Cuvânt despre bunătate

Despre faptul că bunătatea lui Dumnezeu voieşte descoperirea Lui în lume

În bunătatea lui Dumnezeu stă pricina descoperirii Acestuia în lume, în dumnezeiasca bunătate aflăm în chip lămurit temei pentru susţinerea Revelaţiei. Dezvăluindu-ne raţiunea  pentru care făptura a fost adusă la fiinţă, bunătatea lui Dumnezeu ne face cunoscută şi cauza descoperirii.

Făptura este lucrarea unei nemărginite şi preaînţelepte puteri, izvorâtă din mâinile Atoatecunoscătorului şi Atotputernicului Făuritor. Aşa cum orice lucru dă mărturie de generozitatea celui ce l-a lucrat, tot astfel lumea mărturiseşte bogăţia Celui ce o îmbogăţeşte. Din bogăţie şi belşug s-a născut ea, mărturisind generozitatea lui Dumnezeu. Lumea nu este nicidecum lucru făcut din oarecare nevoie. Intrucât nu există niciun motiv pentru care Dumnezeu să fi fost nevoit să creeze lumea, rezultă că aceasta este produsul înseşi al bunătăţii Lui. Din preaplinul bunătăţii, Dumnezeu a dăruit viaţă lumii. El Şi-a revărsat bogăţia şi peste alte fiinţe, pentru a le face părtaşe aceleiaşi bunătăţi şi fericiri de care Însuşi Se desfătează. Aşadar, cauza existenţei lumii este bunătatea lui Dumnezeu.

Se pune întrebarea: dacă lumea este rodul bunătăţii lui Dumnezeu, este cu putinţă, oare, ca ea să fie lăsată de El în părăsire? De bună seamă că nu, deoarece actul abandonării ei ar pune în seama lui Dumnezeu neputinţe omeneşti. Ar presupune fie că Dumnezeu a făcut lumea în joacă, iar după ce S-a distrat cât să-I treacă plictiseala, S-a simţit împovărat şi a lăsat-o în voia sorţii, din pricină că a creat-o fără niciun scop; fie că S-a căit că a făcut-o, şi, prin urmare, a părăsit-o. Niciuna din aceste presupuneri nu e cu putinţă să se refere la Dumnezeu, căci dumnezeiasca înţelepciune şi, în general, noţiunea de Dumnezeu exclud toate acestea. De vreme ce Dumnezeu, după cum se mărturiseşte, este atotînţelept, toate câte întru înţelepciune le lucrează, le face pentru că voieşte, nu fără rost, ci cu un anume scop.

Voind, deci, întru crearea lumii, Dumnezeu a hotărât aceasta dintr-un motiv bine definit, iar acest motiv reprezintă scopul creaţiei. Joaca nu poate fi socotită scop al creaţiei, căci vine în contradicţie cu înţelepciunea şi bunătatea Creatorului, care impun ca aducerea la fiinţă a lumii să aibă un motiv bine întemeiat. Se pune întrebarea: Îi este permis înţelepciunii lui Dumnezeu să-şi lase lucrarea creaţiei pe jumătate terminată, să-şi abandoneze planul întocmit înainte de a fi finalizat? Bineînţeles că nu! Iar că lumea şi scopul ei au atins desăvârşirea cine poate spune? De bună seamă că nimeni, pentru că altfel ce explicaţie s-ar putea da pentru dăinuirea făpturii până în zilele noastre.

Întrucât nu este îngăduit să admitem un Dumnezeu Care Se joacă sau un Dumnezeu Care lucrează fără scop, întrucât lumea nu şi-a înfăptuit deocamdată scopul şi întrucât abandonarea lumii nu poate avea drept consecinţă decât distrugerea ei – iar ea  încă există! – rezultă că Dumnezeu vine în relaţie cu lumea, îi poartă de grijă şi o conduce la sfârşitul ţintit şi cugetat. Nici pe departe o astfel de purtare de grijă faţă de lume nu înjoseşte ideea nobilă privitoare la înţelepciunea lui Dumnezeu, căci noi nu percepem aşa cum o percep cei supuşi patimilor omeneşti şi nu o interpretăm prin prisma mentalităţii ce predomină în deism. Pronia lui Dumnezeu faţă de lume nicidecum nu se aseamănă cu omeneasca grijă, cea care-l macină pe om. Grija omului are şi ea un caracter dumnezeiesc, de vreme ce seamănă cu lucrarea creatoare, dar creaţia şi pronia nimic altceva nu exprimă fără numai voinţa lui Dumnezeu ca lumea să se nască şi să dăinuiască.

