Cuvânt despre bunătate

Despre faptul că bunătatea lui Dumnezeu voieşte descoperirea Lui în lume

În bunătatea lui Dumnezeu stă pricina descoperirii Acestuia în lume, în dumnezeiasca bunătate aflăm în chip lămurit temei pentru susţinerea Revelaţiei. Dezvăluindu-ne raţiunea  pentru care făptura a fost adusă la fiinţă, bunătatea lui Dumnezeu ne face cunoscută şi cauza descoperirii.

Făptura este lucrarea unei nemărginite şi preaînţelepte puteri, izvorâtă din mâinile Atoatecunoscătorului şi Atotputernicului Făuritor. Aşa cum orice lucru dă mărturie de generozitatea celui ce l-a lucrat, tot astfel lumea mărturiseşte bogăţia Celui ce o îmbogăţeşte. Din bogăţie şi belşug s-a născut ea, mărturisind generozitatea lui Dumnezeu. Lumea nu este nicidecum lucru făcut din oarecare nevoie. Intrucât nu există niciun motiv pentru care Dumnezeu să fi fost nevoit să creeze lumea, rezultă că aceasta este produsul înseşi al bunătăţii Lui. Din preaplinul bunătăţii, Dumnezeu a dăruit viaţă lumii. El Şi-a revărsat bogăţia şi peste alte fiinţe, pentru a le face părtaşe aceleiaşi bunătăţi şi fericiri de care Însuşi Se desfătează. Aşadar, cauza existenţei lumii este bunătatea lui Dumnezeu.

Se pune întrebarea: dacă lumea este rodul bunătăţii lui Dumnezeu, este cu putinţă, oare, ca ea să fie lăsată de El în părăsire? De bună seamă că nu, deoarece actul abandonării ei ar pune în seama lui Dumnezeu neputinţe omeneşti. Ar presupune fie că Dumnezeu a făcut lumea în joacă, iar după ce S-a distrat cât să-I treacă plictiseala, S-a simţit împovărat şi a lăsat-o în voia sorţii, din pricină că a creat-o fără niciun scop; fie că S-a căit că a făcut-o, şi, prin urmare, a părăsit-o. Niciuna din aceste presupuneri nu e cu putinţă să se refere la Dumnezeu, căci dumnezeiasca înţelepciune şi, în general, noţiunea de Dumnezeu exclud toate acestea. De vreme ce Dumnezeu, după cum se mărturiseşte, este atotînţelept, toate câte întru înţelepciune le lucrează, le face pentru că voieşte, nu fără rost, ci cu un anume scop.

Voind, deci, întru crearea lumii, Dumnezeu a hotărât aceasta dintr-un motiv bine definit, iar acest motiv reprezintă scopul creaţiei. Joaca nu poate fi socotită scop al creaţiei, căci vine în contradicţie cu înţelepciunea şi bunătatea Creatorului, care impun ca aducerea la fiinţă a lumii să aibă un motiv bine întemeiat. Se pune întrebarea: Îi este permis înţelepciunii lui Dumnezeu să-şi lase lucrarea creaţiei pe jumătate terminată, să-şi abandoneze planul întocmit înainte de a fi finalizat? Bineînţeles că nu! Iar că lumea şi scopul ei au atins desăvârşirea cine poate spune? De bună seamă că nimeni, pentru că altfel ce explicaţie s-ar putea da pentru dăinuirea făpturii până în zilele noastre.

Întrucât nu este îngăduit să admitem un Dumnezeu Care Se joacă sau un Dumnezeu Care lucrează fără scop, întrucât lumea nu şi-a înfăptuit deocamdată scopul şi întrucât abandonarea lumii nu poate avea drept consecinţă decât distrugerea ei – iar ea  încă există! – rezultă că Dumnezeu vine în relaţie cu lumea, îi poartă de grijă şi o conduce la sfârşitul ţintit şi cugetat. Nici pe departe o astfel de purtare de grijă faţă de lume nu înjoseşte ideea nobilă privitoare la înţelepciunea lui Dumnezeu, căci noi nu percepem aşa cum o percep cei supuşi patimilor omeneşti şi nu o interpretăm prin prisma mentalităţii ce predomină în deism. Pronia lui Dumnezeu faţă de lume nicidecum nu se aseamănă cu omeneasca grijă, cea care-l macină pe om. Grija omului are şi ea un caracter dumnezeiesc, de vreme ce seamănă cu lucrarea creatoare, dar creaţia şi pronia nimic altceva nu exprimă fără numai voinţa lui Dumnezeu ca lumea să se nască şi să dăinuiască.

Prin urmare, în deşert caută deismul să nege legătura lui Dumnezeu cu lumea, din moment ce ea există pentru toate aceste motive exprimate mai sus.

Iar dacă până acum am vorbit despre legătura şi pronia lui Dumnezeu faţă de lume, faţă de întreaga creaţie în general, în continuare vom lua în discuţie îndeosebi legătura dintre Dumnezeu şi om.

fragment din Despre descoperirea lui Dumnezeu în lume. Tâlcuiri la Sfânta Scriptură, Sfântul Nectarie de Eghina, trad. din lb. greacă de monah Gherontie Nica, Ed. Egumeniţa şi Cartea Ortodoxa, Galaţi, Alexandria, 2011, pp. 51-53

Prin om, se sfinţeste şi creaţia. Puterea rugăciunii unui sfânt

“Ceva asemănător s-a petrecut odinioară, când Sfântul Nectarie se afla la mănăstirea sa din Eghina, iar monahiile din obşte i-au cerut să tâlcuiască cuvintele:  Toată suflarea să laude pe Domnul!

Atunci el le-a răspuns: Vă voi răspunde în timp, aşteptaţi. Şi într-o noapte de vară cu lună plină au ieşit pe câmp pentru a face pavecerniţa cu acatistul Buneivestiri. Sfântul, după terminarea pavecerniţei, le-a spus monahiilor să-şi continue rugăciunea în genunchi, după care el însuşi s-a dus puţin mai departe şi a îngenuncheat.
Pentru o clipă, monahiile, într-un chip mai presus de fire şi de netâlcuit, au auzit şi au simţit că fiecare piatră, arbust sau floare de noapte, fiecare stâncă şi toate bisericuţele de pe acel versant de munte, stelele şi luna, întreaga zidire neînsufleţită a început să-L laude pe Dumnezeu într-un chip de negrăit. Iar când la aceasta s-a adăugat doxologia adusă de greieri, de cucuvele şi de celelalte păsări de noapte, uimirea pricinuită de belşugul de Har şi de această preadesfătătoare doxologie a “topit” inimile emoţionate ale maicilor.

