Tag Archives: poveste

Dansând în ploaie

O întrebare destul de frecventă pe Google [!?]: “Ce este dragostea?” Întrebare al cărei răspuns îl ştim de la naştere, dar îl uităm pe parcurs. Ei bine, una dintre cele mai frumoase explicaţii am auzit-o cu câţiva ani în urmă, de la o prietenă asistentă medicală.

“Era o dimineaţă aglomerată la cabinet când, în jurul orei 08:30, intră un domn bătrân cu un deget bandajat. Îmi spune imediat că este foarte grăbit căci are o întâlnire fixată pentru ora 09:00. L-am invitat să se aşeze, ştiind că avea să mai treacă cel puţin o jumătate de oră până să apară medicul. Îl observ cu câtă nerăbdare îşi priveşte ceasul la fiecare minut care trece.

 Între timp mă gândesc că n-ar fi rău să-i desfac bandajul şi să văd despre ce este vorba. Rana nu pare a fi aşa de gravă. În aşteptarea medicului, mă decid să-i dezinfectez rana şi mă lansez într-o mică conversaţie. Îl întreb cât de urgentă este întâlnirea pe care o are şi dacă nu preferă să aştepte sosirea medicului pentru tratarea rănii. Îmi răspunde că trebuie să meargă neapărat la azilul de bătrâni, aşa cum face de ani buni, ca să ia micul dejun cu soţia.

 Politicoasă, îl întreb de sănătatea soţiei. Senin, bătrânul domn îmi povesteşte că soţia, bolnavă de Alzheimer, stă la azilul de bătrâni de mai bine de 7 ani. Gândindu-mă că, într-un moment de luciditate, soţia ar putea fi agitată de întârzierea lui, mă grăbesc să-i tratez rana, dar bătrânul îmi explică că ea nu-şi mai aduce aminte de 5 ani cine este el. Şi-atunci îl întreb mirată: ‘Şi dvs. vă duceţi zilnic ca să luaţi micul dejun împreună?’ Cu un surâs dulce şi o mângâiere pe mână, îmi răspunde: ‘E-adevărat că ea nu mai ştie cine sunt eu, dar eu ştiu bine cine este ea.’

 Am rămas fără cuvinte şi un fior m-a străbătut în timp ce mă uitam la bătrânul care se îndepărta cu paşi grăbiţi. Mi-am înghiţit lacrimile, spunându-mi în sinea mea: ‘Asta este dragostea, asta este ceea ce ar trebui să ne dorim de la viaţă!’ Căci, în fond, aşa trebuie să fie dragostea adevărată, nu neapărat fizică şi nici romantică în modul ideal. Să iubeşti înseamnă să accepţi ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi şi ceea ce încă nu s-a întâmplat, cu încredere în pronia dumnezeiască. Să iubeşti nu înseamnă resemnare şi alienare, ci credinţă lucrătoare în faptă. Persoanele fericite şi împlinite nu sunt neapărat cele care au tot ce-i mai bun din fiecare lucru, ci acelea care ştiu să facă ce-i mai bun din tot ceea ce au, căutând mereu să împlinească, prin rugăciune, voia lui Dumnezeu.

                                                                                                            Sursa: Gabi WordPress

Recensământul blestemat. Despre I Paral. 21, 1 (3)

     3. Corespondenţe

           Diferenţa de viziune între istoria deuteronomistă şi cea cronistă este vizibilă chiar în analiza lor fragmentară. Cap. 21 din I Cronici se structurează aşa cum s-a observat în jurul pedepsei pe care Dumnezeu i-o trimite lui David. Tiparul narativ este linear, intriga constituind-o recensământul ordonat de rege (1-5). Ioab caută să împlinească porunca, deşi se împotrivise vădit, şi aduce statistica obţinută din numărătoarea bărbaţilor apţi pentru război. Leviţii sunt avantajaţi de misiunea lor preoţească,  veniaminienii nu intră la socoteală, fiind căzuţi din demnitatea lor de israeliţi şi Ioab nu-i numără, fără să-i spună lui David (6-7). În cap. 27, 24 se dezvoltă cauza pentru care Dumnezeu l-a pedepsit pe Israel: “Şi pentru aceasta a venit mânia lui Dumnezeu asupra lui Israel”, dezlegându-se parţial echivocul din 21,6-7: “cuvântul regelui nu plăcuse lui Ioab”, “Lucrul acesta n-a fost plăcut nici înaintea lui Dumnezeu şi de aceea a lovit El pe Israel”, fără să se înţeleagă dacă Dumnezeu se supărase pe David care voia evidenţa israeliţilor sau pe Ioab care nu-l ascultase-o – ambiguitate determinată atât de limbaj, cât şi de omiterea detaliilor şi care trebuie avută în vedere în stabilirea vinei lui David. .

