Category Archives: cazuri sociale

Față în față cu moartea : povestea unei tinere mame

Să ajutăm o mamă aflată în teribilă suferință, rugându-ne pentru ea și familia ei și donând! Ii puteti scrie mesaje de încurajare fie aici, fie direct pe adresele de email din josul paginii!

Iată povestea ei relatată de ea însași:

”M-au condamnat la moarte! Va rog: ajutati-ma!

14 iunie 2008: ziua in care m-am casatorit, ziua in care, si pentru mine, a inceput o noua viata, asa cum a lasat Dumnezeu omului pe pamant. Eram mandra de mine; am invatat o viata intreaga, am ajuns medic veterinar, acum era timpul sa-mi intemeiez si o familie.
Nu vreau sa para un sablon siropos, dar chiar am plutit de fericire in ziua aceea, m-am bucurat apoi ca ne-am aranjat casa, iar cand, mai tarziu, am primit vestea ca vom avea un copil, am simtit cum rostul meu in viata prinde din ce in ce mai bine contur.
Insa fara sa stiu, din clipa aceea, am apucat drumul pieirii.

Asadar, in luna februarie a lui 2010 am ramas insarcinata.
La momentul primului consult, i-am spus doctoritei ginecolog de prezenta nodulilor la san. Fara niciun fel de examinare, raspunsul acesteia a fost: “Discutam dupa ce termini cu alaptatul!”.
In primul semestru de sarcina m-am simtit rau, vomand chiar si apa. Am pus toate simptomele pe seama sarcinii. Doctorita m-a internat in spital, unde mi-a administrat un tratament perfuzabil pentru reducerea starii de voma. Precizez ca nu a recomandat efectuarea niciunui fel de ecografie abdominala necesara stabilirii cauzei concrete a starii mele de sanatate.
De asemenea, mentionez ca multitudiniea analizelor extrem de costisitoare efectuate pe parcursul sarcinii, nu a “aratat” nimic. Drept urmare, am considerat in continuare ca aceasta este reactia corpului meu la sarcina.

In luna noiembrie 2010, l-am nascut pe Mihaita, un baietel de 4,100 kg si 53 cm. Jubilam.

Insa, nu dupa mult timp, in ianuarie 2011, am inceput sa am dureri de ficat si prin palpare, mi-am dat seama ca este marit. Drept urmare, pe 4 februarie, am fost la o clinica particulara si am efectuat o ecografie abdominala.
Verdictul:
1. Ficatul este plin de metastaze.
2. Totul a plecat de la san.
3. Mi s-a spus ca nu mai am mult de trait.

Cine o sa-mi creasca copilul? Pe el cine o sa il iubeasca? Cine o sa-i cante? Cine o sa ii acopere obrajorii de sarutari? Cine o sa fie mama lui? Cine?
De ce trebuie sa mor? Tocmai acum! Acum cand Dumenezeu mi-a dat tot ce mi-am dorit vreodata!?
Doamne, copilul meu! Copilul meu!

Pe 15.02.2011, am ajuns la Spitalul Fundeni impreuna cu copilul. Am trecut prin momente de agonie pe tot parcursul analizelor care i s-au efectuat si am respirat usurata cand mi s-a spus ca este sanatos.
Eu am fost internata la sectia de chirurgie hepatica, unde mi s-a facut un tratament de sustinere hepatica. Mi se dadusera sperante cum ca pana la urma, o sa scap cu viata, dar cu multe sacrificii precum cele implicate de ovarohisterectomie. Am fost externata pe 25.02.2011 cu o stare clinic ameliorata si evolutie favorabila, cu recomandarea de a urma tratamentul oncologic.
Diagnosticul la iesirea din spital:
1. Neoplasm mamar stang,
2. Tumora mamara dreapta, recidivanta cu adenopatie axilara dreapta,
3. Metastaze hepatice multiple,
4. Carcinomatoza peritoneala,
5. Ascita.

Mi s-a recomandat regim alimentar. Consumam branza degresata, cu rosii decojite si fara miez, fructe, supa de legume. Regimul a dus la pierderea masei musculare, ajungand in incapacitatea de a ma tine pe picioare si de a desfasura o activitate normala.
Nu puteam sa respir, nu puteam sa dorm, ma omora o tuse ingrozitoare, iar in abdomen se acumula lichid ascitic. Slabeam de pe o zip e alta. Eram galbena din cap pana in picioare. Imi vedeam falmilia si prietenii cum se cutremurau in fiecare zi de schimbarile mele fizice.

