Intertextul
În această etapă de analiză, este necesară evidenţierea nucleelor semantice ale textului şi, mai ales, a modului în care se interferează cu literatura anterioară, cu practica ritualică şi cu tradiţia iudaică. Se întrevăd legăturile dintre arhetipurile imaginare producătoare de sens şi contextul livresc sau concret în care se nasc.
Iezechiel are revelaţia carului de foc, merkabah, simbolizând teofania “gloriei lui Dumnezeu”, kābǒd. Imaginea venirii lui Iahve, şezând pe heruvimi, în ajutorul poporului său are o lungă tradiţie în Codul Preoţesc, fiind în egală măsură semnul judecăţii, cât şi al gloriei lui Dumnezeu.
Influenţa Codului Preoţesc asupra profetului este evidentă şi din folosirea unor formule sterotipe ca: “Aşa grăieşte Domnul!”(Iez.2,4), “Aşa zice Domnul Dumnezeu”(3,11; 5,5) sau “Şi vor cunoaşte că Eu sunt Domnul”(6,10) , dar şi din locul revelaţiei care este râul Chebar, ale cărui ape mereu curgătoare vor fi asigurând locul curat al descoperirilor divine într-o ţară a spurcăciunii.
Imaginea venirii lui Dumnezeu în slavă a fost înţeleasă chiar de primii cercetători ca mângâiere şi încurajare a poporului lui Israel. Într-o ţară străină de a lor, păgână, departe de Templu, Iahve Îşi face simţită prezenţa, demonstrând atotputernicia Sa. Este prima viziune în care imaginea gloriei Sale nu mai este direct legată de cea a Templului. Într-o cronologie a cărţii, observăm că viziunea are loc într-o perioadă când prezenţa lui Iahve încă stăruia în Templu. Poate de aceea, El nu vine din/în Ierusalim, ci din ceruri. Se înţelege astfel că robia şi prăbuşirea Templului, mai târziu sunt semne ale mâniei lui Dumnezeu şi ale pedepsirii poporului căzut în idolatrie. Iezechiel e ales de Dumnezeu să vestească poporului acestea.
Norul (furtuna) şi lumina de fulger sunt cunoscute încă din Ieş.19,1-urm; 24, 9-10, ca teofanii, aşa că în Iez.1 se reiterează devotamentul lui Dumnezeu faţă de poporul ajuns iarăşi să rătăcească iarăşi prin pustiul străinătăţii.[1] Furtuna sugerează cel mai vădit ipostaza de luptător a lui Dumnezeu, în toate viziunile profetice fiind corelată ideii de judecată pe care Dumnezeu o înfăptuieşte (Am.1,2,; Mih.1, 2-7, Is.59, 15-20) asupra Israelului mişelit. Şi focul sugerează aceeaşi “mânie” a lui Dumnezeu şi instrument al pedepsei Sale- II Paral. 22, 15, Ps 92, 3, dar şi la Is. 56,15-16, fiind explicit asociat judecăţii divine.
Norul transformă tabloul descris, static, într-unul dinamic. Arcul (curcubeul) nu este aici semn al războiului, aş cum ar sugera forma sa şi asocierea cu săgeţile, ca aură de lumină a lui Iahve, ci tocmai un semn al reconcilierii ca în legământul făcut cu Noe.
Tronul lui Iahve apăruse şi în viziunea lui Miheia din II Regi, 22, 19-22. Divanul ceresc se întrunise atunci penru a hotărî vina lui Ahab, deci pentru a-l judeca. Is.6 este similar lui Iez.1, respectiv 10, şi face parte din aceeaşi chemare profetică a lui Iezechiel ca “glas” al lui Dumnezeu ce anunţă pedeapsa/judecata, pe care Rolf Knierim o numeşte “teofanie a judecăţii”[2]. Cerurile se deschid-imagine similară cu Is. 54,1- şi-I permit lui Iahve să coboare. Neclaritatea scopului este lămurită odată cu asocierea imaginii furtunii.
