarcom, o formă gravă de cancer, la un genunchi. I s-a amputat piciorul, după lungi şedinţe de psihoterapie, căci îşi dorea mai degrabă să moară decât să trăiască mutilat. După vindecare, i s-au descoperit noduli canceroşi la plămâni. Din 13 a mai rămas cu 4, în urma chimioterapiei. Astăzi, de Sfântul Nicolae, în timpul Liturghiei, a suferit o nouă intervenţie chirurgicală, pentru extirparea acestora.
Tatăl său mai rezistă doar pentru că fiul său are nevoie de ajutor. Doarme maxim 3 ore pe noapte, se frământă încontinuu şi plânge de neputinţă şi de frică. Bolnav de diabet, el însuşi suspect de cancer ganglionar, Mihai Saiu nu a reuşit încă să-L cunoască cu adevărat pe Dumnezeu. Recunoaşte că doar El îl mai poate ajuta, dar nu înţelege de ce i se întâmplă toate acestea. A primit o educaţie religioasă precară de la o bunică, să zicem credincioasă, care s-a smintit rău în momentul când i-a văzut pe preoţii slujitori ai bisericii unde mergea de obicei că s-au luat la harţă şi s-au bătut în biserică, din cauza banilor.
M-au impresionat onestitatea, discreţia şi demnitatea acestui om. Singura dorinţă pe care şi-a manifestat-o public a fost să-l ajutăm să-i cumpere lui Cristi o proteză, pentru că adolescentul refuză să iasă din casă, plimbându-se doar seara prin parc, din cauza privirii insistente a unor trecători. Încă nu a depăşit criza provocată de amputare.
Atunci când se simte mai bine, Cristi e foarte energic, pus pe glume şi optimist. Îşi doreşte din toată inima să se vindece, râde şi face pozne ca orice copil de vârsta lui. Entuziasmul lui se împleteşte însă adesea cu un cinism ucigător, căci e conştient mai mult decât oricând de moartea lui iminentă.
Rugămintea mea este să ne rugăm pentru sănătatea lui Cristian şi a tatălui său, pentru întărirea credinţei şi descoperirea Adevărului în sufletul acestui tată a cărui suferinţă nu poate fi depăşită decât de moartea pe Cruce a Fiului lui Dumnezeu.
Pentru că este postul Crăciunului şi o mare bucuria este aceea de a dărui, să nu uităm să arătăm dragoste şi acestora “mai mici ai Domnului”, ajutând prin rugăciune, dar şi material, familia Saiu. Amintesc că singurul susţinător al familiei este dl. Mihai Saiu, pensionat pe caz de boală.
Dumnezeu să vă dea har, pace şi milă, iar Naşterea Domnului să fie cu bucurie pentru toţi!
Donaţiile se pot face direct în contul tatălui său, Mihai Saiu, nr. RO28RNCB0075108515900001, deschis la BCR Sucursala Sector 4.
P.S. Pentru mai multe detalii despre acest caz , aflaţi apăsând aceste linkuri :
http://cristisaiu.daruindveidobandi.com/
http://www.jurnalul.ro/trup-minte-suflet/i-a-murit-mama-are-cancer-si-un-picior-amputat-592033.htm#
Pelerinaj la moaştele Sfântului Gherman de Alaska, dascăl al învăţăturii paisiene
18 Februarie 2009 – Pe apele inghetate ale Oceanului Pacific, cu barca cu motor spre pustia Insula Spruce (Insula Pinului), mergem in cautarea locurilor in care a vietuit Sf Gherman din Alaska, primul sfant ortodox al Americii.
Ajuns la capatul lumii in pamant pagan, in cadrul unei misiuni crestine pornite de la Manastirea Valaam in 1794, pe cand Alaska era pamant rusesc, Sf. Gherman a adus cu sine Rugaciunea Inimii si o carte de capatai, care i-a fost de mare folos in pastorirea aleutilor increstinati: o copie a Filocaliei tradusa in slavona la Manastirea Neamt de catre Sf Paisie Velicicovski! De altfel, pe fresca bisericutei de pe tarmul Insulei Spruce 
scrie: “ The repose of St Herman on the day of his beloved St Paisius” ( Sf. Gherman a murit de ziua iubitului sau Sf. Paisie).
