Odă (în metru antic)
de Mihai EminescuNu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei ‘nălţam visători la steaua
Singurătăţii.
Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Până-n fund băui voluptatea morţii
Ne-ndurătoare.
Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.
De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re-nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?
Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri linişiti, pe mine
Mie redă-ma!
Ode (in ancient meter)
Ever young, enwrapped in my robe I wandered,
Raising dreamy eyes to the star styled often
Solitude’s symbol.
All at once, however, you crossed my pathway -
Suffering – you, painfully sweet, yet torture…
To the lees I drank the delight of dying -
Pitiless torment.
Sadly racked, I’m burning alive like Nessus,
Or like Hercules by his garment poisoned;
Nor can I extinguish my flames with every
Billow of oceans.
By my own illusion consumed I’m wailing
On my own grim pyre in flames I’m melting…
Can I hope to rise again like the Phoenix
Bird from the ashes?
May all tempting eyes vanish from my pathway
Come back to my breast, you indifferent sorrow!
So that I may quietly die, restore me
To my own being!
(1883, Translated by Andrei Bantas)
Sonetul CLXXIII
de Vasile VoiculescuTe mistuie iubirea? Credeai că-i o păpuşă,
Să-ţi faci un joc cu toane, ca în copilărie.
Când ea-ţi cerea o fire de salamandră vie,
În tainica-i văpaie să arzi făr’ de cenuşă.
Ea nu stă-n trup, stăpână a cărnii şi-a plăcerii,
Înflăcăratu-i spirit, urgie, le consumă;
Îşi cată-n noi duh geamăn… şi, de-l îmbii cu humă,
Rămâi o biată urnă cu zgurile durerii…
Te ispiteşte jindul să-mbraci şi fericirea
Cum pui, pentru petreceri, o rochie de brocarte?
Dar trebuie-nfruntată cu spaimă, ca o moarte…
Căci ea, ca să pătrundă, îţi sparge-alcătuirea,
Preface în genune lăuntrul tău, anume
Ca să încapă-acolo, cu ea, întreaga lume.
Sonnet CLXXIII
by Vasile VoiculescuIs love a flame? You thought it was a doll,
To play with, like a child, with fickle glee,
A salamander she wants you to be,
Devour’d by the same flame in which you fall.
She is the cruel mistress of the flesh,
And pleasure, as her spirit both consumes;
Twin soul she seeks in our heart’s frail bloom…
Don’t tempt her, or you’ll end up in her mesh,
A slag-filled urn of pain. Does your lust claim
To dress your joy as though a party dress?
You dread her like she’s death and nothing less…
For, to succeed, she breaks your human frame,
It turns you into an abyss, so there
She and th’entire world will worm a lair.
Lumina
de Lucian Blaga
Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?
Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
“Să fie lumină!”
O mare
şi-un vifor nebun de lumină
facutu-s-a-n clipă:
o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi,
o sete de lume şi soare.
Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci – cine ştie?
Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te văd – minunato,
e poate că ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.
Light
by Lucian Blaga
Is not the lightthat floods my heart when I look at you
a speck of the light
made on the first day
from light thirsting deep for life?
Nothingness lay in agony
when all alone drifting through the dark
the Unfathomed gave a sign:
“Let there be light!”
An ocean
and wild storm of light
straightway was made:
a thirst for sin, desire, élan and passion,
a thirst for world and sun.
The blinding light that was,
where has it disappeared? Who knows?
The light I feel flooding
my breast when I look at you – wonderful one –
is maybe the last speck of light
made on the first day.
Doamne, Dumnezeul meu, deşi n-am făcut niciun bine înaintea Ta, dă-mi, după harul Tău, să pun început bun!
Ce minunat e creştinismul autentic, trăit de Părinţii liturghisitori!
