„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” (Sfântul Siluan Athonitul)

st_siluan           Plecând de la Origen, avva Evagrie Ponticul vorbea despre cele opt gânduri ale răutăţii (logismoi), la baza cărora se află mândria( hyperephaneīa), „mama tuturor răutăţilor” (Sf. Grigorie cel Mare) cărora le găsea, totodată, virtuţi opuse, îndumnezeitoare. Smerita cugetare (tapeinophrosyne) este răspunsul cel mai înţelept pe care monahul şi căutătorul de Dumnezeu îl poate da mândriei. Aşa cum arată Evagrie Ponticul, mândria şi lupta pentru înlăturarea ei se instituie ca ultimă şi cea mai grea etapă pe calea ce duce la nepătimire. Ascetul luptă mai întâi cu lăcomia pântecelui şi cu desfrânarea, păcate făcute în şi cu trupul; cu iubirea de arginţi şi mânia, care au loc în suflet, plecând de la cauze exterioare acestuia; cu întristarea (invidia) şi plictiseala, care sunt generate de cauze interioare sufletului; slava deşartă şi mândria n-au nevoie deloc de trup pentru a se actualiza.

            Mândria este definită ca „rezistenţă împotriva lui Dumnezeu, închipuire demonică, zel rău, umflătură întunecoasă, aroganţă a cugetului, părere de sine a cărnii, sclavie faţă de gândurile rele, prietenie a demonilor”, pe când „smerita cugetare” e mărturisire a lui Dumnezeu cu recunoştinţă adevărată, cunoaştere cu recunoştinţă adevărată „cunoaştere a firii noastre, o puternică recunoaştere a neputinţei proprii, desfiinţare a urii, citadelă care nu poate cădea, desfiinţare a valurilor diabolice, surpare naturală a satanei, filozofie oferită de Dumnezeu”[1].

            Despre smerenie ne vorbeşte şi Sfântul Siluan prin experienţa pilduitoare a vieţii sale, insistând asupra importanţei acestei virtuţi ca principal mijloc de dobândire a harului şi iubirii dumnezeieşti.

            Ucenicul său, arhimandritul Sofronie în Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, vorbeşte despre contextul în care Sfântul Siluan primeşte cuvintele Mântuitorului „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”şi despre însemnătatea acestor cuvinte.

            Sfântul Siluan recunoştea că a căzut de două ori în înşelare. Prima dată s-a întâmplat când era foarte tânăr, fără experienţă şi apoi, mai târziu, din mândrie. La început, Domnul s-a milostivit de el şi l-a iertat, dar, ulterior, consecinţele păcatului său aveau să-l urmeze mult mai mult timp şi mai dureros căci, fie ziua, fie noaptea, el îi vedea pe demoni că-l însoţeau. Când avusese vedenia înşelătoare, niciunul din bărbaţii înduhovniciţi cu care vorbise, nu-i putuse spune de unde vine şi el crezuse în ea din mândrie şi iată că ajunsese să trăiască acest chin din care doar Mântuitorul prin harul său şi Sfânta lui Maică îl ajutau să-l suporte. Sf. Siluan era un om virtuos: „Nu judec pe nimeni, nu primesc gânduri rele, îmi fac conştiincios ascultarea, mă înfrânez de la hrană, mă rog neîncetat, dar atunci de ce şi-au luat demonii obiceiul de a veni la mine?”, mărturisea el cu durere. În timpul rugăciunii piereau, dar după aceea reveneau. Bătrânii la care cerea sfat tăceau. Într-o noapte, chilia s-a umplut de demoni, s-a rugat Domnului şi i-a alungat, dar ei au venit din nou. Unul dintre ei se aşezase în aşa fel încât, închinându-se la icoane, sfântul ajungea să se plece în faţa lui şi, din disperare, strigă la Hristos să-l ajute: „ Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog Ţie cu mintea curată, dar demonii nu mă lasă. Spune-mi ce trebuie să fac ca să se depărteze de la mine”. Sf. Siluan primeşte răspuns în sufletul său: „Cei mândri sunt întotdeauna chinuiţi aşa de către demoni”, dar el răspunde: ”Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu Te cunoaşte, spune-mi ce trebuie să fac ca să se smerească sufletul meu”. Dumnezeu îi răspunde: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”

              Arhimandritul Sofronie vorbeşte despre această convorbire-rugăciune într-un capitol separat al cărţii sale, insistând asupra ideii că, în ele însele, cuvintele au o posibilitate restrânsă de a transmite o stare duhovnicească şi doar identitatea experienţei ne face să le înţelegem pe deplin, mai ales atunci când ele poartă Duhul lui Dumnezeu.