Prin urmare, în deşert caută deismul să nege legătura lui Dumnezeu cu lumea, din moment ce ea există pentru toate aceste motive exprimate mai sus.

Iar dacă până acum am vorbit despre legătura şi pronia lui Dumnezeu faţă de lume, faţă de întreaga creaţie în general, în continuare vom lua în discuţie îndeosebi legătura dintre Dumnezeu şi om.

fragment din Despre descoperirea lui Dumnezeu în lume. Tâlcuiri la Sfânta Scriptură, Sfântul Nectarie de Eghina, trad. din lb. greacă de monah Gherontie Nica, Ed. Egumeniţa şi Cartea Ortodoxa, Galaţi, Alexandria, 2011, pp. 51-53

Jurnal de călătorie : Patmos (3)

Duminică, 24 octombrie, 2010

14.20, Patmos

Casa cu pisici. Zi foarte caldă, ca vara la noi. Am fost la Liturghie, de dimineaţă. Intenţionam să mergem la Evanghelismos, o mănăstire de maici un pic mai departe de Chora. Cartierul e însă aşa de strâns, încât nicio străduţă, aşa strâmtă cum e, nu lasă să se vadă vreun drum lăturalnic. Pare un labirint de case, bine adunate şi fortificate de zidul gros, ca de cetate. Aşa că, pe moment, m-am gândit să rămânem la slujbă la Chora, unde e tot mănăstire, dar de călugări, şi unde mai fusesem şi-n prima zi, joi, când a fost sărbătorit ctitorul, Sfântul Hristodul. Poarta mănăstirii era închisă însă, deşi trecuse binişor de 8, când era afişat că se deschide. Niciun clopot, nicio cântare nu răzbătea până la noi, aşa că am luat-o la picior spre Peşteră. E a treia oară când ajungem aici, deşi nu credeam că o să revenim. Am fost şi ieri, pentru că Jacob ne spusese că e slujbă, însă se făcuse decuseară, unindu-se la Priveghere, Vecernia cu Litia,  Miezonoptica şi Utrenia. Azi am ajuns chiar foarte repede, pe o potecă pietruită care tăia pieziş dealul şi care ne-a uşurat mult coborârea, scurtând timpul. Am ajuns pe la sfârşitul Proscomidiei (era cam 08.30-08.40).

Peştera ne-a primit cald. Nu exagerez deloc, locul chiar are o căldură tainică. Pietrele acelea, roci vulcanice, par să păstreze ceva din incandescenţa ascunsă a pământului. Îţi voi spune imediat de unde le vine mai degrabă căldura, deşi, cu siguranţă, ţi-ai dat seama.

This slideshow requires JavaScript.

Sfântul Ioan, ucenicul care L-a iubit pe Hristos mai presus de sine, care nu L-a trădat şi nu L-a părăsit nicicând, stătea, foarte bătrân fiind, la aproape 100 de ani, şi se ruga într-o zi de duminică. Atunci a auzit glasul Domnului Care l-a strigat, glas ca de tunet, vuind în spatele lui şi, întorcându-se, o lumină puternică, asemănătoare fulgerului, a despicat piatra peşterii, tăind-o de-a curmezişul, şi-a crăpat-o în 3. Glasul părea să iasă din această despicătură şi Ioan L-a văzut pe Fiul Omului cu o altă faţă, aşa cum în vechime, Îl văzuseră Isaia şi Iezechiel. Faţă de vedenia lor profetică, de neînţeles cu mintea omenească, Sfântul Ioan, care Îl ştia bine pe Hristos, Îl recunoaşte, în duh, ca fiind Cel/ Cei Care stătea(u) între cele 7 sfeşnice. Iată cum scrie el:  ” Şi m-am întors să văd al Cui este glasul care vorbea cu mine şi, întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur. Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe; În mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui. Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Şi El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului. Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie după acestea.”

