Îndreptarea firii. Mărturii recente ale ajutorului Sfîntului Nectarie

66c75__CE86CEB3CEB9CEBFCF82+CE9DCEB5CEBACF84CEACCF81CEB9CEBFCF82+C2ABCE9DCEB1+CEB1CEB3CEB1CF80CEACCEBCCEB5+CF84CEBFCF85CF82+CEB1CEB9CF81CEB5CF84CEB9CEBACEBFCF8DCF82C2BB.1Cât am mai plâns acolo! Şi, minune!”

Povestea noastră este aceasta… În anul 2007, împreună cu alţi nouă rezidenţi din Italia am fost la hramul Sfântului Nectarie în Grecia (9 Noiembrie). Noi aparţinem de parohia din Udine. Acolo s-au întâmplat mai multe minuni, drept pentru care vă povestesc…

Cu noi era şi un catolic. Acesta se pregătea pentru botezul ortodox. După participarea la hram, s-a botezat, având în vedere că a primit şi încredinţarea dreptei credinţe. Cu o zi înainte să se boteze, diavolul a încercat să-l tulbure, povestea el, zicându-i: „Mâine te botezi, Nectarie, ha?…” Printre cei care au venit cu noi era şi o doamnă, care a avut cancer la sân şi la gât. Ea a aflat de la o altă enoriaşă de minunile pe care le face Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul, mai ales cu cei bolnavi de cancer. Femeia a hotărât să meargă şi să roage pentru vindecare. A fost la sfântul şi cu uleiul pe care l-a adus acasă l-a vindecat pe tatăl ei, care avea şi el metastază.

Această femeie bolnavă de cancer a decis să ceară ajutor si mijlocire la Domnul, prin Sfântul Nectarie, înainte de operaţie… şi s-a vindecat! Total! Pe locul unde erau cele două tumori, au rămas doar două cicatrici. Apropiindu-se hramul sfântului în noiembrie, am făcut acest grup de zece persoane şi ne-am dus să îi mulţumim pentru ajutor. Eu însă nu îl cunoşteam încă pe Sfântul Nectarie. Dar s-a făcut el cunoscut, şi încă cum … Ceea ce ştiam despre el citisem în cele două acatiste ale sale şi toate cele scrise acolo le-am crezut, din toată fiinţa mea. Odată ajunsă acolo, mi-am dat seama de adevărul celor scrise şi pot să mărturisesc că am simţit şi miros de mir pe străzile Eghinei…la fel ca şi lângă racla cu moaştele sfântului.

Eu, fiind începătoare în ale Ortodoxiei, m-am gândit la înşelare, dar starea de lacrimi şi de zdrobire erau cu siguranţă daruri de la cei din înălţime… Mărturisesc că e adevărat că rugându-te cu capul sprijinit de patul sfântului, primeşti vindecare, după credinţă, în dar, chiar şi dacă nu ceri. Eu avem două chisturi pe ovar şi au dispărut efectiv, deşi eu nu cerusem vindecare trupească, ci sufletească, căci asta era durerea mea cea mai mare. Dar ştie Domnul ce avem nevoie şi fără să cerem…

După care fotografiile. Am încercat de câteva ori să fac poze, dar nu am reuşit, pentru că mi se închidea obiectivul aparatului de câte ori intram la sfântul şi atunci mi-am zis că nu vrea sfântul să fac poze, aşa că nu voi face. În ziua de hram, stând la capul raclei (că nu îţi vine să te duci de acolo), grecoaica care curăţa geamul raclei şi o altă româncă, care stătuse la rugăciune toată noaptea, au văzut ochii deschişi ai Sfântului Nectarie, probabil aşa cum noi îi vedem acum în fotografii (pe blogul respectiv sunt postate şi fotografiile). Şi mă trăgeau de mână ca să văd şi eu, dar spre nevrednicia mea, nici eu, nici alţii nu am reuşit să vedem nimic din ceea ce se arăta doar lor două. Am făcut fotografii înainte de plecare. Închipuiţi-vă bucuria şi frica ce m-a cuprins când m-am întors acasă şi am descărcat pozele pe calculator. La început am sesizat doar focul de deasupra sfântului cap, şi în timp ce le povesteam alor mei de ochii deschişi, nepotul se uita spre mama sa şi cu voce stinsă şi palid îi zice: „Mami, dar eu văd şi ochii deschişi”. Din acel moment am văzut şi noi….Aceste lucruri am vrut să le scriu spre mărturie pentru alţii. De atunci minunile nu au încetat să curgă în casa mea.

Să vă povestesc cea mai mare minune a Sfântului Nectarie în viaţa mea şi a soţului meu, Serafim. Soţul meu este italian, convertit la Ortodoxie, la cununie. A primit la botez numele de Serafim. După cununie nu puteam să rămân însărcinată. La analize, s-a descoperit că nu pot avea copii deoarece aveam sterilitate primară anovulatorie, care a fost confirmată atât in România cât şi în Italia. Eram disperată, gândindu-mă că nu voi avea niciodată bucuria de a râde alături de un copil. Disperare e puţin spus, numai cine a trecut prin aceste stări va înţelege vreodată cum este. Dar PUTEREA SFINŢILOR E MARE! Am plecat la Hramul Sfântului Nectarie pentru a-l ruga să-mi dăruiască un copil… Cât am mai plâns acolo! Şi, minune: am rămas însărcinată în cursul anului 2008, iar în data de 23 MARTIE 2009 am născut un băieţel superb, botezat NECTARIE, deşi eram STERILĂ, repet, sterilitate primară anovulatorie, confirmată atât în România cât şi în Italia. Dar vă zic că nu a fost zi lăsată de Dumnezeu să nu îmi ung pântecele cu ulei adus din Grecia de la candela sfântului, cu mers la Maslu şi rugăciune la sfântul, ca să Îl îmblânzească pe Domnul pentru păcatele mele. Căci toate bolile şi neajunsurile ni le dă Domnul pentru ca să ne întoarcem la El. Ca să ne dăm seama că am greşit şi să îi cerem iertare şi ajutor, că toată darea cea bună de la El vine, prin mijlocirea sfinţilor şi a Maicii Sale, Fecioara Maria.

După ce am rămas însărcinată, alte ispite! Am avut o sarcină teribilă. Am stat în pat aproape nouă luni pentru că am avut contracţii din prima lună a sarcinii. Naşterea nu vă mai spun… Dar toate s-au terminat cu bine, căci bunul Dumnezeu, Maica Domnului şi Sfântul Nectarie mi-au fost alături până în ultima clipă. SLAVĂ DOMNULUI ŞI MAICII SALE PREACURATE PENTRU TOATE, BUNE SI RELE, CĂ TOATE SPRE ÎNDREPTARE ŞI BUCURIE ÎNDOITĂ MI-AU FOST DATE. AMIN.

Pace şi dumneavoastră şi întărire duhovnicească!

(Camelia Ungureanu, Italia)

Până şi doctorii recunosc că este o minune”

Şi pe noi ne-a ajutat şi ne ajută Sfântul Nectarie în continuare. În urmă cu două luni am aflat că soţul meu are o tumoare în gât, neoperabilă şi netratabilă. După două săptămâni de la aflarea veştii, în noaptea de 21 iulie, s-a sufocat şi am ajuns cu ambulanţa la Spitalul Universitar. Au reuşit să îl intubeze la camera de gardă, deşi nu era niciun O.R.L.-ist şi cu atât mai puţin un chirurg toracic. Însă a făcut stop cardiac şi a intrat în comă. A fost mutat la terapie intensivă şi acolo ne-au spus că nu va trece noaptea, iar dacă se va mai trezi din comă, va fi oricum o legumă deoarece în timpul stopului cardiac creierul nu a mai fost oxigenat.