Am fost trimisa la Spitalul Coltea pentru efectuarea tratamentului chimioterapic. Aici am fost preluata de un domn doctor extrem de zgarcit cu atentia acordata, care de altfel m-a transferat in grja unei domnisoare doctorite.
Mi s-au efectuat doua serii de chimioterapic cu Gemcitadina si Carboplatin, la o diferenta de 3 saptamani. In rest, eram chemata la spital, pentru ca, dupa o jumatate de zi de asteptare, sa mi se faca si mie ½ de punga de ser fiziologic cu dexametazona si un pansament gastric.
Domnisoara doctorita care se ocupa de mine, nu mi-a acordat prea multa atentie nici macar in momentul in care i-am comunicat ca, in timpul week-end-ului, am ajuns la spital cu hipertensiune, iar doctorul de garda mi-a prescris si Arginina.
Mai mult, in momentul in care am intrebat-o de regimul alimentar – cam ce as putea sa mai mananc, deoarece slabisem deja peste 20 de kg intr-un timp extraordinar de scurt -, pentru ca nu ma simteam bine deloc, mi-a recomandat sa fac “diversificare ca la bebe…sa experimentez”.

Datorita asa-numitului tratament, starea mea de sanatate s-a degradat vizibil, culminand cu acumularea din ce in ce mai mare a lichidului ascitic. Abia in momentul in care am ajuns la spital sustinuta pe brate, domnisoara doctorita mi-a acordat ceva mai multa atentie si mi-a administrat, la cererea mea, substante perfuzabile de sustinere a ficatului.
Dupa acest episod, a urmat o saptamana in care doctoriata a recomandat sa mi se recolteze sange in fiecare zi a unei saptamani, aduncandu-ma in stare critica.

Am luat legatura din nou cu doctorita de la Fundeni, cea care reusise intr-o prima faza, sa ma redreseze clinic. Aceasta m-a internat din nou pentru a incerca sa-mi ajute ficatul. Am primit tratament perfuzabil, dar, din pacate, starea mea nu s-a imbunatatit.
Lichidul ascitic acumulat in abdomen ma facea sa arat ca o femeie insarcinata in 9 luni; simteam cum imi plesneste pielea si nimeni nu imi facea nimic.

In ultima zi de spitalizare la Fundeni, am primit recomandarea de a cauta o solutie undeva, in afara tarii, pentru ca in Romania nu se mai putea face nimic.
La externare, diagnosticul a fost de icter mecanic prin metastaze multiple de carcinoma ductal invaziv mamar drept, carcinomatoza perioneala, ascita neoplazica, insuficienta hepatica postchimioterapie.

Disperata, am mers la o consultatie, la clinica de diagnostic Gral Medical, cu Prof. Christoph Zeilinski si Dr. Manolache. Cu eforturi supraomenesti am reusit sa ajung pana aici.
Slabisem si mai mult. Abia reuseam sa ma tarasc aplecata in unghi de 90 de grade, agatata de bratul sotului si al surorii mele. Nu puteam sa urc in masina, nu puteam sa cobor, nu puteam sa stau pe un scaun, nu puteam sa ma ridic. Orice efort era ca o lovitura care ma trimitea la pamant.
Aici mi s-a comunicat ca nu mai este nimic de facut in cazul meu, decat sa ma duc acasa, iar familia sa incerce sa gaseasca un serviciu ambulatoriu care sa “imi aline durerile” pana la moarte.
Totul parea ca se naruie. Familia tremura de durere.
Cu toate acestea, nu am renuntat! Am trimis analizele scanate in Franta si de acolo mi s-a zis ca pentru mine exista salvare. Din mila cadrelor didactice de la Facultatea de Medicina veterinara din Bucuresti, cu care am colaborat, a altor colegi, a studentilor, a prietenilor si cu ajutorul rudelor am reusit sa strang niste bani si am ajuns in Franta, in scaunul cu rotile.
Mi s-au scos 4,3 l de lichid ascitic, mi s-a facut o schema de tratament cu chimioterapice. Acum, dupa 2 luni de tratament, pot sa respir, sa manac si sa ma deplasez aproape ca un om normal.

Dupa incercari disperate am reusit sa obtin aprobarea dosarului la Casa de Asigurari de Sanatate.
Insa, nici acum, nu imi pot gasi linistea pentru ca, in felul acesta, nu am rezolvat decat o parte din problema banilor.
Nu am bani sa platesc 3 deplasari (transport, cazare, masa) pe luna in Franta, pentru mine si insotitor (deoarece eu sunt in incapacitatea de a avea singura grija de mine), timp de un an de zile, in care va trebui sa fac analize, tratamente si operatii.

DECI NU AM BANI SI CEL MAI GRAV ESTE CA EU NU MAI AM NICI TIMP!

De aceea, am nevoie disperata de ajutorul dumneavoastra.