Povestea peşterii mi-a spus-o Jacob, gazda noastră, un om credincios. Mărturia o are, prin tradiţie orală, de la monahii locului. Peretele Peşterii Apocalipsei arată vădit şi locul unde piatra s-a despicat în 3, şi crăpătura ce taie, de-a curmezişul, tavanul. Locul unde a stat capul Sfântului, căzut în somn adânc, căci fusese ca orbit de lumină, este o mică scobitură în granitul peşterii. La fel şi locaşul unde a pus mâna, când s-a sprijinit să se ridice.  De cum s-a trezit, l-a chemat pe Procor şi i-a dictat ceea ce avem azi în Cartea Apocalipsei. Ambele locuri sunt marcate de aure metalice, argintate şi ceruite pe marginea dinăuntru.

Am atins cu sfială, dar şi cu dor, piatra aceea despicată, gândindu-mă la iubirea Domnului Care ne-a dat cuvânt prin Ioan, spunându-ne nouă toate câte o să ni se întâmple şi avertizându-ne să nu cădem în amăgire. Mă gândeam şi la ce inimă trebuie să fi avut Ioan, să încapă în ea atâta har ca să-L vadă pe Dumnezeu în slavă, să-L “perceapă” ca Treime, taină de nepătruns cu mintea. Uimitoare inocenţa şi iubirea, uriaşă credinţa lui, ca a bătrânului patriarh Avraam, care, ştiindu-L pe Dumnezeu Unul, “vedea” că este Trei. La fel ne spune şi Sfântul Grigorie de Nazianz, că Unime şi Treime deopotrivă Se arată sufletelor ce se înalţă, smerite fiind.

(Va urma)

Vederea orbului. Scurt comentariu la Ioan 9, 6

          

Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. (Ioan 9, 6)

Orbul din naştere vădeşte lucrările cele tainice, aşa cum Însuşi Mântuiorul explică:  Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu - In. 9, 3

Însemnătatea duhovnicească a pildei, ne arată Sfântul Nicolae Velimirovici, constă în deschiderea ochilor duhovniceşti, căci orbul ajunge să-L cunoască pe Vindecătorul său drept Domn şi Dumnezeu – In. 9, 33; 38. Hristos ar fi putut deschide ochii orbului prin cuvânt, aşa cum l-a înviat pe Lazăr din morţi,  prin punerea mâinilor sau chiar prin atingerea veşmântului, ca pe femeia cea cu scurgerea de sânge, dar a vrut să arate în fapta Lui că ţărâna, care nu este altceva decât trupul nostru, chiar în starea de cădere suferită prin păcat, se poate ridica la vederea cea duhovnicească, prin puterea Sa dumnezeiască şi prin lucrarea Duhului Sfânt izvorâtă din baia binecuvântată a Botezului, aşa cum sugerează şi numele scăldătorii Siloamului care înseamnă trimis: Domnul a scuipat pe pământ, a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului, ca şi cum ar spune: “Iată că din scuipat batjocorit şi din ţărână, din tină batjocorită, el îşi va primi vederea trupească şi va vedea. Dar cum va primi vederea duhovnicească? Gândiţi-vă mai mult la duh decât la trup, căci trupul este veşmântul şi arma duhului.” În chipul acesta, Domnul a mai vrut să amintească ucenicilor despre facerea omului din ţărâna pământului. Atunci El a dovedit că El este Ziditorul care a făcut trupul omului din ţărână, atunci când a făcut ochii orbului din tină. Domnul a mai vrut să arate ucenicilor cum curge puterea Sa Dumnezeiască din duhul Lui […] Aceasta este singura împrejurare din Evanghelie în care Domnul Se foloseşte de lucruri făcute în facerea minunilor Sale. Poate că Domnul a voit prin aceasta să cinstească natura zidită.[1]