Carul ceresc arată o concepţie interesantă la un popor nomad care se stabilise într-o ţară cu relief colinar şi care era nevoită să importe cai din Egipt. Trebuie să fie o influenţă egipteană sau asiriană, în care carul nu trebuie legat neapărat de-o atitudine marţială, ci chiar de o accesul la înălţimi ca în II Reg. 6, 14-17 unde cai şi caleşti de foc umpleau muntele din jurul lui Elisei. Merkabah are în alcătuirea lui roţi, care-i asigură mobilitate, mişcându-se înăuntrul şi în afara norului teofanic. Ea trebuie pusă în legătură cu judecata dreaptă a lui Iahve care se face cunoscută poporului Său, chiar dacă acesta s-ar găsi în Şeol sau în Rai, în vârful muntelui Carmel sau pe fundul mării (Am 9, 1-4). Mobilitatea norului e legată şi de Iez 5,2 unde profetului i se spune că o treime din părul său trebuie tocat şi spulberat în vânt, semn al împrăştierii poporului lui Israel printre neamuri. Şi Iez. 12 14 se referă la biruinţa lui Iahve şi împrăştierea duşmanilor în vânt.
Nordul, dincotro vin “norul şi vântul vijelios”, are, în ebraică, răd şpn (ascuns), în înţegerea unanimă de şāpôn, însemnând, deci,“cer întunecat”. Cecilia Grave susţine însă că, etimologic, vine din ugariticul şpn, însemnând “vânt din nord care limpezeşte cerul”, aşa că nu poate fi vorba de un cer întunecat[3], din contră. Nu sunt însă suficiente argumente. Întunericul de la miazănoapte poate fi pus în corelaţie cu partea dedicată lui Gog-Magog, a invadatorilor, şi atunci restaurarea trebuie să înceapă cu spulberarea răului. Se presupune însă şi un element de intertextualitate cu Ier. 1, 14.
Lumina/ strălucirea. G.R. Driver identifică o neclaritate de traducere a textului original: The prophet Ezekiel in his opening vision looked and “behold, a stormy wind came out of the north, a great cloud with a fire infolding itself (marg. flashing continually), and a brightness round about it, and out of the midst thereof as the colour of amber (marg. electrum), out of the midst of the fire.” The problem here is to discover what hašmal, which is translated ηλεκτρου by the LXX and electrum in the Old-Latin Vs. and by Jerome in the three passages in which it occurs really means; for the R.V.’s electrum and amber merely represent the two senses of the LXX’s Greek word [4].
În Biblia Sinodală, traducerea este generalizatoare, ambra e înlocuită cu “un metal în văpaie”. “Eu priveam şi iată venea dinspre miazănoapte un vânt vijelios, un nor mare şi un val de foc, care răspândea în toate părţile raze strălucitoare; iar în mijlocul focului strălucea ca un metal în văpaie.”(1,4) .
Termenul חשׁמל (chashmal/ khash-mal’) este o derivare incertă, făcând referire la bronz sau la alt metal strălucitor, prin analogie cromatică tradus “ambră”. Nu există însă referiri la ambră în literatura akkadiană, şi nici dovada că ea a fost importată în Palestina mai devreme de secolul VI î.Hr. Varianta electrum pare mai acceptabilă, referindu-se la un aliaj din aur şi argint, păstrând uneori urme de cupru sau alte metale, identificat istoric în secolul VI în Grecia. Din punct de vedere metalurgic, electrumul poate varia cromatic de la roşu aprins la alb incandescent, deci se poate aseamăna cu ambra.
Egiptenii şi chiar babilonienii prelucrau metalele -eg. hsmn “bronz” şi acc. elmesu “alamă”-,[5] aşa că nu sunt destule argumente că Iezechiel nu ar fi fost fost familiarizat cu prelucrarea ei. În literatura asiriană, elmesu folosea drept simbol al strălucirii.