Ne-am rugat Măicuţei Domnului, Sfântului Nectarie şi Sfântului Ioan Rusul să ne ajute şi să mijlocească pentru el înaintea Bunului nostru Mântuitor. Şi rugăciunile ne-au fost ascultate. A trecut noaptea şi a doua zi s-a trezit din comă, fără să aibă cea mai mică sechelă. A urmat o operaţie cu 10% şanse de supravieţuire (trebuia să i se facă o traheostomă prin tumoare pentru a-i asigura respiraţia).

M-am dus la Mănăstirea Radu-Vodă, unde se află o părticică din moaştele Sfântului Nectarie, şi m-am rugat să îndrume el mâna doctorului care va efectua operaţia. M-am întors la spital cu o mare linişte în suflet şi nu m-am îndoit nicio clipă că va ieşi cu bine din operaţie. Şi chiar aşa s-a întâmplat: operaţia a fost un succes. În timpul operaţiei i s-a luat biopsie şi s-a descoperit că tumoarea este un limfom, o formă de cancer care răspunde la tratamentul cu citostatice. A început în regim de urgenţă la terapie intensivă prima cură de chimioterapie şi după două săptămâni petrecute la terapie intensivă a fost mutat într-un salon de la secţia de chirurgie toracică.

În urma traheostomei i s-a introdus o canulă prin care să poată respira, dar cu care nu putea vorbi. În ziua în care a terminat de citit cartea cu viaţa Sfântului Nectarie a mângâiat imaginea sfântului de pe copertă şi, în momentul în care a luat mâna de pe carte, a început dintr-o dată să vorbească. Au venit asistentele, medicii…nu îşi puteau explica cum poate vorbi cu acea canulă pe care o avea în gât. Dar noi ştim cel mai bine explicaţia: încă o minune a Sfântului Nectarie.

A urmat o a doua operaţie, prin care i s-a înlocuit canula cu un stent pentru a putea veni acasă (cu acea canulă era foarte mare riscul de infecţie). Soţul meu s-a dus pe picioarele lui în sala de operaţie, unde toţi au rămas uimiţi cât de repede şi-a revenit. S-au hotărât să îi pună stent-ul fără anestezie şi soţul meu s-a rugat încontinuu Sfântului Nectarie. Nu a simţit durere, nici cea mai mică jenă, absolut nimic. Sfântul nostru drag a fost alături de el tot timpul operaţiei.

Între timp a urmat şi a doua cură cu citostatice şi răspunde la tratament. Ganglionii s-au retras, gâtul lui acum e moale şi merge pe drumul spre vindecare. Facem în continuare Acatistul Sfântului Nectarie în fiecare zi, se unge cu ulei de la candelă şi de la Sfântul Maslu şi ne rugăm să ne ajute în continuare şi să se vindece complet. Până şi doctorii recunosc că ceea ce s-a întâmplat din noaptea de 21 iulie până în prezent este o minune.

Slavă lui Dumnezeu, Măicuţei Sale şi sfinţilor care mijlocesc pentru noi înaintea Domnului!

(Crina, 2009)

Sursa: http://www.sfaturiortodoxe.ro/sfantul-nectarie-minuni-romania/

Vindecarea trupului nu este decît o pregatire pentru altceva mai înalt

Hristos a înviat!

Mătuşa mea a fost diagnosticată cu cancer la sân în 2009. A fost operată în 2010 şi 2012 la ambii sâni. În 2013, a mai fost operată pentru extirparea unui ganglion canceros. După operaţie, i s-a recomandat radioterapie, întrucât locul ultimei operaţii nu arăta deloc bine. În urmă şedinţelor de radioterapie, a făcut zona zoster (apar pe piele băşicuţe foarte dureroase. A fost internată la “Matei Balş” timp de două săptămâni şi a făcut tratament. Durerile au persistat, însă boala părea că dă înapoi, dar mâinile, picioarele şi fața i s-au umflat. Alarmată, a contactat medicul ei oncolog, care a consultat-o şi i-a spus că situaţia e foarte serioasă şi că unele erupţii par a fi metastaze ale pielii. A fost transferată de urgenţă la Institutul Oncologic unde a fost internată. Doctorul oncolog i-a comunicat familiei gravitatea situaţiei. A doua zi, urma tomografia lămuritoare.

Supriză pentru medici: nu a fost detectată nicio tumoră, nu mai vorbim de metastaze! Sigur că, în această perioadă, ne-am rugat Sfântului Nectarie. Îi mulţumim şi facem publică această situaţie, pentru a vedea şi alţii că trebuie să aibă încredere. Este de la sine înţeles cât de greu ne-a fost până am aflat rezultatul tomografiei.

Slavă Domnului pentru toate! Doamne, ajută!

D.I.

Update : Doamna despre care e vorba în acest articol a decedat. Deși a fost vindecată de cancer, organismul ei, foarte slăbit din cauza agresivelor tratamente chimioterapeutice a cedat, mai întîi prin zona Zoster și apoi, fatal, prin infarctul miocardic.  Dumnezeu, care știe rînduiala tainică a fiecărui suflet, a chemat-o la El atunci cînd sufletul ei a fost cu totul pregătit. Dumnezeu s-o odihnească cu Sfinții!

 

Prin suferință, credința și răbdarea

Am primit de la dl. Radu Nicolae J., via email, o nouă mărturie despre ajutorul Sfîntului Nectarie, pe care o voi transcrie mai jos.Slavă lui Dumnezeu întru Sfinții Săi!

Am 31 de ani si scriu acum aceste randuri intr-un moment foarte dificil si de cumpana al vietii mele: in luna decembrie am fost operat de colon, iar in urma analizelor a rezultat ca am cancer in stadiu avansat. La sfarsitul lunii ianuarie s-a constatat ca boala s-a extins la ficat.

O data cu boala am reusit sa ma reaproprii de Dumnezeu, cred mai puternic ca niciodata in Domnul Dumnezeul nostru, am inceput sa ma rog seara de seara catre El, sa citesc acatistele Sfintilor Parinti, sa merg cat mai des la biserica, sa vorbesc saptamanal cu preotul de la Manastirea Radu Voda si sa incerc sa fac totul cat mai curat si crestineste cu putinta.

Minunile pe care Sfantul Nectarie le-a facut in viata mea sunt multiple:

  • Inainte de nasterea baietelului meu am fost la Sfintele moaste de la Radu Voda si m-am rugat ca Alexandru sa se nasca sanatos, iar Sfantul a facut acesta minune: baietelul s-a nascut cu 4,200 kg, este sanatos si bucuria vietii mele;
  • In momentul in care eram la spital la operatia din decembrie, m-a ajutat sa trec bine peste operatie si peste complicatia de dupa; dupa aflarea diagnosticului de cancer, cand eram foarte nelinistit, mi-a aparut in somn si nelinistea s-a transformat in liniste si incredere;
  • M-a sprijinit in momente grele ale vietii mele: profesional, cand eram la ananghie cu locul de munca, in familie;
  • Cand am reusit sa cumparam un apartament in care locuim;

Obisnuiam la inceputul fiecarui an sa depun la moastele Sfantului o serie de obiective care mereu s-au indeplinit.

Prin aceste randuri doresc sa ii aduc multumirea mea, pacatosul, Sfantului Nectarie si Bunului Dumnezeu, si doresc sa imi exprim recunostinta mea pentru minunile din viata mea. Am mare incredere si credinta ca ma va ajuta si in acest moment dificil cand boala cancerului ma macina.

Tuturor celor care au indoieli, va recomand sa credeti cu putere, sa aveti incredere pentru ca Dumnezeu si Sfintii vor asculta rugaciunile si va vor ajuta.

Radu Nicolae J.