Şi astfel, cu puterea rugăciunii Sfântului Nectarie, au primit înştiinţare în chip simţit despre tâlcuirea stihului din Psalmi Toată suflarea să laude pe domnul! Toată zidirea, însufleţită şi neînsufleţită, lăuda pe Domnul, Creatorul şi Ziditorul într-un glas.”

(fragment din cartea Staretul meu Iosif Isihastul, de arhim. Efrem Filotheiul, Ed. Sophia, Buc., 2010)

Panoplia prieteniei

Am primit o veste proastă: una din prietenele mele şi-a descoperit o tumoare pe creier. Doctorii zic că are şanse mari să scape, că se configurează ca una benignă, deşi e mare, de aproape un deget. Nu se ştie ce va fi cu ea, în doctori nu am prea mare încredere, s-a întâmplat tot timpul să se înşele.  Oricum ar fi, sunt plină de speranţă, cred cu tărie că va fi bine, căci ştiu că  astfel de încercări sunt îngăduite de Dumnezeu spre mântuire. Mă gândesc la fetiţa ei de 3 ani, Ana, un înger cu ochi mari, albaştri, şi la soţul ei, pe care-l cunoaşte de când erau puşti şi cu care s-a căsătorit imediat după liceu. Au deja 17 ani de căsnicie binecuvântată şi fericită în care au crescut împreună. Nu vreau să termine aici, acum, aşa, le doresc încă de 2 ori pe atâta, în viaţa lor pământească.

Vestea asta m-a zdruncinat: mi-au venit în minte toate clipele luminoase petrecute împreună, dar şi anii, lunile, zilele mii care au trecut de când nu ne-am văzut, nu am vorbit. Când ne-am uitat. Degeaba ne numim prieteni ori fraţi. Suntem doar chimvale răsunătoare, căci nu avem dragoste în faptă.

Suntem ingraţi şi ipocriţi. Doar în impas sau, mai rău, când cineva pleacă pentru totdeauna din viaţa noastră, ne aducem aminte de el, îl  reconsiderăm, îl preţuim. Poate dintr-un sentiment cumplit de vină – recunoscut ori nu- care se naşte spontan din distanţa impusă, din ignoranţa, voită ori nu, din barierele inventate de orgolii, din ţinerea-de-minte a micilor răutăţi, din lenea pe care am avut-o. Suntem meniţi să fim una, să ne zidim unii pe alţii şi, în loc de asta, ne  încercuim noi înşine cu ziduri, locuind pustiuri  amăgitoare. Ce mult ar fi contat, poate, un telefon, o vorbă bună, un mesaj, o strângere de mână, înainte de a se ajunge aici! Oamenii au nevoie de oameni nu doar în  durere, ci şi în bucurie,  mai ales în bucurie, căci ea e singura pe vrei să o împărtăşeşti, care răbufneşte singură din preaplinul inimii. Nu e niciodată târziu, dar totuşi e. Am pierdut atât de mult timp şi ne-am pierdut pe noi.

O cheamă Ecaterina pe prietena mea. Să vă rugaţi pentru ea. Să o ajute Sfântul Nectarie şi durerea ei şi a familiei să se preschimbe în bucurie sfântă!

Treptele Bucuriei. Din învăţăturile Sfântului Nectarie al Pentapolisului

Calea fericirii

Nimic nu este mai de preţ decât o inimă curată, pentru că o astfel de inimă devine tron al lui Dumnezeu. Şi ce este mai plin de slavă decât tronul lui Dumnezeu? Cu siguranţă că nimic. Dumnezeu spune despre cei cu inima curată: „Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu” (II Corinteni 6, 16)

Aşadar, cine este mai fericit decât aceşti oameni? Şi de ce bunuri pot să rămână lipsiţi? Nu se găsesc toate darurile şi harismele Sfântului Duh în fericitele lor suflete? De ce mai au nevoie? De nimic, cu adevărat, de nimic! Pentru că îl au în inima lor pe Însuşi Dumnezeu!

Cât se înşală oamenii care caută fericirea departe de ei înşişi, în ţări străine şi în călătorii, în bogăţie şi slavă, în averi mari şi plăceri, în desfătări trupeşti, în lux şi în tot felul de deşertăciuni, care se sfârşesc în amărăciune! Ridicarea turnului fericirii în afara inimii noastre seamănă cu zidirea unei clădiri pe un teren zguduit continuu de cutremure. Curând o astfel de construcţie se va prăbuşi la pământ.

Fraţii mei! Fericirea se află înlăuntrul vostru şi fericit este omul care înţelege aceasta. Cercetaţi-vă inima şi vedeţi în ce stare duhovnicească vă aflaţi! Nu cumva inima voastră şi-a pierdut îndrăzneala înaintea lui Dumnezeu? Nu cumva conştiinţa vă mustră pentru călcarea poruncilor Lui? Nu cumva vă învinuieşte pentru nedreptăţi, minciuni şi neglijarea îndatoririlor faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele? Cercetaţi şi vedeţi dacă nu cumva inima voastră a fost umplută de răutăţi şi patimi, dacă nu cumva s-a abătut pe căi nedrepte!

Din nefericire, cel care nu are grijă de inima sa, se lipseşte de tot lucrul bun şi cade într-o mulţime de răutăţi. Alungă bucuria şi se umple de amărăciune şi de frică. Alungă dragostea şi primeşte ura. Alungă toate harismele şi roadele Sfântului Duh pe care le-a primit la Botez şi se face sălaşul tuturor acelor rele care îl fac pe om vrednic de plâns şi de trei ori ticălos.

Fraţii mei! Preamilostivul Dumnezeu vrea ca noi toţi să fim fericiţi, atât în viaţa aceasta, cât şi în cealaltă. Pentru aceasta a întemeiat Sfânta Sa Biserică, ca să ne curăţească de păcat, să ne sfinţească, să ne facă prieteni ai Săi, să ne dăruiască binecuvântările Cerului.

Biserica stă mereu cu braţele deschise, ca să ne primească. Să alergăm repede toţi cei care avem conştiinţa împovărată. Să alergăm la Biserică, căci ea este gata să ridice povara noastră cea grea, să ne dăruiască îndrăzneală către Dumnezeu, să ne umple inima de bucurie şi de fericire.

Sfântul Botez

“Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat!” (Galateni 3, 27)

Ce mare adevăr este exprimat în aceste cuvinte ale Apostolului Pavel!