Vreau sa traiesc! Vreau sa imi cresc baietelul! Va implor: AJUTATI-MA!”

Beneficiar: DRAGOSTIN ELENA

Banca: Banca Millennium – Sucursal Lujerului, Bucuresti
IBAN: RO13MILB0000000002459998 – cont RON
RO31MILB0000000002586550 – cont EUR

Adrese de contact pentru mai multe informatii:
dr_elena_staicu@yahoo.com
georgesculumi@yahoo.com

Însetat am fost…

Adrian este unul dintre cei 40 de copii din Comuna Glodeanu. El așteaptă la fiecare câteva zile cisterna care îi aduce apă de baut. Și asta pentru că satul său nu are apă potabilă pe care noi o obținem cu o simplă deschidere a robinetului. Costurile necesare pentru forarea unui puț de adâncime nu pot fi suportate de oamenii comunei, deja greu încercați de sărăcie, suma necesară ridicându-se la peste 10.000 de euro. Unindu-ne însă forțele și oferind fiecare dintre noi câte puțin, îl putem ajuta pe Adrian să aibă zilnic apă proaspătă.

O campanie Orthograffiti

Îndrăzneala de-a crede, puterea de-a face

Circulă vestea, în ultima vreme, că se înfiripează o nouă asociaţie creştin-ortodoxă, al cărei obiectiv major este acela de-a acorda asistenţă socială tinerilor, asta presupunând atât consiliere psihologică, cât şi intervenţie în problemele de ordin social.

Prima întrebare care-ţi vine în minte este: “Alta?” În peisajul unei societăţi bulversate, aflate într-o criză puternică de valori, însăşi reprezentarea fragmentară este un indice al confuziei generale, al scindării şi al tendinţei de definire identitară. Există astăzi o multitudine de asociaţii, organizaţii, grupuri şi grupuleţe, fiecare arogându-şi servicii orientate pe câte un segment social, aşa încât cu greu te poţi orienta şi acorda credibilitate uneia sau alteia.

Şi, totuşi, Orthograffiti e altceva. I-am cunoscut pe unii din membrii ei, sunt tineri cu suflet mare, visători şi entuziaşti. Am citit în ochii lor credinţa şi speranţa că pot descoperi punţile dintre  Dumnezeu şi lume.

Ceea ce aduce nou Orthograffiti este dat de specificul ei creştin-ortodox. Asociaţia se doreşte nu doar o instituţie-jalon într-o lume asaltată de probleme de toate felurile: violenţă, abuzuri, dependenţă, sărăcie, ci o legătură concretă a acestei lumi cu Biserica în sânul căreia poate găsi rezolvarea acestora şi a cărei parte integrantă este. Misiunea socială a Bisericii, ca înfăptuire a poruncii evanghelice, presupune o implicare activă şi permanentă într-o societate din ce în ce mai secularizată. Vestea cea bună a Învierii, considerată, în toate vremurile, o prea mare îndrăzneală, continuă să se rostească, mereu şi mereu, în diverse forme.

Spus altfel, Orthograffiti vrea să fie un adăpost în care copilul/ adolescentul/ tânărul şi familia lui să găsească îndrumarea şi sprijinul necesar. Adolescenţa cu problemele ei specifice: relaţia deficitară cu familia, integrarea socială dificilă, tulburările emoţionale cauzate  de personalitatea în formare şi de necesitatea unui sistem de valori, impasul în comunicare pot împinge un tânăr spre situaţii de risc ca abandonul şcolar, dependenţa de droguri, adoptarea diverselor forme de violenţă ori altor forme deviante de comportament. În acest punct nevralgic îşi doreşte să intervină echipa Orthograffiti, acţionând atât în scopul prevenirii, cât şi al asistenţei în vederea depăşirii acestor probleme.

S-ar putea spune că există deja în fiecare şcoală un centru de consiliere psiho-pedagogică. Vă mărturisesc, pro domo, că aceasta nu este altceva decât o altă formă fără fond. De cele mai multe ori, aceste centre lipsesc cu desăvârşire sau, dacă există, lipsa de profesionalism le face total ineficiente. Am întâlnit şi cazuri în care un asemenea centru era funcţional, însă făcea cu greu faţă suprasolicitării şi lipsei de fonduri. Şi să nu uităm că aici nu se acordă decât consiliere psihologică temporară, total insuficientă, căci nu se ţine cont de perspectiva microclimatului social în care trăieşte tânărul şi a cărui investigare ar putea determina exact cauzele problemelor sale. Nu se ţine cont nici de perspectiva spirituală a adolescentului ce constituie, în proporţie covârşitoare, răspunsul căutărilor sale. Statutul de elev şi limitarea, de facto, la audieri, teste de personalitate şi întâlniri ocazionale permite crearea unor structuri competitive. Este o nevoie uriaşă de consiliere şi sprijin concret, am simţit acest lucru în urma unei experienţe destul de îndelungate în lucrul cu adolescenţii, o nevoie crescândă, proporţională cu provocările unei societăţi în permanentă tranziţie. Copiii şi adolescenţii sunt cei mai sensibili, şi, deci, cei mai vulnerabili, la problemele sociale. De echilibrul şi vigoarea lor depinde viitorul societăţii româneşti. De aceea, consider că înfiinţarea unei asemenea asociaţii nu poate fi decât salutară.