De ce a renunţat la muzică Cedry2k sau privire către o tulburătoare convertire

Stelian Crăciun, alias Cedry2k, este unul dintre cei mai apreciaţi cîntăreți români de hip-hop, membru fondator al grupării Armada şi al trupei Equinox. Muzica lui este ”lirică la cel mai înalt nivel, peste beaturi grele”, semnate Vlad Dobrescu, Jupiter si Raz One.

Și totuși, Cedry2k a hotărît să renunțe definitiv la muzica sa, după ce înregistrase o uluitoare schimbare de perspectivă și de stil. Vom vedea motivul în cele  de mai jos.

„Predica fără trăire nu-i decât o trăncăneală!”

Pe vremuri, poeţii îşi cântau versurile suav la „lumina lunii” – astăzi însă e prea mult zgomot şi orice cântec trebuie strigat în „bătaia furtunii”. Ca să ieşi din sistem, trebuie să mergi împotriva lui. Ca să-I urmezi lui Hristos, trebuie să te lepezi de toate. Cum s-a lepădat de muzică şi din ce motiv ne răspunde unul din artiştii rap cei mai iubiţi astăzi, Cedry2k, pe numele său adevărat Marius Stelian Crăciun, într-un „rap-interviu” pe care l-am aflat mai viu presărându-l cu versuri din cântecele sale…

- Cine e Cedry2k?

- Un personaj pe care l-am creat ca să mă adaptez cerinţelor anilor 2000 şi totodată un răspuns la presiunile sociale pe care le-am simţit în cadrul copilăriei şi adolescenţei. Este un rebel, un neînţeles, a fost şi nihilist la un moment dat…

Până m-am trezit ca şi alţii pe baricade

Înrolat aiurea în războaie moderne mascate

Unde oameni dispuşi la orice pentru nimic

M-au transformat rapid din Stelică-n Cedry2k.

- Un nihilist care a ajuns totuşi la Dumnezeu… Ce-au zis cei care te cunoşteau când au văzut întoarcerea ta la credinţă?

- Evident că fiecare a văzut în mod diferit schimbarea mea. Unii se bucură pentru mine şi mă încurajează constant; alţii, dimpotrivă, sunt dezamăgiţi, mă consideră un habotnic, un îndoctrinat. Bineînţeles, tema credinţei este una extrem de sensibilă – mai ales astăzi, când foarte mulţi renunţă la religia lor, din diverse motive. În societatea modernă, tinerii manifestă o teamă constantă faţă de Biserică – normal, cineva a avut grija de asta… Oricum, nu mi-am propus să îi mulţumesc pe oameni, ăsta e rolul politicienilor.

Acum lasă-mă dacă vezi că mi-am găsit drumul,

Când făceam pe nebunul nu mai mârâiaţi nici unul.

- Cum ai ajuns să-L cauţi pe Dumnezeu?

- Din dorinţa de a fi fericit. Am rezonat dintotdeauna cu realităţile creştine… Dar ceea ce m-a împins să-L caut pe Dumnezeu vine, în mare parte, din eşecul ştiinţei (psihologie, filosofie, sociologie) de a-mi explica mersul vieţii, în general – şi rostul nostru, natura umană, în mod special. Căutarea în sine presupun că ţine de natura mea. Niciodată nu m-a interesat nimic mai mult decât Adevărul ascuns în spatele realităţilor materiale. Descoperirea lui Dumnezeu încă se derulează – la sfârşit tragem linia…

- Ce înseamnă să fii creştin?

- „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

- Crezi că muzica rap e o cale de a-L mărturisi pe Dumnezeu?

- Şi asta e o chestiune delicată… Nu, nu consider. Tobele, ritmul, chiar şi armoniile duc la un alt soi de ,,beţie a minţii”. Mi-e imposibil să cred că Duhul Sfânt poate veni în astfel de situaţii… Muzica rap e rebeliune, nu are nimic în comun cu pacea inimii. În plus, să nu uităm că predica fără trăire nu-i decât o trăncăneală. Este motivul pentru care în noiembrie scot ultimul material solo semnat ,,Cedry2k”, şi renunţ la muzică.

Ce auzi sunt ultimele ţipete ale instinctului

Ce crede doar în sine şi în strălucirea argintului

Ce n-auzi sunt ultimele şoapte ale conştiinţei

Ce crede în harul primit în urma pocăinţei…

- De ce ai ales Ortodoxia?

- Adică de ce mi-am ales identitatea spirituală şi naţională? Nu am ales nimic. Am fost ales, slavă Domnului! Ăsta e neamul meu: români creştini ortodocşi. N-am găsit nici măcar un motiv logic, sau de altă natură, care să mă facă să mă dezic de ei.

- Totuşi, vedem că românii suferă de o lipsă a identităţii naţionale. Ce înseamnă să fii român?

- Român înseamnă să cunoşti limba română, să studiezi istoria României (şi nu mă refer la aia din manuale!) şi, bineînţeles, să participi la conservarea şi promovarea valorilor româneşti şi-a drepturilor naţionale.

Care e sistemul tău valoric

Când cineva ascunde cu grijă adevărul istoric?…

- Ce sfat ai pentru tinerii români?

- Să caute Adevărul din spatele realităţii.

Tre’ să-i respectăm regulile cu stricteţe,

Să ţinem puştii departe de treburile ce ne-au mâncat nouă din tinereţe,

Şi să-nveţe despre frumuseţe

Şi greşeli vechi scrise cu sânge pe perete,

Ca nu cumva să le repete…

- Ce părere ai despre denigrarea constantă care se face în mass-media la adresa Bisericii Ortodoxe?

- Presa e folosită din plin în atacurile împotriva Ortodoxiei, bazându-se pe lipsa de educaţie (în special duhovnicească) a oamenilor, pentru a le fura, încet-încet, Biserica. Am lucrat în presă – cei mai mulţi jurnalişti sunt fascinaţi de lumea politică, aspiră la ea şi, mai grav, au legături cu ea. Poate presa o fi a cincea putere în stat, dar momentan e aservită.

E ultimul ceas al supremaţiei minciunii

Şi apoi vom ieşi din labirintul stricăciunii

Că nu putem sta-n genunchi doar c-aşa vor unii,

Dar vom sta-n genunchi pentru-mplinirea rugăciunii…

- Cum ne putem feri de înşelările lumii?

- Numai respectând Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptura.

Şi-ar tre’ să ne lăsăm ghidaţi de Sfinţii Părinţi

Dar ne minţim ipocriţi, de-aia ne simţim istoviţi,

Şi loviţi, şi răniţi, şi goliţi, şi goniţi,

De-atâta slavă deşartă şi dragoste de-arginţi.

- Prin intermediul mass-media şi al televizorului în special, se duce o luptă foarte mare împotriva tinerilor. Se încearcă tot mai mult împrăştierea şi depersonalizarea minţilor tinere…

- Nu mi se pare că e o luptă dusă numai împotriva tinerilor – dar, într-adevăr, ei sunt cei mai afectaţi de torentele de informaţii complicate şi contradictorii, pentru că nu ştiu să discearnă, tind să amestece lucrurile, cei mai mulţi cad repede într-o extremă sau în cealaltă… Cred că, atâta timp cât nimeni nu poate defini exact ce este ,,bunul-simţ”, elementul esenţial în orice relaţie inter-umană, apropierea de Dumnezeu este singura soluţie pentru însuşirea unor valori adevărate. Oricum, trebuia să ne aşteptăm la asta – profeţiile zic clar, e vremea cernerii…

- Rezultatele la examenele naţionale din şcolile româneşti sunt tot mai slabe în ultimii ani, iar asta arată, evident, o scădere a nivelului educaţiei. Cine este responsabil pentru această situaţie?

