Bucuria treptelor

De ce să vorbim despre bucurie în Postul Mare? Unde ar mai încăpea bucuria dacă Adam a fost izgonit din Rai? Dacă gândul nostru trebuie să se îndrepte mai ales la pocăință, la lacrimi și la frângerea inimii? Nu sunt acestea rodul înfrânării și al rugăciunii?

Cu siguranță că sunt rodul harului și al căutărilor noastre sincere. Dar dacă înțelegem pocăința fără iertare e ca și cum nu am citi decât jumătate de poveste.

Am sărbătorit în prima duminică biruința Dreptei Credințe. Dar oare nu este Ortodoxia o credință a bucuriei?

Avem atâta nevoie să ne aducem aminte de acest lucu în aceste vremuri când duhul deznădejdii, al nepăsării și al uitării produce așa de multă suferință, încât lumea pare prizonieră ei înseși, apăsată de povara grijilor, a lipsurilor, a necazurilor, a crizei acute care duce la disperare. Și de ce nu ar fi suferință?  Sau, mai bine zis, cum să nu fie suferință dacă este libertate? Dacă Domnul ne-a făcut liberi, asta înseamnă cu ne putem robi or rămâne liberi.

Drumul nostru de creștini este un drum al Crucii. Viața înseamnă și suferință, așa cum ne învăța Părintele nostru drag, Arsenie Papacioc: ”Românii trebuie sa înțeleagă că nu se poate făra cruce. Suferința-i un dar de la Dumnezeu. Te-am umilit, popor român, ca să te pot înălța. Intr-adevăr, de când s-a născut, amărâtul ăsta de popor a suferit nespus. Dar niciunui mucenic din alte neamuri nu i-a fost mai frumoasa credința decât mucenicilor nostri. Un Horia, care a înfruntat împărați, care s-a luat la trântă cu imperii, toti au ascuns în cojoacele lor mițoase o inimă de erou. Omul fuge de suferință ca un laș.”

Ortodoxia este paradoxală, tocmai pentru că se sprijină pe Cruce, nebunie celor care nu cred (I Cor. 1, 18), dar și pentru cei credincioși care nu pot înțelege cum Dumnezeu cel veșnic poate muri răstignit. Să fim siguri însă că „nu piroanele L-au ţinut pe Hristos răstignit, ci iubirea.”, cum frumos spunea Nicolae Steinhardt.

De aceea, pocăința pentru păcatele noastre și ale lumii nu trebuie să alunge încrederea în marea milostivire a Domnului nostru, Iisus Hristos, și nădejdea în mântuire. Crucea trebuie profund înțeleasă ca treaptă a Învierii. Nu se poate Înviere fără răstignire, dar nici Cruce fără Înviere. De aici trebuie să se nască bucuria tainică a fiecărei zile. Bucuria treptelor, călcate greu, în cântec de psalmi.

* * *

Ca pe un scurt exercițiu de liniștire, vă recomand, pe lângă rugăciune și o carte frumoasă: Treptele bucuriei.

O carte plină de tâlc și bucuroasă. O carte izvodită din înțelepciunea și sensibilitatea țăranului român străvechi pe care Bernea l-a căutat toată viața, sfârșind prin a-l îmbrațișa dincolo de timp, în cărțile sale. O carte creștină, fără a face deloc abuz de terminologie religioasă.

O citesc și eu, cu grijă, după mult timp, poposind îndelung pe prispa ei albă, în care adie vânticel cald. Am găsit-o prezentată succint și încadrată de un mesaj mult mai bine articulat decât aș putea-o eu face în predica P.S. Emilian Lovișteanul, rostit cu ocazia Prazniclui Învierii:

M-am gândit să aștern câteva rânduri și gânduri despre înțelesul bucuriei de a fi om creștin și bucuria de a trăi într-o lume care se afundă tot mai mult în tristețe și suferință, în care uităm sau nu mai știm să ne bucurăm de tot ce este bun și frumos în noi și în jurul nostru. Sigur că păcatul aduce tristețe, iar când privim boala și moartea, ne întristăm și mai mult.

