Femeia cananeancă și examenul credinței. Predica-eseu teologic a monahului Nicolae Delarohia

          Am ascultat de curând acest impresionant cuvânt al lui Nicolae Steinhardt despre femeia cananeancă. Mi s-a părut un discurs succint, dar foarte bine organizat și incredibil de percutant ce punctează și fixează în memorie, prin cuvânt și  imagine, un mesaj creștin autentic și consistent.

FEMEIA HANANEANCĂ (Duminica XVII după Rusalii)

Etapele teribilului examen căruia Domnul o supune pe femeia hananeancă din ţinutul Tirului şi al Sidonului se enumera precum urmează:

Prima: neluarea în seamă, ignorarea.

Ea îi ţine calea, topită de nefericire, strigă şi-L imploră; El însă nu-i răspunde nici un cuvânt (Matei 15, 23).

O nesocoteşte, o dispreţuieşte, ba se poate spune că o şi batjocoreşte, căci ce jignire e mai cruntă decât a vorbi cuiva şi a nu primi răspuns, nici măcar adresându-ţi-se un cuvânt de supărare ori facându-ţi-se o dojana?

Tăcerea aceasta, de gheaţă şi depărtări, e mai rea decât sudalma şi ustură mai cumplit decât insulta.

A doua: respingerea intervenţiei mult iubiţilor Săi ucenici.

Apostolii Domnului, ucenicii, credincioşii, apropiaţii Săi, aceia pe care-i asigură că lor li s-a dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor (Matei 15, 11), ai căror ochi văd şi ale căror urechi aud ceea ce ar fi vrut să vadă şi să audă – şi n-au văzut, n-au auzit -mulţi drepţi, prooroci şi împăraţi (Matei 13, 17), cărora li s-au încredinţat cheile împărăţiei cerurilor şi puterea de a lega şi dezlega pe pământ (Matei 16, 19 şi 18, 18; Ioan 20, 23), care atunci când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale vor şedea şi ei pe douăsprezece tronuri judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19, 28), pe care-i numeşte „mama şi fraţii Mei” (Matei 12, 49) şi-i încredinţează că vor mânca şi bea la masa împărătească (Luca 22, 30); intervin în zadar pentru hananeancă. Ei se roasă, iar Domnul nu-i ascultă, deşi altădată grăise cu a Sa gură: „Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară (Ioan 6, 37). Intervenţia bătrânilor lui Israel în sprijinul sutaşului roman este luată în considerare (Luca 7, 4-5), dar a ucenicilor pentru hananeancă nu.

A treia: declinarea de competenţă.

Cuvintele: „Nu sunt trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel (de altfel contrazise de „Mai am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta”) (Ioan 10, 16) constituie ceea ce în limbaj juridic se numeşte declinare de competenţă şi totodată singurul caz din tot cuprinsul Evangheliilor unde Domnul Se arată procedurist.

El care a pus duhul deasupra literei, El care a proclamat şubrezenia formelor şi le-a defăimat cu putere, care pe farisei îndeosebi i-a mustrat pentru că acordă preeminenţă exteriorului în raport cu interiorul şi nu curăţă partea dinăuntru a paharului şi blidului ci numai pe cea din afară, pentru că se aseamănă cu mormintele frumos văruite pe din afară dar înăuntru sunt pline de oase şi necurăţie, pentru că, aşadar, aşează faţa mai presus de conţinut şi gestica mai înainte de inimă, El Care mereu a învăţat că esenţială e substanţa, El – de data aceasta -hananeencei îi opune o excepţie strict procedurală şi de formă; cazul tău nu intra în atribuţiile Mele.
Ca şi cum ar fi spus: ducă-se petiţionara la alt ghişeu, aici nu are ce căuta.

E în acest legalism, în această interpretare literală a legii, în uscăciunea şi asprimea acestui răspuns procedurist ceva nu numai cu totul lipsit de seamăn în referatul evenghelic dar şi cu desăvârşire contrar duhului hristic şi reacţiei constante a Domnului în prezenţa relaţiei dintre formă şi fond.

A patra: insulta, jignirea, ocara.

După ce – cu vorbe ca de gheaţă – şi-a declinat competenţa, Iisus trece la insulte directe, la ofense grele şi la cinica zeflemisire. El Care stabilise că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă şi cine va zice fratelui său raca vrednic va fi de judecata sinedrului, iar cine-i va zice nebunule vrednic va fi de gheena focului (Matei 5, 22), El o apostrofează pe hananeancă şi-i azvârle proverbul cu pâinea ce nu se cuvine a fi dată câinilor. Altfel spus facându-i pe solicitantă şi pe ai săi câini, iar pe ea personal – consecvent celei mai elementare logici – o defineşte căţea.

Atât de singular şi disonant şi uimitor e acest episod în viaţa pământească a Mântuitorului, atât de ciudată scena (în total contrast cu spiritul evanghelic), încât nu le putem înţelege şi interpreta decât ca reprezentând etapele unui examen, unei probe, unei încercări.