- Am avut neşansa de a cunoaşte, în 16 ani de şcoală, profesori foarte buni şi alţii foarte slabi. Totuşi, nu consider că de vină sunt cadrele didactice. Cred că părinţii şi capitalismul poartă principala vină pentru distrugerea educaţiei. Copiii au imitat dintotdeauna comportamentul adulţilor – deci, cumva, e vina „modelelor”. Nu ştiu la ce ne-am fi aşteptat când s-au deschis „magazinele de vise” – la creşterea numărului de olimpici?!

Și, renunţăm la cruce

Și, ne-ndopăm cu rânced

Și, ne-adăpăm cu sânge

Și, ne-amărâm cu dulce.

- Dacă tot ai pomenit de modele… crezi că mai au tinerii de astăzi modele?

- Da, au… Dar nu ştiu dacă ăsta e un aspect pozitiv… Reperele lor sunt mai degrabă super-eroi care fac băi de sânge decât oameni care au construit ceva concret în societate. Toţi puştii îl iubesc pe Jay-Z, dar habar nu au cine a fost Petrache Poenaru sau Nicolae Paulescu… Oamenii luaţi drept modele sunt, de obicei, cei care au reuşit din punct de vedere material sau cei care au ajuns faimoşi. Din câte văd eu, cam astea sunt criteriile…

- Dar „Sfinţii închisorilor” ar putea fi un model pentru tinerii acestei ţări?

- Ar fi extraordinar să fie aşa, dar nu sunt convins că tinerii sunt atât de recunoscători faţă de aceşti Oameni care s-au opus sclaviei. Ca să ajungi să conştientizezi sacrificiul acestor martiri, trebuie în primul rând cercetare. Însă media, cum spuneam, nu are nici un interes în promovarea lor, iar tânărul va fi mai atras de succesul (vizibil) al lui Lil Wayne, decât de puritatea (invizibilă) a lui Valeriu Gafencu…

Lene-n vene-n gene, temeri moderne de semeni, probleme,

Vedem semne, dar pesemne vrem să credem că-i devreme.

- Şi modelul tău care este?

- Iisus Hristos.

- Cum te-a influenţat familia în viaţă?

- În cel mai favorabil mod: am fost binecuvântat să trăiesc într-o familie conştientă şi unită, o familie creştină clasică, al cărei model începea să dispară deja la periferia societăţii în anii 1980. Ai mei sunt nişte oameni simpli, dar foarte tari, şi în mod sigur au avut cea mai puternică influenţă asupra mea. Am conştientizat asta încă de mic, când mă uitam în jur şi vedeam extrem de multe cazuri de familii destrămate, multe drame ale căror efecte aveam să le văd mai târziu. Eu am fost binecuvântat, slavă Domnului!

- Care crezi că sunt principalele pericole care ameninţă familia creştină de azi?

- Sunt tot mai multe: în primul rând avortul, acest genocid continuu, mi se pare de neconceput. Am văzut că lumea priveşte asta cu lejeritate, dar sute de mii de avorturi pe an au transformat România într-un abator uman. De asemenea, căsătoriile dintre homosexuali mi se par foarte nocive la adresa instituţiei familiei, precum şi toleranţa faţă de pedofilie sau incest. Toate aceste aspecte îmi denotă un atac deliberat şi virulent asupra familiei creştine. Mai cred şi că, dintre toate aspectele „evoluţiei” sociale, aceasta este cea mai gravă.

N-aş fi anti-sistem, dar nu pot fi pentru

Stânga sau dreapta pentru că Dumnezeu e-n centru.

- Peste tot în lume, la orice nivel social, se urmăreşte crearea haosului. Crezi că acest lucru este premeditat? Cine are de câştigat din asta?

- Bineînţeles că este premeditat: de la corporaţii care încurajează pe toate căile consumul – consum care, se ştie, duce la dispariţia spiritualităţii – până la politicieni, care creează panică şi haos pentru a obţine mai multă putere din partea populaţiei. Cine nu crede în Adevărul lui Dumnezeu se va speria tot timpul de realităţile lumeşti. Frica e absenţa dragostei.

E ultimul ceas în care poţi să-ţi dai seama

Că nu psihiatrul, ci dragostea-nvinge teama

- Dragostea a ajuns să se confunde tot mai mult cu sexualitatea…

- Eu nu cred că face cineva astfel de confuzii. Cred că mulţi, şi tineri, şi adulţi, îşi ascund păcatul dorinţei carnale după conceptul de dragoste. În primul rând trebuie să înţeleagă sacrificiul suprem al Mântuitorului pentru a fi cu adevărat motivaţi să descopere dragostea adevărată. Îmi pare rău pentru toţi cei care aleg plăcerea în locul Fericirii – mă doare pentru că şi eu am făcut această greşeală şi îi cunosc consecinţele.

Da’, pentru mine-n sfârşit, e clar ca lacrima,

Că nu-i luminat un suflet care păstrează patima.

- Ce este fericirea?

- Aş numi-o aflarea Împărăţiei lui Dumnezeu.

- Cum defineşti singurătatea?

- Lipsa lui Dumnezeu.

- Care este scopul vieţii creştine?

- Mântuirea sufletului. Fericirea de care mă întrebai mai devreme.

- Ce cărţi recomanzi tinerilor de astăzi?

- În primul rând Noul Testament, Psalmii şi Patericul, dar şi orice alte cărţi scrise de Sfinţii Părinţi. Fiecare îşi ştie cel mai bine propriile patimi şi slăbiciuni, aşa că va găsi în aceste lecturi adevărate medicamente pentru ele. Desigur că trăirea e totul – să fim mai buni, în primul rând!

Eram marele nemulţumit, huzurind prin Lacteea

Abia întors acasă, la Tată-am prins ideea

Că iubirea e culmea,

Cheia la rătăcirile mele şi foametea din lumea a treia.

De aceea las atitudine dură,

Mândrie şi furie de gură şi scapă de procuratură

Plus că procedura nu spală păcatele.

Iartă-ţi deci fratele!

Iubeşte-ţi aproapele şi natura!

Respectă Scriptura!

A consemnat Cezar Machidon

Interviu aparut in nr. 46 al revistei Familia Ortodoxa

Sursa:http://www.familiaortodoxa.ro/2013/01/21/predica-fara-traire-nu-i-decat-o-trancaneala-de-ce-a-renuntat-la-muzica-cedry2k-interviu-complet/

Experienţa unui jurnalist american despre efectele Internetului asupra minţii umane: “Însuşi modul in care imi funcţiona creierul părea să se schimbe”

Nicholas Carr este un jurnalist american, însă nu unul oarecare. Spre deosebire de mulţi colegi de breaslă, impresionează printr-o vastă erudiţie, pe care şi-a demonstrat-o din plin în cărţile pe care le semnează despre efectele Internetului asupra minţii umane, cât şi în articolele sale publicate în câteva dintre cele mai prestigioase ziare americane, precum New York Times, Financial Times sau The Guardian.

Iată cum îşi descrie într-una din cărţile sale[1] o experienţă pe care probabil am avut-o cei mai mulţi dintre noi, numai că poate nu i-am înţeles cauzele în profunzime…

“În ultimii ani, am mereu o senzaţie neplăcută, ca şi cum cineva sau ceva ar încerca să-mi modifice traseele neuronale, reprogramându-mi memoria. Nu-mi pierd memoria – pe cât îmi pot da seama – însă ea se schimbă. Nu mai gândesc aşa cum gân­deam înainte. Aceasta o simt cel mai intens atunci când citesc. Înainte mi-era uşor să mă scufund în lec­tura unei cărţi sau a unui articol lung. Mintea mea era prinsă în meandrele povestirii sau ale argumentaţiei, şi-mi petreceam ore în şir parcurgând frag­mente lungi de proză. Acum aceasta mi se întâmplă doar rar. Concentrarea începe să se risipească după doar o pagină sau două. Devin agitat, pierd firul, încep să-mi caut altceva de facut. (…) Cititul atent, care înainte era ceva firesc, acum a devenit un chin.