            Fragmentul paralel din II Reg.24 accentuează alte aspecte. Ioab e doar curios, nu-l suspectează pe David, ci doar îl întreabă: “Şi pentru ce domnul meu, regele, voieşti acest lucru?” (24,3). Se insistă asupra itinerarului, amintindu-se locurile unde se aflau triburile  israelite (peste Iordan, în Galaad, la Hevei şi Canaan, până la Beer-Şeba unde era neamul lui Iuda) şi timpul scurs (9 luni şi 20 de zile).Rezultatele recensământului sunt diferite: 1.570.000 de bărbaţi (număr ce anticipa victimele molimei?) în I Cronici, 1.300.000 în II Reg. Forţa armată a lui David trebuie să fi fost mult mai puternică, aşa cum înţelege cronistul, căruia însuşi preţul ţarinii lui Aravna Iebuseul i se părea nesemnificativ, chiar ridicol – 50 de sicli şi-l măreşte de 12 x 12 ori, număr simbolic ce amintea de cele 12 triburi ale lui Israel. O altă explicaţie, mai realistă şi mai plauzibilă pentru diferenţa dintre cele două statistici este că în I Paral. sunt incluşi în bărbaţii lui Israel şi cei 300.000 de militari înrolaţi deja în armata imperială, care nu fuseseră socotiţi în II Reg. 24, 29 şi sunt omişi cei 30.000 de soldaţi din neamul lu Iuda, care constituiau trupele de observaţie plasate strategic lângă graniţa cu filistenii (II Reg.6,1): “O asemenea populaţie numeroasă la acea dată timpurie, ţinând cont de teritoriul limitat al ţării şi, în comparaţie cu recensămintele anterioare (Num. 26, 1-65) este o dovadă zdrobitoare a împlinirii promisiunii (Fac.15, 5). În istoria deuteronomistă, David realizează că a greşit -“I s-a cutremurat inima” (24, 10) şi-şi cere iertare, pe când în cea cronistă: “Dumnezeu a lovit pe Israel”( 21,7), iar David îşi cere iertare apoi.

            Cele trei pedepse, făcute cunoscute prin prorocul Gad, sunt  aproape identice, cu excepţia celor 7 ani de foamete care în I Cronici sunt doar 3 (poate pentru a se păstra simetria- 3 ani/luni/zile şi simbolistica numărului ) şi constituie un alt moment semnificativ în evoluţia narativă. David alege molima, poate pentru că suferise deja foametea (“ciuma” în II Reg. 24, 13), pentru păcatele sale de dinainte, încredinţându-se în mâinile lui Dumnezeu, care e mult milostiv. Numărul victimelor este acelaşi; 70.000, ca şi reacţia lui David care cere Domnului să-l pedepsească pe el şi “casa tatălui său”( II Reg. 24, 17) şi nu pe “oile” care nu-I greşiseră nimic”.

            Îngerul Domnului lasă mâna jos, la porunca lui Dumnezeu, când se afla chiar deasupra ariei lui Ornan (ebraicul Aravna). Gad îi vorbeşte regelui spunându-i că voia Domnului este să-I ridice jertfelnic pe aria lui Ornan – punctul culminant.

            II Reg. 24 se încheie sintetic, după ce David refuză să primească în dar vitele şi casele iebuseului, pentru că nu se cuvenea să aducă jertfă lui Dumnezeu din ele şi i le plăteşte: “Regele ridică jertfelnicul şi-aduce arderi de tot şi jertfe de împăcare”(24, 25). În I Paral., finalul este semnificativ pentru punctul de vedere al istoricilor cronişti, adăugându-se o posibilă explicaţie pentru jertfa lui David care nu avusese loc pe Ghibeon, pentru că regele era înspăimântat de pedeapsa lui Dumnezeu ( 21, 29-30).