Te situează într-un veşnic început. Începutul zidirii sufleteşti neîncetat cerut să se împlinească în ”cealalată parte a vieţii” este însăşi starea de pocăinţă sau de bună deznădejde de care vorbea şi stareţul Siluan. Dar care este cealaltă parte a vieţii dacă nu chiar clipa aceasta, când suntem hotărâţi pe deplin să ne schimbăm viaţa, făcând voia Domnului şi lăsând păcatul? Acest început este de fapt suişul nostru veşnic pe scara cea cerească, scopul permanent al vieţii noastre.
Odihna noastră în Dumnezeu nu este nemişcare, ci tot urcuş, aşa cum ne arată Sfânt Părintele nostru Maxim. Toată filosofia se dovedeşte deşartă, înţelepciune lumească ce nu valorează nici cât o cârpă lepădată, căci ea vorbeşte despre o devenire absurdă, care este limitată de moarte, adică de spaţiu şi de timp. Devenirea întru Fiinţă este infinită, aşa cum este şi Dumnezeu, şi este dăruită tuturor fiinţelor create în care Se sălăşluieşte Sfântul Duh. Prin Hristos, omul este ridicat în sânul SFINTEI TREIMI Celei veşnice şi acest miracol hristic face ca noi să ne găsim rostul vieţii noastre în fiecare clipă şi puterea de a-l împlini.
ARHIMANDRITUL SOFRONIE DE LA ESSEX – CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU PRIN ASEMĂNAREA CU HRISTOS ÎN ATOTOMENIREA SA [1]
CUVANTAREA a 13-a
Educaţia academică şi credinţa. Experienţa lui Hristos este temeiul vieţii Cuviosului Siluan. Ce înseamnă a fi chipul lui Dumnezeu. Hristos, ca ideal al omului. Despre adevărata cuvântare de Dumnezeu. „A nu săvârşi păcatul” – calea către primirea lui Dumnezeu, după pilda Cuviosului Siluan. Obştea – cale către viaţa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Asemănarea cu Hristos, în universalismul Său. Rezultatele theologiei cărturăreşti. Despre ecumenism – ca viaţă fără de păcat. Theologia contemporană – autour du pot. „Tatăl nostru” este adevărata patrologie.
Cineva mi-a spus că astăzi, la sinaxă, vor veni şi oaspeţii noştri, iubiţii noştri în Hristos fraţi şi surori. Mulţi din oaspeţii de astăzi cunosc limba rusă. Şi mie personal, acum, că am slăbit din pricina adâncilor bătrâneţe, mai uşor decât orice mi-ar fi totuşi să vorbesc în rusă. Trebuie să-i previn pe oaspeţi că sinaxa noastră are loc regulat de multă vreme, şi ceea ce veţi auzi va fi ca o bucăţică, ceva rupt dintr-un ziar, ca o părticică sau o foaie ruptă dintr-o carte. Dar eu trebuie totuşi să vorbesc fraţilor mei şi surorilor mele ce au venit nu demult.
Care este preocuparea mea pentru fraţii şi surorile mele, iubiţi în Hristos? Ea constă în aceea ca, trăind în lume, să nu cadă pradă vreunei aberaţii în ce priveşte căile mântuirii noastre în Dumnezeu. Pe vremuri, credinţa în Hristos era una de obşte şi copiii, din cea mai fragedă pruncie, se învăţau să se roage lui Dumnezeu şi să trăiască cu Dumnezeu. Înainte vreme se putea păstra o astfel de rânduială: tânărul mergea la şcoala unde se învăţa theologia cărturărească deja pregătit, nu numai spre a crede în Iisus Hristos, dar şi spre a-L iubi. Asemenea Sfântului Ioan din Kronstadt, ei terminau Academia fără să-şi piardă credinţa, plini de experienţa harului ce le fusese dată în copilărie. În vremea noastră, educaţia copiilor este un moment extrem de greu. Şcolile noastre sunt sub dependenţa sferelor logicii omeneşti şi ale intereselor pământeşti. Din pricina lipsei de credinţă a părinţilor, copiii vin la şcoală şi învaţă theologia la fel ca pe alte discipline – chimia, fizica, geografia, lingvistica ş.a.m.d. Şi aceasta pricinuieşte o cumplită daună, pentru că ei se obişnuiesc să-L înţeleagă pe Dumnezeu în chip logic. Însă cei cărora le este cunoscut suflul Duhului Sfânt înţeleg că logica lui Aristotel nu se potriveşte cuvântării de Dumnezeu, că acea realitate ce ni se descoperă cere îndepărtare de la logica formală şi trecerea în logica ale cărei categorii sânt însăşi Fiinţa pe care Dumnezeu ne-o descoperă cu a Sa venire.