Proiectul Orthograffiti este gândit, pentru început, ca formare a unei echipe de specialişti şi înfiinţare a unor centre de dialog cu tinerii. Un astfel de centru oferă, prin extindere, şi servicii de asistenţă socială. Pe lângă asistenţa socio-psihologică, un rol important îl are consilierea duhovnicească, în funcţie de dorinţa şi nevoile celor care solicită ajutorul.

Finanţarea, ca în cazul oricărui ONG, se doreşte a fi instituţională, prin subvenţionări de proiecte, dar şi din sponsorizări, donaţii şi cotizaţii.

Deşi e încă la început, Asociaţia Creştin-Ortodoxă Orthograffiti se poate lăuda deja cu câteva proiecte reuşite, care nu fac decât să-mi întărească încrederea în viitorul ei. E vorba de “De la suflet la zâmbet” şi “Schimb de carte ortodoxă”, despre care puteţi afla mai multe chiar de la organizatorii lor.

https://asociatiaorthograffiti.wordpress.com/

Mă bucură astfel de veşti, mă bucură să descopăr că mai există astfel de oameni entuziaşti, care caută să împlinească prin fapte crezul lor de creştini. Cred şi eu în reuşita misiunii lor, le urez viaţă lungă şi multe, multe împliniri.

Jurnal de călătorie : Patmos (4)

M-am întrerupt. Am fost să caut melci pentru Io… Mi-am lăsat gleznele udate de marea Ikariei – un golf egeean mai mare -,  mare caldă şi limpede, plină de peşti mici, aproape străvezii. E aproape 4, dar soarele stă cocoţat bine. Aici bat vânturi puternice, de aceea clima Arhipeleagului Dodecanez, deşi mediteraneeană, e aspră. Toamna târziu şi iarna, vânturile ridică marea şi o tulbură şi plouă mult, mult…

Aşa ne povestea Ramona, românca de la Igloo, o cafenea chiar în scuarul principal din Skala. E aici din februarie. A venit tocmai din Arad, unde şi-a lăsat familia, pe soţul ei, poliţist de frontieră şi pe fetiţa lor de 5 ani, Andreea. Avea un serviciu extrem de solicitant şi, pentru că e genul de femeie săritoare, energică, rapidă, într-un cuvânt, eficientă – de asta ne-am convins şi noi!-, şefa începuse să abuzeze de bunăvoinţa ei, trimiţând-o să-i ia chiar şi pâine, şi ţigări. “Prea mult, prea puţini bani…”, conchide Ramona. Oare nu acesta este motivul întotdeauna? A dat peste o agenţie care media contracte pentru Grecia şi aşa a ajuns mai întâi în Kos, o insulă de prin apropiere, puţin mai mare decât Patmos. A lucrat acolo o vară, a mai învăţat puţin limba şi iat-o acum aici!

Din prima seară, de când Jacob ne-a aşteptat în port, ne-a arătat un român care aştepta lângă un motoscuter, iar noi l-am salutat în treacăt. Apoi, Ramona ne-a făcut cunoştinţă cu Roxana, fata de la salate, din barul de vizavi. Mai târziu, am cunoscut-o şi pe Carmen, la Chris Cafe, o mignonă cu ochelari, tot din Arad, care a vărsat sticla de Heineken înainte de-a o aduce la masă. A trădat-o exclamaţia înciudată: “Haide acum! Bravo!” Aşa ne-am prins că e româncă, zâmbind de toată situaţia. Am vorbit în treacăt cu ea, în timp ce ne beam berile în lumina chioară a barului cu terasă,  sub o lampă cu gaz. De altfel, ne-am luat tălpăşiţa destul de repede. Spre deosebire de Ramona, genul de femeie voluntară şi adaptabilă situaţiilor dificile, femeie simplă, probabil crescută la ţară, după expresia dură a feţei şi asprimea palmelor, Carmen mi s-a părut tăcută şi mai delicată. Bag mâna-n foc că e absolventă de facultate. Mi-a spus plină de speranţă şi ambiţie: “Aş vrea să rămân…” şi ne-a mai spus şi că “are principiile ei”, nu se dă în vânt să intre-n vorbă cu românii de pe insulă şi nici nu are de gând să plece de la firma care a angajat-o, deşi clientela se subţiază şi vânzarile nu-i merg prea bine. Ramona îmi povestea că a lucrat şi mai mult de 10 ore pe zi, vara, în plus acceptând să facă şi menajul pentru familia şefului său, curăţenie şi gătit, căci soţia acestuia era bolnavă. Dormea într-una din casele lui de pe insulă, în condiţii sordide. Îl dispreţuia pentru aroganţa cu care îi solicita multe şi diverse servicii şi, mai ales,  pentru lipsa de consideraţie. Îmi spunea că în timpul de când e acolo, adică mai bine de un an, nu a avut răgaz să ajungă nici la Chora, nici la Peşteră, dar că are, totuşi, de gând să o facă, înainte de a se întoarce în ţară, ceea ce urma să se întâmple în curând.