Creştinii botezaţi nu sunt îmbrăcaţi în omul cel vechi, cu patimile şi cu poftele sale păcătoase, ci în omul cel nou. S-au îmbrăcat în Hristos, Care trăieşte acum în inimile lor. Iar cuvântul „s-au îmbrăcat” nu se referă la un simplu veşmânt exterior, ci la ceva mai profund, la ceva fiinţial şi de nestrămutat.

Prin credinţă şi prin Botez ne îmbrăcăm în Hristos şi devenim fii ai lui Dumnezeu, sfinţi şi desăvârşiţi, dumnezei după har.

Aşadar, am aruncat dinlăuntrul nostru stricăciunea şi ne-am îmbrăcat în nestricăciune. Ne-am dezbrăcat de omul păcatului şi ne-am îmbrăcat în omul dreptăţii şi al harului. Am alungat moartea şi ne-am îmbrăcat în nemurire.

Ne-am gândit însă şi la marile făgăduinţe, pe care prin Botez le-am făcut înaintea lui Dumnezeu? Am conştientizat faptul că suntem datori să ne comportăm ca nişte fii ai lui Dumnezeu şi ca fraţi ai Domnului nostru? Că avem datoria să supunem voia noastră voii lui Dumnezeu? Că trebuie, ca fii ai Săi, să rămânem liberi faţă de păcat? Că trebuie să-L iubim cu toată puterea, din adâncul sufletului şi al inimii noastre? Că suntem datori să-L adorăm şi să însetăm după unirea cu El pentru totdeauna? Ne-am gândit oare că inima noastră trebuie să fie plină de dragoste, astfel încât aceasta să se reverse şi către aproapele nostru? Avem conştiinţa că suntem datori să devenim sfinţi, desăvârşiţi, chipuri ale lui Dumnezeu, fii ai Săi şi moştenitori ai împărăţiei Cerurilor?

Pentru toate acestea avem datoria să ne nevoim, ca să nu ne arătăm nevrednici de chemarea lui Dumnezeu şi să fim alungaţi de la faţa Sa. Da, fraţii mei, să ne luptăm cu râvnă şi cu lepădare de sine, ca să biruim. Nici unul dintre noi să nu-şi piardă curajul, să nu fie nepăsător, să nu se teamă de greutăţile nevoinţei duhovniceşti, pentru că îl avem ajutor pe Dumnezeu, Care ne dă putere să mergem pe calea cea grea a virtuţii.

Nevoinţa duhovnicească

Scopul vieţii noastre este să devenim desăvârşiţi şi sfinţi, fii ai lui Dumnezeu şi moştenitori ai împărăţiei Cerurilor. Să luăm aminte ca nu cumva de dragul vieţii acesteia să ne lipsim de cea viitoare, ca nu cumva din pricina grijilor pământeşti să neglijăm scopul vieţii noastre.

Postul, privegherea şi rugăciunea, prin ele însele nu aduc roadele dorite, pentru că ele nu sunt scopul vieţii noastre, ci sunt mijloacele folosite pentru atingerea scopului.

Împodobiţi-vă cu virtuţi! Nevoiţi-vă să alungaţi patimile sufleteşti! Curăţiţi-vă inima de toată murdăria şi păstraţi-o curată, ca să vină Domnul şi să Se sălăşluiască înlăuntrul vostru, ca să vă umple Duhul Sfânt cu dumnezeieştile Sale daruri.

Copiii mei iubiţi, acestea să fie singura voastră preocupare şi grijă. Acestea să fie totdeauna scopul şi dorinţa voastră. Pentru acestea să vă rugaţi lui Dumnezeu.

Să îl căutaţi în fiecare zi pe Domnul, însă înlăuntrul inimii voastre, nu în afara ei. Iar când îl veţi găsi, staţi cu frică şi cutremur, ca heruvimii şi serafimii, pentru că inima voastră s-a făcut tron al lui Dumnezeu. Dar ca să-L aflaţi pe Domnul, smeriţi-vă până la pământ, pentru că El se scârbeşte de cei mândri, pe când pe cei smeriţi cu inima îi iubeşte şi îi cercetează.

Dacă te vei nevoi cum se cuvine, Dumnezeu te va sprijini. Prin nevoinţă ne vedem neputinţele, lipsurile şi greşelile. Nevoinţa este oglinda stării noastre duhovniceşti. Cel ce nu se nevoieşte, nu se cunoaşte pe sine însuşi.

Luaţi aminte chiar şi la greşelile mici. Dacă din neluare-aminte se întâmplă să păcătuiţi, nu deznădăjduiţi, ci sculaţi-vă repede şi cădeţi înaintea lui Dumnezeu, Care are puterea să vă ridice.

Avem înlăuntrul nostru neputinţe şi patimi adânc înrădăcinate. Multe dintre ele sunt moştenite. Toate acestea nu pot fi alungate degrabă, nici prin nelinişte şi întristare apăsătoare, ci prin răbdare şi stăruinţă, cu grijă şi luare-aminte.

Întristarea peste măsură ascunde înăuntrul ei mândria. De aceea este vătămătoare şi primejdioasă şi de multe ori este provocată de diavol, ca să-1 împiedice pe nevoitor în calea lui. Calea care duce la desăvârşire este lungă. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă dea putere! Înfruntaţi cu răbdare căderile voastre, ridicaţi-vă repede şi nu rămâneţi, precum copiii în locul în care aţi căzut, plângând şi tânguindu-vă nemângâiaţi.

Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită. Nu deznădăjduiţi daca se întâmplă să cădeţi iarăşi în aceleaşi păcate. Multe dintre ele sunt puternice, atât din pricina firii, cât şi din pricina obişnuinţei, însă cu trecerea timpului şi prin străduinţă sunt biruite. Nimic să nu vă ducă la deznădejde.

Ispitele

Ispitele sunt îngăduite ca să ni se descopere patimile ascunse, ca să ne luptăm cu ele şi să ne tămăduim sufletele. Sunt şi ele un semn al milei dumnezeieşti. Pentru aceasta, lasă-te cu încredere în mâinile lui Dumnezeu şi cere ajutorul Lui, ca să te întărească în nevoinţa ta. Nădejdea în Dumnezeu nu poate sfârşi niciodată în deznădejde.

Ispitele aduc smerita cugetare. Dumnezeu ştie cât poate răbda fiecare dintre noi şi îngăduie ispitele după puterea noastră. însă trebuie ca şi noi să fim cu luare-aminte, ca să nu intrăm singuri în ispită. Incredinţaţi-vă lui Dumnezeu cel bun, cel tare, cel viu şi El vă va povăţui la odihnă. După încercări urmează bucuria duhovnicească. Domnul ia aminte la cei ce rabdă încercările şi întristările pentru dragostea Sa. Aşadar, nu vă împuţinaţi cu sufletul şi nu vă temeţi.