            Linearitatea epică, ce dezvăluie o evidentă gradare interioară, capătă semnificaţie abia în final: descoperirea locului sacru unde avea să se înalţe  altarul lui Yahwe.

            Mai multe detalii puteţi găsi aici:

             ÎPS Bartolomeu Anania – Sfânta Scriptură comentată

             Preot prof. Ioan Sorin Usca – Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. PARALIPOMENA

             Lect. dr. Alexandru Mihăilă – Preţul corect. Despre 2 Regi 24:24 şi 1 Paralipomena 21:25

Recensământul blestemat. Despre I Paral. 21, 1 (1)

  1.  Două viziuni, o singură istorie

            În 1943, germanul Martin Noth impunea opiniei curente punctul său de vedere prin care Iosua, Judecatorii şi I-IV Regi constituie un complex unitar, redactat sub influenţa teologiei din Deuteronom, de unde denumirea de “istorie deuteronomistă”. Redactată în jurul anului 550 î.Hr.în Palestina (sau în exil, după unii), cărţile reinterpretează istoria din perspectivă teologică, îndepărtându-se vădit de stilul obiectiv al analelor de curte. Regii sunt calificaţi buni sau răi în funcţie de ataşamentul lor faţă de Tora, dar în genere, regalitatea dezamăgeşte. David ocupă cea mai mare parte a istoriei deuteronomiste (este văzut ca regele ideal), iar profeţii capătă un rol esenţial în evaluarea faptelor, intervenind în evoluţia istorică: Gad îl convinge pe David să fugă de Saul (Reg. 22,5), Natan vesteşte continuitatea dinastiei davidice (II Reg.7,1-17), Iona prezice victoria lui Ieroboam al II-lea (IV Reg.14,25)

            I şi II Reg. au format iniţial o singură carte, fiind despărţite pentru prima dată în LXX; în TM se numesc I şi II Sam.( cărţile se atribuiau, după tradiţie câte unui profet important). Se prezintă istoria lui Eli, Samuel şi Saul ( 1-15), ascensiunea lui David la tron ( I Reg. 16- II Reg.8) şi domnia lui David ( II Reg. 9-20; III Reg. 1-2).

            II Reg.21-24 sunt adaosuri inserate în istoria succesiunii la tron a lui David: răzbunarea ghibeoniţilor împotriva urmaşilor lui Saul (21), Psalmul 17 (22), ultimele cuvinte ale lui David (23), istoria locului pentru Templul din Ierusalim, recensământul, profetul Gad, construirea altarului pe ţarina lui Aravna Iebuseul ( 24).

            Scrisă între 400-300 î. Hr. (după unii chiar în sec. III î. Hr.), “istoria cronistă” este denumirea convenţională a unei tetralogii marcate de continuitate cronologică şi de unitate stilistică. Cărţile Ezdra şi Neemia continuă evenimentele din I,II Paralipomena, reluând Edictul din 538 î.Hr. al regelui perşilor, Cirus, referitor la iudei (Ezd.6,3-5).

            Numele de “paralipomena”( gr.παραλειπόμευα ), care înseamnă “cele rămase”, a fost  dat în Septuaginta  cărţilor care cuprindeau unele evenimente lăsate deoparte în I-IV Regi. O altă explicaţie ar fi plasarea lor la sfârşitul canonului, în TM I-II Paral. aflându-se pe ultima poziţie ce încheie grupul “Scrierilor” (Ketubim).

            Cartea I Paral. cuprinde genealogiile de la Adam la  David ( 1-9), urmaşii lui Iuda şi Iacov (Israel) (2-4), ai lui Levi (6), cea mai mare parte fiind dedicată domniei lui David ( 10-29). II Paral. continuă cu domnia lui Solomon şi cu regii din Israel şi din Iuda.