***

Asta nu am scris în jurnal, dar am gândit-o atunci, ca şi acum: ce poate determina, totuşi, o femeie ca Ramona, să-şi lase soţul şi fetiţa pe care o adoră, ca să vină la capătul lumii? Patmos, la 1074.17  km de Arad, este un capăt al lumii, o altă lume, cu propriile legi. Nu cred că e vorba doar de bani. O femeie cu o personalitate puternică, la fel ca a Ramonei, ar fi răzbit oriunde. Am început să construiesc scenarii, căci refularea sentimentului matern nu poate fi determinată decât de traume ascunse, de dorinţe nerecunoscute vreodată ori de cauze exterioare. S-o fi silit bărbatu-său?  Familia ? Casa  pusă gaj, ratele la bancă, dorinţa imperioasă de-a-şi construi vreo vilă şi de a-şi lua maşină “ultimul răcnet” ? Să fim serioşi!.. Bărbatu-său e vameş. Încălcarea demnităţii ei, grijile prea multe de mamă şi soţie, rutina zilnică, toate acestea s-o fi gonit în lumea largă? Poate, cumva, insinuându-se febril, insulele Greciei nu sunt decât acel vis de libertate, paradisul iluzoriu al unui timp de mai târziu care să recompenseze sacrificiul autoimpus? După rânduiala înţeleaptă a proniei, nu am putut să mă gândesc decât la dorul depărtării care ne face să vedem comoara de sub vatră…

Cu precizie nu voi şti niciodată, decât că o femeie spală rufele altor copii, că le găteşte şi le face curat. Că le zâmbeşte fals grecoteilor burduhănoşi, care-i replică trivial, făcându-i cu ochiul. Nu ştiu sigur decât că încă o fetiţă  plânge după mama ei. Va creşte fără ea, visându-i mereu mângâierea, primind în răstimpuri doar bucăţele din vocea cea  mai dragă şi daruri dulci de sărbători…

O veste bună

Bucurie să aveţi!

Dragii mei dragi şi iubiţi! Am pentru voi o veste mare şi tare! Uf, cu iureşul ăsta zilnic, deja am amânat ceasuri bune  să v-o spun şi simt c-o să dau pe dinafară! Nu pot să nu v-o spun, nu vreau să vă mai ţin cu sufletul la gură! Iacătă:

S-au strâns banii pentru operaţie!!!

Da, în cele 7 zile de când cazul Ecaterinei a devenit public, s-au strâns din donaţii, toţi banii pentru operaţie şi chiar mai mult decât era strict necesar, aşa încât  Cati şi Ovi, sunt, cel puţin din punct de vedere material, cu mult mai liniştiţi şi optimişti. De-acum, ea se va putea concentra mai mult pe pregătirea pentru operaţie, medicală, dar mai ales sufletească, şi, după puteri, pe îngrijirea Anuşcăi, ferindu-se, pe cât se poate, de orice zbucium inutil.

Ieri, spre seară m-a sunat, spunându-mi că vrea neapărat să vorbim. Am intrat în cea mai apropiată cofetărie, era cald şi noi eram amândouă pe fugă. Mi-a spus că e fericită, m-a îmbrăţişat şi-i simţeam emoţia… Era foarte grăbită, căci trebuia să se întâlnească cu dr. Stoica, să fixeze operaţia.  Doctorul avea deja destule programări, aşa că intervenţia a rămas stabilită pe data de 8 aprilie (anul ăsta, evident!), adică peste 20 de zile, începând de astăzi. Timp de aşteptare, de emoţie şi, mai ales de rugăciune şi de aşezare.