Cred că ştiu ce se întâmplă. De mai mult de zece ani încoace, petrec mult timp pe Internet, căutând şi navigând, iar uneori adă­ugând la uriaşa bază de date a Internetului. (…) Chiar şi atunci când nu lucrez, cel mai probabil mă aflu scotocind prin stufărişul de date al Internetului – citind şi scriind e-mail­uri, parcurgând titluri şi postări pe blog-uri, urmărind noutăţile de pe Facebook, uitându- mă la filmuleţe, descărcând muzică sau doar trecând uşor de la un link la altul.

Internetul a devenit pentru mine mediul informaţional bun la toate, conducta pentru majoritatea informaţiilor care îmi intră, prin văz şi auz, direct în minte. (…) Avantajele există. Însă vin cu un preţ. După cum sugera McLuhan, mijloacele media nu sunt doar canale de transmitere a informaţiei şi atât. Ele furnizează materialul pentru gân­dire, dar tot ele modelează şi procesul gândirii. Iar ceea ce se pare că îmi face Internetul este să îmi distrugă capacitatea de concentrare şi aprofundare. Fie că sunt sau nu online (conec­tat la Internet), mintea mea se aşteaptă să pri­mească informaţiile în modul în care acestea sunt distribuite pe Internet: sub forma unui flux de particule ce se mişcă lent. (…) Poate că sunt o excepţie. Dar se pare că nu e aşa. Când pomenesc prietenilor mei de problemele pe care le întâmpin cu cititul, mulţi îmi mărturisesc că şi ei suferă de probleme asemănătoare. Cu cât utili­zează mai mult Internetul, cu atât le vine mai greu să- şi păstreze concentrarea atunci când citesc un text mai lung. (…)

Mai mulţi dintre blogger-ii pe care-i urmă­resc au menţionat şi ei acest fenomen. Scott Karp, care lucra înainte pentru o revistă, iar acum scrie un blog despre mediile informaţionale de pe Internet, mărturiseşte că a încetat cu totul să mai citească vreo carte. «Eram printre cei mai buni la literatură în li­ceu şi eram un devorator de cărţi», scrie el. «Ce s-a întâmplat oare?» Şi tot el speculează asupra unui răs­puns: «Oare nu cumva motivul pentru care nu mai citesc decât de pe Internet se datorează atât de mult faptului că s-a schimbat modul în care citesc, adică încercând să caut ce-i mai uşor, cât şi faptului că s-a schimbat modul în care gândesc?»[2]

“Nu-mi pot convinge studenţii să mai citească o carte de la un cap la altul”

Bruce Friedman, care are un blog despre folosirea computerelor în medicină, a descris şi el modul în care Internetul îi alterează obiceiurile mentale. “Acum am pierdut aproape în totali­tate capacitatea de a citi şi asimila un articol ceva mai lung, de pe Internet sau tipărit”, spunea el [3]. Patolog la Şcoala Medicală a Universităţii din Michigan, Friedman a extins comentariul de mai sus într-o convorbire telefonică pe care a purtat-o cu mine. Gândirea sa- îmi zicea el- a început să funcţioneze în manieră staccato[4], fi­ind o reflectare a modului în care parcurge în viteză scurte pasaje de text din multe surse de pe Internet. “Nu mai pot citi Război şi pace”, re­cunoştea el. “Mi-am pierdut capacitatea de a o face. Până şi o postare pe blog mai lungă de trei­ patru paragrafe mi se pare prea mare ca să o pot asimila. Trec superficial prin ea”. (…)

Pentru mulţi, până şi ideea de-a citi o carte a început să pară de modă veche, poate chiar puţin prostească – la fel cu a-ţi ţese sin­gur cămăşile sau a-ţi tranşa singur carnea. (…) Într-o alocuţiune, Profesoara Katherine Hayles de la Universitatea Duke mărturisea: «Nu-mi pot convinge studenţii să mai citească o carte de la un cap la altul». Hayles predă engleza; studenţii despre care vorbeşte sunt studenţi la li­teratură. [Dacă de la studenţi în domenii teh­ nice te-ai mai putea aştepta la preocupări mai scăzute pentru citit, în schimb ca nici studenţii la Litere să nu mai poată citi o carte în între­gime arată deja o tendinţă extrem de îngrijoră­ toare a societăţii contemporane- n.n.]

Oamenii folosesc Internetul în toate modu­rile posibile. Unii adoptă cu mult entuziasm cele mai noi tehnologii, ba chiar sunt dependenţi de ele. (…) Alţii nu se prea preocupă să deţină ultimul cuvânt în materie de tehnologie, dar cu toate aces­tea stau pe Internet mai toată vremea, butonând mereu la calculator, la laptop sau la telefonul mo­bil. Internetul a devenit ceva esenţial pentru pro­fesie, pentru şcoală, pentru viaţa socială, şi adese­ori pentru toate trei. (…) În doar douăzeci de ani de când programatorul software Tim Berners-Lee a scris codul de program pentru World Wide Web, Internetul a ajuns mediul cel mai uzual de comunicare şi informare. Proporţiile utilizării sale sunt fără precedent, chiar şi după standardele mass-me­dia din secolul XX. Proporţiile influenţei sale sunt şi ele la fel de uriaşe. (…)

Se pare că am ajuns, după cum preconi­zase McLuhan, la un punct de cotitură im­portant în istoria noastră intelectuală şi cul­turală, la un moment de tranziţie între două modalităţi de gândire foarte diferite. (…) Mintea tradiţională – calmă, concentrată, ne­-distrasă – începe să fie dată la o parte de un nou gen de minte, care are nevoie să ia şi să dea cu ţârâita informaţii în izbucniri scurte, dezlânate, adesea suprapunându-se – şi cu cât mai repede, cu atât mai bine. (…)

În ultimele cinci secole, de când tiparul in­ventat de Gutenberg a popularizat cititul cărţilor, mintea secvenţială, literară s-a situat în centrul arte­ lor, ştiinţelor şi societăţii. Pe cât de suplă, tot pe atât de subtilă a fost mintea imaginativă a Renaşterii, mintea raţionalistă a lluminismului, mintea in­ventivă a Revoluţiei Industriale, ba chiar şi mintea subversivă a Modernismului. Dar aceasta ar putea să devină în curând mintea trecutului”.[5]

“Deşi eram înconjurat de zeci de mii de cărţi” – scrie mai departe acelaşi N. Carr- “nu-mi amintesc să fi simţit vreodată anxietatea simptomatică pen­tru ceea ce se cunoaşte astăzi sub numele de «supraîncărcare informaţională». Era ceva calmant în reticenţa tuturor acelor cărţi, în dorinţa lor de a aş­tepta ani, chiar decenii până să vină cititorul potrivit să le ia din raft. «Nu te grăbi», îmi şopteau cărţile cu glasurile lor prăfuite. «Noi nu ne ducem nicăieri»”.[6]

“Internetul mă transforma intr-un soi de maşină de procesat date”

“Am lucrat ca scriitor independent” – îşi aminteşte Carr – “de la începutul secolului XXI, scriind mai ales despre tehnologie, şi ştiu bine că publicarea unui articol sau a unei cărţi era o treabă înceată, care cerea multă implicare şi era adeseori frustrantă. Munceai ca un rob la un manuscris, îl trimiteai la un editor şi, presu­punând că nu îţi venea înapoi însoţit de o notă de respingere, trecea prin mai multe faze de edi­ tare, verificare şi corectură. Produsul finit nu apărea decât săptămâni sau luni mai târziu. Iar dacă era o carte, se putea să fii nevoit să aştepţi mai mult de un an până să o vezi tipărită. În schimb, blog-urile au scurtcircuitat în­tregul mecanism tradiţional de publicare. Scrii ceva la calculator, incluzi câteva link-uri, apeşi pe butonul “Publicare” şi lucrarea ta este deja acolo [pe Internet- n.n.], imediat, ca să o poată vedea toată lumea. [Astăzi aşadar toată lumea poate publica orice. Din păcate, în acest fel se pierde foarte mult din calitatea şi profesiona­ lismul de până la apariţia Internetului.- n.n.]