            Istoria cronistă surprinde o evoluţie de la Adam până la Edictul lui Cirus. Autorul nu urmăreşte o istorie propriu-zisă a poporului lui Israel, ci promovează, în spirit polemic, o campanie de propagandă levitică şi davidică. Consacraţi slujirii lui Dumnezeu, urmaşii lui Levi au un rol tot mai bine marcat: doar ei se pot ocupa de transportarea chivotului, moartea lui Uza, care se atinsese de el, chiar cu bună intenţie, pentru a-l sprijini, nefiind deloc întâmplătoare. Obed – Edom la care chivotul este găzduit câteva luni este, pentru cronist, cu siguranţă un levit, cântăreţ şi uşier din tribul lui Core. Lepra lui Osia este o pedeapsă divină, fiindcă acesta îşi asumase atribuţii sacerdotale. Regatul fiind dezbinat, atenţia se mută îndeosebi asupra dinastiei davidice din sud, singura considerată legitimă; regii lui Israel sunt amintiţi doar în măsura în care intră în contact cu cei din sud. O importanţă majoră se acordă Templului din Ierusalim, ca unic sediu legitim al cultului, deci loc privilegiat al prezenţei lui Dumnezeu. Fiecare eveniment istoric este analizat şi explicat teologic.

            Mult mai riguroasă în selectarea evenimentelor decât cea deuteronomistă, istoria cronistă foloseşte genul literar al genealogiilor, după modelul codului preoţesc din Pentateuh. Genealogiile conferă coerenţă structurii şi denotă o conştiinţă a unităţii marcată de naţionalism.

            Prin raportare la istoria deuteronomistă, intenţia celei croniste se poate vedea atât în ceea ce afirmă, cât şi în detaliile omise intenţionat. Se legitimează acum pedeapsa divină ce părea destul de arbitrară în Regi, se trec sub tăcere aspectele negative ale istoriei (de ex., episodul David – Batşeba, Abişag sunamita, luptele dinastice, apostazia lui Solomon), exceptând recensământul iniţiat de David, a cărui relatare e necesară iconomiei cărţii

            Istoria cronistă  renunţă la detaliile mai puţin favorabile, imprimând un stil sobru şi accentuând rolul preoţilor şi corespondenţele dintre istoria îndepărtată şi prezentul dat: Sionul este muntele Moira, al jertfei lui Isaac(legătura patriarhi-monarhi), templul se construieşte prin descoperirea dumnezeiască, printr-o scriere insuflată lui David, aşa cum şi Moise construise Cortul Sfânt. Dumnezeu însuşi primeşte prin ardere jertfele după ce David se pocăieşte. Cultul înălţimilor,  repudiat în istoria cronistă, vede în jertfa lui Solomon pe muntele Ghibeon importanţa ce trebuia acordată Cortului Sfânt şi obiectelor de cult. Cronistul devine astfel un continuator al codului preoţesc..

            Diferenţele de perspectivă care apar între cele două “istorii” se explică atât prin modul de a înţelege şi de a se raporta la iconomia divină al autorilor acestora, cât şi prin contextul istoric în care au fost scrise. În fond, ele trebuie înţelese ca şi evangheliile sinoptice, în complementaritatea lor,  strălucind asemenea irizărilor prismatice.

Mai multe detalii puteţi găsi aici:

ÎPS Bartolomeu Anania – Sfânta Scriptură comentată

Preot prof. Ioan Sorin Usca – Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. PARALIPOMENA

Lect. dr. Alexandru Mihăilă – Introducere în studiul Vechiului Testament

 

Tăietorul de bambus şi Prinţesa Lunii (II)

       Iubirea e protagonista aici, după cum bine v-aţi dat seama, un suprapersonaj cu trup străveziu care pluteşte diafan. Prinţesa Lunii e singura care o trăieşte la modul absolut, ca dor de lumea ei selenară, făcută din lumină. Forţată să trăiască un timp pe pământ, mica făptură spiritualizată, cu trup uman îşi trădează esenţa prin emanaţia ei luminoasă şi prin frumuseţea ieşită din comun. Este firesc ca omul să fie atras aproape iraţional de această frumuseţe, căci ce este altceva decât starea lui cea dintâi, paradisiacă? De aceea am zis că e firesc, adică e-n firea sa umană să poarte în el nostalgia dumnezeirii sale după al cărei chip a fost făcut.    