Lucrarea este teandrică, întrucât orbul voia să-şi dobândească vederea, a crezut şi a ascultat cuvântul dumnezeiesc, împlinindu-l fără a se îndoi sau cârti. Dacă s-ar socoti înţelesul duhovnicesc mai larg al întregii întâmplări, s-ar putea spune că omul născut orb reprezintă întreaga omenire, şi Scăldătoarea Siloamului Îl reprezintă chiar pe Domnul, care a fost trimis din cer, pentru a da înapoi vederea întregii omeniri, care orbise din pricina păcatului, cu ajutorul apei vii a Duhului Sfânt, prin sfinţirea Botezului.[2]

Aceeaşi explicaţie o întâlnim şi la Sfântul Teofilact al Bugariei: ducându-se la scăldătoare, care nu este altceva decât chip al lui Hristos, orbul nu a îndepărtat tina, ci aceasta i-a împlinit lipsa, făcându-i-se ochi, organul de simţ cel mai complex şi cel mai sensibil. Aşa cum a făcut ochii orbului, Hristos dovedeşte că a făcut tot omul, trup şi suflet înţelegător, din pământ şi cu puterea gurii Lui, căci dacă în Fc. 2, 7 e vorba de suflare, aici este salivă: Că a scuipat jos, şi tină făcând, a uns ochii orbului, arătând prin taină, că El este cel Ce şi pe Adam din tină l-a făcut. Că a zice cum că Eu sunt Cel ce am făcut pe Adam greu se părea ascultătorilor, iară prin lucru arătându-se aceasta, nu li se mai arăta împotrivă. Pentru aceasta şi din tină a făcut ochii, după chipul acela al zidirii, cu carele şi pe Adam l-a zidit. Şi nu numai a format ochii, nici numai i-a deschis, ci şi a vedea le-a dăruit, care este semn că şi sufletul i l-a insuflat în Adam. Că sufletul nelucrând, ochiul măcar de ar fi şi întreg, nu va putea vedea vreodinioară. […][3]

Mântuitorul îl vindecă pe orb şi ne dezvăluie lucrarea Lui dintru început. Tatăl care a voit să facă pe om după chip şi asemănare este Unul cu Fiul şi Duhul: “Mie Mi se cade să lucrez lucrurile Celuia Ce M-a trimis”. “Mie”, zice, Mi se cade să Mă arăt pe Sinemi, şi să fac lucruri care pot să Mă dovedească, că aceleaşi fac care şi Tatăl. […] Că precum Hristos este Piatră Duhovnicească, aşa este şi Siloam Duhovnicesc, şi precum pârâul acesta al Siloamului fără de veste şi cu înspăimântătoare se arăta cu oarecarea repejune înfricoşată, aşa şi venirea Domnului ascunsă fiind şi de îngeri neştiută, pe tot păcatul cu puterea îl îneacă.[4]

---

[1] Sfântul Nicolae Velimirovici – Omilii şi predici, vol. 3, trad. Graţia Lavinia Constantineanu – Lungu, publ. şi tip. în Marea Britanie de Lazarica Press, 1996, pp. 30-33

[2] Ibidem.

[3] Sfântul Teofilact al Bulgariei – Comentar la Evanghelia de la Ioan, Edit. Pelerinul Român, Oradea, 1998, pp. 240- 241.

[4] Ibid. pp. 239- 241

Aşezarea în voia lui Dumnezeu

Pe părintele Gheorghe Holbea îl cunoaşteţi fie ca discipoli ai săi, fie ca fii duhovniceşti şi enoriaşi ai Bisericii “Adormirea Maicii Domnului” – Precupeţii Noi sau chiar “din auzite”, adică din multiplele conferinţe susţinute în cadru academic sau la invitaţia ASCORULUI. Sfinţia Sa este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul” din Bucureşti, unde susţine cursuri de dogmatică, dogmă şi spiritualitate, ascetică şi mistică şi despre teologi ortodocşi contemporani.

Iubit de studenţi pentru blândeţea şi erudiţia sa, părintele este apreciat şi ca vrednic ucenic al unuia dintre cei mai importanţi teologi ai secolului XX, pr. prof. Dumitru Stăniloae. Îmbinând învăţătura filocalică şi dragostea cu care caută să-i îndrepte pe oameni către Dumnezeu, părintele Holbea devine pentru cei care au avut privilegiul şi bucuria să-l cunoască, călăuză şi model de urmat.