Poţi, de asemenea, să primeşti ceva ce rar aveai parte în cazul scrisului tradiţional: răspunsuri directe de la cititori, sub forma comentariilor, sau a link-urilor dacă şi cititorii îşi au propriul blog. Simţeam asta ca pe ceva nou şi eliberator. Şi cititul de pe Internet mi se părea nou şi eliberator. Hyperlink-urile şi motoarele de că­utare furnizau o resursă infinită de cuvinte pe ecran, alături de imagini, sunete şi filmuleţe. (…) O apăsare pe un link ducea la alte zeci şi sute. Primeam e-mail-uri noi în fiecare minut sau la două minute. Mi-am facut conturi pe reţele de socializare precum MySpace şi Facebook, Digg şi Twitter. Am renunţat să-mi reînnoiesc abonamentele la ziare şi reviste. Cui îi mai tre­buiau? Până îmi soseau ediţiile tipărite, ude de rouă, simţeam că ştiam deja toate ştirile.

Undeva prin 2007 şarpele îndoielii s-a strecu­rat în paradisul meu informaţional. Am început să-mi dau seama că Internetul exercita asupra mea o influenţă mult mai puternică şi mai vastă decât avusese vreodată computerul meu pe vremea când nu aveam Internet. Şi nu era doar că petreceam atâta timp cu ochii în ecranul computerului! Şi nu era doar că atâtea obiceiuri mi se schimbau pe mă­sură ce deveneam tot mai dependent de site-urile şi de serviciile oferite de Internet! Ci însuşi modul în care îmi funcţiona creierul părea să se schimbe. Acela a fost momentul în care am început să mă îngrijorez pentru incapacitatea mea de a-mi mai concentra atenţia asupra unui singur lucru pe o perioadă mai mare de câteva minute.

La început am crezut că problema era un simptom al degradă­rii minţii mele, aflate la o vârstă de mijloc. Însă mi­-am dat seama că nu, creierul meu nu se afla doar în derivă. Era înfometat. Îmi cerea să fie hrănit, dar în felul în care-l hrănea Internetul- şi cu cât îl hră­neam mai mult, cu atât flămânzea mai mult. Chiar şi atunci când nu eram la calculator, tânjeam să-mi verific e-mail-ul, să apăs pe link-uri, să fac nişte că­utări pe Google. Îmi doream să fiu conectat.

La fel cum Microsoft Word transformase într-un pro­cesor uman de cuvinte, simţeam că Internetul mă transforma într-un soi de maşină de procesat datele de mare viteză, un fel de computer uman. Mi-era dor de creierul meu de altădată”[7]

Traducere şi adaptare: Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu

Note:

1 Nicholas Carr, The Shallows, Atlantic Books, 2010.
2 Scott Karp, The Evolution from Linear Thought to Networked Thought, Publishing 2.0 blog, 9 februarie 2008.
3 Bruce Friedman, How Google Is Changing Our Information-Seeking Behavior, Lab Sofi: News Blog, 6 februarie 2008.
4 Staccato este un ruvânt preluat în română din limba italiană, ce înseamnă saca­dat.
5 Nicholas Carr, op. cit., pp. 5-10.
6 Nicholas Carr, op. cit., p. 12.
7 Nicholas Carr, op. cit., pp. 15-16.

Art. preluat din Familia Ortodoxa nr. 8

Preacuviosul Părinte Iosif Isihastul, despre răbdare în încercările vieții

iosif”Vino, bună şi iubita mea soră, vino şi iarăşi vom mângâia necazurile tale. Vino, şi-L vom binecuvânta pe Dumnezeu cu glasul dulce al inimii, rostit de gură şi care răsună în minte. Spunând: Binecuvântează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui!

Vezi cât de mult ne iubeşte Domnul? Vezi cât suntem de fericiţi noi, nevrednicii, pentru toate câte ne dăruieşte bunătatea Lui în fiecare zi? Dar încă ne aşteaptă ceasul acela al secerişului adevărat, al clipei aceleia fericite când vom lăsa cele de aici şi vom pleca în cealaltă patrie a noastră, cea întru totul adevărată, viaţa cea fericită, bucuria cea sigură, pentru a primi fiecare partea pe care ne-o dăruieşte Preadulcele Iisus Cel preadarnic.

O, bucurie! O, mulţumire! O, iubire a Părintelui ceresc! Să ne curățească de toate necurăţiile, să ne cinstească, să ne îmbogăţească, dăruindu-ne bogăţiile sale!

Acolo, sora mea preabună, nu mai există cel ce nedreptăţeşte, cel preaviclean; a dispărut râvnirea şi invidia. Acolo nu mai sunt patimi. Cei cu patimi au rămas la poartă. Prăpastie mare este de o parte şi de alta.

Dar, o, iubire preadulce a lui Hristos, ce lucru bun ai văzut la noi şi ne-ai condus pe calea Ta cea dumnezeiască! Bucură-te deci şi veseleşte-te, iubita mea soră, mulţumeşte şi dă slavă lui Dumnezeu, căci iată, se apropie ceasul. A sosit clipă că peste puţin să auzim glasul acela binecuvântat: “Veniţi la Mine”. Numai ce se vor închide ochii aceştia simţitori, se vor deschide ochii tainici ai sufletului; şi că din somn ne vom trezi în viaţa cealaltă. Atunci vei vedea părinţi, fraţi, rude. Atunci îi vei vedea pe îngeri, pe sfinţi şi pe Maica cea preafericită a tuturor, pe Preacurata Fecioară şi Maică a lui Dumnezeu, pe care toţi o strigăm în fiecare clipă şi căreia, după Dumnezeu, îi datorăm toate.

Cu cine să vorbim mai întâi, cine ne va îmbrăţişa, pe cine vom săruta mai întâi – toate preacurate, toate preafrumoase, toate sfinte! Cine, deci, aşteptând toate acestea, nu va răbda orice necaz al vieţii de aici?

Aşadar, sora mea bună şi iubita, priveşte în urma viaţa ta, cercetează cu amănuntul cum ai petrecut-o. Adu-ţi aminte de binefacerile nemărginite ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi ale Preadulcei Sale Maici. Îndura cu răbdare ispitele ce au să mai vină.

Totdeauna Dumnezeu ajută, totdeauna ajunge la timp, dar vrea de la noi răbdare. El aude de îndată ce noi strigăm, dar nu după cum crezi tu.

Tu crezi că glasul tău nu a ajuns numaidecât la sfinţi, la Maica Domnului, la Hristos. Dar, înainte chiar de a striga tu, sfinţii s-au şi repezit să-ţi ajute, cunoscând că îi vei chema în ajutor şi vei cere apărarea lor cea de la Dumnezeu. Tu însă, nevăzând dincolo de cele ce se văd şi necunoscând că Dumnezeu conduce lumea, vrei ca cererea ta să se împlinească de îndată, ca fulgerul. Nu este aşa. Domnul cere de la tine răbdare. Vrea ca tu să arăţi credinţa ta. Nu este suficientă rugăciunea pe care o spune cineva ca un papagal. Trebuie că iubirea să fie împreună lucrătoare la cele pe care le conţine rugăciunea, şi apoi trebuie să înveţi să aştepţi. Iată că s-a împlinit deja ceea ce ieri şi alaltăieri ai dorit. Dar tu ai fost păgubită, pentru că nu ai avut răbdare să aştepţi. Ai fi câştigat şi pe unele şi pe celelalte, şi pe cele trecătoare şi pe cele cereşti.