Nu Domnul milei care n-a venit să judece lumea ci s-o mântuiască (Ioan 12, 47), îi vorbeşte hananeencei, ci săvârşitorul unei experienţe de punere la încercare a unei credinţe şi a unui caracter.

Iar candidata cum dovedeşte că a trecut proba, prin ce-şi câştigă excepţionalele calificative şi premiul ce i se acordă?

a) Prin credinţă. Ea, păgâna, străina, vine cu deplină încredere la Hristos şi nici o clipă – în toată vremea crescândelor greutăţi ale examenului – nu se îndoieşte, nu se supără, nu cedează ispitei de a renunţa să mai ceară imboldului de a se îndepărta şi a-şi căuta de treabă, nu manifestă o cât de mică slăbiciune;

b) Prin dezinteresare. Nu cere pentru ea, cere pentru fiica ei;

c) Prin curaj. Curajul de-a revendica, acolo pe pământ cananean, ajutorul unui iudeu. Apoi curajul de a rezista afronturilor, insultelor ce i se aduc în public. În sfârşit curajul (ori îndrăzneala) nu numai de a cere ci şi de a striga;

d) Prin siguranţă. Hananeancă perseverează, nu se dă bătută, pare a cunoaşte parabola judecătorului nedrept (ba şi mai mult: a şti că judecătorul acesta nu-i nedrept ci numai exigent. Ne este poate îngăduit a presupune că hananeancă a intuit sfântul „joc” al Domnului);

e) Prin bunăcuviinţă, impecabilă politeţe şi nedezminţită eleganţă. Nu-i luată în seamă, e respinsă, e alungată, e bruftuită, e insultată, e făcută de râs şi ocară – şi-şi păstrează totuşi, neîntrerupt calmul, nu încetează a se purta şi a răspunde cu cea mai desăvârşită cuviinţă. I se închină Domnului, I se aruncă la picioarele Lui (Marcu 7, 25), zice: Doamne ajută-mă, iar invocării dispreţuitorului, atrocelui, nemilosului proverb cu pâinea rezervată copiilor şi tăgăduită câinilor ce replică Îi dă? Îl neagă cumva ori protestează, ori Îi denunţă cruzimea, ori Îl discută, (cum ar fi putut prea bine – chiar în limitele politeţei – face?) Nu, câtuşi de puţin. Îl confirmă; zice: Da, Doamne;

f) Prin smerenie. Încuviinţând: afirmaţia Domnului, Da, Doamne, hananeanca dă dovadă şi de mare smerenie, deoarece se recunoaşte a fi nu mai puţin nevrednică de mila Sa decât un biet animal (socotit de popoarele orientale ca spurcat);

g)   Prin inteligenţă. Printr-o mare şi iscusită inteligenţă şi un răspuns pe cât de neaşteptat pe atât de extraordinar şi de abil şi care pe Domnul – iubitor de vorbire mintoasă – trebuie să-L fi încântat. Domnul a dispreţuit folosirea deşteptăciunii şi raţiunii omeneşti: răspunsul dat în problema dajdiei, în cazul femeii surprinse în adulter, în al femeii succesiv măritate cu şapte fraţi ori în formularea întrebării cu privire la natura botezuluui practicat de înaintemergăiorul Ioan. De fiecare dată Domnul răspunde ori întreabă cu acea superioară iscusinţă a minţii, care-i pune în derută pe cei ce veniseră să-L ispitească.

Aşa şi hananeanca: politicoasă, supusă, smerită dar şi strălucit de inteligentă, pricepându-se a răspunde prompt şi ingenios! Şi înţelept! (E în răspunsul ei un amestec de sfatoşenie, agerime şi subtilitate care farmecă şi biruie).

De aceea şi trece examenul cu brio şi ia o notă peste calificarea maximă, ia – cum ar veni – zece plus. Se alege – doar ea, numai ea – din toţi şi toate cărora Iisus le-a făcut o minune pentru că L-au rugat şi au crezut în El, se alege, ea singura, cu apelativul O, femeie!

Vocativul acesta exclamativ e absolut unic în Evanghelii. Tot unic este şi adjectivul mare din sintagma mare este credinţa ta.

Nimănui altcuiva nu-i spune Domnul mare este credinţa ta.

Şi tot nimeni nu se învredniceşte de cinstitoarea, aleasa, suprema învoire: fie ţie după cum voieşti. Nu (ca celorlalţi) „după credinţa ta”, ci „după cum voieşti”. E o nuanţă care nu ne poate scăpa. Rezultatul, fireşte, e acelaşi în toate cazurile. Aprecierea, de asemenea. Dar modul de exprimare e diferit -şi nu se cade a nu fi luat aminte.

Hananeencei i se acordă har peste har, se vede limpede ca Examinatorul după ce a căznit-o doreşte acum să o copleşească: şi o cinsteşte cum ştie El, clătinat şi îndesat, din belşug şi din prea plin, boiereşte, împărăteşte.

Hananeanca e răsplătită în conformitate şi proporţional cu greutatea examenului la care a fost supusă şi potrivit calităţii răspunsurilor date. Domnul pare a fi voit să-i spună: Aferim! aşa te-am vrut! Iar neobişnuita asprime ba şi încrâncenare a Domnului aşa, numai aşa (desigur) se explică: prin hotărârea de a hărăzi pe hananeanca unui examen de grad înalt.