            Calificate chiar „delir incoerent”, cuvintele stareţului par, la prima vedere, cel puţin echivoce, dacă nu chiar surprinzătoare. Surprinzătoare este însă orice revelaţie pe care Dumnezeu o ascunde celor înţelepţi şi-o dăruieşte pruncilor. Prunc cu inima este şi Sf. Siluan care-l rugase fierbinte pe Domnul ca lumea, îmbrăţişând rugăciunea şi smerenia, să-L cunoască pe Dumnezeu, şi El să reverse asupra ei harul şi iubirea Sa. Atunci fiecare om şi-ar da seama de inutilitatea preocupărilor şi a căutărilor sale şi-ar abandona orice pretenţie, înţelegând că Dumnezeu e adevăratul scop al existenţei.

            Prin experienţa sa, Sf. Siluan reia de fapt strategia părinţilor monahismului (Sf. Antonie cel Mare, Sisoe, Macarie, Sf. Pimen) cărora le-a fost dat încă din timpul vieţii să trăiască suferinţele iadului şi care au ajuns, la modul cel mai concret, să se lupte cu demonii. Pentru a scăpa de ei, sfinţii căutau înadins starea de adâncă smerenie care presupunea o profundă mişcare lăuntrică a inimii, izbutind astfel să înlăture mândria. De exemplu, Sf. Antonie cel Mare se roagă lui Dumnezeu să-i arate cine a ajuns deopotrivă cu el, nu din mândrie, ci din smerenie, din dorinţa de a învăţa. Dumnezeu îi descoperă un curelar din Alexandria, care i-a mărturisit că întreaga sa avere o împarte astfel: o treime Bisericii, o treime săracilor, iar a treia rămâne pentru el. Sfântul nu s-a mirat de aceasta, căci el însuşi îşi dăduse întreaga avere săracilor şi-şi dă seama că mai trebuie să fie ceva şi l-a întrebat cum vieţuieşte. „Nu fac nimic deosebit, i-a răspuns el, dar atunci când lucrez privesc trecătorii şi mă gândesc că toţi aceştia se vor mântui, eu singur voi pieri. Deşi cu o îndelungată experienţă ascetică, Sf. Antonie cel Mare a înţeles prin harul lui Dumnezeu, forţa acestor cuvinte şi „măsura” la care ajunsese curelarul.

            Sf. Pimen îşi învăţa, în mod similar ucenicii: „Credeţi-mă copiii mei, unde este Satan, acolo voi fi azvârlit şi eu!”.

            Asceţii care se avântă totuşi în această experienţă – limită sunt destul de rari, dar, pentru ei, pomenirea iadului devine familiară, un exerciţiu obligatoriu, căci omul e „trăitor în lume şi purtător de trup”, adică neîncetat supus păcatului, căruia trebuie să-i răspundă prin smerenie.

            Iadul presupus de această nevoinţă îi induce la început celui care se desconsideră sentimentul captivităţii, al suferinţei. Partea a doua însă a cuvântului „nu deznădăjdui” este totodată şi cea care oferă răspunsul şi salvarea: frica şi deznădejdea se transformă, treptat, în iubire pentru Hristos şi-l întăreşte pe credincios duhovniceşte.