Nu vreau să vă întristaţi şi să vă tulburaţi pentru cele ce se întâmplă împotriva voinţei voastre, oricât de îndreptăţită ar fi ea. O asemenea întristare arată existenţa egoismului. Luaţi aminte la egoism, care se ascunde sub lucruri îndreptăţite. Luaţi aminte şi la întristarea neaşteptată, care ia naştere dintr-o mustrare dreaptă, întristarea peste măsură este de la vrăjmaşul. Una singură este adevărata întristare, cea care ne cuprinde atunci când cunoaştem bine starea nenorocită a sufletului nostru. Toate celelalte întristări nu au nicio legătură cu Harul lui Dumnezeu.

Îngrijiţi-vă să păziţi în inima voastră bucuria Sfântului Duh şi să nu îngăduiţi vicleanului să-şi verse otrava sa. Luaţi aminte! Luaţi aminte ca nu cumva raiul pe care îl aveţi înlăuntrul vostru să se prefacă în iad.

Rugăciunea

Principala lucrare a omului este rugăciunea. Omul a fost zidit ca să-L laude pe Dumnezeu. Aceasta este lucrarea care i se potriveşte. Numai aceasta explică esenţa sa duhovnicească. Numai ea îndreptăţeşte locul aparte pe care îl ocupă în cadrul zidirii. Omul a fost zidit ca să-L slăvească pe Dumnezeu şi să fie părtaş al dumnezeieştii Sale bunătăţi şi fericiri.

Fiind chip al lui Dumnezeu, însetează după El şi se străduieşte să se înalţe spre El. Prin rugăciune şi cântare de laudă, omul simte bucurie. Duhul său se veseleşte şi inima lui saltă. Cu cât se roagă mai mult, cu atât sufletul său se goleşte de dorinţele lumeşti şi se umple de bunătăţi cereşti. Şi pe măsură ce se desparte de cele pământeşti şi de plăcerile vieţii, se umple de bucurie cerească. Cercarea şi experienţa ne încredinţează de adevărul acesta.

Lui Dumnezeu îi sunt bineplăcute acele rugăciuni care se aduc aşa cum se cuvine, adică având simţământul nedesăvârşirii şi al nevredniciei noastre. Ca să existe însă un asemenea simţământ, trebuie să ne lepădăm cu desăvârşire de eul nostru cel rău şi să împlinim poruncile lui Dumnezeu. Este nevoie de smerenie şi de lucrare duhovnicească fără încetare.

Încredinţaţi lui Dumnezeu toate grijile voastre. El vă poartă de grijă. Nu fiţi mici la suflet şi nu vă tulburaţi. Acela care cercetează adâncurile ascunse ale sufletului omenesc, cunoaşte şi dorinţele noastre şi are puterea să le împlinească aşa cum ştie El. Voi numai rugaţi-vă Lui şi nu vă pierdeţi curajul. Nu socotiţi că, deoarece dorinţa voastră este sfântă, aveţi dreptul să vă plângeţi atunci când rugăciunile voastre nu sunt ascultate. Dumnezeu vă împlineşte dorinţele într-un mod pe care nu-l cunoaşteţi. Aşadar, liniştiţi-vă şi chemaţi pe Domnul!

Rugăciunile şi cererile prin ele însele nu ne duc la desăvârşire, ci Domnul este Cel care ne desăvârşeşte. El vine şi Se sălăşluieşte înlăuntrul nostru când împlinim poruncile Lui. Şi una dintre primele porunci este ca în viaţa noastră să se facă nu voia noastră, ci voia lui Dumnezeu. Şi să se facă întocmai aşa cum se face în Cer de către îngeri, ca să putem şi noi să spunem: „Doamne, nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta, precum în Cer aşa şi pe pământ!”. Aşadar, dacă nu-L avem pe Hristos înlăuntrul nostru, rugăciunile şi cererile noastre ne duc la înşelare.

Pacea

Pacea este un dar dumnezeiesc, care se dă cu îmbelşugare celor care se împacă cu Dumnezeu şi împlinesc dumnezeieştile Sale porunci. Pacea este lumină şi de aceea fuge de păcat, care este întuneric. Un păcătos nu are pace niciodată.

Nevoiţi-vă împotriva păcatului şi nu vă tulburaţi când se stârnesc patimile înlăuntrul vostru, căci atunci când în lupta împotriva lor biruiţi, ridicarea patimilor vi se face pricină de pace şi bucurie.

„Căutaţi pacea cu toţii şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”.( Evrei 12, 14).

Pacea şi sfinţenia sunt două condiţii necesare pentru cel ce însetează să vadă faţa lui Dumnezeu. Pacea este temelia pe care se sprijină sfinţenia.

Sfinţenia nu rămâne într-o inimă tulburată şi mânioasă. Mânia, când rămâne mult timp în suflet, duce la duşmănie şi ură împotriva aproapelui. Din această pricină trebuie să ne împăcăm îndată cu fratele nostru, ca să nu ne lipsim de Harul lui Dumnezeu care ne sfinţeşte inima.

Cel ce este în pace cu sine însuşi este în pace şi cu aproapele său şi cu Dumnezeu. Un astfel de om este sfinţit, pentru că însuşi Dumnezeu locuieşte înlăuntrul său.

Dragostea

Căutaţi dragostea. Cereţi în fiecare zi de la Dumnezeu dragostea. împreună cu dragostea vine tot binele şi toate virtuţile. Iubiţi, ca şi voi să fiţi iubiţi de ceilalţi. Daţi-I lui Dumnezeu toată inima voastră, ca să rămâneţi în dragoste: „Cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el”(I Ioan 4, 16).

Aveţi datoria să fiţi cu multă luare-aminte la relaţiile dintre voi, să vă cinstiţi unul pe altul ca nişte chipuri sfinte, ca icoane ale lui Dumnezeu. Să nu căutaţi niciodată la trup şi la frumuseţea lui, ci la suflet. Luaţi aminte la simţământul dragostei, căci atunci când inima nu este încălzită de rugăciune curată, dragostea este în primejdie de a deveni trupească şi nefirească, este în primejdie să întunece mintea şi să ardă inima.