Fericită hananeanca! A luat premiul întâi cu cunună de la Învăţătorul, care pe mulţi i-a miluit, pe câţiva i-a şi lăudat, dar numai ei i S-a descoperit ca un examinator mai întâi fără milă iar apoi fără de rezerve în distribuirea elogiilor.

Bine este a deduce din pilda aceasta că dintre însuşirile plăcute Domnului I-au stârnit bucuria şi admiraţia: credinţa, dezinteresarea, curajul, stăruinţa, bunăcuviinţă, smerenia şi inteligenţa.

Credinţa, dezinteresarea, stăruinţa, smerenia le ştim îndeobşte ca necesare şi binevenite.

Dar cazul hananeencei ne arată şi dovedeşte că tot atât de puternice şi de preţioase sunt calităţile mai puţin accentuate de comentatori: curajul, politeţea, inteligenţa.

Domnul iubeşte pe credincioşi, pe altruişti, pe stăruitori. Şi nu mai puţin pe curajoşi, pe cuviincioşi, pe inteligenţi.

Frica, obrăznicia şi prostia nu-s plăcute lui Hristos.

Hananeanca – lipsită de aceste urâte însuşiri – ne-o spune desluşit. Osebitul ei succes la excepţionalul examen semnifică biruinţa unor virtuţi creştine de noi nu îndeajuns proslăvite.

Fie ca răspunsul pe care-l vom da la sfârşitul mai lungului examen ce este viaţa fiecăruia dintre noi, să ne învrednicească şi El desigur nu de menţiunea „magna cum laude” obţinută de femeia hananeanca însă măcar de nota de trecere sau poate chiar, din mila Judecătorului, de notă bună!

(fragment din vol.  „Dăruind vei dobândi,  de Nicolae Steinhardt, Editura Manastirii Rohia,  2006)

Varianta audio o descărcați de  aici.

Puteți asculta sau descărca integral cartea de aici.

Ramuri înflorite : o nouă minune a Maicii Domnului

     E prag de iarnă, cer înnorat şi frig, mâinile s-au uscat, tremură trupul ăsta neputincios, dar în inimi e primăvară dulce, cu ghiers de piţigoi şi parfum de lămâiţă. Maică a Domnului, pentru iubirea ta de mamă, pământul înfloreşte încă şi ce-i uscat se naşte iar spre viaţă. Slavă Ţie!

    Bucuraţi-vă tot aceia care sunteţi creştini şi neamurile toate! Maica Domnului  ne trimite semn că nu ne-a uitat şi e mereu cu noi!

   .

   Preasfântă Fecioară, Preacurată Maică Născătoare de Dumnezeu, Îţi mulţumim că ne eşti şi nouă Mamă Bună, Iubitoare şi Grabnic Ajutătoare! Îţi mulţumim pentru toate icoanele Tale făcătoare de minuni şi pentru tot Harul care se revarsă prin ele! Îţi mulţumim Măicuţă pentru toate semnele Tale sfinte, pentru sănătate, pentru ajutor, pentru grija Ta de Mamă Iubitoare faţă de noi toţi! Îţi mulţumim că nu ne laşi pradă celui rău, ci ne aperi şi ne acoperi cu Acoperământul Tău Sfânt!

   Iartă-ne, Măicuţă,  pentru multele noastre păcate şi Te rugăm ajută-ne să ne pocăim pentru toate greşelile noastre din această viaţă! Îţi mulţumim că Te rogi pentru noi şi că duci rugăciunile noastre la Bunul Dumnezeu, să ne ajute să trecem din viaţa aceasta la viaţa veşnică!  Îţi mulţumim Măicuţă că Te rogi pentru întoarcerea la credinţă a celor din familiile noastre, dar şi a celor care-L caută  pe Dumnezeu şi încă nu L-au găsit! Îţi mulţumim Măicuţă pentru grija Ta de Mamă, pentru iubirea Ta sfântă şi pentru tot ajutorul Tău!

   Şi noi Te iubim, Te  preamărim  şi Îţi mulţumim  pentru toate! Amin!

Cati a trecut cu bine de operaţie

Veşti bune. Aseară, pe la 22.00, după unsprezece ore, operaţia Ecaterinei s-a încheiat cu succes. Tumoarea a fost extirpată în totalitate.

Cati a fost tare cuminte, starea ei a fost stabilă în tot acest timp, de aceea atmosfera din sala de chirurgie a fost relaxată. După câteva ore, s-a trezit, s-a mişcat, chiar a vorbit puţin, şoptit, cu Ovidiu.

Nu prea a reuşit să doarmă azi-noapte la Terapie intensivă, dar de azi-dimineaţă, de când au mutat-o la salon,  a venit, în sfârşit, şi somnul odihnitor…

Am reuşit să vorbesc cu ea spre seară, la un telefon cu hands free. M-a impresionat teribil cât de puternică poate fi, ce tonus bun are. Râdea, îmi zicea că încă nu poate să alerge pe holuri, dar mâine sigur o va face, măcar cât să le dea  ceva palpitaţii asistentelor; singura părere de rău e că deocamdată nu poate  să poarte ochelari de soare…

Desigur, ce-a fost mai dificil a trecut, pentru Cati începând acum o nouă etapă, cea de recuperare.