Ni s-a dat prin Mântuitorul Hristos și Biserica Sa puterea de a lupta cu păcatul și moartea (mă refer aici la moartea sufletului din cauza păcatelor). Nu putem concepe o bucurie deplină într-o ființă umană care păcătuiește împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor. Este de neînțeles o bucurie bazată pe suferința altcuiva.

Observăm în Noul Testament cum Dumnezeu transmite oamenilor bucuria existenței lor în comuniune cu El, Creatorul celor văzute și nevăzute.

Arhanghelul Gavriil devine mesagerul acestor bucurii. El comunică preotului Zaharia bucuria pe care o va aduce nașterea fiului său, Sfântul Ioan Botezătorul: „…bucurie și veselie vei avea și de nașterea lui mulți se vor bucura” (Lc. 1, 14).

De asemenea, arhanghelul binevestește Fecioarei Maria bucuria alegerii ei de către Dumnezeu pentru a naște pe Fiul Său: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine” (Lc. 1, 28). O cântare bisericească arată rolul Maicii Domnului în istoria lumii: „…că prin tine a venit bucurie la toată lumea”, deoarece întruparea Fiului lui Dumnezeu în persoana divino-umană a lui Iisus Hristos aduce omenirii bucuria răscumpărării din păcat și puterea de a birui moartea. Așa se face că primele cuvinte rostite de Hristos Cel înviat către femeile mironosițe, în ziua Învierii Sale, au fost „Bucurați-vă” (Mt. 28, 29). Adică, El ne îndeamnă să participăm, să ne împărtășim, să ne bucurăm de roadele învierii Sale din morți. Prin învierea Sa tot creștinul se îndreaptă spre înviere, spre viață, bucurie și comuniune veșnică. Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel, care a experimentat bucuria convertirii întru Hristos, îndeamnă pe toți oamenii: „Bucurați-vă pururea întru Domnul. Și iarăși zic: bucurați-vă” (Filipeni 4, 4). De aceea, în lumina Învierii Mântuitorului Hristos, noi creștinii nu ar trebui să ne mai temem de moarte, ci plini de har și iubire să mărturisim adevărul și să lucrăm faptele dreptății, lepădând minciuna, lăcomia, invidia, ura, răutatea și tot ceea ce degradează demnitatea nostră umană.

„Potrivit Sfintei Scripturi și experienței sfinților, trăsătura fundamentală a vieții creștine, ca viață în Hristos și în Sfântul Duh, orientată spre înviere, este bucuria” (†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și Locțiitor de Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, Comori ale Ortodoxiei, Edit. Trinitas, Iași, 2007, p. 326).

Însă, bucuria aceasta se cultivă prin iubire și rugăciune, după cum Sfântul Pavel arată legătura dintre stare și cauză: „Bucurați-vă pururea. Rugați-vă neîncetat” (I Tes. 5, 16-17). Mesajul Domnului Hristos către ucenici și cei care vor crede în El – „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi, rămâneți întru iubirea Mea. Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui. Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi și ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 9-11) – a inspirat o mulțime de oameni, care, cu multă bucurie și nădejde, au primit mucenicia în Hristos, îndurând prigoane cumplite din partea păgânilor și chiar moartea, după cum citim în Viețile Sfinților. Tot bucuria comuniunii cu Hristos-Dumnezeu a determinat o mulțime de cuvioși să trăiască în obști monahale sau în singurătate.

Pentru o mare parte dintre contemporanii noștrii se nasc întrebările: Cum să te bucuri când suferi? Cum să te bucuri atunci când ești trist, bolnav, sărac, asuprit și uitat de oameni?

Din perspectiva noastră creștină, credem că Dumnezeu l-a creat pe om pentru a se bucura de prezența Lui, așa după cum și înțeleptul Solomon spune: „Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de peirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață și făpturile lumii vor fi izbăvitoare…” (Înțel. 1, 13-14).

În cartea sa Bucuria – Fața lui Dumnezeu în om (Edit. Herald, București, 2010), Alphonse Goettmann afirmă: „Numai ca bucurie a triumfat creștinismul în lume, și el a pierdut lumea când a pierdut bucuria, când a încetat să-i fie martor…” (p. 23).

Cu privire la răspunsul întrebărilor de mai sus, aduc în atenție cele scrise de Stan Rougier în prefața cărții menționate: „Bucuria de care ne vorbești tu, dragă Alphonse, este o bucurie care coexistă cu durerile condiției umane și care este primită de la un Dumnezeu crucificat, nu este bucuria datorită unei sănătăți perfecte sau unui temperament fericit” (p.10).