Trebuie să cercetăm în fiecare zi dacă nu cumva dragostea noastră nu izvorăşte din plinătatea dragostei noastre pentru Hristos. Cel care priveghează ca să-şi păstreze curată dragostea, va fi păzit de cursele vicleanului, care încearcă încet-încet să prefacă dragostea creştinească în dragoste lumească.

Discernământul

Vă sfătuiesc să aveţi în toate discernământ şi înţelepciune. Feriţi-vă de extreme. Nevoinţa trebuie să se facă cu măsură. Cel ce nu are virtuţi mari şi se nevoieşte asemenea celor desăvârşiţi, vrând să trăiască cu asprime, precum Sfinţii Asceţi, se primejduieşte să fie luat în stăpânire de mândrie şi să cadă. Pentru aceasta, umblaţi cu discernământ şi nu vă irosiţi timpul prin osteneli fără măsură. Amintiţi-vă că nevoinţa trupească este un simplu ajutor dat sufletului, ca să ajungă la desăvârşire. Pentru a ajunge la desăvârşire este nevoie mai ales de nevoinţa sufletului.

Nu întindeţi coarda peste măsură. Să ştiţi că nu puteţi să-L zoriţi pe Dumnezeu să vă dea darurile Sale. Dă atunci când vrea El. Tot ceea ce primim este un dar al milostivirii lui Dumnezeu.

Nu căutaţi să ajungeţi la măsuri înalte prin nevoinţe mari, fără să aveţi virtuţi, pentru că vă primejduiţi să cădeţi în înşelare din pricina mândriei şi îndrăznelii. Cel care vrea harisme şi stări duhovniceşti înalte, fiind încă împovărat de patimi, ca un fără de minte şi mândru, cade în înşelare. Mai înainte de toate trebuie să se ne-voiască pentru curăţirea sa. Dumnezeiescul Har dăruieşte harismele, ca o răsplată, celor care s-au curăţit de patimi. Îi cercetează fără zgomot şi în ceasul când nici nu se gândesc.

[Lupta împotriva] Mândriei

Mândria minţii este mândria satanică, care îl tăgăduieşte pe Dumnezeu şi îl huleşte pe Sfântul Duh. Din această pricină se şi vindecă foarte greu. Este un întuneric adânc, care împiedică ochii sufletului să vadă lumina care se află înlăuntrul său şi care duce la Dumnezeu, la smerenie, la dorirea binelui.

Mândria inimii însă nu este rod al mândriei drăceşti, ci ia naştere din diferitele stări şi întâmplări: bogăţie, slavă, cinstire, daruri sufleteşti şi trupeşti (inteligenţă, frumuseţe, putere, îndemânare şi altele). Toate acestea îi fac pe oamenii lipsiţi de minte să devină trufaşi, înfumuraţi, însă fără să ajungă atei. Aceştia de multe ori sunt miluiţi de Dumnezeu, înţelepţiţi şi îndreptaţi. Inima lor se smereşte, încetează să mai caute slava deşartă şi astfel se tămăduiesc.

Lucrarea duhovnicească care să vă preocupe să fie cercetarea inimii voastre. Nu cumva se cuibăreşte în ea, ca un şarpe veninos, mândria, patima care dă naştere multor rele, care omoară virtuţile şi înveninează totul? Trebuie totdeauna să fiţi cu luare-aminte faţă de această răutate luciferică.

Cred că nu greşesc dacă spun că toată preocuparea noastră duhovnicească constă în descoperirea şi nimicirea mândriei şi a odraslelor ei. Dacă ne izbăvim de ea şi se sălăşluieşte în inima noastră smerita cugetare, atunci le avem pe toate, căci acolo unde se află adevărata smerenie, se află adunate şi toate celelalte virtuţi care ne înalţă până la Dumnezeu.

Nobleţea duhovnicească

Creştinii au datoria, după porunca Domnului, să devină sfinţi şi desăvârşiţi. Desăvârşirea şi sfinţenia se întipăresc adânc mai întâi în sufletul creştinului, iar de acolo îşi pun pecetea asupra gândurilor, dorinţelor, cuvintelor şi faptelor sale. Astfel Harul lui Dumnezeu, care se află în suflet, se manifestă şi în purtarea exterioară.

Creştinul este dator să se poarte faţă de toţi cu nobleţe. Din cuvintele şi faptele sale să se răspândească Harul lui Dumnezeu, care sălăşluieşte în sufletul său, astfel încât să se facă arătată viaţa sa sfântă şi să fie slăvit Numele lui Dumnezeu.

Cel care este măsurat în cuvinte, este măsurat şi în fapte. Cel care îşi cercetează cuvintele pe care urmează să le spună, îşi cercetează şi faptele pe care urmează să le săvârşească şi niciodată nu va trece peste hotarul bunei şi virtuoasei purtări.

Cuvintele insuflate de Har ale creştinului au întotdeauna delicateţe şi nobleţe. Acestea sunt cele care dau naştere dragostei şi aduc pace şi bucurie. Dimpotrivă, vorbirea în deşert naşte ură, vrăjmăşii, supărări, certuri, tulburări şi războaie.

Aşadar, totdeauna să avem nobleţe. Niciodată să nu iasă din gura noastră cuvântul rău, cuvânt care nu este dres cu Harul lui Dumnezeu, ci totdeauna cuvinte bune care vădesc nobleţea cea întru Hristos şi starea noastră sufletească bună.

Doxologie

Creştinul este dator să-L slăvească pe Dumnezeu, atât cu trupul, cât şi cu sufletul său. De altfel amândouă aparţin lui Dumnezeu şi, prin urmare, nu are dreptul să le necinstească şi să le strice, ci să le păstreze sfinte şi să se folosească de ele cu multă recunoştinţă.

Cel ce îşi aminteşte că trupul şi sufletul său aparţin lui Dumnezeu, se poartă faţă de ele cu evlavie şi cu frică sfântă, păstrându-le curate de toată întinăciunea, petrecând într-o continuă comuniune cu Acela Care le sfinţeşte şi le întăreşte. Omul îl slăveşte pe Dumnezeu cu trupul şi cu sufletul său mai întâi atunci când îşi aminteşte că a fost sfinţit de Dumnezeu şi s-a unit cu El, iar apoi, când îşi uneşte voia sa cu voia lui Dumnezeu, astfel încât să împlinească totdeauna voia Lui cea bună şi desăvârşită. Un astfel de om nu trăieşte pentru sine însuşi, ci pentru Dumnezeu. Lucrează pe pământ pentru împărăţia lui Dumnezeu. Îl slăveşte în toate pe Dumnezeu, în cuvinte şi în fapte. Faptele sale, care sunt săvârşite spre binele aproapelui, sunt prilej de slăvire a numelui lui Dumnezeu. Viaţa sa străluceşte de lumină dumnezeiască şi se face astfel povăţuitor către Dumnezeu pentru cei care încă nu L-au cunoscut.