Această aberaţie are loc acum pentru că oamenii nu sunt pregătiţi din anii copilăriei (aş zice chiar „din pântecele maicii lor”) spre a trăi pe Dumnezeu. Cum vor înţelege ei, cei născuţi după trup, ceea ce li se predă în şcolile de theologie? Ca pe nişte concepte abstracte despre Dumnezeu: „primprejur şi pe de lături”. De aci reiese că situaţia cea mai folositoare este ca dintru bun început să ai o experienţă a vieţii în Dumnezeu, aşa cum se face în mănăstire…
Aşa, iubiţii sufletului meu, fraţi şi surori, iarăşi cuvântul meu va fi despre aceleaşi: cea mai înaltă cuvântare de Dumnezeu, care priveşte principiul ipostasului în Fiinţa Dumnezeiască şi în fiinţa omenească, rămâne tema noastră de temei. La care atenţia noastră se concentrează asupra întrebării: care este calea ce duce către cunoaşterea lui Dumnezeu în Fiinţa Sa personală, ipostatică?
Pentru ce ne este atât de preţios Cuviosul Siluan, marele nostru părinte duhovnicesc? Nouă ni s-a dat un privilegiu mai mare decât au avut vreodată oamenii după pierderea marelui har al primelor veacuri: omul acesta, aproape analfabet, părăsind cazarma, ajunge la Sfântul Munte, şi dintru bun început s-a învrednicit de vederea Domnului celui Viu. Dar mai înainte petrecuse un ceas întreg în cea mai limpede vedere a vecinicei pierzanii. Ce stare! El însuşi se temea şi a vorbi despre ea – atât este de grea. Şi zdrobit fiind, a intrat în Paraclisul morii mănăstirii, unde lucra. Şi de-abia a rostit rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu…,” că a şi văzut pe Hristos cel Viu[2]. Vedenia a durat o clipă, fără cuvinte, dar toată viaţa lui după aceea a fost însemnată de ceea ce voim noi a theologhisi.
Descoperirea lui Dumnezeu ne spune că, după ce se zidise cosmosul cu întreaga lume materială şi animală, Dumnezeu a zis: Să facem om dupre chipul nostru şi dupre asemănare[3]. Astfel, chipul în noi trăieşte dintru însăşi naşterea noastră. Dar ce înseamnă „dupre asemănare”? – „Dupre asemănare,” este ţelul nostru. Şi ce fel de „asemănare”: în parte, sau o asemănare adâncă, mare şi vecinică? Desigur, a doua este cea adevărată. Omul a fost zidit spre a trăi cu Dumnezeu, în unimea vieţii lui Dumnezeu şi a omului. Conţinutul acestui concept, „dupre asemănare,” iată tema theologiei noastre ultime şi celei mai importante, pe care oamenii au pierdut-o. Cum trăieşte în lume chipul lui Dumnezeu înfăptuit, cum reacţionează un astfel de ipostas, după chipul Ipostasului Fiului celui întrupat al lui Dumnezeu? Unde petrece mintea unui astfel de om zi şi noapte, orice ar face el?