       Nu e cazul să despic firu-n patru, făcând aici analize literare. Mitul e singur grăitor. Ceea ce vreau totuşi să pun în lumină sunt multiplele feţe ale dragostei, fascinante în jocul lor prismatic.    

       Pe de o parte, aşa cum am spus deja, e dorul, dorul prinţesei după familia ei şi după lumea ei selenară, nostalgie a originilor care o izolează oarecum într-un purgatoriu teluric; grija şi dragostea paternă a tăietorului de bambus, protecţia căminului încălzesc întrucâtva turnul ei de fildeş şi nasc în ea recunoştinţa. Este o dragoste filială care integrează cerul şi pământul unei armonii de început de lume. Separaţia spaţiu-timp/ eternitate intervine însă dureros şi marchează implacabil şi definitiv hotarele celor două lumi în momentul în care prinţesa este chemată să se reîntoarcă în lumea ei.    

       Pe de altă parte, avem de-a face cu o dragoste stranie, strâmbă, strivită de lumesc, a peţitorilor. Îmi pare mai degrabă c-ar voi să aibă nu o nevastă, ci un obiect de fală, o posesie nemaivăzută pentru care dovedesc osteneală şi o nelinişte ce se epuizează însă mult prea curând. Eşecul lor, îndulcit de experienţele ilare, e lamentabil, pentru că nu înţeleg până la capăt unicitatea şi valoarea comorii pe care şi-o doresc. Trişează. Probele nu aveau altă finalitate, ca-n orice basm, decât iniţierea eroilor, exerciţiul inimii lor pentru a primi iubirea nepământească. Minciuna făţişă sau adânc ascunsă încât a devenit una cu mintea lor dă poveştii un tragism sui generis.    

       Nu-mi propun să dezvolt aici tradiţia basmului oriental, cert e că poveştile noastre populare sunt pline de eroi demni, curajoşi, frumoşi, puternici şi mai ales drepţi care sunt în stare să aducă înapoi, pe cer, soarele şi luna, dacă e cazul. Pielea lor de mucava străluceşte şi-şi merită pe deplin sceptrul şi coroana. Peţitorii japonezi sunt, de fapt, antieroi, sau aş zice, mai degrabă, umani, acel soi de umanitate postmodernă care-şi resoarbe conştiinţa exacerbată şi creează efecte de râsu-plânsu’ din nimic.    

       Făcând o critică a criticii, probele la care-i supune prinţesa sunt imposibile. Se poate zice, din perspectivă inversă, vulgar, că-i o fiţoasă. Nu le promite nimic, dar le cere. Nu eşecul lor mă miră, ci faptul că nu au spiritul competiţiei, că nu încercat până la capăt, până la epuizarea totală sau chiar până la sacrificiu să-şi îndeplinească misiunea şi că, eşuând, nu au recunoscut. Uf, cunoscut, nu?    

       În această scurtă cazuistică erotică, un tip interesant se dovedeşte a fi împăratul. Imaginaţi-vă descinderea din norul său obscurifero-transcendent –să-i zicem cumulonimbus aureolatus– aflat deasupra baldachinului de aur, învelit în mătăsuri purpurii, în coliba modestă a tăietorului de bambus! Prinţesa nu-i poate da nicio misiune, căci el este considerat a fi deja iniţiat, în calitatea sa de zeitate. Că împăratul e altfel decât peţitorii o dovedeşte faptul că scrie poezii.    

       Mi s-a părut cel mai reuşit moment al celor două texte acest refugiu în liric şi comunicarea iubirii exclusiv prin poezie. Erosul nu încetează  să rămână energie vitală, răbufnind în cuvântul scris.    

       Dincolo de poveste, poezia se apropie cel mai mult, după părerea mea, de textul Scripturii. Nu epuizează sensul prin formă,  ci-l deschide la infinit, construind o relaţie mereu nouă, vie între cel care scrie şi cel care citeşte. Nu doar la nivel raţional, ci şi afectiv, într-o unitate a comunicării personale, accesibilă doar prin experienţă. Poezia e cea mai frumoasă ofrandă pe care cel mai ales dintre bărbaţi i-ar putea-o aduce minunatei prinţese. Faptul că ea-i răspunde confirmă că există un optimism subtil, dar efemer al creatorului popular, care face astfel posibilă comunicarea dintre lumi. Fără a insinua acest lucru, el demonstrează că poezia e o dovadă că omul îşi poate totuşi depăşi limitele, căci valoarea ei e mai mare decât toate obiectele magice cerute peţitorilor.    