Din experiența lumii vedem că omul nu trăiește permanent într-o stare de bucurie. Acest lucru îl constatăm și în viața personală cea de toate zilele. Privind realist, observăm că în cea mai mare parte din viața noastră am fost triști și nu bucuroși. Încât bucuria în contextul existenței actuale poate fi pentru unii o utopie. Cred că e nevoie să mutăm viața noastră într-un alt plan de existență, păstrându-ne realismul și naturalețea, pentru că „Bucuria noastră este făcută dintr-o participare completă, spirituală și corporală, la slava lui Hristos înviat” (Ibidem, p. 43) și că în El cu adevărat „trăim, ne mișcăm și suntem” (Fapte 17, 28).

Oameni fiind, căutăm bucuria, dorim să ne bucurăm. Dar de cele mai multe ori o căutăm în lucruri limitate, trecătoare! Poate găsim și aici bucurii de moment, dar care nu pot înlocui însă adevăratele bucurii.

Cunoscutul etnograf și sociolog Ernest Bernea (1905-1990) a descris într-una din lucrările sale, intitulată Treptele bucuriei (Edit. Vremea, București, 2008), motivele pentru care omul se poate bucura cu adevărat.

El crede că „bucuria este o stare de înălțare și împlinire a vieții, ca o urmare firească a găsirii unui sens superior al condiției omului”(p.7).

„Bucuria este o stare de plinătate a ființei noastre morale; ea este trăire intensă și expresia unei vieți de mare elevație, când toate resursele noastre interioare sunt puse în funcțiune. Bucuria este trăire deplină și abundentă, este cântec interior” (p.8). De fapt, Ernest Bernea pune accentul pe lucrarea harului Duhului Sfânt în om, pe nepăcătuirea și puritatea sufletului uman, ce dă voie luminii să strălucească întru bucurie. Cu adevărat „Bucuria ne aduce pacea, ne aduce liniștea sufletească, armonie, împăcare” (p. 9).

Slujba Învierii Domnului

„Treptele bucuriei” despre care scrie Ernest Bernea sunt trepte de manifestare a existenței umane, în legătură cu Dumnezeu și lumea.

„Bucuria de a fi”, se transpune în bucuria de a exista datorită faptului că Dumnezeu, Izvorul vieții, ne-a adus de la neființă la ființă. „În primul rând este prezența omului în lume, cu aderențele sale, apoi bucuria de a exista în trup și de a avea o conștiință, pe scurt bucuria de a fi” (p. 6).

„Bucuria de a crea”, „fapta prin care el (omul – n.n.) devine colaborator (cu Dumnezeu – n.n.) la opera universală, și care, indiferent unde se produce și pe ce treaptă, merge în plinul existenței, împlinind destinul uman și colaborând la acela al lumii întregi” (p.13).

Cât de bucuros poate fi omul creator de spiritualitate, cultură și istorie, omul care scrie o carte ziditoare de suflet, folosind darurile primite de la Dumnezeu!

La treapta „Bucuriei de a fi pur”, scriitorul amintit precizează: „Creștem copii într-o lume fără suflet, o lume care ia drept slăbiciune sau prostie tot ce este delicat și pur, tot ce izvorăște din puterile dragostei și adevărului, temelii ale existenței noastre morale” (p.52). Cu toate acestea, „ne vindecăm la gradul cel mai înalt al omeniei noastre: sfințenia” (p.53).

O altă trăsătură sau treaptă a bucuriei este „Bucuria de a fi împreună”, ce are ca model bucuria Persoanelor Sfintei Treimi, care sunt împreună Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Cu privire la această treaptă se spune: „Legaturile spirituale sunt legături adevărate pline de rod și trăinicie, purtătoare de frumusețe și bucurie demnă de ființe dăruite cu o conștiință și un sens, așa cum suntem noi, oamenii, sortiți să fim” (p.70).

„Bucuria plenitudinii”, în care se arată că „Dragostea ne duce la Dumnezeu, ne descoperă omul și lucrurile, ne deschide porțile înțelesului. Cel ce iubește e plin, e frumos, e luminat; el iradiază numai pace și încântare” (pp. 81-82).

