Tâlcul zilei

       Azi a fost o zi destul de plină, deşi nu resimt vreo oboseală. Amestecate, drumuri încolo şi-ncoace. La serviciu, învăţ încă înregistrările, dar mai ales răbdarea.

       Ce important să nu ne pierdem în nimicuri! O vorbă sucită poate fi de ajuns să dezvăluie vintre înnegrite. Asta ca să-mi tihnească weekendul. Până la urmă mi-a tihnit, că l-am ascultat pe Klaus Kenneth în emisiunea de la Sibiu. Nu m-a impresionat el ca atare, ci modul în care vorbea despre părintele Sofronie de la Essex. Câtă iubire a putut să-i dăruiască omuleţul acesta uriaş, aşa încât să-l scoată din străfundul iadului? 

        Sunt oameni care se fac pe ei înşişi globuri de cristal. Ascund înlăuntru, lăsând totodată să se vadă ca-ntr-o oglindă străvezie, taina iubirii şi a voiei divine.

        Revenind, azi a fost o zi amestecată, totuşi plină de roadă, ca toamna asta frumoasă. Dimineaţa am fugit la primul seminar de dogmatică de pe semestrul ăsta. Câteva idei, prinse din zbor : despre monahul Serapion, cel ajuns la cărunteţe, care căzuse pradă ereziei antropomorfiste, iar diaconul Fotin îl convinge de iluziile convingerilor sale. Deznădăjduit, Serapion se aruncă la pământ, strigându-şi nenorocirea, căci toată viaţa o închinase unui dumnezeu al său, o proiecţie deşartă, iar acum, la bătrâneţe se afla gol. (la Sf. Ioan Cassian găsiţi povestea întreagă)

         Seara, mi-am continuat peregrinările la facultate, aveam curs de metode şi am nimerit fix în mijlocul unui film cu drogaţi. De fapt, profa punea mai multe filmuleţe despre efectul stupefiantelor asupra minţii şi trupului. Unul m-a impresionat teribil. Era făcut în România, bazat pe mărturii reale, din interior (unul dintre ei era urmărit de Poliţie, alţii încă se drogau). Nu-şi poate cineva imagina, cu toate filmele din lume, ce simt aceşti oameni, totuşi ne dau o idee. Titlul filmului era Captivi în libertate, ceea ce a surprins exact esenţa dramei lor. O robie cumplită, cu ei înşişi şi cu forţele întunericului. Am văzut şi eu ce înseamnă dependenţa şi sevrajul. Nu mai eşti om, eşti animal. Se creează dependenţă de la prima doză. Chiar dacă e marijuana sau aşa-zisele droguri uşoare. Mai târziu se ajunge şi la grele, ele sunt doar începutul (de aceea nu sunt de acord cu legalizarea lor). Senzaţia de bine e amăgitoare şi de scurtă durată. Pretextul puterii tale asupra experienţelor sau iluzia controlului este o cursă, o amăgire, căci nu ai idee cât de repede creşte dorinţa de mai mult şi de mai repede, până când nu se mai poate fără. Când apare durerea, nici nu se mai discută. Se face orice compromis, de  la furt, la violenţă, prostituţie, automutilare. În fine, oamenii aceştia, demni de toată compătimirea, îşi povesteau drama şi nu-mi venea să cred câtă suferinţă este pe lume. Poveştile lor aveau însă, toate, ceva în comun: iluziile. Erau conştienţi, între două doze, că “ceea ce văd nu real”, dar trupul şi mintea nu le permiteau să se elibereze. Apariţiile demonice se repetau în poveştile mai tuturor, feţe groaznice strigând, urlând, acuzând, chinuindu-le mintea bolnavă. Oamenii aceştia dependenţi vorbeau despre ei înşişi că nu erau creştini decât prin botez, cu numele, dar nu practicanţi. Nălucirile le arătau însă apropierea Apocalipsei şi Ziua Judecăţii, când se vor afla în faţa lui Hristos şi-i ameninţau că vor arde pentru totdeauna în iad.

        Totuşi, ce m-a impresionat a fost că unii dintre ei, foarte puţini, ajung să ceară ajutor în Biserică. Era cazul unei fete care, de durere (se automutila, nu mai suporta starea de trezie) ajunge în faţa altarului şi-i cere lui Dumnezeu fie să o ajute, dându-i o mână de jutor, fie să o lase să moară. Ce sărace sunt cuvintele mele să povestească! Fata se trezeşte la propriu cu o creştină care se aşază lângă ea şi-i ia mâna, încercând s-o liniştească. Ce s-a petrecut treptat, în timp,  în inima fetei acesteia, desfigurate de dozele multiple, de alcool şi de viaţa întoarsă pe dos, este o minune. Certe sunt doar cuvintele ei: “Am încercat tot timpul ăsta să caut adevărul. Şi am greşit, căci L-am căutat în minciună. Dumnezeu este cel mai tare drog. Am simţi concret puterea, lumina şi ajutorul Lui. Şi nu e o iluzie.”

        Un bărbat, de aproximativ 30 de ani, rocker înverşunat, şi el dependent, vorbea cu o lumină neascunsă în ochi despre modul cum L-a descoperit pe Dumnezeu în glodul drogurilor. “Nu m-am rugat niciodată în viaţa mea,dar nu mai suportam. Mi-era frică de vedeniile care-mi apăreau necontenit, ameninţându-mă. Nici în realitate nu putea rezista, nici în iluzie. “Atunci, disperat, m-am aruncat în genunchi şi am strigat cu toată puterea: Doamne, ajută-mă!”. De neînţeles pentru mintea noastră cea îmbâcsită de cele ale lumii cum tânărul acesta simte că din el ies puteri nebănuite, ca nişte vârtejuri cutremurătoare ale fiinţei şi o lumină şi o pace negrăită se aşază peste inima lui. Dintre toţi, el singur a reuşit să nu se mai întoarcă la droguri, să devină un credincios fervent, mulţumindu-i lui Dumnezeu şi fiind încredinţat de existenţa şi de marea Lui iubire.

         Oameni şi experienţe care ne comunică nouă, creştinilor celor căldicei, mormintelor văruite, că ar fi de ajuns o singură mână întinsă ca să poţi salva un om, că ar fi de ajuns o rugăciune scurtă, dar cu toată inima ca îngerii să ne poată apăra, că trebuie să ne amintim de Dumnezeu Care e lângă noi şi-n cele mai grele păcate, aşteptând doar să-L chemăm, că iubirea Lui e inepuizabilă şi singura vindecătoare.

          Şi încă ceva pe puntea dintre dimineaţă şi seară: să ne temem de iluzie, de minciună şi de “orice înfăţişare a răului”. Să alegem viaţa în Hristos, căci “Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.” (In.1,4)