       Finalul e derutant: se sperie oare împăratul de Elixirul Vieţii, pe care-l primeşte ca ultim dar de la prinţesă, ca de-o otravă sau îl refuză ca să rămână neconsolat?    

       Cred că e vorba mai degrabă de aceeaşi separaţie aici-acolo, acum-mereu. Ce să facă împăratul cu nemurirea dacă iubirea sa era departe? Chiar aşa… Să-şi eternizeze tristeţea?    

       Cunoscând forţa exemplară a poveştii n-aş înclina spre explicaţia impulsului de moment şi nici spre asumarea condiţiei umane ca limitaţie.    

       Darul prinţesei îmi apare clar ca gest al iubirii absolute; prin nemurire îi oferea împăratului adevărata cale a comuniunii, dar el n-o poate înţelege. A trece în veşnicie presupune pentru el a muri mai întâi în ordinea firii.    

       Trist, trist, trist… Şi-n această tristeţe nu-i rămâne decât poezia.   

***   

       Totuşi este trist în lume, scria Poetul.    

       N-aş zice întocmai. Poate doar pentru cel care nu ştie că Dumnezeu este în lume şi-a acelaşi timp în afara ei. Este în cerul cerurilor şi-a acelaşi timp în inima noastră.    

       Tristeţea nu e decât uitarea prezenţei Sale atotbune şi iubitoare. Această prezenţă ne face să înţelegem că nu există hotar de netrecut între El şi noi. Nici spaţiu, nici timp, nici moarte nu ne pot despărţi.    

       Cel care L-a cunoscut pe Hristos nu poate fi trist!! Căci cei iubiţi sunt mereu în inima şi-n gândul lui şi-i comunică tainic şi permanent iubirea, în petalele florilor, în răsăritul de soare, în raza lunii, în zâmbetul unui copil, în alinarea blândă a mâinii mamei, în omul de lângă el şi-n firul de praf din lumină, în icoană şi-n cuvânt,.    

       Dar cel mai mult creştinul simte iubirea aceasta atunci când o dăruieşte, când se smereşte şi se roagă lui Dumnezeu cu tăria şi puritatea diamantelor de lacrimi.    

       Ce bine că nu putem fi trişti niciodată, pentru că nu suntem singuri, ci iubiţi până la jertfă de cel mai bun Părinte, de cei mai deosebiţi  părinţi şi fraţi, de cei mai de seamă soţi şi soţii, de cei mai minunaţi copii. Ce bine că putem să-i chemăm pe nume, în rugăciune, pe cei mai buni prieteni ai noştri care ne sunt sfinţii şi îngerii.  

       Timpul şi spaţiul nu pot fi hotare, ci scări. Scări în spirală, suitoare ca iedera care se caţără pe stâlpul veşniciei spre hotarul cel fără de hotar al cerului. 

Tăietorul de bambus şi Prinţesa Lunii (I)