***

Vreau să mulţumesc din toată inima, personal şi în numele familiei Mărieş, tuturor celor care au făcut ca această operaţie să fie posibilă şi care s-au rugat să fie bine. Cel mai important lucru, care va rămâne, este bucuria că aţi contribuit la înfăptuirea unei minuni.

Slavă lui Dumnezeu şi marii Sale milostiviri faţă de oameni, slavă Sfinţilor Săi şi oamenilor care se fac lucrători ai Duhului!

 

Să ne aducem aminte cum a început povestea asta, în urmă cu aproape o lună şi jumătate…

O veste bună

Bucurie să aveţi!

Dragii mei dragi şi iubiţi! Am pentru voi o veste mare şi tare! Uf, cu iureşul ăsta zilnic, deja am amânat ceasuri bune  să v-o spun şi simt c-o să dau pe dinafară! Nu pot să nu v-o spun, nu vreau să vă mai ţin cu sufletul la gură! Iacătă:

S-au strâns banii pentru operaţie!!!

Da, în cele 7 zile de când cazul Ecaterinei a devenit public, s-au strâns din donaţii, toţi banii pentru operaţie şi chiar mai mult decât era strict necesar, aşa încât  Cati şi Ovi, sunt, cel puţin din punct de vedere material, cu mult mai liniştiţi şi optimişti. De-acum, ea se va putea concentra mai mult pe pregătirea pentru operaţie, medicală, dar mai ales sufletească, şi, după puteri, pe îngrijirea Anuşcăi, ferindu-se, pe cât se poate, de orice zbucium inutil.

Ieri, spre seară m-a sunat, spunându-mi că vrea neapărat să vorbim. Am intrat în cea mai apropiată cofetărie, era cald şi noi eram amândouă pe fugă. Mi-a spus că e fericită, m-a îmbrăţişat şi-i simţeam emoţia… Era foarte grăbită, căci trebuia să se întâlnească cu dr. Stoica, să fixeze operaţia.  Doctorul avea deja destule programări, aşa că intervenţia a rămas stabilită pe data de 8 aprilie (anul ăsta, evident!), adică peste 20 de zile, începând de astăzi. Timp de aşteptare, de emoţie şi, mai ales de rugăciune şi de aşezare.

În urmă cu trei săptămâni, Ecaterina avea o viaţă aparent calmă, ritmul ei se scurgea lent. Peste câteva zile, totul avea să se schimbe în urma negrei veşti. În tăvălugul care a urmat, cu greu credea cineva că este posibil să strângă banii într-atât de repede pe cât era nevoie. Stăteam cu inima strânsă şi nu puteam decât să ne rugăm. Şi iată că Dumnezeu ne-a arătat cât de minunat lucrează prin oameni.

Fiecare din cei care a donat sau a dat mai departe informaţia merită măcar o caldă îmbrăţişare. De răsplătit, nu vom putea noi vreodată răsplăti îndeajuns, dar Îl lăsăm pe Dumnezeu să o facă, aşa cum ştie El mai bine. Noi, Ecaterina, familia şi prietenii ei, vă spunem doar că vom face tot ce ne stă în puteri să ne facem bine şi, dup-aia, o să vă explicăm şi cum e cu legile fizicii, aplicate pe scripeţi şi lentile.

În povestea aceasta, m-a impresionat în mod deosebit grija şi susţinerea extraordinară a duhovnicului Ecaterinei, părintele Mihai-Andrei Aldea de la biserica cu hramul Sf. Daniil Sihastrul din cartierul Brâncoveanu, care este alături de familie, trup şi suflet. M-au impresionat, de asemenea, oamenii care, deşi nu o cunoşteau personal, au fost mişcaţi de durerea ei de mamă şi de suferinţa ei, colegii  profesori de  la şcolile unde preda, rudele, prietenii mai mult sau mai puţin apropiaţi până atunci.

Să nu uităm că Ecaterina a câştigat până acum doar o luptă în războiul ei cu boala. Trebuie să-i fim în continuare alături, să o pomenim permanent în rugăciunile şi-n gândul nostru, pe ea şi întreaga familie aflată la ceas de cumpănă.  Răstignirii de pe Golgota nu-i poate urma decât Învierea. Să ne rugăm pentru Cati, să treacă peste operaţie cu bine şi de Sfintele Paşti să aducă şi în casa ei lumina Învierii.

UPDATE  IMPORTANT!

Iris Lorelay

Iris a împlinit 10 ani pe 15 aprilie 2010. Lui Ovidiu îi plăcea să îi spună Lorelai. O alintă „iepuraşul roz”.

aaa Iepuraşul roz bolnav de cancer.