Cum să ajungem şi cum să cunoaştem cuprinsul asemănării lui Dumnezeu? – Făcându-ne asemănători până la identitate cu Dumnezeu, dobândim viaţă vecinică în Dumnezeu. Viaţă vecinică în Dumnezeu – este însuşi Dumnezeu[4]. Viaţa Lui devine viaţa noastră. Domnul s-a descoperit lui Moise ca EU SUNT CEL CE SUNT[5]. În acest concept se cuprinde înţelesul că Fiinţa este numai Dumnezeu Care ni se descoperă: acest A FI era înainte de a se ivi viaţa cosmică, zidită de Dumnezeu, Cel vecinic, Cel fără de început. Bineînţeles, pe noi în chip firesc ne cuprinde groaza: cum putem noi, cei născuţi dintru nimic, supuşi oricărei boli, să devenim stăpânitori şi purtători ai vieţii Dumnezeieşti, celei vecinice şi fără de început? Nicio logică omenească nu îngăduie a crede astfel. În Hristos însă noi am primit anume această descoperire; şi înţelegem ideea cea mai înainte de veci pe care a avut-o Dumnezeu pentru om, când a grăit: „Să facem om dupre chipul nostru şi dupre asemănare.” Pentru noi, creştinii, Fiul cel întrupat al lui Dumnezeu este Cel ce ne descoperă ideea cea mai înainte de veci a lui Dumnezeu pentru noi.
Distanţa ce ne separă, pe cei născuţi în păcat, de Dumnezeul cel Sfânt şi Fără de început este nemăsurat de mare, până şi pentru astronomii care cercetează acest cosmos cu distanţele lui atât de mari. Cum putem noi trece peste această prăpastie? Dacă ne aflăm în timp, atunci, printr-o logică firească, ar trebui să murim. Dar iată că Domnul zice: „Voiesc unde sunt Eu, acolo şi slujitorul Meu să fie.”[6] Iar El însuşi este Dumnezeul Cel Fără de început şi sufletul ar dori să vorbească numai despre acest principiu al persoanei, al ipostasului în Dumnezeu, am dori să ne îndulcim inima şi mintea cu această viziune a Descoperirii. Însă noi dăm acum, cu precădere, atenţie felului cum vom putea ajunge la acel principiu. Logic, este cu neputinţă: mintea matematică afirmă că oricâte zerouri am adăoga unui număr, el niciodată nu va ajunge la neînceput şi la nesfârşit. Iar noi zicem ca trecem peste această prăpastie şi că suntem zidiţi anume pentru a purta în sine pe Dumnezeul cel vecinic.
Şi aşa, din programul nostru al theologiei celei mai înalte, vom trece acum la viaţa noastră practică. Ce putem face zilnic pentru a ne apropia către ţelul nostru – către viaţa cea neţărmurită, dumnezeiască? Cu ce vom începe viaţa noastră monastică? Cu aceea că în fiecare zi prima preocupare să fie a nu săvârşi păcatul. Printr-o astfel de străduinţă ascetică – „a nu săvârşi păcatul” – ni se curăţă mintea şi inima şi toată fiinţa noastră de întunerecul păcatului. Iar omul devine în stare de a primi nemijlocit ceea ce purcede de la Dumnezeu. De ce mă refer iarăşi la pilda noastră cea iubită – la Siluan? Pentru că el a dobândit cea mai înaltă stare theologică (şi aceasta nu ca erudiţie, ci ca stare) într-o singură clipită. Cum putem deveni şi noi asemenea lui Siluan, receptivi la ceea ce purcede de la Duhul Sfânt ca un mijloc de cunoaştere a Dumnezeului adevărat? Este nevoie să ne ferim de tot gândul negativ faţă aproapele în cercul restrâns al frăţiei mănăstireşti. Fiecare om înţelege lucrurile altfel, iar dacă noi ne vom deschide inima fiecăruia, în rugăciunea noastră neîncetată, vom putea asimila douăzeci de oameni ca să trăim cu ei ca şi cu un frate şi cu o soră. Dacă fiecare dintre noi reprezintă mai multe milioane de oameni care poartă un caracter asemănător în cele câteva miliarde de oameni ai Pământului, înseamnă că vom putea deja trăi împreună cu toate acele milioane. Ce înseamnă a trăi împreună cu ei? A-i purta în rugăciunea noastră ca pe o fiinţă care ne este preţioasă. Şi sfârşitul este atunci când conştiinţa noastră renaşte prin părtăşia cu Hristos, Care este Dumnezeul Cel Fără de început şi Dumnezeu Ipostatic; iar acest Dumnezeu Personal ne împărtăşeşte viaţa Sa. Am preschimbat conceptul de „theolog”: Cuviosul Siluan a devenit theolog nu în înţelesul cărturăresc al cuvântului, adică primind o diplomă din seminar sau din academie sau aşa ceva. Nu! Ci în înţelesul în care theologia este starea omului ce trăieşte din Dumnezeu şi în Dumnezeu. Şi Dumnezeu lucrează în el şi omul viază în Dumnezeu. Noi putem trăi theologia ca stare, citind Evanghelia de la Ioan.