„De ce nu înțeleg oamenii că numai dragostea îi poate elibera, că numai apropierea sinceră și vibrantă față de tot ce există pozitiv în lume îi poate face stăpâni pe un destin, azi trist și apăsător, mâine îmbucurat și sublim, cale deschisă libertății și responsabilității noastre de ființe spirituale?” (p.84), se întreabă autorul. Și noi îi răspundem: pentru că omul trăiește viața mai mult în plan orizontal și nu în plan vertical. Se raportează mai mult la lumea materială și nu la veșnicia vieții.

Ultima treaptă este „Bucuria dăruirii”, prezentată de scriitor în realitatea existențială și frumusețea dorită. „Am fost în cetate și am văzut cum își năruiesc oamenii sufletul, cum se alungă, uitând că dragostea și creația, flori ignorate ale spiritului, sunt adevăratele dimensiuni ale făpturii sale (…). Iubește soarele și iarba, iubește pe cel ce te cheamă, ajută-l și îndrumă-l pe căile frumuseții, pe cel căzut redă-l luminii, darului și setei de absolut (…). Omul care ia dorește sărăcie interioară, omul care dăruiește, dimpotrivă, bogăție” (pp. 95-96). Așa ne-a învățat și ne-a arătat Dumnezeu care S-a dăruit pe Sine lumii. Darul cel mai de preț este Fiul Său, Iisus Hristos, de aceea sărbătoarea Nașterii Domnului este numită în popor sărbătoarea darurilor.

De mult am uitat să ne mai facem bucurii unii altora. Chiar am uitat să ne bucurăm că existăm. Povara păcatelor, a suferințelor și a neiubirii acoperă și înăbușă bucuria care începe uneori să răsară precum ghiocelul de sub zăpadă.

Testamentul Fericirilor (Matei 5, 3-11), propus de Mântuitorul Hristos, se încheie cu îndemnul: „Bucurați-vă și vă veseliți că plata voastră multă este în ceruri” (Mt. 5, 12). Câți știm să ne mai bucurăm?!

Aproape toate icoasele acatistelor cultului Bisericii noastre încep cu cuvintele „Bucură-te”, deoarece sfinții au căutat și au dobândit bucuria veșnică din Împărăția lui Dumnezeu.

În acest context, m-am gândit că ar fi frumos să avem în literatura religioasă un Acatist al bucuriei omului, care să înceapă astfel:

Bucură-te omule, că ai fost creat de Dumnezeu;

Bucură-te, că ai fost stăpân peste toate;

Bucură-te, chipul și asemănarea Ziditorului;

Bucură-te, că Dumnezeu nu te-a uitat după ce ai căzut în păcat;

Bucură-te, că neamul omenesc a dăruit lui Dumnezeu pe Fecioara Maria;
m-am gândit să aștern câteva rânduri și gânduri despre înțelesul bucuriei de a fi om creștin și bucuria de a trăi într-o lume care se afundă tot mai mult în tristețe și suferință, în care uităm sau nu mai știm să ne bucurăm de tot ce este bun și frumos în noi și în jurul nostru. Sigur că păcatul aduce tristețe, iar când privim boala și moartea, ne întristăm și mai mult.

Ni s-a dat prin Mântuitorul Hristos și Biserica Sa puterea de a lupta cu păcatul și moartea (mă refer aici la moartea sufletului din cauza păcatelor). Nu putem concepe o bucurie deplină într-o ființă umană care păcătuiește împotriva lui Dumnezeu și a oamenilor. Este de neînțeles o bucurie bazată pe suferința altcuiva.

Observăm în Noul Testament cum Dumnezeu transmite oamenilor bucuria existenței lor în comuniune cu El, Creatorul celor văzute și nevăzute.

Arhanghelul Gavriil devine mesagerul acestor bucurii. El comunică preotului Zaharia bucuria pe care o va aduce nașterea fiului său, Sfântul Ioan Botezătorul: „…bucurie și veselie vei avea și de nașterea lui mulți se vor bucura” (Lc. 1, 14).