Prin 2007, Iris a început să bea mai multă apă decât ar fi fost normal. La spital i-au pus diagnosticul de diabet insipid. Apoi, în 2008, s-au căutat cauzele. Un CT a arătat că Iris avea o tumoare malignă cu celule germinale mixte – intra- şi supraşelară. Diagnosticul complet: „masă tumorală intra şi supraşelară „în clepsidra”, care cuprinde hipotalamusul, cu diametrul transversal 1.6, la baza lojei hipofizare, înalţimea de 1.88 cm şi diametrul anteroposterior 1.9 cm”. Concluzia finală: „Proces tumoral intra şi supraşelar cu aspect de infiltrat hipotalamo-hipofizar”.

Părinţii au dus-o în Ungaria. A fost operată la „O.I.T.I” Budapesta. I-au scos 70% din tumoare. Rezultatul biopsiei: tumoarea era malignă.

Apoi Iris s-a întors acasă şi a făcut chimioterapie la I.O.B.

După tratamentul cu citostatice, R.M.N.-ul indica dispariţia tumorii. Iris a făcut şi radioterapie, la o clinică din Leipzig – 33 de şedinţe, timp de 33 de zile.

Totul a fost bine. Doar că Iris nu mai creşte aşa cum ar trebui. De anul trecut, de când a terminat tratamentul – 5 mai 2009, Iris a crescut doar 2 cm. Normal ar fi fost 6 sau 7 cm.

Medicul din Germania i-a spus mamei că dacă Iris nu va creşte după radioterapie va trebui să facă un tratament cu hormoni de creştere, altfel dezvoltarea copilului va avea de suferit.

Analizele endocrinologice, un R.M.N. cranian şi coloană, precum şi tratamentul cu hormoni de creştere costă 15.000 de euro, din care a strâns 3.200.

Iris are din nou programare  la clinica din Leipzig, în vara acestui an. Mai are nevoie de 11.800 de euro.

Dacă puteţi şi vreţi să ajutaţi:

BCR

RON: RO 34 RNCB 0076 0542 5414 0001

EURO: RO 07 RNCB 0076 0542 5414 0002

Cod SWIFT: RNCBROBU

Titular: Roşu Polixenia

Contact: 0726 844 818, 0720 104 454. E-mail: iris.lorelay@gmail.com

Blogul pe care se află documentele medicale:

http://iris-lorelay.blogspot.com

 

Oameni şi stâlpi

Nu vreau să scriu acum despre durerea strigată din vârful stâlpului de un om cu mult mai puţin nebun decât mulţi dintre noi; a fost, într-un fel, util, că s-a urcat pe stâlpul de iluminat, ca să ne aducă aminte cât de ignoranţi şi abrutizaţi am ajuns… Exagerând, mi s-a părut un gest profetic: în inima capitalei, în mijlocul Bucureştilor, hai să zicem, simbolic, al ţării, un om bolnav stă, în mijlocul zilei, pe-un stâlp stins, iar o grămadă de gură-cască îl privesc cu nerăbdare, aşteptând să vadă spectacolul unei morţi absurde. Alţii înjură de mama focului că s-a oprit circulaţia, paramedicii de la ambulanţă au intrat în repaus (la serviciile lor de mizerie, zice-vor, chiar e un bonus o întâmplare de acest gen…), poliţiştii sunt depăşiţi.

Mi-am adus aminte de ce mi-a spus mie odată o profă deşteaptă de franceză, să nu mai fac pe  proasta şi să nu mă mai mir de nimic, absurdul face parte din viaţă. Totuşi, absurdul sau ceea ce receptăm ca absurd nu e deloc ilogic, are propria logică, disjunctă de realitatea acceptată temporar ca normalitate. Asta mă doare, mă arde şi mă înnebuneşte, că “stâlpnicii” aceştia moderni nu mai impresionează pe aproape nimeni, şi nici bătrânii care stau în faţa farmaciilor, de trebuie să faci un efort uriaş ca să le poţi vedea ochii, copiii cu ochi de cafea, de petale de albăstrele, de miere şi de fân, trimişi în lume să capete ceva de mâncare, mamele cu sâni uscaţi, care alăptează pe asfalt…

Până la urmă, astfel de experienţe de martor de gradul I,  devin  cu mult mai personale decât cele proprii, dar sterile. Dacă te circumscrii mesajului lor pozitiv, încep să radieze. Da, există şi un mesaj pozitiv. Nu vreau, în niciun caz, să glorific astfel de gesturi demente ori teribile ale sinucigaşilor de circ, ca “stâlpnicul” nostru, care pot muri din neatenţie, mai degrabă decât de disperare. Dar pentru cititorii în semne, tâlcul e gratis. Ascultaţi-i pe Moromeţi, stâlpii ăia vorbesc!