Care este deci acea firească stare ce te aseamănă lui Dumnezeu-Hristos? Simbolul Credinţei noastre ne arată a fi Crucea: pentru că, suindu-se pe Golgotha spre a se răstigni, din dragoste către lume, pentru păcatele lumii, Hristos a purtat în Sine nu neamul evreiesc (aşa cum ar fi dorit-o evreii), nu pe romani, nu pe greci, nu pe sciţi, ci întreaga omenire, iar ea se numeşte „întregul Adam”: Hristos a purtat întregul Adam. Şi rugăciunea pentru întregul Adam care a fost dată lui Siluan cu vederea lui Hristos, a fost aşa: „Doamne, dă lumii întregi să Te cunoască în Duhul Sfânt.” În toată clipa, întâlnind neajunsurile omului, el gândea că întreaga omenire este rănită de boala asta pe care apostolul Pavel o numea „legea păcatului.”[7] Şi de fiecare dată când se izbea de nelegiuiri, de nedumeriri, de prigoane, de destrăbălări – de orice ar fi fost, totdeauna gândea aşa: „Este pentru că ei nu au cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt.” Căci dacă L-ar fi cunoscut în Duhul Sfânt, atunci, bineînţeles, omenirea ar fi trăit o cu totul altă viaţă. Aceasta ar fi fost nepovestita armonie a dragostei vecinice.”
Aşa începe „ştiinţa” noastră, cu ceva foarte simplu: o atitudine plină de răbdare către tot omul. Experienţa arată că până şi în căsătorie, în cazul dragostei omeneşti celei mai adânci, nu este cu putinţă a scăpa fără conflicte. Dar conflictele sunt de negândit în Fiinţa Dumnezeiască.
Când vă vom părăsi, rogu-vă, mântuiţi-vă de acea aberaţie – diplomele academice. Într-o zi m-am întâlnit aici, pe drumul mănăstirii noastre, cu un om care zicea că primise titlul de doctor în theologie. Şi eu i-am răspuns: „Ce vreţi, aceasta se preţuieşte mai mult decât sfinţenia în lumea noastră întunecată.”
Şi la ce ne-au dus aceste şcoli? Am dobândit nişte fiinţe standard ce vorbesc despre lucruri pe care niciodată nu le-au trăit. De unde întunerecul acesta în Biserica noastră? De unde toate rupturile?
Eu v-am spus deja, şi încă nu o singură dată, însă Duhul mă sileşte să repet. Mai înainte de a mă duce de la voi – iar sfârşitul vieţii mele, bineînţeles, este aproape – aş dori ca voi să vă mântuiţi de aberaţia de care suferă lumea contemporană în planul theologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creştină. Gândiţi-vă că la Geneva, în Centrul mondial al unirii Bisericilor, se află mai mult de două sute de doctori în theologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este.