De asemenea, arhanghelul binevestește Fecioarei Maria bucuria alegerii ei de către Dumnezeu pentru a naște pe Fiul Său: „Bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine” (Lc. 1, 28). O cântare bisericească arată rolul Maicii Domnului în istoria lumii: „…că prin tine a venit bucurie la toată lumea”, deoarece întruparea Fiului lui Dumnezeu în persoana divino-umană a lui Iisus Hristos aduce omenirii bucuria răscumpărării din păcat și puterea de a birui moartea. Așa se face că primele cuvinte rostite de Hristos Cel înviat către femeile mironosițe, în ziua Învierii Sale, au fost „Bucurați-vă” (Mt. 28, 29). Adică, El ne îndeamnă să participăm, să ne împărtășim, să ne bucurăm de roadele învierii Sale din morți. Prin învierea Sa tot creștinul se îndreaptă spre înviere, spre viață, bucurie și comuniune veșnică. Apostolul neamurilor, Sfântul Pavel, care a experimentat bucuria convertirii întru Hristos, îndeamnă pe toți oamenii: „Bucurați-vă pururea întru Domnul. Și iarăși zic: bucurați-vă” (Filipeni 4, 4). De aceea, în lumina Învierii Mântuitorului Hristos, noi creștinii nu ar trebui să ne mai temem de moarte, ci plini de har și iubire să mărturisim adevărul și să lucrăm faptele dreptății, lepădând minciuna, lăcomia, invidia, ura, răutatea și tot ceea ce degradează demnitatea nostră umană.

„Potrivit Sfintei Scripturi și experienței sfinților, trăsătura fundamentală a vieții creștine, ca viață în Hristos și în Sfântul Duh, orientată spre înviere, este bucuria” (†Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române și Locțiitor de Mitropolit al Moldovei și Bucovinei, Comori ale Ortodoxiei, Edit. Trinitas, Iași, 2007, p. 326).

Însă, bucuria aceasta se cultivă prin iubire și rugăciune, după cum Sfântul Pavel arată legătura dintre stare și cauză: „Bucurați-vă pururea. Rugați-vă neîncetat” (I Tes. 5, 16-17). Mesajul Domnului Hristos către ucenici și cei care vor crede în El – „Precum M-a iubit pe Mine Tatăl, așa v-am iubit și Eu pe voi, rămâneți întru iubirea Mea. Dacă păziți poruncile Mele, veți rămâne întru iubirea Mea, după cum și Eu am păzit poruncile Tatălui Meu și rămân întru iubirea Lui. Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea să fie în voi și ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 9-11) – a inspirat o mulțime de oameni, care, cu multă bucurie și nădejde, au primit mucenicia în Hristos, îndurând prigoane cumplite din partea păgânilor și chiar moartea, după cum citim în Viețile Sfinților. Tot bucuria comuniunii cu Hristos-Dumnezeu a determinat o mulțime de cuvioși să trăiască în obști monahale sau în singurătate.

Pentru o mare parte dintre contemporanii noștrii se nasc întrebările: Cum să te bucuri când suferi? Cum să te bucuri atunci când ești trist, bolnav, sărac, asuprit și uitat de oameni?

Din perspectiva noastră creștină, credem că Dumnezeu l-a creat pe om pentru a se bucura de prezența Lui, așa după cum și înțeleptul Solomon spune: „Dumnezeu n-a făcut moartea și nu se bucură de peirea celor vii. El a zidit toate lucrurile spre viață și făpturile lumii vor fi izbăvitoare…” (Înțel. 1, 13-14).

În cartea sa Bucuria – Fața lui Dumnezeu în om (Edit. Herald, București, 2010), Alphonse Goettmann afirmă: „Numai ca bucurie a triumfat creștinismul în lume, și el a pierdut lumea când a pierdut bucuria, când a încetat să-i fie martor…” (p. 23).

Cu privire la răspunsul întrebărilor de mai sus, aduc în atenție cele scrise de Stan Rougier în prefața cărții menționate: „Bucuria de care ne vorbești tu, dragă Alphonse, este o bucurie care coexistă cu durerile condiției umane și care este primită de la un Dumnezeu crucificat, nu este bucuria datorită unei sănătăți perfecte sau unui temperament fericit” (p.10).

