Tăietorul de bambus şi Prinţesa Lunii (II)

       Iubirea e protagonista aici, după cum bine v-aţi dat seama, un suprapersonaj cu trup străveziu care pluteşte diafan. Prinţesa Lunii e singura care o trăieşte la modul absolut, ca dor de lumea ei selenară, făcută din lumină. Forţată să trăiască un timp pe pământ, mica făptură spiritualizată, cu trup uman îşi trădează esenţa prin emanaţia ei luminoasă şi prin frumuseţea ieşită din comun. Este firesc ca omul să fie atras aproape iraţional de această frumuseţe, căci ce este altceva decât starea lui cea dintâi, paradisiacă? De aceea am zis că e firesc, adică e-n firea sa umană să poarte în el nostalgia dumnezeirii sale după al cărei chip a fost făcut.    

       Nu e cazul să despic firu-n patru, făcând aici analize literare. Mitul e singur grăitor. Ceea ce vreau totuşi să pun în lumină sunt multiplele feţe ale dragostei, fascinante în jocul lor prismatic.    

       Pe de o parte, aşa cum am spus deja, e dorul, dorul prinţesei după familia ei şi după lumea ei selenară, nostalgie a originilor care o izolează oarecum într-un purgatoriu teluric; grija şi dragostea paternă a tăietorului de bambus, protecţia căminului încălzesc întrucâtva turnul ei de fildeş şi nasc în ea recunoştinţa. Este o dragoste filială care integrează cerul şi pământul unei armonii de început de lume. Separaţia spaţiu-timp/ eternitate intervine însă dureros şi marchează implacabil şi definitiv hotarele celor două lumi în momentul în care prinţesa este chemată să se reîntoarcă în lumea ei.    

       Pe de altă parte, avem de-a face cu o dragoste stranie, strâmbă, strivită de lumesc, a peţitorilor. Îmi pare mai degrabă c-ar voi să aibă nu o nevastă, ci un obiect de fală, o posesie nemaivăzută pentru care dovedesc osteneală şi o nelinişte ce se epuizează însă mult prea curând. Eşecul lor, îndulcit de experienţele ilare, e lamentabil, pentru că nu înţeleg până la capăt unicitatea şi valoarea comorii pe care şi-o doresc. Trişează. Probele nu aveau altă finalitate, ca-n orice basm, decât iniţierea eroilor, exerciţiul inimii lor pentru a primi iubirea nepământească. Minciuna făţişă sau adânc ascunsă încât a devenit una cu mintea lor dă poveştii un tragism sui generis.    

       Nu-mi propun să dezvolt aici tradiţia basmului oriental, cert e că poveştile noastre populare sunt pline de eroi demni, curajoşi, frumoşi, puternici şi mai ales drepţi care sunt în stare să aducă înapoi, pe cer, soarele şi luna, dacă e cazul. Pielea lor de mucava străluceşte şi-şi merită pe deplin sceptrul şi coroana. Peţitorii japonezi sunt, de fapt, antieroi, sau aş zice, mai degrabă, umani, acel soi de umanitate postmodernă care-şi resoarbe conştiinţa exacerbată şi creează efecte de râsu-plânsu’ din nimic.    

       Făcând o critică a criticii, probele la care-i supune prinţesa sunt imposibile. Se poate zice, din perspectivă inversă, vulgar, că-i o fiţoasă. Nu le promite nimic, dar le cere. Nu eşecul lor mă miră, ci faptul că nu au spiritul competiţiei, că nu încercat până la capăt, până la epuizarea totală sau chiar până la sacrificiu să-şi îndeplinească misiunea şi că, eşuând, nu au recunoscut. Uf, cunoscut, nu?    

       În această scurtă cazuistică erotică, un tip interesant se dovedeşte a fi împăratul. Imaginaţi-vă descinderea din norul său obscurifero-transcendent –să-i zicem cumulonimbus aureolatus– aflat deasupra baldachinului de aur, învelit în mătăsuri purpurii, în coliba modestă a tăietorului de bambus! Prinţesa nu-i poate da nicio misiune, căci el este considerat a fi deja iniţiat, în calitatea sa de zeitate. Că împăratul e altfel decât peţitorii o dovedeşte faptul că scrie poezii.    