Sfântul Nectarie al Pentapolei, Învăţături, trad. din limba greacă de ieroschim. Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2008 (TEXT INTEGRAL)

O nouă mărturie despre ajutorul Sfântului Nectarie!

O soră în Domnul şi bună prietenă, Felicia-Narcisa, îmi scrie despre ajutorul primit de la Sfântul Nectarie:

Într-o dimineaţă de iulie 2004, când deja ajunsesem la serviciu mi-am dat seama că pe mâna dreaptă, acolo unde oasele antebraţului se îmbină cu oasele palmei, mi-a apărut un mic nodul. La început nu am băgat în seamă, gândindu-mă că îmi va trece. Dar în câteva zile a crescut şi a început să devină dureros, incomodându-mă chiar şi atunci când făceam mişcări simple.

M-am speriat, dar, după „bunul” meu obicei mi-am pus în gând să ignor. Văzând însă că nu se retrage, am început să merg la tot felul de doctori; unii au spus că este un chist sinovial, alţii ca ar fi o pungă de grăsime, altii işi dădeau cu părerea că ar fi de natură cancerigenă, iar eu stam şi ascultam şi trăiam propria-mi realitate.

S-au scurs aşa aproape doi ani. În vara anului 2006, am aflat de Sfântul Nectarie Taumaturgul. Părticele din Sfintele Moaşte ale acestuia se află la Mănăstirea Radu-Vodă din Bucureşti şi am început  să merg de câteva ori pe săptămână să mă închin şi să mă rog ca Sfântul să ajute mie şi celor dragi sufletului meu. De altfel, acolo este locul în care sufletul meu tinde să se afle în fiecare duminică, spaţiul unde simt că las grijile lumii acesteia şi mă apropii de Dumnezeu. Am mers apoi în insula Aegina, acolo unde a trăit o mare parte a vieţii Sfântul Nectarie şi am văzut acolo oameni veniţi din toate colţurile lumii, fraţi întru ortodoxie, veniţi să se închine la Sfintele Moaşte. A fost o experienţă plină de învăţături. 

Nu am urmat niciun tratament, iar de operaţii mi-era frică. Dacă apărea din nou sau creştea şi mai mare? Am început să mă ung cu mir peste mâna bolnavă în fiecare zi şi citeam sau ascultam de câte ori puteam Acatistul Sfântului Nectarie. Ştiam că Sfântul vine doar dacă ai încredere cu adevărat şi profund în el, de aceea nu am încetat să cred că o minune se va întâmpla. Evident că în tot acest timp, m-am apropiat de Biserică, am fost la Spovedanie şi Taina Sfântului Maslu.

Într-o dimineaţă de aprilie 2008, la serviciu, mi-am dat seama că mâna mea era curată, că vechea problemă dispăruse. O bucurie mare mi-a inundat sufletul şi am simţit iubire şi recunoştinţă  pentru bunătatea lui Dumnezeu, arătată prin Sfântul Său, dar şi nevoia de a mărturisi şi eu una din miile de minuni ale Sfîntului Nectarie.  Doar credinţa vie este singurul leac pentru noi. Dincolo de tratamentele pe care doctorii le prescriu, să credem neîncetat, cu toată puterea sufletului nostru. Credeţi, credeţi neîncetat în puterea lucrătoare a lui Hristos prin Sfinţii Săi şi rămâneţi statornici în pocăinţă şi smerenie şi aşa veţi bucura neîncetat de darurile lui Hristos!

Bucurie să aveţi în suflete! 

Minunile Sfântului Nectarie

Am primit de curând încuviinţarea bunei mele prietene, Elisa, de a face cunoscută mărturia despre minunea pe care Sfântul Nectarie a făcut-o în viaţa ei. Intenţionez ca aceasta să fie doar o introducere a prezentării lungului şir de mărturii – viaţa lui, opera şi minunile pe care Sfântul le face în viaţa oamenilor şi care Îl mărturisesc pe Hristos cel Viu. Rugămintea mea este să faceţi cunoscut, la rândul vostru, fraţilor creştini, binefacerile pe care Sfinţii le lucrează prin voi, pentru ca lumina să nu fie ascunsă sub obroc.

A vorbi despre Sfântul Nectarie este mai mult decât un privilegiu, este o binecuvântare. Poate cineva să spună bucuria gândului şi liniştea sufletului la purtarea sa de grijă, la buna sa povaţă şi la izvorul de tămăduiri pe care îl revarsă asupra sufletelor noastre?

El m-a scapat de la moarte, atunci cand eu nici măcar nu auzisem de el şi uitasem total de Biserica lui Hristos. Trăiam în adâncul păcatului, cunoscând, timp de zece ani, toate păcatele grele ale desfrânării şi preadesfrânării şi acceptând nebunia de a sta necununată cu un bărbat de altă naţionalitate şi religie.

Sfântul mi s-a prezentat discret, ca o invitaţie, în momentul cel mai crunt al vieţii mele, la puţin timp după ce aflasem verdictul doctorilor: că am în mine un virus provocator de cancer, iar genotipul sau este unul dintre cele mai agresive (hpv 18), neexistând niciun tratament pentru a-l înlătura. Eram deja într-o fază precanceroasă, celulele fiind displazice. Virusul asta incepuse deja sa lucreze şi infecţia era într-o stare foarte gravă, fiind foarte posibil să degenereze în cancer. Atunci am cunoscut-o pe Oana, un medic român stabilit de foarte mulţi ani în Chicago. Venise sa-şi viziteze nişte rude în Romania, şi, printr-o cunoştinţă comună, am întâlnit-o. M-a îndemnat să mă duc la Radu-Vodă, la moaştele Sfântului Nectarie, însă eu nu ştiam cine e si nici că exista o asemenea mănăstire aşa aproape de mine.

Aşa a început drumul regasirii mele, al speranţei şi al vieţii. Am păşit cu teamă în Biserică şi m-am rugat la el cu nepricepere, dar din toata inima. Nu i-am cerut să ma vindece neapărat, ci să mă ajute cum crede el de cuviinţă. Am citit cu mare interes aproape toate cărţile despre viaţa şi minunile sale şi am rămas profund impresionată. ESTE, INTR-ADEVAR, UN MARE IUBITOR DE OAMENI ŞI UN GRABNIC AJUTĂTOR! Mă gândeam cum s-a milostivit el de mine să mă ajute fara ca eu să i-o cer, dându-mi de veste prin femeia aceea. Cât de bun, blând şi milostiv este Domnul! După mai bine de 10 ani de rătăcire, iată, mă primea ca pe fiul cel risipitor, cu toată dragostea Sa!