Vă recomand spre audiere una din conferinţele Sfinţiei Sale, susţinută  duminică, 10 aprilie 2011, în Aula Magna a Facultăţii de Drept din Bucureşti, ce are ca temă “Cunoaşterea voii lui Dumnezeu”. O problemă mereu stringentă, cu atât mai mult pentru tinerii aflaţi la începutul vieţii, puşi în faţa unor importante decizii. Evenimentul a fost organizat de ASCOR Bucureşti şi face parte din seria “Serilor filocalice”. Mulţumim, părinte profesor!

Cunoaşterea voii lui Dumnezeu

Alte predici şi conferinţe

Prin om, se sfinţeste şi creaţia. Puterea rugăciunii unui sfânt

“Ceva asemănător s-a petrecut odinioară, când Sfântul Nectarie se afla la mănăstirea sa din Eghina, iar monahiile din obşte i-au cerut să tâlcuiască cuvintele:  Toată suflarea să laude pe Domnul!

Atunci el le-a răspuns: Vă voi răspunde în timp, aşteptaţi. Şi într-o noapte de vară cu lună plină au ieşit pe câmp pentru a face pavecerniţa cu acatistul Buneivestiri. Sfântul, după terminarea pavecerniţei, le-a spus monahiilor să-şi continue rugăciunea în genunchi, după care el însuşi s-a dus puţin mai departe şi a îngenuncheat.
Pentru o clipă, monahiile, într-un chip mai presus de fire şi de netâlcuit, au auzit şi au simţit că fiecare piatră, arbust sau floare de noapte, fiecare stâncă şi toate bisericuţele de pe acel versant de munte, stelele şi luna, întreaga zidire neînsufleţită a început să-L laude pe Dumnezeu într-un chip de negrăit. Iar când la aceasta s-a adăugat doxologia adusă de greieri, de cucuvele şi de celelalte păsări de noapte, uimirea pricinuită de belşugul de Har şi de această preadesfătătoare doxologie a “topit” inimile emoţionate ale maicilor.

Şi astfel, cu puterea rugăciunii Sfântului Nectarie, au primit înştiinţare în chip simţit despre tâlcuirea stihului din Psalmi Toată suflarea să laude pe domnul! Toată zidirea, însufleţită şi neînsufleţită, lăuda pe Domnul, Creatorul şi Ziditorul într-un glas.”

(fragment din cartea Staretul meu Iosif Isihastul, de arhim. Efrem Filotheiul, Ed. Sophia, Buc., 2010)

Scară în spirală

Timpul doare.

Un gând revine permanent, în toate clipele luminoase: suntem devenire. Viaţa noastră pământească o vedem acum ca pe o apă limpede căreia îi croim vad de-o clipă în căuşul palmelor. Conteneşte izvorul să curgă? Susurul său se aude mai departe limpede, viu, săltând peste pietrele lucitoare. O vorbă înţeleaptă spune că apa râului nu trece niciodată prin acelaşi loc.

Doare timpul. Doare ca o frecare continuă a aerului pe piele, ca apa care slefuieşte pietrele, doare cât neputinţa de a-l opri. Ideea asta : “Nicicând nu va mai fi la fel” frânge orice fericire efemeră, proiectând-o adânc în conştiinţă, singurul loc de unde ea nu se pierde în totalitate. Ceva se pierde totuşi, se modifică, se metamorfozează încă şi acolo, căci se aşază într-un lanţ cauzal, se aureolează ori se depreciază, devine mitologie proprie, patrie a sinelui individual, incomunicabil. Se uită, ceea ce doare cel mai tare. Nu există durată pură în sens bergsonian, ci re-prezentare. Realitatea obiectivă, nudă, nu se regăseşte în conştiinţa noastră, ci devine realitate semnificatoare. Acesta e un timp abstract, e acumulare de experienţe atemporale, păstrând doar coordonate intrinseci spaţio-temporale. Dacă am judeca asta, din punct de vedere laic – adică desacralizat- ne-am opri aici.