Parintele tuturor calugarilor din Lumea Noua s-a hranit asadar cu invatatura duhovniceasca iradiata de la Manastirea Neamtului din Moldova secolului XVIII !
Cand au auzit calugarii de la Manastirea Platina din California ca mergem in Alaska la timpul acesta (in februarie) si ne-am mai si planificat sa stam numai o noapte pe insula Kodiak, locul de plecare spre Insula Spruce, au zambit ingaduitor: sa stiti ca si vara poti sta o saptamana in asteptare pe Insula Kodiak, pana se face vreme buna peste ape, ca sa ajungi la insula Sfantului Gherman! Oceanul nu te primeste oricand! Dar, faca-se voia Sf Gherman! Asa ne-au spus ulterior si tinerii calugari ortodocsi americani, izolati in apele Oceanului Pacific ca oarecand primii monahi in pustia egipteana, sau ca Sf Nil Sorski in imensitatea tundrei Rusiei de Nord…
Atat schitul de maici de pe Insula Nilus (4 vietuitoare) cat si schitul de calugari Sf Arh Mihail de pe Insula Spruce(3 vietuitori) sunt metocuri ale Manastirii Sf Gherman din Platina, California.
17 februarie 2009, dimineata: am ajuns cu ferrybotul pe insula Kodiak, in St Paul Harbor ( Portul Sf Pavel).
Primul popas in capitala insulei a fost la Monk’s Rock Caffe, cafeneaua Academiei Sf Innokentie, in care tinerii studenti ortodocsi fac toata treaba. Le-am cumparat toate icoanele cu Sf. Gherman de pe pereti, nu prea erau doua la fel, pentru ca nimeni nu se astepta ca in februarie sa vina pelerini si deci nu comandasera marfa pentru vanzare. Pelerinii sosesc de prin aprilie si pana in octombrie in Alaska, ca de altfel toti turistii. Dupa-amiaza am avut prima tentativa de traversare cu barca cu motor spre Insula Spruce dar, desi apele oceanului la plecare pareau linistite, aproape de tinta, in larg, barca a trebuit sa faca cale intoarsa, pentru ca apa devenise tot mai agitata iar carmaciul nu a vrut sa riste o esuare . Inghetata si uda, dezamagita, aproape de mal, l-am intrebat pe parintele Martirius, care ne insotea: “pentru pacatele noastre nu am putut ajunge azi la insula Sfantului Gherman?” A zambit de intrebarea naiva, oamenii marii stiu ca vremea e 
imprevizibila… Mi-a raspuns: “A fost o mica aventura de Alaska. Daca maine voi ajungeti si eu nu (pleca spre Platina dimineata) inseamna ca pentru pacatele mele? “ Buna logica, deci nu era doar asta cauza!
Ca sa ne mangaie sufletul, Parintele Martirius a telefonat preotului de la biserica ortodoxa din Kodiak -Catedrala Sfintei Invieri – sa mergem sa ne inchinam la moastele Sf Gherman. Pana sa ajungem cu masina din port la biserica, parintele paroh iesise deja si matura, gospodareste, zapada din fata portii. Tanar si bland, parintele Innokentie ne-a deschis cu atata evlavie racla Sfantului Gherman, ca numai privindu-l am inteles ce inseamna sa-l iubesti din tot sufletul pe sfantul care te 
ocroteste in fiecare secunda a vietii tale! Parintele Innokentie nu are pasaport, l-a refuzat si deci va ramane o viata langa iubitul sau Sf Gherman! Spre mirarea noastra aflam ca Parintele Martirius, cel care ne-a insotit intreaga zi, desi vietuieste de 15 ani in zona, este pentru prima data cand se inchina direct la sfintele moaste, pentru ca racla se deschide doar la sarbatori si atunci el slujeste la Schitul Sf Mihail de pe Insula Spruce! Noroc cu noi, romanii! In biserica se afla si icoana Maicii Domnului la care se inchina Sf Gherman si care pana acum trei ani, la restaurare, era atat de innegrita incat nu i se cunostea chipul!