Acum te mânii, te mâhneşti şi te necăjeşti, gândind că Tatăl ceresc întârzie să-ţi răspundă. Eu îţi spun că aceasta se va împlini aşa cum doreşti – se va împlini neapărat – dar este nevoie de rugăciune din tot sufletul şi de aşteptare. Şi când tu vei înceta să-ţi mai aminteşti de ceea ce ai cerut, atunci îţi va veni ca dar al răbdării şi al aşteptării tale.

Când, rugându-te şi cerând de la Dumnezeu ceva, ajungi la deznădejde, atunci este aproape de tine împlinirea cererii. Hristos vrea să vindece vreo patimă ascunsă din tine, de aceea amâna împlinirea cererii. Dacă primeşti mai repede decât te aştepţi tu, patima ta rămâne nevindecata. Dacă aştepţi, primeşti şi ceea ce ai cerut şi vindecarea patimii. Şi atunci te vei bucura cu bucurie mare şi vei mulţumi cu căldura lui Dumnezeu, care pe toate le zideşte cu înţelepciune şi le face spre folosul nostru. Nu ai niciun folos, deci, dacă te mâhneşti, dacă te superi, dacă spui cuvinte grele. Trebuie să-ţi închizi gura. Nimeni să nu înțeleagă ce ai tu. Să iasă abur pe ochi, nu pe nas. Să nu oftezi, pentru a te uşura, zice-se, ci să te linişteşti. Prin aşteptare şi îndelungă-rabdare vei arde pe diavol.

Eu – martor îmi este Domnul, Cel ce pierde pe toţi cei care rostesc minciuni – mult m-am folosit din ceea ce îţi spun acum. Atât de mari şi grele erau ispitele încât credeam că de durere o să-mi iasă sufletul precum fumul pe horn. Şi totuşi, după ce trece încercarea, vine atâta mângâiere, ca şi când ai fi în rai, fără trup. Te iubeşte Hristos, te iubeşte Maica Domnului, te laudă Sfinţii, Îngerii se minunează de tine.

Vezi câte bunătăţi aduc ispitele şi necazurile? Dacă vrei să vezi, să guşti şi tu iubirea lui Hristos, îndură ceea ce vine asupra ta. Nu în ceea ce-ţi place ţie, ci în ceea ce vrea Domnul să te încerce. Nimic din ceea ce facem noi de bună voie nu este atât de folositor cât este ceea ce ne trimite Domnul fără încuviinţarea noastră. Dumnezeu vrea că vrăjmaşul diavol să lupte pe om luptă crâncenă, os peste os, sânge peste sânge. Atât încât să se topească precum ceara la faţa focului.

Atunci când încercarea va trece, te vei umple de bucurie. Vei fi copleşită de jur împrejur de lumină strălucitoare şi vei vedea taine pe care limba nu este cu putinţă a le grăi. Atunci vei dori cu sete să vină iarăşi ispitele, pentru că ai cunoscut cât folos aduc.

Aceasta este calea adevărată, sora mea, şi cel care îţi scrie dă mărturie de adevăr din propria lui experienţă.

Îndrăzneşte, deci, şi întăreşte-te în Hristos Domnul, îndurând tot ceea ce vine asupra ta, primind, împreună cu durerea, pacea şi harul lui Dumnezeu.

Păstrează-ţi sufleţelul cu tărie, gândind că şchiopii şi leproşii nu pătrund la aceste bunuri. De aceea ne lasă Domnul ispitele , ca să ne curăţim de toate prejudecăţile. Acestea sunt săpunul şi lespedea pe care, lovindu-ne întruna, ne albeşte. Şi hainele care sunt tari rezista şi sunt de folos Mirelui. Cele care nu rezistă loviturilor pe lespede se sfâşie şi sunt aruncate la cele nefolositoare.

De aceea este nevoie să ne silim puţin aici, pentru că se apropie ceasul. Să păstrezi scrisorile pe care ţi le trimit, să le ai atunci când eşti încercată de necazuri. Mă tem că te voi lăsa curând. Cu cât trece timpul, cu atât mă simt mai îngreuiat. Sunt ca un slăbănog.

Nu am timp să-ţi scriu despre minunea pe care a făcut-o cu mine Domnul pentru a îndrepta o greşeală de a mea din neştiinţă. Vezi, deci, bunătatea cea multă a Domnului nostru? Vezi că lucrează şi cu minuni, atunci când grija Sa dumnezeiască socoteşte de cuviinţă?

Omul se înşală de multe ori din neştiinţă sau pentru că este atras de alţii. Dar dacă are sufletul deschis şi bunăvoinţă, nu-l lăsa Domnul, ci în multe feluri îl poate aduce la lumină. Acest lucru mă face să devin ţărână, cenuşă, vierme al pământului.

Mare cu adevărat este mila Domnului. Are dreptate Psalmistul când spune: “Nu după fărădelegile noastre ne-ai făcut, Doamne, nici după păcatele noastre ne-ai răsplătit nouă”.

De ce să nu mulţumeşti lui Dumnezeu? De ce să cârteşti? Dacă eu îţi scriu despre ispitele pe care le îndur eu nu este posibil să le rezişti. Şi totuşi, harul Domnului Hristos şi al Preasfintei noastre Maici pe toate le topeşte. Ai răbdare. Împărăteasa şi Maica lui Dumnezeu şi Stăpâna tuturor nu ne lasă. Ea se roagă pentru noi“.

(Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină)

Pelerinaj la mănăstirea Sfîntului Antonie

Despre Părintele Efrem din Arizona (sau Filoteitul) a auzit aproape toată suflarea ortodoxă.

Ultimul ucenic [inca in viata, n.n.] al renumitului Parinte duhovnicesc Gheron Iosif Isihastul, Parintele Efrem Filoteitul este cel care in ultimii ani a intemeiat saptesprezece manastiri ortodoxe in Statele Unite ale Americii si in Canada, facand astfel ca pustiul sa infloreasca si ca pomul cel aproape uscat sa aduca roada, spre folosul multora, dar si spre rusinarea celor neroditori din neamurile de veche traditie pravoslavnica.(“Familia ortodoxa”, nr. 11 (22) / 2010)

Am rugat-o pe-o prietena a mea, care locuieste acum in Statele Unite, sa-mi povesteasca, sumar, pelerinajul ei in Arizona, la manastirea unde se nevoieste acum parintele Efrem, loc despre care unii stiu, dar cei mai multi nu. Este acolo un adevarat tezaur de traire ortodoxa ce trebuie descoperit, dar si aparat, acel far pe care Maica Domnului ni l-a cladit spre a ne tine capul sus intr-o lume din ce in ce mai bantuita de furtuni. Caci sa nu uitam, acolo unde s-a inmultit pacatul, va prisosi harul.

Bucurie!