La scurt timp după diagnosticare, am primit cadou din SUA, de la aceeaşi femeie care mi-l vestise pe Sfânt, tratamentul care nu se găsea în Romania şi care pentru mine era foarte costisitor; tot Sfântul m-a ajutat şi am găsit un duhovnic bun iar, în vara lui 2006, la nicio jumatate de an, am plecat in Grecia, de dragul de a-i vedea patria din Eghina şi de a-i săruta moaştele, fără niciun însoţitor, doar cu o prietenă. În tot drumul am simţit paza sa, iubirea şi bucuria cu care m-a înconjurat.

Să nu credeţi că a fost o minune imediată şi spectaculoasă, acestea sunt dăunătoare uneori sufletelor celor care le cer, deşi pentru mine rămâne la fel de spectaculoasă ca şi învierea lui Lazăr. De când am aflat diagnosticul, experimentele doctoriţei, căci, aşa cum am spus nu există tratament, nu au încetat (inclusiv intervenţii chirurgicale) timp de 3 ani. Traumatizante psihic, nu atât fizic, cât umilitoare. Sfântul Nectarie a fost cel care m-a ajutat să le îndur, căci el mi-a deschis ochii către Hristos, dar a lucrat, simplu şi firesc, prin oameni.

Evident că viaţa mea nu a mai fost aceeaşi. Iniţial simţeam în mine revolta, căci omul pe care eu îl iubeam mai mult decât demnitatea şi decât viaţa mea şi despre care niciodată nu-mi pusesem problema că poate să-mi facă vreun rău, a fost cel care mi-a dat virusul, la modul concret (căci boala a fost însuşi păcatul). Ulterior, am înţeles că şi el e bolnav la fel ca mine şi că nu avea habar că are această boală, aşa că am încercat să-l conving, pe cât mi-a stat mie în puteri să caute să se trateze şi să-şi schimbe viaţa. Am trăit cu spaima morţii şi simţeam că iadul sub picioarele mele oriunde mă aflam, pe stradă sau acasă. Mi-am privat toate sperantele de viitor, iubirea firească faţă de un alt bărbat cu care aş fi putut întemeia o  familie, iar asta trebuie să recunosc că a fost o luptă îngrozitoare pe care doar Domnul m-a ajutat s-o duc.

Absolvisem o facultate si aveam o meserie care presupunea o siguranţă şi o linişte relativă până la adânci bătrâneţi. Nu-mi mai găseam însă nicio satisfacţie spirituală în ea, aşa că am dorit din tot sufletul să-mi schimb profesia. M-am rugat şi am plâns la Maica Domnului şi la Sfântul Nectarie şi am fost sigură că mă vor ajuta, dar trebuia să am răbdare şi să fiu perseverentă în rugăciune. De-abia după un an, dorinţa mea s-a împlinit, acum lucrez chiar într-o instituţie a Bisericii. Între timp, am devenit studentă la teologie, din dorinţa de a cunoaşte şi înţelege binecuvântarea acestei credinţe care este ORTODOXIA şi Adevărul revelat de Hristos, cel puţin din studiului învăţăturii date prin Tradiţie şi Scriptură. A o cunoaşte însă cu adevărat presupune cu mult mai mult, a trăi în comuniunea Bisericii şi a consolida o viaţă liturgică autentică.

Vestea care m-a surprins, aducându-mi o imensă bucurie şi putere de viaţă, a fost rezultatul analizelor la fix trei ani de la primul diagnostic: VIRUSUL ESTE NEDETECTABIL!!!Doctoriţa nu a ştiut ce explicaţii să-mi dea: mi-a spus că fie e într-o cantitate foarte mica, fie s-a neutralizat, fie a fost eliminat, însă eu ştiu cine m-a ajutat: MAICA DOMNULUI şi SFÂNTUL NECTARIE! Lor m-am rugat mereu şi în paralel cu aplicaţiile-şoc presupuse de tratament, m-am uns cu mir din candela Sfântului, ceea ce fac şi în prezent. După un an de la acest minunat rezultat, am mai avut o intervenţie chirurgicală, deoarece îmi rămăsese de dinainte un mic polip endocervical, care mi-a fost acum extirpat. Anul acesta, în 2010, când am fost la ultimele amalize, mi s-a spus că rana e vindecată, că nu au mai crescut niciun fel de formaţiuni, ba chiar până şi cicatricele au dispărut, cu excepţia uneia mici…

Ceea ce vreau să vă mărturisesc din toata inima este speranţa în mila Domnului faţă de cei mai mari păcătoşi. Nu cereţi neapărat vindecări miraculoase, caci trebuie să ne vindecăm mai întâi sufletul, iar boala este o terapie în acest sens,  prin care se arată dreptatea ( adică iubirea) lui Dumnezeu. Nu vedeţi că de cele mai multe ori în boală, în suferinţă, în grele încercări, ne ridicăm ochii spre Hristos? Suntem ingraţi, dar atunci inima noastra devine sensibilă în a primi iubirea dumnezeiască pe lângă care am trecut nepăsători. Vindecarea presupune să te confrunţi însă cu multe şi grele ispite, căci după ce ai stat atât departe de Domnul, dând putere vrajmaşului, sufletul e plin de răni şi slăbit. Deci, aşteptaţi-vă la cele mai grele încercări, dar fiţi perseverenţi în rugăciune şi nu vă îndoiţi în credinţă. De multe ori, nu putem pătrunde sensul încercării şi ne întrebăm “De ce, Doamne?” sau cârtim. Dar răspunsul îl vom afla mai târziu, fie în viaţa aceasta, fie în Impărăţia Sa. Important e să nu ne îndoim de Cuvântul Domnului care zice: “După credinţa voastră, fie vouă!” (Mat. 9,29).

Să  înţelegem viaţa optimist şi o acceptăm aşa cum vine, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru fiecare clipă şi încercând să ne facem împreună-lucrători cu El în lume prin iertare şi  milă.