A doua zi de dimineata la ora 9 ne-am reluat tentativa de a strabate 
pe ape cei 18 km pana la izolata Insula a Pinului in care Sf Gherman din Alaska s-a retras impreuna cu copiii aleuti (bastinasi ) pe care ii botezase si pe care ii luase spre ocrotire dupa ce multi dintre parintii lor murisera intr-o epidemie. De data aceasta apa Oceanului Pacific, cumintita, a fost lina…
Aproape de Insula Spruce, ascutita Monk’s Rock (Stanca 
Monahului) rasare brusc din valuri; in apa de la mal plutesc tuburi lungi de alge, o caprioara se iteste pe plaja, iesind dintre copaci, in apropierea bisericutei de lemn, vizibila din larg … Colonia de foci a ramas mai in urma, intr-un golf numai al lor, pe alta insulita… E soare, peisajul foarte clar, fara ceata! Parintele Adrian – calugarul american care sta jumatate de an la Platina lucrand ca editor si jumatate de an la Schitul Sf Mihail de pe Insula Spruce din Alaska - taie precis valurile oceanului cu barca, cautand din priviri locul potrivit pentru acostare. Suntem in extremitatea sudica, joasa, a Insulei Spruce, in Monk’s Lagoon (Laguna Calugarului), aici a vietuit Sf. Gherman si copiii la inceputul sec XIX. Schitul Sf. Mihail este construit pe un varf de munte din mijlocul insulei, iar localitatea Ouzinkie, in care locuiesc urmasii orfanilor ortodocsi, se afla la extremitatea nordica. Pe muntele Sf. Gherman, comunitatea ortodoxa din Kodiak a ridicat in 2007 o cruce de otel de 7 metri inaltime, proiectata sa reziste vanturilor care bat chiar si cu 160 km/ora. Acestea sunt singurele repere pe harta Insulei Spruce! In rest, doar padurea de pini.
Bisericuta Intampinarii Domnului a fost construita de calugarii de la schit chiar pe tarmul sudic, fara sa stie cu precizie unde era locul bisericii initiale. Bisericuta este extrem de mica si foarte colorat pictata in interior, cu scene-medalion din viata Sf. Gherman: plecarea copilului de 13 
ani – viitorul sfant – la manastirea de la Sarov, Sf. Gherman hranind ursul pe insula, ca oarecand Sf. Serafim de Sarov (doar ca ursii Kodiak sunt celebri in toata lumea, prin statura lor de 3 metri!); Sf. Gherman aratand copiilor ca aici va fi viata monastica; minunea cu Sf. Gherman oprind apele cu icoana Maicii Domnului in procesiune; Sf. Gherman vegheat de copiii orfani, la moartea sa petrecuta de ziua iubitului sau Sf Paisie Velicicovski, cu care va fi pomenit impreuna in veci!
In decorul absolut straniu, ca de alta lume, al padurii de pini imbracata complet in 
muschi verde chiar si in mijlocul iernii subpolare, pasim pe urmele Sf Gherman, din loc in loc inchinandu-ne la icoanele atarnate direct pe trunchiurile pinilor … Mi se pare ca toata insula este o ampla manastire – de altfel Sf Gherman a si denumit-o Noul Valaam… Datorita umezelii, muschiul acopera fiecare crenguta, intr-o simbioza perfecta cu copacii carora abia le lasa cativa centimetri goi, expusi la aer, la soare…
Ajungem la Capela cu Icoana Maicii Domnului de la Kaluga, langa care se afla chilia si mormantul Arhim. Gherasim Schmaltz (rus, care s-a mutat singur pe Insula Spruce in 1935), apoi mai in adancul 
padurii, la Biserica Sf. Serghie si Gherman, intemeietorii Manastirii Valaam de pe lacul Ladoga ( secolul X). Aici, sub aceasta biserica asezata pe piloni de lemn, se afla mormantul Sf. Gherman, la care chiar se poate intra! La plecare, Parintele Adrian ne-a aratat izvorul Sf. Gherman 
si locul in care anual se organizeaza o procesiune-pelerinaj, in data de 9 august, in ziua canonizarii sfantului ca primul sfant ortodox al Lumii Noi (27 iulie / 9 august). Si ne-a spus, ingandurat: aceasta a fost prima zi frumoasa a acestei ierni, cu mult soare, fara ceata, cu ape line… Sf Gherman a dat binecuvantare sa veniti! Aveam sa aflam ce a insemant aceasta la plecare cu ferribotul in aceeasi seara, cand timp de 22 de ore n-am putut iesi pe punte din cauza vantului iute, a frigului si a cetii coborate pana la nivelul apei!