În urmă cu trei săptămâni, Ecaterina avea o viaţă aparent calmă, ritmul ei se scurgea lent. Peste câteva zile, totul avea să se schimbe în urma negrei veşti. În tăvălugul care a urmat, cu greu credea cineva că este posibil să strângă banii într-atât de repede pe cât era nevoie. Stăteam cu inima strânsă şi nu puteam decât să ne rugăm. Şi iată că Dumnezeu ne-a arătat cât de minunat lucrează prin oameni.

Fiecare din cei care a donat sau a dat mai departe informaţia merită măcar o caldă îmbrăţişare. De răsplătit, nu vom putea noi vreodată răsplăti îndeajuns, dar Îl lăsăm pe Dumnezeu să o facă, aşa cum ştie El mai bine. Noi, Ecaterina, familia şi prietenii ei, vă spunem doar că vom face tot ce ne stă în puteri să ne facem bine şi, dup-aia, o să vă explicăm şi cum e cu legile fizicii, aplicate pe scripeţi şi lentile.

În povestea aceasta, m-a impresionat în mod deosebit grija şi susţinerea extraordinară a duhovnicului Ecaterinei, părintele Mihai-Andrei Aldea de la biserica cu hramul Sf. Daniil Sihastrul din cartierul Brâncoveanu, care este alături de familie, trup şi suflet. M-au impresionat, de asemenea, oamenii care, deşi nu o cunoşteau personal, au fost mişcaţi de durerea ei de mamă şi de suferinţa ei, colegii  profesori de  la şcolile unde preda, rudele, prietenii mai mult sau mai puţin apropiaţi până atunci.

Să nu uităm că Ecaterina a câştigat până acum doar o luptă în războiul ei cu boala. Trebuie să-i fim în continuare alături, să o pomenim permanent în rugăciunile şi-n gândul nostru, pe ea şi întreaga familie aflată la ceas de cumpănă.  Răstignirii de pe Golgota nu-i poate urma decât Învierea. Să ne rugăm pentru Cati, să treacă peste operaţie cu bine şi de Sfintele Paşti să aducă şi în casa ei lumina Învierii.

UPDATE  IMPORTANT!

“Mergi şi fă şi tu asemenea!” (Luca 10, 37)

Cati e mai bine acum, nu a mai avut “vâjâieli” ori ameţeli. Poate doar un pic obosită din cauza agitaţiei (fireşti, în cazul ăsta):  telefoane, sfaturi, vizite, mers la doctor. Important este că e plină de nădejde.

Ceea ce mi se pare cu adevărat minunat e iniţiativa voastră, a tuturor celor care şi-au arătat şi îşi arată solidaritatea şi afecţiunea faţă de Ecaterina şi familia ei. E impresionant: zeci, dacă nu sute de oameni, care au fost mişcaţi de caz, au încurajat-o şi au donat, din puţinul lor, mult. Nu e vorba doar de-o sumă modică sau substanţială de bani, ci de curaj, de încredere şi de iubire creştinească pe care le-aţi “donat” şi care au ajuns nu doar la inima Ecaterinei, ci a multor altora care sunt în nevoi şi necazuri.

În trei zile de donaţii, cât au fost efectiv, s-a strâns, cu tot cu  economiile lor, cam jumătate din suma necesară operaţiei, adică aproape 5000 de euro. Astăzi va merge la medicul de la Euroclinic să-şi programeze operaţia. Are nevoie în continuare de noi pentru a strânge şi restul sumei care va face posibilă intervenţia. Pentru ea, timpul curge cu mult mai repede decât de obicei, fiecare secundă contează… Totuşi, e cu mult mai liniştită şi mai încrezătoare.

Nu ştim rânduielile lui Dumnezeu, dar credem cu tărie în El ca fiind mai presus de orice bunătate gândită de om. Ştim că este drept şi că judecata lui este milă şi adevăr, aşa cum spune Psalmistul: “Glasul meu auzi-l, Doamne, după mila Ta; după judecata Ta mă viază!” (Ps. 119, 149). Boala şi suferinţa ca urmări ale păcatelor noastre sunt îngăduite pentru că Însuşi Domnul stă drept în faţa libertăţii noastre, dar şi pentru că, prin pronia Lui iubitoare, devin prilej de vindecare sufletească şi de comuniune umană.

În astfel de perioade de încercare, de teamă şi de suferinţă, ceea ce suntem noi cu adevărat, Biserica cea adevărată a lui Hristos, cea a inimilor de carne pe care El a scris porunca iubirii, şi care se întrezăreşte, plină de viaţă şi luminoasă, ca o cetate nemişcată de veacuri. Am privit chipurile oamenilor simpli cărora le-am mărturisit despre aproapele lor în suferinţă şi am văzut lacrimi şi îndârjirea de a face ceva. Am văzut-o pe văduva care şi-a pus cei doi bănuţi în cutie… Mi-a spus că aşa poate să-i mulţumească Domnului şi celor care au ajutat-o odinioară, când soţul ei era în aceeaşi situaţie ca Ecaterina şi de aceeaşi vârstă cu ea. Din păcate, pentru el nu s-a mai putut face atunci nimic… L-am văzut pe preotul duhovnic stând alături, trup şi suflet,  îndreptându-le privirea către Domnul, dându-le nădejde şi putere.