Din experiența lumii vedem că omul nu trăiește permanent într-o stare de bucurie. Acest lucru îl constatăm și în viața personală cea de toate zilele. Privind realist, observăm că în cea mai mare parte din viața noastră am fost triști și nu bucuroși. Încât bucuria în contextul existenței actuale poate fi pentru unii o utopie. Cred că e nevoie să mutăm viața noastră într-un alt plan de existență, păstrându-ne realismul și naturalețea, pentru că „Bucuria noastră este făcută dintr-o participare completă, spirituală și corporală, la slava lui Hristos înviat” (Ibidem, p. 43) și că în El cu adevărat „trăim, ne mișcăm și suntem” (Fapte 17, 28).

Oameni fiind, căutăm bucuria, dorim să ne bucurăm. Dar de cele mai multe ori o căutăm în lucruri limitate, trecătoare! Poate găsim și aici bucurii de moment, dar care nu pot înlocui însă adevăratele bucurii.

Cunoscutul etnograf și sociolog Ernest Bernea (1905-1990) a descris într-una din lucrările sale, intitulată Treptele bucuriei (Edit. Vremea, București, 2008), motivele pentru care omul se poate bucura cu adevărat.

El crede că „bucuria este o stare de înălțare și împlinire a vieții, ca o urmare firească a găsirii unui sens superior al condiției omului”(p.7).

„Bucuria este o stare de plinătate a ființei noastre morale; ea este trăire intensă și expresia unei vieți de mare elevație, când toate resursele noastre interioare sunt puse în funcțiune. Bucuria este trăire deplină și abundentă, este cântec interior” (p.8). De fapt, Ernest Bernea pune accentul pe lucrarea harului Duhului Sfânt în om, pe nepăcătuirea și puritatea sufletului uman, ce dă voie luminii să strălucească întru bucurie. Cu adevărat „Bucuria ne aduce pacea, ne aduce liniștea sufletească, armonie, împăcare” (p. 9).

Slujba Învierii Domnului

„Treptele bucuriei” despre care scrie Ernest Bernea sunt trepte de manifestare a existenței umane, în legătură cu Dumnezeu și lumea.

„Bucuria de a fi”, se transpune în bucuria de a exista datorită faptului că Dumnezeu, Izvorul vieții, ne-a adus de la neființă la ființă. „În primul rând este prezența omului în lume, cu aderențele sale, apoi bucuria de a exista în trup și de a avea o conștiință, pe scurt bucuria de a fi” (p. 6).

„Bucuria de a crea”, „fapta prin care el (omul – n.n.) devine colaborator (cu Dumnezeu – n.n.) la opera universală, și care, indiferent unde se produce și pe ce treaptă, merge în plinul existenței, împlinind destinul uman și colaborând la acela al lumii întregi” (p.13).

Cât de bucuros poate fi omul creator de spiritualitate, cultură și istorie, omul care scrie o carte ziditoare de suflet, folosind darurile primite de la Dumnezeu!

La treapta „Bucuriei de a fi pur”, scriitorul amintit precizează: „Creștem copii într-o lume fără suflet, o lume care ia drept slăbiciune sau prostie tot ce este delicat și pur, tot ce izvorăște din puterile dragostei și adevărului, temelii ale existenței noastre morale” (p.52). Cu toate acestea, „ne vindecăm la gradul cel mai înalt al omeniei noastre: sfințenia” (p.53).

O altă trăsătură sau treaptă a bucuriei este „Bucuria de a fi împreună”, ce are ca model bucuria Persoanelor Sfintei Treimi, care sunt împreună Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Cu privire la această treaptă se spune: „Legaturile spirituale sunt legături adevărate pline de rod și trăinicie, purtătoare de frumusețe și bucurie demnă de ființe dăruite cu o conștiință și un sens, așa cum suntem noi, oamenii, sortiți să fim” (p.70).

„Bucuria plenitudinii”, în care se arată că „Dragostea ne duce la Dumnezeu, ne descoperă omul și lucrurile, ne deschide porțile înțelesului. Cel ce iubește e plin, e frumos, e luminat; el iradiază numai pace și încântare” (pp. 81-82).

