Sfaturile diavolilor

O carte pentru cei care spun despre ei că sunt drept-credincioşi: pentru cei care se cred înfocaţi apărători şi războinici pentru credinţă, dar şi pentru începătorii  în ale credinţei, pentru cei care sunt credincioşi, dar nu merg la Biserică şi nu iubesc rugăciunea, pentru cei care se roagă şi bat metanii, dar nu-şi iubesc în faptă aproapele, pentru cei deznădăjduiţi de mântuirea lor,  pentru pacifiştii trândavi şi laşi şi pentru credincioşii de ocazie, de toate felurile şi de peste tot.

Am transcris un scurt fragment, cu precizarea că, deşi stilul lui Lewis este cuceritor, nici personajele lui, dracul bătrân şi experimentat, pe nume Sfredelin, şi Amărel, ingenuul lui nepot, nici dialogul lor aparent comic, nu sunt deloc pură ficţiune.

Dragul meu Amărel,

Tare mă minunez de întrebarea ta, dacă e neapărat nevoie ca pacientul să nu afle că exişti. Răspunsul, cel puţin pentru etapa actuală a luptei, ne-a fost dat deja prin înaltă poruncă. Strategia, deocamdată, e să rămânem sub acoperire. Sigur că nu a fost întotdeauna aşa. Ne aflăm, într-adevăr, în faţa unei împovărătoare dileme. Atunci când oamenii nu cred în existenţa noastră, ni se refuză toată plăcerea terorismului pe faţă, şi nici nu mai putem şcoli magicieni. Pe de altă parte, atunci când cred în noi, pierdem grupele de materialişti şi sceptici. Cel puţin deocamdată. Am mari speranţe că vom învăţa în timp util cum să le aducem ştiinţa pe panta emoţionalului şi a mitologicului, astfel încât ceea ce este, de fapt, credinţa dedicată nouă( deşi nu sub numele ăsta) să se insinueze în mintea umană rămasă opacă la credinţa în Duşman. „Forţa vitală”, preamărirea sexului şi câteva aspecte ale psihanalizei ne pot fi de mare folos. Dacă reuşim o dată să ducem la bun sfârşit lucrarea perfectă- magicianul materialist, omul care nu foloseşte, dar venerează cu toată fiinţa ceea ce el numeşte vag „forţe”, asta în timp ce  neagă existenţa „spiritelor” – atunci sfarşitul razboiului va fi aproape. Intre timp, însă, trebuie să ascultăm de ordine. Nu cred să-ţi vină prea greu să-l ţii pe pacient departe de adevăr. Faptul că imaginaţia moderna face din draci nişte figuri mai degrabă comice te va ajuta. Dacă se întâmplă să înmugurească în minte cea mai mică suspiciune că ai exista, sugerează-i imaginea unei drăcovenii cu iţari roşii şi dă-i de înţeles că, de vreme ce nu crede în aşa ceva (metoda e consemnată şi în cele mai vechi manuale), urmează ca nici în tine nu are cum să creadă.

Nu uit promisiunea de a cântări dacă e mai pro­fitabil să facem din pacient un mare patriot sau un pacifist militant. Orice extremă, mai puţin devotamentul extrem pentru Duşman, trebuie încurajată. Nu întotdeauna, fireşte, dar acum da. Când vremurile sunt călduţe şi neangajate, misiunea noastră e să le topim şi mai repede în moliciunea somnului. Când însă vremurile, aşa cum sunt cele de acum,  se precipită şi se destramă, ne revine sarcina să pu­nem gaz pe foc. Orice grupare restrânsă adunată în  jurul unui interes pe care alţii ori îl resping, ori îl ignoră, va fi aţâţată din interior, prin admiraţie reciprocă şi fortificată către exterior printr-o nemăsurată mândrie şi-o ură feroce, susţinute fără jenă în numele unei „cauze” presupus impersonale. Chiar şi atunci când grupul se formează iniţial de dragul  Duşmanului, lucrul rămâne adevărat. Noi vrem ca Biserica să nu se extindă, si asta nu doar ca să rămână puţini cei ce-L cunosc pe Duşman, dar şi pentru ca în cei ce ajung acolo să se nască  sentimentul acelei pioşenii asediate şi al acelui rigorism defensiv care face regula într-o societate secretă sau o clică. Biserica însăşi e, desigur, apărată cu dinţii, şi adevărul e nu prea am reuşit până acum să-i insuflăm toate trăsăturile unei facţiuni; însă facţiunile subordonate din interiorul ei au produs deseori rezultate admirabile, de la partizanii lui Pavel şi Apolos din Corint, până la împărţirea în Înaltă şi Joasă a Bisericii Anglicane.

Dacă pacientul poate fi convins să  protesteze con­secvent împotriva războiului, va deveni automat una dintre vocile unei mici organizaţii lipsite de popularitate, iar în cazul unui novice în ale creştinismului, efectul va fi aproape sigur în favoarea noastră. Dar numai aproape sigur. S-a îndoit el oare serios de justeţea participării la un război drept înainte ca războiul de faţă să înceapă? Este el un bărbat de mare curaj fizic – atât de mare încât să nu-şi pună, mai mult sau mai puţin conştient, întrebări despre moti­vele reale ale pacifismului său? E el în stare, atunci când face paşi spre sinceritate (căci niciun om nu bate tot drumul), să se convingă definitiv că e mânat numai şi numai de dorinţa de a-l da ascultare Duş­manului? Dacă e genul acesta, probabil că pacifismul lui nu ne va fi de prea mare ajutor, iar Duşmanul îl va ţine, cred la adăpost de consecinţele obişnuite ale participării la o sectă. Cel mai bine, în cazul acesta, e să încerci o criză emoţională neaşteptată şi confuză care să-l arunce, încă nesigur, în braţele patriotismului. S-au înregistrat deseori succese cu astfel de convertiri. Dar dacă e genul care mi se pare mie că e, încearcă pacifismul.

Că alege una sau alta, sarcina ta de bază rămâne aceeaşi. Fă-l să înceapă prin a trata patriotismul sau pacifismul ca parte a religiei sale. Apoi ajută-l, sub influenţa spiritului partizan, să ajungă să vadă în el partea cea mai importantă. În fine, întoarnă-l treptat şi pe nesimţite către terenul unde religia devine ea parte a „cauzei”, unde creştinismul rămâne valoros doar pentru excelentele argumente pe care le poate oferi în sprijinul spiritului războinic ori pacifismului britanic. Ce nu trebuie el cu niciun chip să facă e să privească cele lumeşti în primul rând drept material pentru supunere. Odată ce ai făcut din lume un scop şi din credinţă un mijloc, e aproape sigur că l-ai câştigat de partea ta şi prea puţin contează pentru ce anume scop lumesc a optat. E suficient ca demonstraţiile, pamfletele, planurile de bătaie, mişcările, cauzele şi cruciadele să-i devină mai importante decât rugăciunile, slujbele şi milostenia şi omul e al nostru – cu cât e mai „religios” (în termenii de care ţi-am vorbit), cu atât mai definitiv e al nostru. Avem din ăştia cu cazanele pe aici, pe jos.

Cu afecţiune, unchiul tău,

SFREDELIN

Iată prezentarea mai pe larg cărţii, făcută de RADU ILIESCU (click aici), pe care o puteţi găsi la Editura Humanitas, ca text tipărit sau ca audiobook.