Creştinismul însă defineşte altfel realul: realitatea este deja semnificată în raport cu Logosul dumnezeiesc care o îmbracă. Absolutul divin, axa noastră de referinţă, face ca realitatea imanentă să capete sens. Şi atunci problema omului nu este doar una de traducere, ci mai ales de interpretare, ca actor principal al unei realităţi pe care el o numeşte viaţă proprie, fărâma lui de scenă, trăită şi privită simultan din perspectiva de spectator care  trage cu ochiul pe gaura cheii.  Realitatea nudă nu depinde doar de conştiinţa proprie, ca depozitară a semnificaţiilor şi a încărcăturii emoţionale. Nimic nu se şterge din  memoria umanităţii care se înscrie memoriei lui Dumnezeu. E o lumină în toată acestă descoperire, căci această Cartea a Vieţii va reţine toate clipele trăite, cu infinitatea lor de potenţialităţi de devenire  şi cu alegerile noastre care le vor fi limitat. Suntem o singură carte care se scrie în timp, Mână peste mână, o minunată Evanghelie a veacurilor.

Trăim astfel clipe minunate: ale comuniunii cu Dumnezeu, ale bucuriei de celălalt. Privim florile, câmpul în soare, plin de maci, respirăm aerul rece,  ne mângâiem pielea cu ploaia caldă de vară, gustăm întâii fulgi de nea, trăim muzica, petrecem. Clipe sublime, dar atât de scurte! Ne dorim mereu să le reţinem, căci sunt singurele care ne dau vitalitate şi sens.  Dar timpul trece, bucuria urmează durerii şi amândouă se împletesc în lumina roşiatică a asfinţitului şi în albăstreala zorilor. Mă întreb oare de ce vrem să oprim timpul doar când suntem fericiţi. Ştiu că omul a fost făcut pentru bine, că în Rai nu a cunoscut durere ori suferinţă şi nici moarte. E vorba atunci de perpetua nostalgie a Edenului pierdut, de tânjirea după Împărăţia de departe şi aşa de aproape? Poate de aceea doare timpul: pentru că nu e FIRESC să curgă. Nu aşa a fost gândit în principiu, trecerea lui era lină, se asemăna cu veşnicia.

Dar Hristos a trăit şi trăieşte în timp şi în veşnicie şi Întruparea Lui a dat sens istoriei, a creat-o din nou. Aceasta nu anulează, dar converteşte suferinţa efemerului, a instabilităţii persoanei noastre. Deşi continuă să doară, ne dăm seama că unicitatea clipei este cea care îi dă valoare. Secundele sunt kairos, succesiune de momente oportune devenirii, de împlinire şi desăvârşire spirituală. Iată cum zâmbetul persoanei dragi, mângâierea mamei, toate cuvintele şi faptele noastre, ca expresii stilizate ale timpului râmân unice şi irepetabile, preţioase cu atât mai mult cu cât ele ne definesc ceea ce suntem în momentul de faţă.

Timpul există, deci, pentru a ne învăţa să preţuim şi să dorim veşnicia: exerciţiul clipei sublime. De aceea, chiar de plângem cu un ochi, iar cu celălalt râdem, să învăţăm, cu timpul, să clădim, în alţii  şi în noi idei frumoase şi eterne. Mai ales că în tot acest timp al nostru, nu suntem niciodată singuri, ci cu Dumnezeu în inima noastră. Deşi se ascunde, într-o permanentă chenoză a Duhului, rămâne Persoana cea mai apropiată, cel mai intim partener de comunicare, Dumnezeu, Părinte şi Mântuitor. Fiind alături de El, în permanent dialog, timpul nu mai este dureros, ci binecuvântat, poartă cerească şi prilej neîncetat de bucurie şi comuniune.