       Mi s-a părut cel mai reuşit moment al celor două texte acest refugiu în liric şi comunicarea iubirii exclusiv prin poezie. Erosul nu încetează  să rămână energie vitală, răbufnind în cuvântul scris.    

       Dincolo de poveste, poezia se apropie cel mai mult, după părerea mea, de textul Scripturii. Nu epuizează sensul prin formă,  ci-l deschide la infinit, construind o relaţie mereu nouă, vie între cel care scrie şi cel care citeşte. Nu doar la nivel raţional, ci şi afectiv, într-o unitate a comunicării personale, accesibilă doar prin experienţă. Poezia e cea mai frumoasă ofrandă pe care cel mai ales dintre bărbaţi i-ar putea-o aduce minunatei prinţese. Faptul că ea-i răspunde confirmă că există un optimism subtil, dar efemer al creatorului popular, care face astfel posibilă comunicarea dintre lumi. Fără a insinua acest lucru, el demonstrează că poezia e o dovadă că omul îşi poate totuşi depăşi limitele, căci valoarea ei e mai mare decât toate obiectele magice cerute peţitorilor.    

       Finalul e derutant: se sperie oare împăratul de Elixirul Vieţii, pe care-l primeşte ca ultim dar de la prinţesă, ca de-o otravă sau îl refuză ca să rămână neconsolat?    

       Cred că e vorba mai degrabă de aceeaşi separaţie aici-acolo, acum-mereu. Ce să facă împăratul cu nemurirea dacă iubirea sa era departe? Chiar aşa… Să-şi eternizeze tristeţea?    

       Cunoscând forţa exemplară a poveştii n-aş înclina spre explicaţia impulsului de moment şi nici spre asumarea condiţiei umane ca limitaţie.    

       Darul prinţesei îmi apare clar ca gest al iubirii absolute; prin nemurire îi oferea împăratului adevărata cale a comuniunii, dar el n-o poate înţelege. A trece în veşnicie presupune pentru el a muri mai întâi în ordinea firii.    

       Trist, trist, trist… Şi-n această tristeţe nu-i rămâne decât poezia.   

***   

       Totuşi este trist în lume, scria Poetul.    

       N-aş zice întocmai. Poate doar pentru cel care nu ştie că Dumnezeu este în lume şi-a acelaşi timp în afara ei. Este în cerul cerurilor şi-a acelaşi timp în inima noastră.    

       Tristeţea nu e decât uitarea prezenţei Sale atotbune şi iubitoare. Această prezenţă ne face să înţelegem că nu există hotar de netrecut între El şi noi. Nici spaţiu, nici timp, nici moarte nu ne pot despărţi.    

       Cel care L-a cunoscut pe Hristos nu poate fi trist!! Căci cei iubiţi sunt mereu în inima şi-n gândul lui şi-i comunică tainic şi permanent iubirea, în petalele florilor, în răsăritul de soare, în raza lunii, în zâmbetul unui copil, în alinarea blândă a mâinii mamei, în omul de lângă el şi-n firul de praf din lumină, în icoană şi-n cuvânt,.    

       Dar cel mai mult creştinul simte iubirea aceasta atunci când o dăruieşte, când se smereşte şi se roagă lui Dumnezeu cu tăria şi puritatea diamantelor de lacrimi.    

       Ce bine că nu putem fi trişti niciodată, pentru că nu suntem singuri, ci iubiţi până la jertfă de cel mai bun Părinte, de cei mai deosebiţi  părinţi şi fraţi, de cei mai de seamă soţi şi soţii, de cei mai minunaţi copii. Ce bine că putem să-i chemăm pe nume, în rugăciune, pe cei mai buni prieteni ai noştri care ne sunt sfinţii şi îngerii.  

       Timpul şi spaţiul nu pot fi hotare, ci scări. Scări în spirală, suitoare ca iedera care se caţără pe stâlpul veşniciei spre hotarul cel fără de hotar al cerului. 

Advertisements

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s