                  Plăcerea de a citi este acum pentru mine leacul clipelor leneşe, aşezate pieziş peste mintea confuză a serilor de toamnă aburite şi reci. Evident, lectura naivă e un privilegiu rar, pentru mintea tocită de sistematizări şi locuri comune. La 10 ani devoram cărţile de poveşti şi basme cu setea rătăcitului pe mare, tremurând pentru destinul ştiut al eroului şi al ilenei lui cu păr de aur. În adolescenţă căutam întrebările răspunsurilor aduse toate la oficiul meu de obiecte  pierdute. După ce-am terminat Romanul adolescentului…, începusem şi eu să scriu un jurnal întocmai, aşa cum efluvii ideatice răspândise şi un alt jurnal, scris la Păltiniş. Hotărâtă să învăţ germana şi greaca, îmi copiasem cu meticulozitate şi interes lista filosofilor recomandaţi. Nu am dus niciodată la sfârşit proiectele mele majore, îmi pierdeam prea repede elanul epigonic. Importantă era tocmai această înrâurire, energeia, fie efemeră pe care o descopeream în fiecare carte, şi mai ales dialogul tainic, paranormal, al fiinţei mele celei mai adânci cu o altă Fiinţă care-mi dezvăluia acolo, ca-ntr-un arabesc de lumină, drumul pe care-l căutam şi pe care aveam să-l înţeleg însă mult mai târziu.
                 Acum citesc cu plăcerea coaptă a celui care savurează cartea ca pe un obiect senzual, inspirând parfumul ei tânăr, diafan, de iarbă proaspătă şi iasomie sau matur, de ambră şi portocal, de patchouli sau măduvă de santal. O gust odată cu aroma ceaiului de vişine cu rom, de hibiscus şi fructe de pădure, de vanilie, caramel şi altele nenumărate. Îmi cântă evergreenuri, cu Michel Sardou, Adamo, Mouskouri, Dassin, Amalia sau, mai subtil, Albinoni, Mozart, Beethoven sau Eleni Karaindrou. Umbra ei palidă ca a ceaiului de Ceylon, hârtia ei foşnitoare, rândurile tropăitoare ca o armată macedoneană de furnici, toate mă atrag şi mă inspiră.
               Am dat de curând peste o poveste şi textura ei stranie m-a făcut să mă opresc din iureşul cotidian şi să regăsesc pentru o clipă plăcerea bucuriei din copilărie. E considerată cea mai veche poveste japoneză. Cunoscută şi ca Prinţesa Lunii sau a prinţesei Kaguya-hime, Tăietorul de bambus vorbeşte frust şi delicat totodată despre aspiraţia dintotdeauna a fiinţei umane de a descoperi iubirea desăvârşită. A fost cunoscută în Occident, mai întâi în traducerea unei japoneze cosmopolite Yei Theodora Ozaki, cea care avea să-i inspire pe mulţi dintre artiştii acelei Belle-Epoque cu adaptări în limba engleză din cele mai vechi texte ale literaturii din Ţara-Soarelui-Răsare. În română s-a publicat recent în colecţia Cotidianul (Despre dragoste şi alte întâmplări). Povestea începe ca a porcului autohton, doar că ţăranii lor sunt acolo tăietori de bambus (fiecare cu bogăţia lui!). Trist că nu poate avea copii, un astfel de tăietor se roagă zeităţii lor, Buddha ( în ciuda acestei menţiuni, mi s-a părut uşor încreştinată povestea, căci se aminteşte la un moment dat de Dumnezeu, de botez, de făpturi de lumină, ca şi cum traducerea ar fi transpus-o totodată într-un univers familiar europeanului comun).
                  Tăietorul de bambus găseşte în tulpina unui copac o copiliţă mare cât nici o palmă, pe care o creşte, împreună cu soţia sa, cu multă dragoste şi recunoştinţă. Stereotipie narativă, doar că fetiţa asta părea mai degrabă un licurici. Apariţia ei se face sub semnul luminii, tăietorul e copleşit de ea, inundă locul unde se găsea copila, ca apariţia bruscă a lunii dintre norii grei, ce luminează inima pădurii unde o găseşte viitorul său tată.
                    Mai târziu, mica domnişoară devenită Prinţesa Lunii îi supune pe toţi prin frumuseţea ei iradiantă, selenară. Lumina pe care o împrăştie e blândă, mângâietoare ca a lunii pline de august şi ea provoacă adoraţia tatălui, dar şi teama de a nu-i fi furată, de aceea tăietorul de bambus o ţine închisă (nici că se putea altfel fără mitul turnului de fildeş) până ce îi vine vremea de măritat. Bine, o să-mi ziceţi, dar toată mitologia scoasă la iveală de romantici şi brodată de ei e plină de fecioare palide şi levitante. Da, şi această fecioară uluitoare, picată din Lună, care nu vrea cu nici un chip să se mărite, îşi pune, ca orice eroină de poveste, peţitorii care, fără doar şi poate au aflat de frumuseţea ei orbitoare, să treacă prin diverse probe care să le dovedească puterile şi tăria dragostei lor.