Dar mai ales ascultaţi-i pe Părinţi! Vorbind despre pilda samarineanului Milostiv, IUBITUL nostru Duhovnic,  Părintele Teofil Pârâian ne învaţă:

“Iubiţi credincioşi,
Credinţa noastră creştină este izvor de fapte bune, ne angajează la fapte bune. “Toate câte vreţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi lor la fel” (Mt.7, 12). Este un cuvânt al Domnului nostru Iisus Hristos. Adică, faceţi ceva pozitiv, să nu ne mulţumim numai să nu facem rău. “Fereşte-te de rău şi fă binele “, zice Psalmistul în programul pe care l-a cuprins el în Psalmul al 33-lea. “Fereşte-te de rău şi fă binele “. De ce nu se mulţumeşte să spună numai „Fereşte-te de rău “? Cineva care nu face rău, nu se poate zice că este într-o stare mai bună decât un mort, pentru că nici mortul nu mai face nici un rău. Omul bun trebuie să facă bine, este făcut spre bine, iar dacă Dumnezeu are milă şi omul trebuie să aibă milă, dacă Dumnezeu are bunătate şi omul trebuie să fie bun, dacă Dumnezeu ştim că este iubitor de oameni şi noi trebuie să fim iubitori de oameni.

Şi atunci, dacă suntem angajaţi unii faţă de alţii, se schimbă la faţă toată existenţa, se schimbă la faţă cei din jurul nostru. Nimenea nu poate face binele absolut, om fiind, mărginit fiind, nu poate face bine pentru toată lumea aceasta şi fiecare dintre noi facem binele acolo unde suntem, unde ne este rostul, unde-i familia noastră, comunitatea noastră, obştea noastră. Acolo trebuie să aducem ceva şi să adăugăm ceva prin noi la ceea ce nu este, la ceea ce n-ar fi dacă nu am fi noi.” (fragment din “Credinţa lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”).

Despre asta am vrut să scriu azi. Despre puterea rugăciunii colective şi despre milă. Despre ajutorul grabnic al Maicii Domnului care l-a coborât pe omul acela de pe stâlpul infamiei şi despre infinita iubire şi milă a lui Dumnezeu. Credeţi în ele cu toată inima voastră, ele vă vor ţine vii în mijlocul vâltorii.

Bucurie veşnică să aveţi!

Demonizaţi în Evanghelii (2)

               III. Ocurenţa termenului în Tetraevanghelie

            În Tetraevanghelie sunt evocate numeroase cazuri ale unor demonizaţi.  Astfel, în Ioan10,21: “Alţii ziceau: Cuvintele acestea nu sunt ale unui demonizat. Cum poate un demon să deschidă ochii orbilor?” . În Luca 8, 36: “Şi cei ce văzură le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul”. Marcu 5, 15-16,18 menţionează : “Şi s-au dus la Iisus şi au văzut pe cel demonizat şezând jos, îmbrăcat şi întreg la minte, el care avusese legiune de demoni, şi s-au înfricoşat”, „Iar cei ce au  văzut, le-au povestit cum a fost cu demonizatul şi despre porci.”, “Iar intrând El în corabie, cel ce fusese demonizat Îl ruga ca să-l ia cu El.”  În Matei 12, 22 : “Atunci au adus la El pe un demonizat, orb şi mut şi l-a vindecat, încât cel orb şi mut vorbea şi vedea”.

              Ne vom opri asupra unuia dintre cele mai cunoscute episoade, care îl consemnează pe demonizatii din Gadara ( Matei 8, 28-34 ):  Şi trecând El dincolo în ţinutul Gadareenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată au început să strige şi să zică: “Ce ai Tu cu noi Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” Departe era o turmă de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: “Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci.” Şi El le-a zis: “Duceţi-vă.” Iar ei ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizaţii”. În Luca 8, 26-39: “Şi au ajuns cu corabia in ţinutul Gerghesenilor, care este in faţa Galileii. Si ieşind pe uscat, L-a intampinat un bărbat din cetate, care avea demon si care de multa vreme nu mai punea haina pe el si in casa nu mai locuia, ci prin morminte. Si văzând pe Iisus, strigând, a căzut inaintea Lui şi cu glas mare a zis: “Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui.” Căci poruncea duhului necurat sa iasa din om, pentru ca de mulţi ani îl stăpanea, şi era legat in lanţuri şi in obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie. Şi l-a intrebat Iisus, zicând: “Care-ţi este numele? Iar el a zis: “Legiune”. Caci demoni mulţi intraseră in el. Si-L rugau pe El să nu le porunceasca să mearga in adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le ingaduie sa intre in ei; si le-a ingaduit. Si, iesind demonii din om, au intrat in porci, iar turma s-a aruncat de pe tarm in lac si s-a inecat. Iar pazitorii, văzând ce s-a intamplat, au fugit si au vestit in cetate şi prin sate. Si au iesit sa vada ce s-a intamplat si au venit la Iisus si au gasit pe omul din care iesisera demonii, îmbracat si intreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au infricoşat. Si cei ce vazusera le-au spus cum a fost izbavit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toata mulţimea din tinutul Gerghesenilor sa plece de la ei, caci erau cuprinsi de frică mare. Iar El, intrand in corabie, S-a inapoiat. Iar barbatul din care iesisera demonii Il ruga sa rămână cu El. Iisus insa i-a dat drumul zicand:” Intoarce-te in casa ta si spune cat bine ti-a facut tie Dumnezeu.” Şi a plecat, vestind in toata cetatea cate ii facuse Iisus.”