Aceasta era asadar Alaska lunii februarie! Sfantul Gherman imblanzise vremea, salutand poate prin noi Romania iubitului sau Sfant Paisie Velicicovski!
Sursa: http://miriamturism.wordpress.com/2009/11/15/sf-gherman-din-alaska-15-noiembrie/
Bluebird
Motto : “The bluebird carries the sky on his back” – Henry David Thoreau
I’ve heard once a Native American legend like this:
A long time ago, the bluebird was a very ugly color. But Bluebird knew of a lake where no river flowed in or out, and he bathed in this four times every morning for four mornings.
Every morning he sang a magic song:
“There’s a blue water. It lies there. I went in. I am all blue.”
On the fourth morning Bluebird shed all his feathers and came out of the lake just in his skin. But the next morning when he came out of the lake he was covered with blue feathers.
Now all this while Coyote had been watching Bluebird. He wanted to jump in and get him to eat, but he was afraid of the water. But on that last morning Coyote said, “How is it you have lost all your ugly color, and now you are blue and gay and beautiful? You are more beautiful than anything that flies in the air. I want to be blue, too.”
Now Coyote at that time was a bright green.
“I only went in four times on four mornings,” said Bluebird. He taught Coyote the magic song, and he went in four times, and the fifth time he came out as blue as the little bird.
Then Coyote was very, very proud because he was a blue coyote. He was so proud that as he walked along he looked around on every side to see if anybody was looking at him now that he was a blue coyote and so beautiful.
He looked to see if his shadow was blue, too. But Coyote was so busy watching to see if others were noticing him that he did not watch the trail. By and by he ran into a stump so hard that it threw him down in the dirt and he was covered with dust all over. You may know this is true because even today coyotes are the color of dirt.
Ramuri înflorite : o nouă minune a Maicii Domnului
E prag de iarnă, cer înnorat şi frig, mâinile s-au uscat, tremură trupul ăsta neputincios, dar în inimi e primăvară dulce, cu ghiers de piţigoi şi parfum de lămâiţă. Maică a Domnului, pentru iubirea ta de mamă, pământul înfloreşte încă şi ce-i uscat se naşte iar spre viaţă. Slavă Ţie!
Bucuraţi-vă tot aceia care sunteţi creştini şi neamurile toate! Maica Domnului ne trimite semn că nu ne-a uitat şi e mereu cu noi!
.
Preasfântă Fecioară, Preacurată Maică Născătoare de Dumnezeu, Îţi mulţumim că ne eşti şi nouă Mamă Bună, Iubitoare şi Grabnic Ajutătoare! Îţi mulţumim pentru toate icoanele Tale făcătoare de minuni şi pentru tot Harul care se revarsă prin ele! Îţi mulţumim Măicuţă pentru toate semnele Tale sfinte, pentru sănătate, pentru ajutor, pentru grija Ta de Mamă Iubitoare faţă de noi toţi! Îţi mulţumim că nu ne laşi pradă celui rău, ci ne aperi şi ne acoperi cu Acoperământul Tău Sfânt!
Iartă-ne, Măicuţă, pentru multele noastre păcate şi Te rugăm ajută-ne să ne pocăim pentru toate greşelile noastre din această viaţă! Îţi mulţumim că Te rogi pentru noi şi că duci rugăciunile noastre la Bunul Dumnezeu, să ne ajute să trecem din viaţa aceasta la viaţa veşnică! Îţi mulţumim Măicuţă că Te rogi pentru întoarcerea la credinţă a celor din familiile noastre, dar şi a celor care-L caută pe Dumnezeu şi încă nu L-au găsit! Îţi mulţumim Măicuţă pentru grija Ta de Mamă, pentru iubirea Ta sfântă şi pentru tot ajutorul Tău!
Şi noi Te iubim, Te preamărim şi Îţi mulţumim pentru toate! Amin!
Replici