                   Apar multe cifre în istoria asta: din sute rămân cinci peţitori, timp de un an, doi, ani, cea de-a o suta cincea zi, patru sute de zile, într-o călătorie de şapte zile etc. Evident, fiecare peţitor trebuie să-i aducă diverse obiecte magice, care mai de care mai nefolositoare, dar care erau cu siguranţă vestigii ale sacrului care-i aducea aminte de lumea ei luminoasă şi prin a căror căutare ei înşişi se iniţiau. E mitul dragostei civilizatoare, pe care omul istoriei nu-l mai poate însă înţelege, ca aceşti cavaleri antici care dovedesc o contemporaneitate contrariantă. Nu doar că nu-i aduc pocalul lui Buddha, pielea şobolanului de foc, piatra cu cinci culori încrustată în capul dragonului, creanga de aur din vârful Muntelui Horai şi scoica din stomacul rândunicii, dar se prefac magistral că au depus tot efortul, plătesc bijutieri şi speculanţi de piei de şobolani, armate de slujitori, se izolează ascetic, aşteptând trecerea timpului necesar călătoriei, străbat mări şi ţări lăudându-se cu câştigul lor sigur, trimit iscoade după dragoni cu capul plin de pietre, iar acestea îşi iau o vacanţă-n insule, chefuiesc şi dormitează straşnic, văitându-se de greutatea sarcinii. Mai mult, când, exasperat, stăpânul le dă în vileag tertipurile, îi felicită, blestemând-o pe Prinţesa care şi-a râs de el. Frumoasa le descoperă rând pe rând minciunile, textul căpătând inflexiuni burleşti ca momentul în care peţitorul, obosit de îndelungata sa călătorie şi de relatarea şi mai lungă a ei şi ud de apa mării pe care venise sau de propria năduşeală, căci povestise cu mult foc cu câte sacrificii reuşise să aducă creanga fermecată, este invadat de bijutierii pe care nu-i plătise şi care urlau după bani. Elegant, prinţesa scapă de vreo altă explicaţie a făcăturii, aşa cum se întâmplase şi cu cei de dinainte, dar bijutierii încasează o scatoalcă soră cu moartea.
                     Momentul forte e întâlnirea cu împăratul Japoniei, un soi de zeitate chtonică pentru orientalii aceştia mistici. Intrigat de cele auzite, evident că vrea să şi-o facă metresă, dar ţi-ai găsit! Prinţesa nu părăşeste coliba cu niciun chip şi nu vrea să se mărite, cu toate rugăminţile disperate ale tatălui său. Găsind ca pretext goana vânătorii (de circulaţie universală), el ajunge la casa tăietorului de bambus şi rămâne fascinat. A iubi este pentru el, în primă instanţă, un act de posesie imediată, dar lumina nu se lasă prinsă, căci fata se decorporalizează. Bolnav de iubire, împăratul îşi dă seama de unicitatea ei, dar şi de diferenţa tragică dintre cele două lumi cărora aparţin, de aceea se închide în sine şi preferă să comunice cu ea prin poezii, pe care dragostea i le inspiră. Este cel dintâi care reuşeşte să ajungă la inima ei, căci Prinţesa răspunde acestor poezii cu prietenie şi tandreţe. Îi răspunde însă că nu vor putea fi niciodată împreună, căci aparţin unor lumi diferite.
                     Finalul e asemănător Micului Prinţ. În ziua a 15-a a lunii august (!!!), Prinţesa Lunii părăseşte lumea pământeană, fiind ridicată în cer de făpturi luminoase pe care le recunoştea ca fiind familia ei. Cu un ultim gest de afecţiune, îi scrie o scrisoare împăratului, învelind în ea Elixirul Vieţii, care nu-i era îngăduit vreunui muritor, şi le trimite la palat. Îmbrăţişând-şi tatăl pământesc, Prinţesa se ridică la cer în caleaşca ei de lumină.
                     Împăratul e însă teluric, căci se teme de rândurile ei, ca şi de poţiunea magică şi-şi trimite servitorii să le ardă pe cel mai înalt munte. De atunci se spune că vârful Muntelui Fuji este veşnic învelit în fum, căci acolo arde Elixirul Vieţii.