            Aceste suflete nenorocite nu mai locuiau în case, ci în morminte. Din morminte au ieşit şi L-au întâmpinat pe Iisus. Nimeni nu putea să-i ţină legaţi, nici chiar în lanţuri; când au simţit că se apropie Fiul lui Dumnezeu au început să strige: “Ce legătură este între noi şi Tine, Iisuse Fiul lui Dumnezeu, ai venit aici să ne chinuieşti înainte de vreme?” (Mat. 8,29). Ce descoperim din aceste cuvinte ale demonilor care vorbeau prin gura demonizaţilor? Observăm că şi ei L-au cunoscut că este Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt. Ei L-au cunoscut, dar lumea nu L-a cunoscut şi nici chiar ucenicii Lui. Cu puţin timp înainte se petrecuse o minune: ucenicii erau în corabie şi s-a pornit un vânt puternic ameninţând scufundarea corabiei; Iisus s-a ridicat, a certat vântul şi marea s-a liniştit. Văzând aceasta, ucenicii au zis între ei: “Cine este acesta de care ascultă şi vântul şi marea?” (Matei 8:27). Observăm totodată că demonii aceştia au făcut rugăciune către Fiul lui Dumnezeu, rugându-L să nu-i chinuiască. Descoperim că şi demonii, care sunt duhuri necurate, se tem de chinuri,de suferinţe. La rugăciunea pe care o adresează Mântuitorului vedem cu ce obrăznicie spun: “Ce legătură este între noi şi Tine, ai venit aici să ne chinuieşti mai înainte de vreme?” Mai observăm că demonii ştiu sigur că se vor chinui după ziua judecăţii în iad şi ei se tem, se înfricoşează de hotărârea aceea pe care o va da  Hristos atunci.  Mai departe, Sfânta Evanghelie ne spune că era acolo o turmă mare de porci şi dracii se rugau de Iisus să le dea voie să intre în porci şi El le-a îngăduit. Atunci toată turma de porci s-a repezit de pe deal în mare şi s-a înecat, iar păstorii văzând aceasta s-au dus prin oraşe şi prin sate şi au spus cele întâmplate. Duhurile necurate îi făceau fioroşi pe demonizaţii aceia, căci nimeni nu se încumeta să treacă prin locurile acelea.Observăm că toate cele spuse de cel demonizat aparţin demonului din el, care, folosindu-se de toate ale fiinţei omeneşti, îşi manifestă voinţa din două motive:  demonul vrea să îşi arate puterea, înstăpânirea asupra omului şi, îmbrăcând „haină” omenească, să inducă în eroare. Când Evanghelistul notează că strigau către Iisus să fie lăsaţi în pace, cei prezenţi (martorii potolirii furtunii) puteau crede că bolnavii se răzvrătesc împotriva Fiului lui Dumnezeu: „Ce este nouă şi Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Venit-ai aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Matei 8, 29).  Lupta cu demonii are loc în planul subtilităţilor până la Judecata de Apoi, la care se referă ultimele cuvinte, când vor fi aruncaţi în gheena focului nestins, cum arată Apocalipsa Sf. Ioan Teologul: „Şi diavolul care-i amăgise a fost aruncat în iezerul de foc şi de pucioasă, unde este Fiara şi Profetul Mincinos, şi vor fi chinuiţi acolo, zi şi noapte, în vecii vecilor” (Apocalipsa 20, 10). În câteva cuvinte se desfăşoară o adevărată strategie a vicleniei. Numindu-L pe Iisus, „Fiul lui Dumnezeu” , demonii cred că ştiinţa lor îi va păcăli pe oameni sugerând o „intimitate”, un „târg”: acum stăpânim noi şi după aceea vei stăpâni, când noi ne vom fi împlinit misiunea ca nişte „trimişi”. Îi reproşează Mântuitorului ca unuia care ar fi stricat un târg, deşi ei îi recunosc autoritatea. Nu era în acel „târg” să fie chinuiţi „înainte de vreme”. În cele trei ispitiri (Matei 4, 1-10; Luca 4, 1-13), nu încercase diavolul să-L supună pe Iisus? Sf. Luca notează, semnificativ, că „diavolul, sfârşind toată ispita, s-a îndepărtat de la El, până la o vreme” (4, 13). Biruit, n-a renunţat să lupte împotriva Fiului lui Dumnezeu, ajungând să creadă că, pe Cruce, s-a arătat triumful lui. Mântuitorul nu se lasă mărturisit de fiii întunericului şi îi alungă: „Duh necurat, ieşi afară din om!” (Marcu 5, 8). Cineva s-ar putea întreba de ce acceptă Iisus să facă după cuvântul lor, căci „demonii Îl rugau zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci” (Matei 8, 31). Nu gândiseră ei oare, că, făcând pagubă gadarenilor, îi vor răzvrăti, iarăşi, împotriva Fiului lui Dumnezeu? Sfântul Ioan Gură de Aur, răspunzând la întrebarea: „Pentru ce Hristos a făcut ce au cerut demonii, îngăduindu-le să intre în turma porcilor?” , spune: „Ca să cunoască toţi că demonii nici în porci nu îndrăznesc să intre dacă Hristos nu le-ar îngădui” (Omilii la Matei, apud pr. prof. univ. dr. Vasile Mihoc, Predici exegetice la duminicile de peste an, „Teofania”, 2001, p. 80). Pe de altă parte, li se oferă imaginea degradării pentru duşmănia lor faţă de om şi faţă de Fiul Omului: au cerut să se coboare la nivelul unor necuvântătoare, fiinţe fără minte şi fără suflet, în întunericul stihial al instinctelor;  următoarea treaptă nu era decât iadul, întunericul de moarte al apei în care se aruncă turma: „Şi El le-a zis: Duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a repezit de pe stâncă-n mare şi a pierit în apă” (Matei 8, 32). Reacţia gadarenilor n-a întârziat să apară. Deşi eliberaţi de duhurile rele, care oricând ar fi putut să-i stăpânească şi pe alţii, „îndată tot oraşul a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din ţinutul lor”(Matei 8, 34). Mântuitorul le ascultă dorinţa, din respect pentru libertatea lor. Dumnezeu nu obligă pe nimeni să Îl iubească, dar aşteaptă, cu răbdarea Sa fără margini, să-I descoperim bunătatea, mila, dragostea. Se va fi întristat Fiul Său pentru necredinţa lor, fiindcă, fără să o spună, auzea glasul inimii lor: „Ce ai cu noi, Iisuse?”.