Ceea ce rostim la Liturghie în fiecare duminică şi în rugăciunea de fiecare zi, Crezul nostru, credinţa în Sfânta Treime şi în viaţa Bisericii, rodeşte în comuniunea permanentă în Sfântul Duh, prin voinţa noastră de bine  împlinită în faptă. Aşa suntem făcuţi, să ne bucurăm de bine şi să înflorim în iubire, aceasta e mişcarea firească a inimii noastre. Darul nostru, oricât de mic, care vine din Darul cel mare al jertfei euharistice, este temelia Bisericii liturghisitoare şi a comuniunii cu Sfinţii. Par vorbe mari, pentru că ochii noştri orbi şi fals smeriţi nu vor să vadă. Dar aceasta este Iubirea, tainic manifestată în cele mărunte ca şi în cele mari, spre care întindem mâinile şi gândul nostru.

……………………………………………………………………………………………………

Aici aveţi povestea Ecaterinei, scrisoarea ei şi conturile pentru cei care vor să doneze.

Update 19-03-2011. De citit neapărat!!!

Minunea de a dărui bucurie

Sunt impresionată de primele reacţii la situaţia prezentată ieri. Sensibilitatea la suferinţa unui om, solidaritatea şi dărnicia sunt calităţi din ce în ce mai rare azi şi nu pot decât să vă mulţumesc, cu emoţie, în numele familiei M., pentru promptitudinea cu care întindeţi o mână de ajutor atunci când este nevoie.  Mai întâi, numărul cititorilor care au intrat astăzi doar pe blogul meu s-a înzecit, ajungând la aproape 1000 până la această oră, ceea ce a înseamnă locul 3 în blogurile cu creştere bruscă de pe platforma WordPress. Contează doar în măsura în care vor citi şi mai mulţi despre situaţia Ecaterinei. Poate să pară nesemnificativ, dar fiecare gest, oricât de mic, de interes şi ajutor este de apreciat, mai ales că astăzi au fost deja destule persoane care s-au grăbit să doneze. Le mulţumesc din toată inima şi mulţumesc şi celor care au preluat linkul şi au popularizat cazul şi pe care îi rog să ne susţină în continuare: Iulian-Andrei BobîrneaDan Sântimbreanu : Dasanti’s Weblog ; tănase!dragoş tănase! ; Motociclete de epocă ; Laurentiu Dumitru ; Kenny Gopo Gpc ; Ioan Usca ; Jurnalul Anei. Sunt sigură că mai sunt şi alţii care au preluat linkul sau au postat ei înşişi despre caz, dar pe care nu îi ştiu şi-mi pare rău că nu îi pot menţiona.
În mod deosebit vreau să mulţumesc comunităţii motocicliştilor din România care a reacţionat foarte repede, încurajându-l pe Ovidiu şi oferindu-i familiei lui sprijin necondiţionat. Într-adevăr, aţi demonstrat că nu sunteţi doar nişte useri anonimi pe două roţi! Puteţi citi mesajele lor pe acest forum.
Vă reamintesc că Ecaterina M. a fost diagnosticată în urmă cu două săptămâni şi jumătate cu meningiom de baza de craniu sfenoidal stâng la nivelul lobului temporal stâng, o tumoare cu dimensiunea de peste 5 cm, având nevoie urgentă de o intervenţie chirurgicală. Costul acestei operaţii este de 10000 de euro, din care s-a strâns, cu mare greutate, doar un sfert. Situaţia ei prezintă un risc crescut de criză comiţială ori comă, de aceea este nevoie strângerea rapidă a banilor necesari pentru operaţie.

Vă las să citiţi mai jos scrisoarea Ecaterinei:

Ma numesc Ecaterina M., si am 35 de ani. Din septembrie 2010 am inceput sa am probleme cu vederea, si anume sa vad 2 imagini pentru acelasi obiect. Am crezut ca este o variatie de dioptrie, caci sint mioapa de 20 de ani.

Am aminat o consultatie la un oftalmolog timp de 5 luni, insa, in ianuarie 2011,mi-a spus medicul de familie ca e posibil sa am o tumoare, caci uneori ea este o cauza pentru aceasta “vedere dubla”. Am cautat si eu pe net si am vazut ca e o varianta, dar n-am crezut ca e cazul meu.