Vasul cu mir de nard

Două scrisori din corespondenţa lui Nicolae Steinhardt cu Virgil Ierunca (1967-1983), publicate în volumul “Dumnezeu în care spui că nu crezi…”, Humanitas, 2000

Bucureşti, 30. XI. 1970

Dragul meu,

Creştinismul este greu pentru că are la temelia lui paradoxul şi absurdul. Învăţăturile lui Hristos sunt surprinzătoare şi ne­aşteptate. Ceea ce se cere creştinului este foarte asemănător cu ceea ce se cere trapezistului: o echilibristică periculoasă la înălţime ameţitoare, fără plasă; nu-i de mirare că mulţi se pră­buşesc ori, pur şi simplu, refuză să se urce. Oamenii, în ge­neral, sunt ostili creştinismului şi tind — din toată inima — înspre Vechiul Testament.

Intr-o recentă predică la biserica unde merg de obicei, preo­tul ne arăta de ce îndeobşte creştinii se feresc de Evanghelie şi se simt mai în siguranţă, mai acasă în Vechiul Testament. Pentru că aci Dumnezeu e drept, necruţător, răzbunător, sever; omul mijlociu, de ispravă, e şi el drept, cinstit, aspru, neiertător, răz­bunător, rece.

Hristos, însă, e cu totul altfel şi nu poate decît să-l uluiască pe omul mijlociu. Hristos e gata să ierte, să şteargă totul cu buretele pentru o vorbuliţă rostită cu drag (şi omul mijlociu — pentru care contabilitatea e culmea sfinţeniei — tresare indignat în faţa acestui fapt), [îi] iubeşte mai ales pe păcătoşi (nu păcatul în sine, dar pe păcătoşi da), e oricînd dis­pus să înmulţească băutura şi bucatele (ceea ce e un scandal pentru omul mijlociu, foarte lacom, dar pornit să confunde reli­gia cu ascetismul sever) şi toată vremea îi dă numai cu dra­gostea, în înţeles de charity, of course\ dar care, nu-i mai puţin adevărat, rămîne un cuvînt suspect.

Cele arătate de preotul meu coincid perfect cu ceea ce îmi scrie Toma în ultima lui scrisoare de la Ottawa. Toma, aristotelician, tomist şi realist ce se află, pune şi el accentul pe în­mulţirea vinului şi pîinilor şi susţine că Hristos binecuvîntează, nu sărăcia sterilă, pustiul, stepele, întinderile nesfîrşite, ci, dim­potrivă, bogăţia, proliferarea: şi spirituală, şi materială. Lauda cu dinadins a sărăciei o numeşte bogumilică, iar pustiul zice că e locul în care diavolul L-a ispitit pe Domnul. Ştiindu-mă eu însumi niţel „bogumilic”, am cetit cu atenţie cele scrise de Toma. II y a quelque chose de vrai la-dedans? Dar ceea ce mai ales vreau să accentuez este că noi avem severitatea neînduplecată a Vechiului Testament adînc înfiptă în noi.

Nouă nu ne vine a crede că Dumnezeu poate să fie atît de bun, încît să ierte atît de lesne! Ba să şi alerge întru întîmpinarea păcătosului, ca tatăl fiului risipitor; ba să-l şi îmbrăţişeze mai înainte ca acesta să se fi curăţat; ba să-l şi ospăteze peste măsură. Asta ne irită pe noi, asta supără calculata noastră micime, înverşunata şi con­tabila noastră „dreptate”, oroarea noastră de risipă — vasul de alabastru spart, mirul care valora cît întreţinerea a trei sute de săraci. Scena aceasta cred că-i cea mai revelatoare — am ascultat prea frumosul disc pe trei voci pus de Cornel Chiriac[1] la sfîrşitul orei lui de muzică pop: tot ce-i mai „drept”, mai îndă­rătnic, mai orgolios, mai moralist, mai righteous[2] în noi e scan­dalizat de risipa femeii păcătoase, aprobată de Hristos. Ah, cît de aproape ne simţim de Iuda! Sacrificiul, cît de insolent şi de necugetat ni se pare!