Şi cum se întâmplă că există confesiuni care urăsc pe celelalte şi le prigonesc? Acum prigoana împotriva Dreptei Slăviri este în lumea întreagă. Şi prin ce provocăm noi această ură? Nouă ne e frică „şi o muscă să supărăm,” însă pe noi ne urăsc mai mult decât pe răufăcători. Iar aceasta nicidecum nu este fantezie, aşa cum o ştim din experienţă. Dar „să nu se turbure inima voastră: credeţi în Hristos Dumnezeu,”[8] şi continuaţi-vă această viaţă. El a zis: „Precum pe Mine au urât fără pricină[9], aşa şi voi veţi fi urâţi pentru Numele meu.”[10] Aşa, să nu pierdeţi din vedere viziunea de bază: viaţa fără de păcat!
Eu nu iau parte la mişcarea ecumenică. Dar ideea mea ar fi următoarea: adunaţi-vă şi socotiţi cum este cu putinţă a trăi fără de păcat. Se adună două sute de doctori în theologie şi fiecare îşi vorbeşte prostiile, dezvăluindu-şi propria neştiinţă şi ignoranţă. De pildă, una din rătăciri: ei studiază toate religiile şi, în cunoaşterea teoretică a istoriei tuturor religiilor şi a cuprinsului învăţăturii lor, îşi văd propriul universalism. Dar Domnul ne spune: „Unul este Tatăl vostru, şi unul învăţătorul – Hristos.” Iar acest învăţător, Hristos, poartă în Sine întreaga zidire. Şi aşa, noi vom urma paşilor lui Hristos, Care poartă în conştiinţa Sa această tragedie şi moare pentru credinţa Sa.
Vreme de şaptezeci de ani în Rusia au fost la putere umaniştii de tip marxist care credeau că vor salva lumea de la rătăciri. Ei voiau cu de-a sila să dezrădăcineze percepţia lui Dumnezeu din conştiinţa oamenilor. Această robie duhovnicească a durat şaptezeci de ani. Preînchipuirea ei a fost robia cea din Vavilon, de şaptezeci de ani, a poporului evreu – purtătorul primelor principii ale Revelaţiei.
Rugăciunea cât se poate de simplă: „Doamne, învredniceşte-ne fără de păcat să ne păzim în ziua aceasta, în noaptea aceasta,” de care sunt în stare şi copiii – iată adevărata cale. Atunci vom vedea ştiinţa precum se cuvine: ştiinţa, în sine, nicidecum şi pe nimeni nu mântuieşte şi nu dă o cunoaştere fiinţială de Dumnezeu, ci numai toujour autour du pot – tot mereu primprejur şi pe de lături.
Şi se ceartă oamenii pentru nimicuri. Când începi să înţelegi pentru ce se ceartă, nici nu poţi pricepe cum oamenii ăştia învăţaţi pot fi atât de ignoranţi. Dar nu despre aceasta vreau să vă vorbesc astăzi. Altcândva voi spune câteva cuvinte despre ceva ce ar trebui să fie evident din Revelaţie. Şi cum oamenii nu o pot înţelege. Dar ce am la inimă: ca voi să ştiţi acestea şi să nu vă înşelaţi şi să nu rătăciţi. Vedem că uneori oameni duhovniceşte ignoranţi, trăind o viaţă contrară duhului lui Hristos cel răstignit din dragoste, se află la baza curentelor de idei bisericeşti. Aici este tragismul istoriei.
Aşa, ca să se descopere adevărata cunoaştere, noi vom urma un singur principiu; „Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, fără de păcat a ne păzi noi…”
Astfel, „Our Father…” is our true patrology.[11]
(Traducere din lb. rusa de ierom. Rafail Noica – Din “Cuvantari duhovnicesti”, vol. 1, editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2004)
_______________________________________________________________
[1] Nr. B-35 (l3 Mai 1991), după numerotarea MTI [2] Cf. Viaţa şi învăţătura…, op. cit., p. 21 [3] Fac. 1:26 [4] Cf. Io. 14:6 [5] Ieş. 3:14 [6] Cf. Io. 12:26 [7] Cf. Rm. 7:25 [8] Cf. Io. 14:1 [9] Cf. Io. 15:25 [10] Cf. Mc. 13:13 [11] „Tatăl nostru…” este adevărata noastră patrologie. (în lb. engl.)