Ma bucur sa pot spune ceva despre avva Efrem, desi experienta mea este destul de precara. Este o adevarata bucurie si un gind de intarire duhovniceasca extraordinara faptul ca se afla aici, cu noi, pe taram american. Am fost acum 2 ani impreuna cu, pe atunci, prietenul meu –  actualmente, sotul meu- intr-un pelerinaj la Manastirea Sf. Antonie din Florence, Arizona, cautînd sfat duhovnicesc de la un parinte deosebit cum este avva Efrem, dar si spre a aduce pace in inimile noastre insetate de lumina. Acolo am aflat, spre mirarea si mai marea mea bucurie, ca manastirea are si un al doilea hram, inchinat Sfantului Nectarie!
A fost o experienta unica, pe care nu am mai intalnit-o la nicio alta manastire si – deși subiectiv – nu este exagerat acest fapt, dovadă fiind marturiile similare ale miilor de pelerini.
Pentru un român, atașat de plaiurile mioritice, crescut si trait in conditiile noastre echilibrate climatic, a ateriza in Phoenix, AZ, intr-o zi de iulie (chiar de Sfantul Ilie) a fost echivalent cu a cobori realmente in infern. Erau peste 50°C si am crezut ca o sa lesin din cauza uscaciunii si arsitei. Peisajul dezolant, cu ceva tufisuri din loc in loc, orasele aproape pustii, cactusii imensi, toate acestea nu le vazusem decît in fotografii sau in filme.
Si totuși, cind am ajuns langa Florence, unde, culmea ironiei, se află una din cele mai mari si mai bine pazite inchisori din SUA, plină de criminali periculosi, am dat peste o alta “inchisoare”, pazită doar de Duhul Sfant. Din iad, am avut sentimentul ca am descins in Rai. Nu-mi venea sa cred ca in mijlocul unui vast teritoriu semidesertic, bantuit de coioti, se afla o adevarata oaza paradisiaca. Palmieri imensi, umbrosi, flori peste tot, havuzuri frematind cu apa cristalina, o padure deasa de maslini plini de rod, portocali cu ramurile aplecate si cite si mai cite minunatii! Pina si porumbei erau acolo si ma gindeam daca sînt autohtoni sau erau aduși chiar din dulcea Grecie.
Ceea ce n-o sa uit niciodata a fost frumosul gest de bun-venit. Fusesem avertizata ca oricine intra acolo trebuie sa pazeasca randuiala athonita, iar referitor la haine erau niste prevederi foarte stricte, atat datorita rosturilor manastiresti, cit si climei. Capul, mainile, picioarele, toate trebuiau acoperite bine de tot, femeile sa poarte o fusta lunga si sosete in picioare, prin care sa nu se vada degetele. Parul trebuia si el prins si tinut strans sub batic ori esarfa. Coborînd din masina, undeva in afara manastirii, mi-am cautat prin bagaje țoalele, transpirand instantaneu si cautand sa mi le pun in graba. Rezultatul a fost pe masura. Ciorapii nu i-am gasit, camasa imi ramasese mica (nu o mai incercasem de mult!) si imi crapau nasturii pe burta, iar minecile erau mai scurte decat trebuia, baticul șui. De-abia respiram… Călugarul de la pangar, care ne-a luat in primire, ne-a privit fugar, cu un zimbet milos si, spre totala mea surprindere, in loc sa ma certe, mi-a intins un pahar cu apa rece, pe care l-am baut dintr-o rasuflare. Apoi, ne-a dat si ceva dulce, cred ca rahat. Ne-a urat, cald, bun venit, am mai schimbat vreo doua vorbe, dupa care, la putin timp, fara sa-i fi spus ceva in sensul asta, a venit la mine cu o camasa curata si mi-a spus ca, daca am nevoie de sosete, imi va aduce unele noi.
Nu imi venea sa cred, mi-am adus aminte de toate babele care in fata chiliei cutarui parinte sau la intrare in manastire/biserica, te admonestau groaznic pentru tinuta si te dadeau afara fără drept de apel. Cita acreala! Si cîtă naturalețe in gestul simplu, plin de dragoste, al unui calugar umil care a simtit ca in momentul acela cel mai mult imi doream doar un pahar cu apa!
Am gindit atunci asa: iata o manastire in care se gaseste cu adevarat dragoste! De cind caut eu un astfel de loc!
Dupa ce ne-au repartizat in dormitoarele curate, frumos aranjate, m-am tocmit si eu, în sfîrșit, dupa rinduială.. Femeile erau asezate intr-un loc, barbatii intr-altul, familiile cu copii in alta parte. Am stat 4 zile acolo, de fapt doar 2 pline, dar a fost ca un vis: un Athos in miniatura in mijlocul desertului, deschis spre vizitare si femeilor.
Aveau slujbe de noapte de la ora 1 la 4, ziua inca doua slujbe, dar a fost o bucurie continuă. Nicio clipa cat am stat acolo, nu am simtit oboseală. Era un ritm existential ca o respiratie fireasca. Acolo am vazut prima data fratii facandu-si ascultarea cu rugaciunea lui Iisus spusa tare. Mai tarziu, am inteles ca asa se recomanda, mai ales incepatorilor, pentru a-si tine mintea concentrata pe rugaciune si a nu fi cu usurinta distrasi de ginduri sau de pelerini. Orisiunde se aflau, in bogata curte interioară maturînd frunzele, înșurubînd un bec sau, pur si simplu, mergînd pe coridoare, in jurul lor plutea, ca un zumzăit, cîntecul ritmic al rugaciunii.
Manastirea cuprinde cateva hectare, in curtea ei adapostindu-se mai multe bisericute si paraclise, inchinate fiecare cite unui mare Sfant (Antonie, Dimitrie Izvorîtorul de Mir, Nicolae, Gheorghe, Serafim de Sarov). În mănăstirea principală se află spre închinare și cinstitul cap al gherondei Iosif Isihastul, marele duhovnic athonit ce i-a fost îndrumator avvei Efrem, ca și parintelui Iosif Vatopedinul. 
Loc de pelerinaj vestit in America, dar și în lume, mănăstirea Sfîntului Antonie cel Mare este și un adevarat centru ecumenic, dar nu in sensul pervertit de astazi, ci in sensul originar al cuvantului, de ”întoarcere-acasă”. Sub cupola ortodoxiei, se strang aici toate neamurile drept-credincioase: rusi, greci, români, sirbi, ucraineni, fiecare vorbind pe graiul lui, dar si in limba tarii-gazda. Si nu numai ei, ci si cei din alte confesiuni crestine, vin aici atrasi de frumusetea miraculoasa a ortodoxiei. Toti insa pazesc rinduiala, cu evlavie si sfiala. Am vazut copii de-o schioapa, crescuti in spiritul bunei-cuviinte crestine, care pastrau o liniste aproape mormintala in timpul mesei, primind fara ifose mîncarea binecuvîntată (chiar ma-ntrebam de unde sa cumpar si eu un copil asa de cuminte si de frumos cum i-am vazut pe cei de-acolo!). Toti, de la cel mai mic (2-3 ani) pina la cel mai mare, pastrau tacerea si ordinea si acest lucru iti transmitea o pace nemasurata.

Am avut prilejul sa cunosc citeva grecoaice ce-l aveau ca duhovnic pe parintele Efrem si am stat de citeva ori de taina cu ele, reusind sa ma uimeasca prin cele povestite, ce-mi aduceau, intr-o lumina personala, cele ce stiam deja din cartile Parintelui, dar si lucruri noi.

Liturghia si celelalte slujbe se tin in greceste, ca in Athos, iar, la sfîrșit, parintele ii binecuvinteaza pe toti cei care ii cer acest lucru, printre care ne-am numarat si noi.
Nu am avut onoarea sa stam de vorba in persoana cu Parintele Efrem, din cauza multimii de oameni care venisera din toate colturile lumii, cu suferinte si probleme mari. Avva acorda doar citeva ore pe zi discutiilor duhovnicesti, cam 2-3 ore dupa-amiaza, dind o relativa prioritate celor cu probleme grave. Din pacate, nu am putut sta mai multe zile pentru a ne putea primi si pe noi. Am vorbit insa cu ucenicul Sfintiei sale, parintele staret Paisie, si asta ne-a fost spre mare bucurie si lumina.
Cu speranta ca-l vom revedea si poate vorbi Parintelui, am fagaduit sa ne intoarcem in Arizona cit vom putea de curînd, cînd va binevoi și Dumnezeu.
Si da, este acolo dragoste, pluteste in aer, am simțit-o de cum am pășit înăuntru, peste tot.

Toate detaliile legate de situarea geografica, de cazare si de randuiala, pentru toti cei interesati de pelerinaj se afla aici: http://www.stanthonysmonastery.org/

(In curînd, mai multe fotografii…)