              A-ţi ţine mintea în iad nu are de-a face cu o reprezentare realistă, grosolană, a spaţiului demonic, nu avem de-a face deloc cu facultatea imaginaţiei de a construi diverse tablouri, ci cu o stare de adâncă pocăinţă şi smerenie până la pragul deznădejdii. Chinurile iadului şi mai ales starea aceasta veşnică fără Hristos, fără lumina şi iubirea Sa sunt trăite cu maximă intensitate, desfiinţând orice gând pătimaş. Expresia înseamnă, la prima vedere, a trăi cu frică de Dumnezeu, de atotputernicia Lui şi, evident, de pedeapsa iadului care se cuvine pentru păcatele noastre. Finalul Ps.110, foarte cunoscut de altfel, vorbeşte despre „frica de Domnul” ca început al înţelepciunii. Într-o Cuvântare, ţinută  în Postul Mare în Catedrala Arhiepiscopală din Alba Iulia, în 1995, părintele Rafail Noica, ucenic al arh. Sofronie, deci fiu duhovnicesc al Sfântului Siluan,  mărturisea: «Prefer “frica lui Dumnezeu”, întâi, fiindcă “frica de Dumnezeu” prea mult sugerează că ţi-e frică “de”; şi atunci, dacă ţi-e frică “de” – fie Dumnezeu, fie un balaur – ce faci? Fugi şi te ascunzi. Dar asta-i tocmai greşeala pe care a facut-o Adam; că, poticnindu-se şi neascultând de Dumnezeu, vine Dumnezeu în Rai şi Adam aude glasul lui Dumnezeu în Rai, în “răcoarea serii”, şi fuge si se ascunde după copac.” »[2] Frica aceasta duce mai degrabă la o obişnuinţă a gândului, echivalentă cu împietrirea inimii, aşa cum demonstreză părintele Rafail prin referirea la credinciosul care-şi atârnase pe perete icoana Judecăţii de Apoi. Este o frică stearpă şi de neînţeles, căci dacă “Dumnezeu este iubire”(I In. 4, 8,16), cum ar putea să-ţi fie frică de El? “Raţiunea” fricii conduce implicit la a-L vedea pe Dumnezeu ca pedepsitor autoritar, deci imaginea Lui ar fi echivalentă cu chinurile iadului şi atunci, vorbim, de fapt, de un alt dumnezeu. Frica de pedeapsă îndeamnă la dezvinovăţire sau ascundere şi este cauză a păcatului orginar, căci Adam persistă în mândrie şi, indirect, Îl acuză pe Dumnezeu de greşeala sa, aruncând vina pe femeia “pe care (mi)-ai dat-o”, iar, la rândul ei, Eva se eschivează. Spovedania ar fi însemnat biruinţa fricii şi a ruşinii şi salvarea lor. Alungarea din Rai vine drept consecinţă a libertăţii morale a omului şi nu ca pedeapsă. Dumnezeu, în marea Sa milostivire, îi lasă însă omului şansa de a se mântui, anunţând, prin protoevanghelie, Întruparea Sa. Le face haine de piele şi-i trimite pe pământ “să crească şi să se înmulţească”, adică să-şi urmeze menirea, fără a-i abandona nicio clipă. Coboară “la plinirea vremii” şi Se jertfeşte, scoţându-l pe Adam din iad. Ce fel de Dumnezeu este acesta dacă nu un Dumnezeu al iertării şi al iubirii?  

             Frica omului care L-a cunoscut pe Dumnezeu prin har «merge până la groază, aceea este frica lui Dumnezeu. Aceea este, dacă vreţi, frica de Dumnezeu, frica să nu-L pierzi pe Dumnezeu, Cel ce te-a facut. Este deja “în sămânţă” dragostea lui Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu, dragoste care, în nedesăvârşirea noastră, în starea noastră de păcat, se manifestă ca o frică, frica de a fi nevrednici de frumuseţea aceasta nespusă.»[3] Despre acestă frică/ lipsă vorbeşte Sf. Siluan şi în capitolul “Tânjirea după Dumnezeu”. Ieşirea din starea de smerenie duce la pierderea harului şi, deci, a legăturii intime cu Dumnezeu, a mângâierii şi a dulceţii Lui, a liniştii pe care o găseşte sufletul în contemplaţie, pierdere care-l plasează într-un orizont al neliniştii, al căutării neîncetate, al tensiunii dintre “deja” şi  “nu încă”, asemănător unei stări de “teroare” sau suferinţă (“Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi-L caut cu lacrimi”[4]). Este, în fapt, trăirea experienţei morţii, căci ea se defineşte ca despărţire a sufletului de Viaţă. Frica de Dumnezeu îl face pe om să se teamă de păcat şi de tot ceea ce îl îndepărtează de izvorul fericirii sale pe care-L caută neîncetat: “Dacă eşti adevărat, Doamne, trezeşte-mă şi pe mine! Scoate-mă din negura în care sunt. Iar pentru păcatele mele, mustră-mă, Părinte, cu blândeţe, că sunt slab, dar dă-mi Tu strigătul celui care se mistuie, şi dă-mi puterea căinţei, dar arată-mi-Te! Fă ca viaţa mea să fie adevărată, dacă eşti Dumnezeul adevărului.”[5]