Copleşit, acrit, chinuit şi eu adeseori de urîtele mele gînduri, ajung să mă urăsc din tot sufletul. îmi dau însă acum seama cît de puţin creştinească e purtarea mea, cît sunt încă — vai! — de stăpînit de moralismul protestant, de iudaismul contabil. Tre­buie să ajung, trebuie să ajungem să pricepem că deşi este bine să fim severi cu noi înşine şi îngăduitori cu alţii, într-un anume fel şi cu noi înşine trebuie să fim — cum îmi spunea un preot catolic pe cînd mă aflam în provincie — oarecum îngăduitori, adică încrezători în scandaloasa, paradoxala, incredibila pu­tere de iertare şi dragoste a lui Hristos. Poate că problema nu s-a schimbat în esenţele ei după două mii de ani şi că şi azi, ca şi atunci, lucrul cel mai greu este să-l ucidem pe fariseul din noi. Poate că distanţa cea mai anevoie de străbătut este mica dis­tanţă de la Ierusalim la Betania.[3]

Bucureşti, 21. XII. 1970

Dragul meu,

[...] Cît de mult mă doare cînd îmi spui că vezi în mine un creştin! Numai creştin nu cred să fiu! Singura mea consolare este de a vedea pretutindeni şi mereu cît de înfiorător de greu este să ne însuşim măcar elementele creştinismului. Ori cădem uşor în păcatul de angelism, ori ne paşte moralismul puritan şi la pruderie[4]; ori ajungem la ororile satanismului, ori ne înţepe­nim în datine — de nu în superstiţii; ori reducem creştinis­mul la nişte biete reguli şi la nişte greu îndurate abţineri… Cît e de greu!

Ispita Vechiului Testament, de care-ţi vorbeam şi de care te plîngi şi tu, este desigur una din cele mai răspîndite şi mai chinuitoare. Ne urmăreşte neîncetat pe toţi. Dovedeşte şi ea cît de năpraznic este efortul ce ni se cere în vederea însuşirii creş­tinismului. Mă uit şi la tineretul occidental, dornic desigur de esenţe şi extaz, dispreţuitor de bunuri lumeşti — cu aspiraţii creştine, aşadar. Ei, cum îşi însuşeşte acel creştinism pe care, indirect, inconştient, îl doreşte? Cum? Prin heroină şi haşiş. „Vive la snouff’[5] ori „Worship the Pot!”[6] Vor puritatea, le e silă de bani şi de mărfuri şi ajung la… Thomas Leary!

Dincolo de toate aberaţiile şi divagaţiile, dincolo de angelism ori satanism, de moralism ori inochentism — căci şi hippies sunt un fel de inochentişti —, stă, singură, şi străluceşte steaua fixă călăuzitoare: soluţia monahismului ortodox, dreap­ta socotinţă—care-i totuna cu echilibrul românesc. Numai acolo e scăparea.

Dreapta socotinţă este anti-prostie, este şi anti-logică (dacă logica e pură, absurdă), anti-inteligenţă (cînd e seacă, formală, choseite[7]); e, mai ales, anti-unilateralitate. Ea, mai presus de orice, fait sienne[8] formidabila rostire a lui Kierkegaard: „Con­trariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea.” O voi cita, rostirea aceasta, neobosit, pînă la moarte. Toate valo­rile, dreapta socotinţă le consideră relative; niciuna, în ochii ei, nu e absolută. Niciuna. Nici adevărul. Ea, toate valorile le supune singurului Adevăr, care e Hristos. Hristos nu este ade­vărat, ci este Adevărul. Numai aşa se explică Efeseni 6, 16 şi se tălmăceşte corect „pavăza credinţei”. Numai aşa izbutim a nu ne zăpăci, care-i poate Cea Mai Mare primejdie azi.

---

[1] Comei Chiriac, critic muzical, specializat în jazz. A fost împuşcat pe stradă în Germania în anii ’70.

[2] In traducere: virtuos. (în JF, 320: justificat.)

[3] „Iar Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii” (Ioan 11, 18). Betania era satul Mariei, al Martei şi al lui Lazăr, cel înviat din morţi.

[4] În traducere: ipocrizia.

[5] În traducere: „Cocaina să trăiască!”

[6] În traducere: „Veneraţi marijuana!” (JF, 42.)

[7] În traducere: gratuită.

[8] În traducere: îşi însuşeşte.

(Mulţumiri lui I.T. care mi le-a trimis spre citire )