                IV. Hristos – biruitorul iadului

            Atitudinea Părinţilor faţă de nebunie sau demonizare are un caracter pozitiv. Posedarea  este socotită o încercare îngăduită de Dumnezeu spre curăţire  şi sporire duhovnicească, după cum spune şi Sfântul Apostol Pavel: „ Să daţi pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca sufletul să  se  mântuiască în ziua  Domnului Iisus”( I Cor.5,5).Sfântul  Ioan  Gură de  Aur spune  şi el  că lucrarea drăcească, înţelegând aici şi însăşi îndrăcirea, are rostul de „a-l mustra pe om”, nu pentru a-l pedepsi, ci mai curând pentru a-l „îndrepta” şi a-l „aduce iarăşi pe calea cea dreaptă”, adică de a-l „întoarce la Dumnezeu”. Potrivit viziunii duhovniceşti, tot ceea ce i se întâmplă omului cu credinţa deplină este de folos pentru mântuirea sufletului, iar nebunia ce are drept cauză lucrarea demonilor nu e o stricăciune de neînlocuit, ci potrivit proniei dumnezeieşti, reprezintă pentru unii cale de ieşire din neorânduiala în care trăiau şi o încercare care-i poate urca spre cunoaştere.Pentru a îndeplini acestea omul trebuie să rupă legătura cu demonii ce sălăşuiesc în el, iar acest lucru este posibil, deoarece chipul lui Dumnezeu, nepieritor în om, face ca libertatea vrerii sale să nu poată fi cu totul nimicită, aşa că omului îi rămâne puterea de a se întoarce la Dumnezeu.

             Cazul demonizaţilor din Gadara este edificator pentru a prezenta puterea omului, dată de Dumnezeu de a se întoarce la El. De vreme ce mulţimea îl numea om, au venit demonii să-i propovăduiască dumnezeirea. Ei şi-au mărturisit dinainte împotrivirea, ca Hristos să nu le socotească rugămintea drept una vicleană. De aceea L-au rugat şi L-au implorat. Astfel unii pe care lanţuri de fier nu-i puteau ţine au venit legaţi la El. Unii care alergau prin munţi au coborât în câmpie. Unii care nu lăsau pe nimeni să treacă prin părţile lor L-au văzut pe Domnul stând ca un zid în faţa lor şi s-au oprit. Este aceasta biruinţa lui Hristos asupra iadului, căci toate sunt  prin voia Domnului şi prin El ne aflăm mântuirea. Istorisirile din Vieţile Sfinţilor stau mărturie adăpostului pe care demonizaţii îl aflau în  biserici şi mânăstiri socotite cele mai potrivite locuri pentru lecuirea lor, pentru că acolo este chemat cu putere ajutorul harului dumnezeiesc, pentru că acolo este sălaşul celor înduhovniciţi, care, prin sfintele lor nevoinţe, ajung împărtăşindu-se de darul nemărginitei Sale milostiviri şi de puterea Sa de a-l renaşte pe om.

_______________________________________________

1. Jean- Claude Larchet, op.cit.,p 127
2. Sfântul Ioan Gură de Aur, op.cit.,XVIII,3
3. Sfântul Isaac Sirul,Cuvinte despre nevoinţă,p.46

 

 B i b l i o g r a f i e:

BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURA, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005

1.Sfântul Ioan Gură de Aur,Diavolul şi magia,Editura Panaghia, 2002

2.Sfantul Ioan Gură de Aur, Despre marginita putere a diavolului.Despre căintă, despre necazuri şi biruirea tristeţii, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe,2002

3.Jean- Claude Larchet, Terapeutica bolilor mintale,Editura Sophia,2008