Ca sa elimin aceasta posibilitate, in februarie am inceput sa ma interesez de cabinete de imagistica, si intr-un final sa fac RMN dorit. Chiar in timp ce stateam intinsa in aparat, am simtit ca este o problema, fara sa stiu insa cit e de mare. Primul neurochirurg mi-a tradus imaginea, spunindu-mi clar ca operatia este singura mea sansa sa vorbesc despre viitor, despre viitorul meu.

Este vorba despre un meningiom, pe partea stinga, din fericire, cu procent foarte mare (99% ) să fie benign. Evident, am fost socata. Pina atunci sa nu am alte probleme de sanatate decit cu vederea si,dintr-o data, sa aflu ca mai pot trai un timp scurt, daca nu as fi operata!

Sa inteleg ca este posibil sa ma fi nascut cu el, cu meningiomul, sau sa fi fost cauzat de o lovitura usoara, si ca a crescut asa de mare in 15-20 de ani? Cam asam-au dat de inteles doctorii… Dupa acesti multi ani, acum aflu ca am trait cu o tumoare pe meninge, si că acum este cit o mandarina. Adica foarte mare.

Apoi, dupa data importanta pentru mine, 22 februarie, am inceput sa ma documentez si eu, sa vorbesc si cu alti neurochirurgi din tara, si cu oamenii din jur. Am inteles ca va fi o operatie dificila, ca exista riscuri, dar mici, sa am urmari postoperatorii neplacute, gen semipareza pe partea dreapta, sau sa nu mai pot vorbi.

Am inteles ca doar intr-un spital privat pot face operatia aici in tara, astfel incit sa am cele mai mari sanse ca sa fie un succes. Adica, sa pot fi din nou ca acum, ca inainte de operatie. Si este tot ce-mi doresc, ca sa pot fi in continuare alaturi de familia pe care o iubesc, de sotul meu, Ovidiu, si de fetita mea, Ana.

O iubesc enorm pe Ana si vreau mult sa fiu alaturi de ea, cit mai multi ani de acum inainte. Stiu cit de greu imi va fi dupa operatie, dar accept orice stare prin care va trece corpul meu, mai ales daca stiu ca imi pot reveni perfect cu exercitiile de rigoare postoperatorii.

Sper mult sa fiu ajutata sa pot face operatia asta in cel mai bun spital din Romania. Ma gindesc tot timpul ca probabil Dumnezeu a hotarit sa trec prin etapa asta ca sa ma schimb, ca sa ma apropii mai mult de El, de mine, de altii…si astfel o accept, nu simt revolta, nu sint suparata, nu consider un “ghinion”……

Sper sa fiu capabila sa-mi cresc puiul inca multi ani de acum inainte si astfel o sa indur suferinta fizica preconizata dupa operatie. Cindva, tot ce simt acum va fi de domeniul trecutului……incerc sa ma vad pe mine si familia mea in viitor, ca sa pot indura mult mai usor o operatie atit de grea.

Sper sa pot si in viitor sa-i arat in continuare fetitei mele cit de mult o iubesc, si sa pot sa o ajut sa se adapteze lumii inconjuratoare. Sper sa ma ajute Dumnezeu s-o invat din toate, precum si faptul ca sint momente in viata cind treci prin suferinta, a corpului sau pe alte planuri. Vreau sa-i fiu un mic model, vreau sa nu pling, sa nu ma pling, sa accept, sa depasesc, astfel ca Ana sa vada ca se poate…

Si vreau sa multumesc enorm tuturor celor din jur si pe cei care nu ii cunosc si probabil nu o sa am sansa sa ii cunosc ca mi-au fost alaturi acum si ca ma ajuta atit de mult….!

Ecaterina M.

Pentru donaţii:

În lei:

RO62RNCB0083039483540001 (BANCA COMERCIALA ROMANA, sucursala OBREGIA )

RO86BRDE441SV37031554410 (BANCA ROMANA DE DEZVOLTARE, sucursala UNIREA)

RO29INGB0000999901628243 (ING, sucursala OBREGIA )

Donaţii în valută:

RO35RNCB0083039483540002 la BCR (sucursala OBREGIA) pt. USD:

pt. transfer din strainatate de valuta, in acest cont, trebuie specificat si urmatorul cod: RNCBROBU

RO08RNCB0083039483540003 la BCR (sucursala OBREGIA) pt EUR:

pt transfer din strainatate de valuta, in acest cont, trebuie specificat si urmatorul cod: RNCBROBU

*Sucursalele sunt menţionate doar pentru a fi trecute în formularul de donaţie, dacă se solicită această informaţie.

Update 19-03-2011. De citit neapărat!!!