„De ce nu înțeleg oamenii că numai dragostea îi poate elibera, că numai apropierea sinceră și vibrantă față de tot ce există pozitiv în lume îi poate face stăpâni pe un destin, azi trist și apăsător, mâine îmbucurat și sublim, cale deschisă libertății și responsabilității noastre de ființe spirituale?” (p.84), se întreabă autorul. Și noi îi răspundem: pentru că omul trăiește viața mai mult în plan orizontal și nu în plan vertical. Se raportează mai mult la lumea materială și nu la veșnicia vieții.

Ultima treaptă este „Bucuria dăruirii”, prezentată de scriitor în realitatea existențială și frumusețea dorită. „Am fost în cetate și am văzut cum își năruiesc oamenii sufletul, cum se alungă, uitând că dragostea și creația, flori ignorate ale spiritului, sunt adevăratele dimensiuni ale făpturii sale (…). Iubește soarele și iarba, iubește pe cel ce te cheamă, ajută-l și îndrumă-l pe căile frumuseții, pe cel căzut redă-l luminii, darului și setei de absolut (…). Omul care ia dorește sărăcie interioară, omul care dăruiește, dimpotrivă, bogăție” (pp. 95-96). Așa ne-a învățat și ne-a arătat Dumnezeu care S-a dăruit pe Sine lumii. Darul cel mai de preț este Fiul Său, Iisus Hristos, de aceea sărbătoarea Nașterii Domnului este numită în popor sărbătoarea darurilor.

De mult am uitat să ne mai facem bucurii unii altora. Chiar am uitat să ne bucurăm că existăm. Povara păcatelor, a suferințelor și a neiubirii acoperă și înăbușă bucuria care începe uneori să răsară precum ghiocelul de sub zăpadă.

Testamentul Fericirilor (Matei 5, 3-11), propus de Mântuitorul Hristos, se încheie cu îndemnul: „Bucurați-vă și vă veseliți că plata voastră multă este în ceruri” (Mt. 5, 12). Câți știm să ne mai bucurăm?!

Aproape toate icoasele acatistelor cultului Bisericii noastre încep cu cuvintele „Bucură-te”, deoarece sfinții au căutat și au dobândit bucuria veșnică din Împărăția lui Dumnezeu.

În acest context, m-am gândit că ar fi frumos să avem în literatura religioasă un Acatist al bucuriei omului, care să înceapă astfel:

Bucură-te omule, că ai fost creat de Dumnezeu;

Bucură-te, că ai fost stăpân peste toate;

Bucură-te, chipul și asemănarea Ziditorului;

Bucură-te, că Dumnezeu nu te-a uitat după ce ai căzut în păcat;

Bucură-te, că neamul omenesc a dăruit lui Dumnezeu pe Fecioara Maria;

Bucură-te, că răscumpărarea prin Fiul lui Dumnezeu a venit;

Bucură-te, că pentru tine Hristos a murit și a înviat;

Bucură-te, că iertare de păcate și viață veșnică ai dobândit;

Bucură-te omule, bucuria lui Dumnezeu!

Va spun tuturor, bucurați-vă: Hristos a înviat! Bucuria noastră.
Bucură-te, că răscumpărarea prin Fiul lui Dumnezeu a venit;

Bucură-te, că pentru tine Hristos a murit și a înviat;

Bucură-te, că iertare de păcate și viață veșnică ai dobândit;

Bucură-te omule, bucuria lui Dumnezeu!

Va spun tuturor, bucurați-vă: Hristos a înviat! Bucuria noastră.

Sursa : http://www.revistaclipa.com/5501/2011/04/permanente/inviere-%C8%99i-bucurie

Advertisements

One thought on “Bucuria treptelor

  1. Tudorache Gabriela

    Buna ziua,
    Ma iertati ca va deranjez .Vin cu rugamintea la d-voastra sa scrieti un articol pe blogul d-voastra si sa distribuiti mai departe pe facebook despre mama mea, Gabriela Tudorache.Timpul nu ne permite sa asteptam si va rugam sa scrieti un articol despre cazul ei.Mai multe detali le gasiti pe http://gabrielatudorache.blogspot.com/. Sau ne puteti contacta la nr de tel. 0724342082. Va rugam , daca sunteti de acord sa ne lasati si un raspuns .
    Va multumesc din inima pentru sprijinul acordat.
    dumitru_gabriela31@yahoo.com

    Reply

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s