           Revenind la Ps.110, 10 -“Începutul înţelepciunii e frica de Domnul”, părintele Rafail conchide că sfârşitul înţelepciunii trebuie să fie iubirea de Dumnezeu, adevăr propovăduit atât de învăţătura ioaneică, cât şi de Sfinţii Părinţi. Iată ce scrie Sf. Grigorie de Nazianz: “Începutul înţelepciunii  este frica de Dumnezeu ca un prim leagăn. Iar înţelepciunea care depăşeşte teama şi se ridică până la iubire ne face prieteni şi fii ai lui Dumnezeu în loc de robi”.[6]

            Cuvintele „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, care vor deveni crezul stareţului Siluan vin în acord, aşa cum arătat, cu învăţătura revelată. Iadul trebuie însă înţeles ca stare duhovnicească a creaturii îndepărtate de iubirea dumnezeiască. Explicaţia pogorârii Mântuitorului la iad este nu altceva decât demonstraţia iubirii înseşi, căci „cine iubeşte, acela trăieşte existenţa persoanei iubite ca pe a sa proprie până într-atât încât îi împărtăşeşte puterea  şi lumina iubirii sale, luând în schimb asupra sa întunericul şi moartea sa.” (Arh. Sofronie)

            Pentru un creştin autentic, Dumnezeu este atât paradigmă, cât şi izvor al harului prin care se face lucrarea smereniei: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”(In 14,6). De aceea, ispitirea este valabilă şi pentru om. Răstignirea noastră „pe cruci nevăzute”, moartea sunt obligatorii dacă ne dorim să fim „fii ai Învierii” şi să ne înălţăm cu Domnul nostru pentru a ne face „împreună moştenitori ai lui Hristos” (Rom.8,17) În egală măsură, prin transcenderea realităţii imanente, Schimbarea la Faţă demonstrează vocaţia îndumnezeirii şi anunţă biruinţa prin şi întru Hristos.

            Asumarea experienţei de a te pogorî la iad nimiceşte orice patimă, pregătind sufletul pentru dragostea dumnezeiască, definindu-se ca fundament al urcuşului duhovnicesc întru asemănarea cu Dumnezeu prin înfierea harului.

            „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” devine astfel un principiu de viaţă care alătură suferinţei extreme fericirea extremă într-un echilibru al înţelepciunii creştine.

                                                      Slavă lui Dumnezeu, pe pământ pace şi între oameni bunăvoire!


[1] Evagrie Ponticul – În luptă cu gândurile. Despre cele opt gânduri ale răutăţii şi replici împotriva lor, Ed.Deisis, Sibiu, 2006, p. 62

[2] Ier.Rafail Noica- cap. Despre frica lui Dumnezeu în Cultura Duhului, Ed.Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002, p.95

[3] Ier.Rafail Noica- op.cit., p.98

[4] Sfântul Siluan Athonitul- Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed.Deisis, Sibiu, 2001, p.72

[5] Ier.Rafail Noica- op.cit., p.99

[6] Sfântul Grigorie de Nazianz- Cuvânt în cinstea marelui Atanasie, episcopul Alexandriei, 6, P.G. 35, 1088 C

Advertisements

One thought on “„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” (Sfântul Siluan Athonitul)

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s