 

Saint Nektarios

 

Saint Nektarios, known for his countless miracles of healing, and as, “A Saint for our Time,” was born in 1846 in Selybria, Thrace. When he was fourteen, he left his home and traveled to Constantinople in search of work and study. There, St. Nektarios lived a very modest life constantly praying to Christ and believing that He would provide everything he needed to live. Many acts of kindness were shown to St. Nektarios by his neighbors and townspeople, and it was through them, and by the grace of God, that St. Nektarios became an accomplished academic at the age of twenty-one. By this time, too, St. Nektarios was considered a theological scholar and a devout Christian. Upon completing his studies, he left Constantinople and entered a monastery in Chios. 

 Some time later, the Patriarch Sophronios of Alexandria, Egypt, offered St. Nektarios a scholarship to study theology at the University of Athens. Upon completing studies at the university, St. Nektarios was ordained to the priesthood to serve in Cairo, Egypt, where he became quite popular as a preacher and confessor. Within five months of his ordination, the Metropolitan of Nubia blessed St. Nektarios with the title of archimandrite, and two months later he was appointed to the high position of Patriarchal Trustee. 

 It was in January of 1889 that the Metroplitan Nilos suddenly passed away. As the seat was under the Patriarchate of Alexandria, Patriarch Sophronios nominated St. Nektarios to fill the vacancy. Therefore, on January 15, 1889, St. Nektarios was ordained a bishop and began to serve his congregation with humility and an oath to never succumb to the temptations of this world. He served as bishop until countless rumors and false accusations were brought up against him. Patriarch Sophronios became subjected to unbearable pressure regarding the rumors circulating about Metropolitan Nektarios, and he soon stripped Metropolitan Nektarios of his authority and duty as bishop. Upon this humbling and confusing experience, St. Nektarios returned to Athens where he continued to serve God by preaching and teaching in its many churches.

 His popularity among the people in Athens again gained him popularity, and led to his appointment as dean of Rizarios Ecclesiastical School in Athens, where he dedicated fourteen years of his wisdom and loving care, until his body forced him to retire on March 24, 1908. Once a new dean was found and instated as his replacement, St. Nektarios retreated to the island of Aegina, to the monastery that he helped to establish years before.With his return to Aegina, the monastery began to receive countless visitors who sought to be in the presence of St. Nektarios’ pious and loving nature. While there, St. Nektarios witnessed the completion of the building of the chapel on the grounds, which he first started in July of 1906. On June 2, 1908, the chapel was dedicated to the Holy Trinity, and he began to settle in and plan for the building of his simple home on the grounds. Throughout the years that he spent in Aegina, St. Nektarios wrote and published many theological treatises, guided the nuns of the monastery toward divine work, and performed many miracles of healing. It was also while serving at the monastery, that St. Nektarios endured many spiritual and physical tribulations, as well as witnessed the magnificent power of the Trinity and the Virgin Mary.On November 9, 1920, St. Nektarios retired his spirit to the Lord. However, even in death St. Nektarios continues to perform miracles, the first of which occurred in the very hospital room in which he died. With the passing of St. Nektarios, a hospital nurse, assisted by a nun from the monastery, immediately began to change his clothes and threw his undershirt on the next bed. In this bed lay a paralytic, who once the undershirt landed upon him, was instantly healed and jumped out of bed praising God for his miraculous healing. This was the first of many miracles that St. Nektarios began to perform in death. The stories of these miracles, along with his body remaining completely in tact and emanating a magnificent fragrance for twenty years after his death, led the nuns at the monastery to venerate him as a Saint of the Church. Finally, in April of 1961, the Ecumenical Patriarch of Constantinople further blessed St. Nektarios with a proclamation of Sainthood.

Ionian Village participants not only learn about the life and miracles of St. Nektarios while at Ionian Village, but they are blessed with the ability to make a pilgrimage to the monastery in which he carried out his life. While there, they visit the house in which he lived and the chapel he helped to build, and they venerate his tomb and relics. Perhaps this is why so many Ionian Village participants return home with such a heartwarming feeling for St. Nektarios.

 Christianity

Christian religion is not a certain philosophic system, about which learned men, trained in metaphysical studies, argue and then either espouse or reject, according to the opinion each one has formed. It is faith, established in the souls of men, which ought to be spread to the many and be maintained in their consciousness.

 There are truths in Christianity that are above out intellectual comprehension, incapable of being grasped by the finite mind of man. Our intellect takes cognizance of them, becomes convinced of their reality, and testifies about their supernatural existence. Christianity is a religion of revelation. The Divine reveals its glory only to those who have been perfected through virtue. Christianity teaches perfection through virtue and demands that its followers become holy and perfect. It disapproves of and opposes those who are under the influence of the imagination. He who is truly perfect in virtue becomes through Divine help outside the flesh and the world, and truly enters another, spiritual world; not, however, through the imagination, but through the effulgence of Divine grace. Without grace, without revelation, no man, even the most virtuous, can transcend the flesh and the world.God reveals Himself to the humble, who live in accordance with virtue. Those who take up the wings of the imagination attempt the flight of Ikaros and have same end. Those who harbor fantasies do not pray; for he that prays lifts his mind and heart towards God, whereas he that turns to fantasies diverts himself. Those who are addicted to the imagination have withdrawn from God’s grace and from the realm of Divine revelation. They have abandoned the heart in which grace is revealed and have surrendered themselves to the imagination, which is devoid of all grace. It is only the heart that receives knowledge about things that are not apprehended by the senses, because God, Who dwells and moves within it, speaks within it and reveals to it the substance of things hoped for. SEEK GOD daily. But seek Him in your heart, not outside it. And when you find Him, stand with fear and trembling, like the Cherubim and the Seraphim, for your heart has become a throne of God. But in order to find God, become humble as dust before the Lord, for the Lord abhors the proud, whereas He visits those that are humble in heart, wherefore He says: “To whom will I look, but to him that is meek and humble in heart?”THE DIVINE LIGHT illumines the pure heart and the pure intellect, because these are susceptible to receiving light; whereas impure hearts and intellects, not being susceptible to receiving illumination, have an aversion to the light of knowledge, the light of truth; they like darkness… God loves those who have a pure heart, listens to their prayers, grants them their requests that lead to salvation, reveals Himself to them and teaches the mysteries of the Divine nature.

(Selected Passages From the Writings of Orthodox Saints.Writings of Saint Nectarios of Aegina,

  Compiled by Father Demetrios Serfes ) 

 http://www.orthodoxphotos.com/readings/nektarios/writings.shtml

for those who might ask:

First name variations: Nectaire, Nectarius, Nektario, Nektarius, Nectarios, Nectarios

First name origins & meanings:

1. Greek: Sweet nectar, the drink of gods; 
2. Greek: Nectar, immortal man.