Revenind la textul lui Iezechiel, observăm o cromatică simbolică, ce determină efectele unei reprezentări uluitoare: cerul însuşi e pictat în tonuri roşietice sau aurii. Tronul este din lapis-lazuli sau safir, iar cărbunele norului întunecat asigură un contrast care face ca bronzul să strălucească şi mai puternic. Cerul de jos este din jasper (roşu, galben sau chiar maroniu), cel din mijloc dominat de culoarea azurie a tronului, iar cel superior este din fulgi mari de cadmiu, adică alb argintiu.
Descrierea celor trei niveluri ale cerului pare, aşadar, făcută în termenii familiari unui fierar babilonian care prelucrează bronzul.
Figura “ca de om” este asociată lui kābǒd şi se leagă astfel de tradiţia anterioară a revelaţiei divine (Codul Preoţesc şi revelaţia de pe muntele Sinai), aşa cum observăm şi în Ieş.29,1 ş.u.; 24, 9-11; 34, 29-35; 40, 34-35). Apariţia lui Iahve în nor este expresia judecăţii şi în Num. 14,10-12; 16, 19-21. Iezechiel devine “profet al judecăţii pentru cei care “s-au răsculat”, atitudine ce provoacă judecata. Imaginea aceasta de judecător trebuie înţeleasă însă şi ca un avertisment că se impune o pocăinţă necesară salvării. Accentul profeţiilor lui Iezechiel cade tocmai pe acestă latură: mânia este un act de reinstaurare a dreptăţii şi un mod de reîmpăcare a lui Dumnezeu cu poporul său. În suferinţa provocată de propriile nedreptăţi, Israel nu e singur, ci vegheat de Dumnezeul lui.
Grey Hubert Skipwith afirmă o influenţă a cultului popoarelor învecinate asupra modului în care e văzut şi înţeles Iahve, de exemplu cultul lui Ba’al. Soarele avea el însuşi o căruţă şi cai şi în II Regi 23,11)[6]
Cele patru făpturi corespund celor patru puncte cardinale. Sunt acoperite cu ochi (referire la miliardele de stele), “fiii lui Dumnezeu” şi obştea lui Iahve. Făpturile se mişcă sau stau pe loc şi, odată cu ele şi aripile; mişcarea lor e simultană cu cea a vânturilor, astfel încât se creează impresia că acelaşi duh le mişcă întru totul. Autorul se fereste de reprezentari antropomorfe de unde precauţia prin expresii de genul ” infatisare”, ” asemanare”, “parand a fi”, “ca un”, “ca o”, “asemenea”. Sugestia omniprezenţei lui Dumnezeu se arată atât în mişcarea aceasta, cât şi în pluralitatea feţelor, pe când sugestia puterii Sale se face prin întruparea fiarelor ca atare. Explicaţia contextual-istorică e determinată de reprezentarea imagistică despre divinitate a oamenilor antici. Poporul lui Israel, care venerase viţelul lui Aron la Betel şi şarpele lui Moise la Ierusalim, trebuie să înţeleagă acestea ca forme ale unicului Dumnezeu. Explicaţia este posibilă şi prin plasarea figurilor pe ornamentele Templului (I Rg.7,29), unde, fără îndoială, Iezechiel trebuie să le fi văzut.
[1] Cf. Zimmerli, Walther-. Ezekiel: The Prophet and His Message (Columbia, 1988), p. 26.
[2] The vocation of Isaiah, VT 18 (1968), pp. 54-55.
[3] The Etymology of Northwest Semitic şapanu, UF 12 (1980), pp. 226-7.
[4]Driver, G. R. –Ezekiel’s Inaugural Vision, Source: Vetus Testamentum, Vol. 1, Fasc. 1 (Jan., 1951), pp. 60-62
[5]Cf. Driver, G. D. –alama a fost găsită şi în excavaţiile celei de-a treia perioade semitice (1400-1000 î.Hr.) în Palestina şi în depozite din secolul al VI-lea î. Hr. din Rodos
[6]Vezi Skipwith, Grey Hubert– The Lord of Heaven. (The Fire of God; The Mountain Summit; The Divine Chariot; And the Vision of Ezekiel.) . Source: The Jewish Quarterly Review, Vol. 19, No. 4 (Jul., 1907), pp. 688-703
Bucuria Darului 